Dialogul al iii-lea. A fi om: a trăi plenar! De John Bazlinton o datorie Titlul celei de-a treia discuţii din seria Calea, „A fi om: a trăi plenar”

Dialogul al III-lea.
A fi om: a trăi plenar!
De John Bazlinton
O datorie

Titlul celei de-a treia discuţii din seria Calea, „A fi om: a trăi plenar” este în contrast evident cu realitatea condiţiei noastre umane căzute, înclinată spre moarte. Autorul, artistul John Bazlinton, care a fost unul dintre principalii iniţiatori ai acestui curs, a murit în vara anului 2008, iar partea sa trebuie prezentată în numele său.

John a venit la credinţa ortodoxă, întâlnindu-l pe Dumnezeu în Sfânta Liturghie, fiind sedus de făgăduinţa des repetată acolo, că Dumnezeu este „iubitorul de oameni”. Nouă, prietenilor săi, ne-a venit greu să credem că un Dumnezeu iubitor, ar putea lăsa pur şi simplu să se stingă dragostea, umanitatea, spiritul hâtru şi entuziasmul care ne-au făcut să-l îndrăgim pe John Bazlinton. Mai degrabă suntem încredinţaţi că el trăieşte prin realitatea Învierii lui Iisus Hristos, „ridicat din morţi, primul rod al învierii dintre cei adormiţi” (I Cor. 15.20). De aceea îi dedicăm această prezentare lui John, cu nădejdea: „Fie ca amintirea lui să rămână veşnică!”.
Scopul vieţii

De ce sunteţi în viaţă? Care este scopul vieţii voastre? Fie credeţi sau nu, scopul nu este de a deveni pioşi, religioşi sau „super-spirituali” (super-morali), nici chiar creştini. Biserica Ortodoxă crede că ţinta vieţii este a deveni cu adevărat frumoşi şi umani. Totuşi acesta este un paradox, aparent însă, fiindcă Biserica ştie că pentru a fi cu adevărat umani, normali şi pe deplin în viaţă, înseamnă a fi înduhovniciţi; şi a fi înduhovniciţi este a trăi plenar. Devenind ceea ce Dumnezeu ne doreşte a fi –umani şi plini de viaţă – ne descoperim adevăratul eu spiritual.

În această sesiune vom discuta punctul de vedere creştin-ortodox asupra a ceea ce înseamnă a fi „normal”, adică uman desăvârşit. Veţi vedea că noi înţelegem prin „uman” ceva mult mai măreţ şi mai minunat decât ceea ce afirmă despre om definiţiile meschine şi fără orizont ale gândirii seculare, ca şi raţionalitatea îngustă şi sceptică a Darwinismului ori a lumii lui Dawkins.
În primul rând vom analiza pe scurt ce înseamnă „spiritual” pentru oameni – căutarea experienţei spirituale.
În al doilea rând ne vom opri asupra înţelegerii creştine a căderii omului şi eşecului său permanent de a-şi împlini vocaţia originară.
În al treilea rând vom arată răspunsul creştin.
În final vom vedea ce anume face din cineva credincios creştin ortodox şi noile oportunităţi pe care credinţa ni le pune la îndemână.
Filozoful Bertrand Russel remarca odată că mulţi oameni ar muri mai degrabă decât să gândească; trist este faptul că majoritatea oamenilor preferă să moară. Îmi închipui că aţi venit la acest curs pentru că sunteţi o persoană deosebită: sunteţi dispus/ă să vă confruntaţi cu întrebările existenţiale şi problemele serioase ale vieţii.
Aşadar, primul lucru ce trebuie spus în această discuţie, este că, în esenţă, filozofia şi religia, au de-a face cu aceleaşi întrebări de bază despre viaţă. Ele pot da răspunsuri diferite şi pot folosi termeni diferiţi, dar întrebările sunt aceleaşi.
Deci ce este atât de „creştin” în asta? Dacă un filozof şi o persoană religioasă pun aceleaşi întrebări – precum: „Care este sensul vieţii?” – atunci ce anume face ca religia creştină să fie atât de specială? Sper că până la finalul acestei sesiuni să fiţi de acord că cele mai profunde întrebări pe care un filozof le-a pus vreodată îşi află răspunsul în Creştinism.
În fond, fiecare dintre dumneavoastră este un filozof. Este o evidenţă – cum avem buric: putem crede sau nu, însă fiecare are o filozofie de viaţă: un set de convingeri, idei, ipoteze despre sine însuşi şi despre lumea din jur. Chiar dacă nu v-aţi gândit la ele, le aveţi. Dar că v-aţi gândit sau nu la ele, asta face diferenţa. Cel mai faimos filozof grec, Socrate, zicea: „O viaţă necercetată nu merită trăită”.
Aşadar, haideţi să ne cercetăm vieţile!

Prima întrebare pe care trebuie să v-o puneţi este: ce vreţi de la viaţă. Care este menirea dumneavoastră? Astăzi, cultura occidentală care influenţează lumea tot mai mult, dă un răspuns: confortul material. Trăim într-o cultură materialistă.

Mulţi oameni din lumea occidentală au această viziune. Materialismul neagă că există Dumnezeu. El zice: poate că aveţi un suflet, partea din voi care gândeşte, ori simte, ori imaginează, dar nu aveţi un duh (spirit) – parte a voatră ce se roagă lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu există, nu mai are rost să ne rugăm. Materie este tot ce este, aşa că, atunci când veţi muri, asta veţi deveni.
Ilustraţia 1: Blestemul ISM-elor.

Materialismul a născut un întreg set de –ISM-e, toate tăgăduitoare ale lui Dumnezeu şi de aceea foarte periculoase: ateism, umanism, relativism, existenţialism, modernism, post-modernism, nihilism ş.a.m.d.

Dacă materie este tot ce există, înseamnă că omul are libertatea de a face orice pentru a obţine confortul material. Materialismul spune: ideile de „bine” şi „rău”, care decurg din credinţa în Dumnezeu, sunt nişte non-sensuri, o pierdere de timp. După cum zice Dostoyevsky, romancier rus ortodox, „Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis!”. În acest fel, se pare că astăzi morala absolută este aceea că nu există nicio morală absolută. Dar este nevoie de un efort mare de credinţă pentru a face faţă ideii că viaţa are în esenţă un final deschis, că este lipsită de sens.
Dacă nu există nici Dumnezeu, nici spirit (duh) al omului, şi implicit nici vreun motiv de rugăciune, nici bine real şi rău real, atunci viaţa este destul de sumbră. După cum actorul de comedie, Woody Allen, spune în filmul său „Annie Hall”: „Viaţa este împărţită între oribil şi abject”. Întreaga noastră cultură, de la artă şi media, la educaţie şi politică este într-atât de materialistă, încât atacă tot ceea ce creştinii cred a fi adevărat. Iată de ce, foarte mulţi copii din generaţia aceasta sunt pierduţi. Biserica Ortodoxă nu este singura instituţie creştină surprinsă de acest colaps de credinţă în orice dincolo de lucrurile materiale.
Ca reacţie împotriva perspectivelor înguste şi seci ale materialismului, unii oameni se implică în ceea ce se cheamă „Spiritualitatea New Age”. Încep prin a căuta senzaţii tari în sex şi droguri sau o stare interioară de bine prin yoga şi religiile orientale. Ei nu doresc să înveţe mai multe despre aceste religii, dar caută orice îi face să se simtă „spirituali”.
Ilustraţia 2: Simbolurile New Age. Fă alegerea!

Întreabaţi-i ce înţeleg prin „spiritual” şi vor fi derutaţi. Cuvintele „spiritual”, „spiritualitate” este asemănat puţin cuvântului „Dumnezeu”, fiindcă atunci când nu există niciun conţinut real, ci numai sentimente, cuvintele capăta orice sens li se dă. Dacă veţi introduce pe motorul de căutare Google „Cum pot deveni spiritual?” veţi găsi aproximativ treisprezece milioane de site-uri web, menite să vă ajute să deveniţi „spirituali”. Este o mare căutare!

Printre altele veţi găsi:
„Cum puteţi dobândi iluminarea spirituală de la Tatăl Zilei, prin puterea prezentului”

„Cum obţineţi cele mai noi tehnici de conştientizare spirituală”

„Cum să deveniţi membru al Clubului oficial spiritual al Cerşetorilor (Official Spiritual Beggars Club)”

Şi cea mai importantă dintre toate:

„Cum să fiţi spiritual fără a fi religios”.

Dar rectific. Cea mai importantă este:

„Cum să vă eliberaţi sinele de minte” Aceasta le întrece pe toate.
Care-i explicaţia?

Răspunsul simplu este că mulţi oameni îşi doresc sincer altceva. Ceva dincolo de ceea ce se poate experia prin cele cinci simţuri: al gustului, pipăitului, văzului, mirosului şi auzului. Există însă o problemă legată de viziunea New Age asupra lumii, pe care eu aş ilustra-o printr-o glumă, mai degrabă răutăcioasă. Iat-o:

Testul oului prăjit

Vin la tine şi zic: „Ghiceşte ce mi s-a întâmplat!”

Iar tu mă întrebi: „Ei bine, ce ţi s-a întâmplat?”

Şi zic: „Ştii tu că eu eram trist şi singuratic şi nu prea aveam niciun scop în viaţă? Ei frate, lucrurile chiar s-au schimbat. Acum am un ou prăjit în cap şi atâta bucurie în inimă şi mă simt cu adevărat împăcat”.

Aşa că tu spui: „Hai lasă-mă! Nu te cred! Ce tot vorbeşti acolo?! Un ou prăjit în cap!”

Deci zic eu: „Ştiu că nu te interesează lucrurile spirituale, dar cineva mi-a spus (şi nu comenta până nu încerci): Ia un ou, prăjeşte-l şi pune-ţi-l pe cap. Multe feluri diferite de ou te conduc la această experienţă: ouă (de la o găină crescută) în aer liber, organice, cu două gălbenuşuri – acesta e chiar mai bun. Aşa că acum, când îmi pun oul pe cap, simt cum un sentiment cald mi se răspândeşte pe spinare în jos. Şi apoi am atâta pace. Înainte de micul dejun îmi pun un ou pe cap şi sentimentul pe care-l obţin este dincolo de această lume”.
Spun această poveste pentru a ilustra pericolul în care cad chiar şi creştinii uneori. Calea oului prăjit către spiritualitate este iraţională. Dacă de la „spiritualitate” se aşteaptă doar o vagă înălţare, atunci de ce să nu prăjim un ou? Are ceva „spiritual” sens?
Criteriul-standard de a crede era: Este adevărat? Pe când astăzi s-a schimbat: „Merge?”. Şi mai ales: Merge şi la mine?
De două mii de ani Biserica Ortodoxă a demonstrat că credinţa sa are sens. Ea nu întreabă: „Merge credinţa mea pentru mine? Cum mă face să mă simt?”. Ea întreabă: „Este credinţa mea adevărată?”. Bunicii noştri nu s-au îndoit niciodată în legătură cu adevărul unor lucruri, orice am zice noi. Astăzi, ştim însă că unele lucruri despre care ei credeau că sunt adevărate, nu erau. Dar aceasta nu înseamnă că acum nimic nu mai este adevărat.
Ilustraţia 3. Platon
Viziunea platonică
Există o alternativă atât la materialism cât şi la Spiritualitatea New Age care este încă la modă astăzi. O putem numi „viziunea platonică”. Conform acestui mod de gândire, materia şi lumea materială sunt inferioare lumii spiritului. Materia este cel mult o umbră a idealului: realitatea ultimă este în afara a ceea ce cunoaştem pe pământ. Există o tendinţă la cei ce adoptă idealismul platonician să nu ia în considerare, ba chiar să dispreţuiască lumea materială. Ei cred într-un suflet care umple un corp şi are nevoie să fie eliberat de acesta, spre a putea atinge o viaţă mai pură. Potrivit acestei viziuni asupra lumii, nu există nici un loc pentru corpul uman în viaţa de după moarte – o atitudine destul de deosebită de Creştinism, care crede că Dumnezeu a venit în materie (în lumea materială) şi a luat trup uman în Iisus Hristos, restaurând lumea materială în Sine.
Nu pot fi mulţi platonicieni în prezent, dar aspecte ale platonismului au avut în permanenţă un efect negativ chiar şi asupra gândirii creştine. Dihotomia trup-suflet este dusă la extrem în ceea ce s-a numit erezia gnostică, şi dezgustul faţă de materie este vizibil şi în alte sisteme de credinţă.

Biserica Ortodoxă nu a gândit niciodată în această manieră. Să ne cercetăm! Suntem atât materie cât şi spirit. Dacă una dintre părţi lipseşte, omul nu mai există. O fiinţă umană este deopotrivă trup şi suflet, nu una sau alta.

Cu toate acestea, oricare ar fi filozofia noastră de viaţă, cu toţii ne confruntăm cu aceleaşi fapte: trăim pe o planetă minusculă, suspendată în nemărginirea spaţiului; planeta noastră minusculă se confruntă cu probleme îngrozitoare – atât de teribile încât uneori ne vine să ne ascundem în viaţa goală şi materialistă, în fantasmagoriile New Age-ului sau în credinţa că nimic nu contează. Ca să citez din Evanghelie, „auzim de războaie şi de zvonuri de războaie… de foamete şi de cutremure” (Mt. 24.6-7) şi ne dăm seama că „abur suntem care apare pentru o clipă şi apoi piere” (Iacob 4.14). Ar fi totul prea simplu ca să alunece în fantezie şi să dispară.
Aşadar care este viziunea creştină asupra lumii?

Creştinismul se fundamentează pe credinţa într-un singur Dumnezeu adevărat, care chiar există – este personal, a creat toate cele ce sunt şi acţionează real în istoria umanităţii. Noi împărtăşim aceste convingeri cu Iudaismul şi Islamul – deşi pe de altă parte, suntem foarte diferiţi.

Biserica Ortodoxă consideră că rasa umană se află în present într-o stare anormală, nefirească. Nu este aşa cum ar trebui. Dacă aţi fost vreodată trişti sau furioşi, singuri sau deprimaţi, ori bolnavi, ştiţi că este adevărat. Vă simţeaţi nefiresc, în neregulă, nu ceea ce aţi fost meniţi a fi.
Ilustraţia 4: Adam şi Eva în Rai
Ei ar fi trebuit să crească tot mai minunaţi, pănă când ar fi devenit imaginea perfectă a lui Dumnezeu – nu prin propria lor putere, ci prin dragostea Lui.
Acest destin îl numim theosis – îndumnezeire – devenind ceea ce este Dumnezeu, prin harul care vine prin dragostea Lui.

Dar în loc de a evolua, ei au involuat. Au devenit mai puţin decât au fost destinaţi iniţial să fie.

Gândiţi-vă! Ce le lipsea lui Adam şi Evei? Trăiau într-o relaţie intimă, personală cu Dumnezeu, creatorul lor, şi unul cu celălalt. Il puteau auzi, puteau raţiona, vorbi; aveau limbaj, erau creativi. Erau cu adevărat homo sapiens, fiinţe umane „înţelepte” sau „cunoscătoare”. Existenţa lor este o afirmare a bunătăţii vieţii şi existenţei. Insuşirile cu care erau înzestraţi le dădeau sensul şi scopul de a fi pe deplin ei înşişi; de a fi cu adevărat umani şi astfel pe deplin în viaţă. Atât de vii, încât erau liberi să aleagă.
Apoi a venit provocarea. Dacă sunteţi liberi să credeţi, atunci sunteţi liberi şi să nu credeţi. Seminţele îndoielii au fost semănate în minţile lor. Le-a spus oare Dumnezeu într-adevăr tot? De ce i-a avertizat El să nu mănânce dintr-un pom anume? „Preluaţi deplin controlul asupra vieţilor voastre” le-a spus îndoiala. Veţi deveni dumnezei fără de Dumnezeu. Veţi cunoaşte binele şi răul. Când au distrus relaţia de încredere cu Dătătorul de viaţă – moartea a intrat în lume.
Ilustraţia 5: Alungarea din Rai

Roadele necredinţei de atunci ne mai bântuie şi astăzi. Restul Bibliei se referă la credinţă: oameni care aveau credinţă în Dumnezeu şi oameni care nu aveau credinţă în El. La fel s-a întâmplat pe parcursul istoriei. Tot aşa este şi astăzi. A crede în Dumnezeu nu înseamnă a crede din punct de vedere filozofic că există, nu doar pe cale raţională că „există un Dumnezeu”; a crede înseamnă a avea încredere în Dumnezeu.

Când Adam şi Eva au rupt relaţia de încredere cu Dumnezeu, s-au întâmplat câteva lucruri.
Păcatul a intrat în vieţile noastre. Păcatul nu este doar o crimă: nu doar un rău împotriva aproapelui şi împotriva noastră, şi astfel o jicnire adusă lui Dumnezeu. Păcatul este de asemenea o boală. Când trăieşti în afara armoniei cu viaţa, când te comporţi în dezacord cu Dumnezeu, Dătătorul de Viaţă, mori. Puţin câte puţin, ceva în interiorul tău moare. Tu şti în adâncul tău când faci ceva ce nu este în armonie cu viaţa. Ceva din tine se îmbolnăveşte.
Simptomul este vina. Nu este nevoie ca cineva să te acuze; te acuzi singur. Încerci să acoperi ceea ce ai făcut rău, şi tensiunea interioară te face furios, crud, plin de resentimente. Te îmbolnăveşti chiar şi fizic. Pe toate acestea le numim păcat, tocmai datorită bolii în spirală.
Când ne îmbolnăvim, se îmbolnăveşte lumea. Când Adam şi Eva au rupt relaţia de încredere cu Dumnezeu, ei au început să se distrugă unul pe celălalt. Acum, noi trăim într-o lume în care putem trimite un om pe Lună, dar nu putem – sau nu vom putea – să salvăm jumătate din populaţia planetei de foame. Nu este ceva anormal?
Când pierdem relaţia cu Dumnezeu, cele mai apropiate relaţii unul cu celălalt, cad. Începem să concurăm, să-l prigonim pe celălalt, să dăm vina pe el. Dumnezeu l-a prins pe Adam asupra faptului – şi ce a zis Adam? „ Femeia aceasta pe care Tu mi-ai dat-o, ea m-a îndemnat să aleg” (Geneză 3.12). Când te simţi vinovat, este uşor să te superi şi să îţi fie frică. Dai vina pe cineva – şi, bang! –se duce încă o relaţie. Cu cât păcătuim mai mult, cu atât devenim mai dependenţi. Este ca un cancer care se răspândeşte în întreg corpul.
După cum zicea scriitorul creştin C.S. Lewis: „Ne urâm pe noi înşine şi îl urâm pe aproapele nostru ca pe noi înşine”.
Acum dacă creştinii ar crede numai în căderea omului, vieţile noastre ar fi destul de sumbre. În toată confuzia este uşor să uiţi că Adam şi Eva au căzut de la ceva. De la ce? Care a fost destinul pe care l-au abandonat atunci când L-au abandonat pe Dumnezeu? Era acela de a se face imaginea integrală a lui Dumnezeu, prin dragostea Lui. De a ajunge la statura unei singure Persoane – Iisus Hristos.

Iisus Hristos era acolo de la început, dintotdeauna. El este Dumnezeu. Este de asemenea modelul nostru, model a ceea ce şi cine încă de la început trebuia să fim. Când Adam şi Eva au ratat trăirea asemănării cu El, a coborât la ei. A devenit o fiinţă umană reală. A murit o moarte umană. (A murit moartea omului). A înviat în slavă – aşa cum vom învia şi noi.

Ilustraţia 6: Iisus Hristos cel Înviat. Învierea.

În Hristos vedem deplin sensul a ceea ce înseamnă să fii chipul lui Dumnezeu. Theosis (îndumnezeirea), care este destinul dat de Dumnezeu fiecărei fiinţe umane, începând cu Adam şi Eva, înseamnă de fapt, a deveni Hristos. Hristos este„chipul”, icoana, imaginea exactă a lui Dumnezeu.

Aşadar, ce voi face eu şi tu ca să devenim Hristos?
Biserica Ortodoxă ne oferă în primul rând anumite mijloace numite Sfintele Taine sau Sacramente. Ele sunt medicamente pentru suflet, fiindcă noi suntem bolnavi şi Biserica este un spital. Mai mult, dacă vom primi cu adevărat Trupul şi Sângele lui Hristos Dumnezeul nostru, în dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, ceva începe să se schimbe în noi. Cineva începe să ne schimbe.
Irina Ratushinskaya, poetă creştin-ortodoxă, care a suferit mulţi ani de închisoare în Gulagul rusesc şi a venit în Occident în 1986, a scris un articol pentru ziarul The Times: „Conjuncturile vieţii mele sunt de la Dumnezeu. Însă modul în care mă comport în viaţă este al meu, aşadar, există o mare responsabilitate de fiecare parte”. Aşa se întâmplă şi cu Sfintele Taine. Cum ar trebui să îşi trăiască viaţa o persoană botezată, mirunsă în Biserica Ortodoxă, care a primit Sfânta Împărtăşanie? Însuşi Iisus Hristos sugerează cum, în rugăciunea pe care El i-a învăţat pe primii Săi Apostoli.
Ilustraţia 7: Tatăl nostru

„Tatăl nostru” pe care unii o numesc „Rugăciunea domnească” (în limba latină „Pater noster”) nu are mai mult de şaizeci de cuvinte. În cele mai multe culturi care s-au socotit creştine, oamenii au învăţat-o pe de rost, fie de la Biserică, fie din rugăciunea particulară a mamei sau a bunicii. Omul cel mai simplu o apreciază şi cel mai înţelept savant niciodată nu-i va epuiza înţelesul.

Haideţi să vedem primele cuvinte: „Tatăl nostru care eşti în Ceruri, sfinţească-Se Numele Tău, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” (Matei 6.9-10).
Pentru a deveni pe deplin umani, avem nevoie să redescoperim de unde venim, cine suntem cu adevărat. Avem un Tată, nu unul pe pământ, ci în Ceruri. În cuvintele Sfintei Liturghii, parte centrală a cultului Bisericii Ortodoxe, îndrăznim să Îl numim pe Dumnezeul cel ceresc, Tată.
„Vedeţi câtă dragoste extraordinară ne-a dăruit nouă Tatăl, aşa încât să ne putem numi copiii lui Dumnezeu”, spune Apostolul Ioan (1 Ioan 3.1). În limba aramaică, în care vorbeau Hristos şi ucenicii Lui, creştinii Îl chemau pe Dumnezeu Avva, un nume intim, pentru un tată pământesc. Biserica şi-a amintit acest lucru, chiar când limba ei a fost Greaca cotidiană şi a folosit Avva, Părinte, când s-a referit la Făcătorul cerului şi al pământului (Marcu 14.36; Romani 8.15; Galateni 4.6).
Ne rugăm apoi ca numele lui Dumnezeu să se sfinţească, ceea ce inseamnă să fie onorat şi venerat. Pe Dumnezeu Îl iubim nu pentru ceea ce ne dă, ci pentru că este Dumnezeu. Îl venerăm nu pentru că ne face să ne simţim bine, ci pentru simplul fapt că El este Dumnezeu. Este izvorul vieţii şi al oricărui bine din viaţă. Scopul vieţii noastre este să-L venerăm.
A fi uman înseamnă inevitabil a venera ceva, a deţine ceva care să fie nepreţuit şi sfânt. În piesa lui Peter Schaffer, Equus, un băiat este prezentat venerând un cal. Dramaturgul ştie că noi avem această chemare interioară: nimeni nu este pe deplin uman dacă nu venerează ceva. Aşa cum zice: „Fără cult, veţi capota”.
Cei ce participă la o slujbă a Bisericii Ortodoxe pentru prima dată, sunt adesea impresionaţi de faptul că există o concentrare totală a atenţiei asupra lui Dumnezeu. Tămâia, lumânările, hainele brodate, imaginile sfinte ori icoanele: toate acestea sunt menite să ne îndrepte gândurile şi sentimentele către Dumnezeu. Ele ne spun că Dumnezeu este sfânt – veneraţi-l. Dar a-L venera înseamnă a-L iubi şi a fi iubiţi de El. Este uimitor cât de des auzim cuvintele acestea în slujba ortodoxă: „Pentru că Tu eşti un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni”.
De aceea avem curajul să ne rugăm cu această rugăciune memorabilă. „Vie Împărăţia Ta”. Nu ne referim la un spaţiu, ca de exemplu Regatul Unit. Ne rugăm ca Dumnezeul întregii creaţii să domnească ca Rege peste lume. Ne rugăm ca întreaga lume să-l recunoască pe Dumnezeu.
Iisus a întrebat: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă şi îşi va pierde sufletul?” (Matei 16.26 în versiunea lui King James). Mulţi dintre noi ne risipim vieţile pe lucruri care sunt mai puţin decât „lumea întreagă”. Lăsăm lucruri chiar foarte mărunte să ne guverneze. Napoleon, împăratul Franţei, a zis: Am descoperit un lucru ciudat: că oamenii vor muri pentru panglici. El voia să spună că oamenii se vor sinucide pentru o fâşie de pânză, o medalie prinsă cu un ac de siguranţă la uniforma lor. Rugăciunea domnească ne aduce aminte că Dumnezeu singur umple întreaga lume şi merită întreaga noastră atenţie. Să ne reîntorcem atenţia către El.
Când ne reîntoarcem atenţia înapoi către Dumnezeu, ne rugăm în mod firesc: „Fie voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”. Nu ne supunem orbeşte voinţei lui Dumnezeu: ar fi un act de robot, nu al unei persoane integre. Ne aducem aminte că voinţa lui Dumnezeu şi voinţa noastră au fost făcute să fie împreună. Aşa am fost creaţi. Rugându-ne ca voia lui Dumnezeu să fie, descopăr nu ce vreau, ci ceea ce sunt. Odată ce descoperim relaţia cu Dumnezeu, Îi cerem tot ceea ce avem nevoie ca să fim pe deplin umani şi vii.
„Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” – nu doar hrana şi lucrurile materiale spre a ne susţine viaţa, ci şi Pâinea Cerească, Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos pe care le primim în Sfânta Liturghie.
Dar cum să ne susţină aceste lucruri, dacă noi suntem prea bolnavi ca să le primim? Dacă eşti grav bolnav, îţi va fi greu să digeri mâncarea. Deci ne rugăm în aceeaşi suflare: „Iartă-ne nouă greşelile (în unele versiuni) datoriile noastre”, păcatele noastre împotriva lui Dumnezeu, ale unuia împotriva celuilalt şi împotriva a ceea ce suntem cu adevărat – „precum şi noi iertăm greşelile făcute împotriva noastră” (în unele versiuni) „greşiţilor noştri”. Aceasta poate fi o provocare teribilă. Trebuie să ştim exact ce înseamnă a ierta.
A ierta înseamnă să nu mai simţi furie şi resentiment? Aceasta ar trebui să fie starea noastră definitivă, la care, cu harul lui Dumnezeu, am putea ajunge. Dar dacă totul depinde de sentimentele noastre, puţini sau poate niciunul dintre noi, nu va începe să ierte. Înseamnă a refuza de la început răzbunarea chiar şi în minţile noastre. Înseamnă refuzul de lovi înapoi. Poate fi foarte dificil, dar dacă zăboiul din noi sau din jurul nostru va înceta, atunci este esenţial.
Un poet englez din sec. al VII-lea, George Herbert, zicea: „Cine nu-i poate ierta pe ceilalţi, distruge podul pe care el însuşi trebuie să treacă”. Veţi vedea că Dumnezeu nu distruge podul, noi însă, da – dacă nu iertăm. Nu aflăm nicio cale de ieşire din furie şi durere. Putem spune că i-am iertat pe ceilalţi, dacă nu avem nicio replică emoţională negativă în amintire în legătură cu ceea ce ne-au făcut. Poate că nu vom putea uita rana, dar furia, agresiunea şi ura faţă de persoana/persoanele care ne-au făcut rău, nu mai există.
Singura libertate umană ce le mai rămăsese celor din lagărele naziste în timpul celui de-al doilea război mondial a fost aceea de a alege. Războiul a presupus libertatea de a alege. Cea mai de preţ libertate dintre toate, pe care psihologul Viktor Frankl a trăit-o când a fost închis într-unul dintre lagăre, a fost libertatea de a alege – şi a ales să ierte. Dacă poţi ierta ceea ce pare de neiertat, persoana care te-a rănit, poate rămâne încă prizonieră (vinovăţiei sale), tu însă eşti liber.
Apoi, în numele adevăratei libertăţi umane, ne rugăm: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”. Sfântul Ioan Hrisostom, măreţul predicator al secolului patru, care a dat numele său Sfintei Liturghii pe care o celebrăm mai cu seamă duminica, ne spune că este cel mai firesc strigăt al nostru către Dumnezeu, când suntem în pericol. Ispita nu înseamnă întotdeauna tentaţia de a face ceva rău. Este vremea încercării în care ne rugăm să fim izbăviţi sau să trecem cu bine, neatinşi.
În sfârşit, ne rugăm „Ne izbăveşte de rău” – sau mult mai precis, „de cel rău”. Da, adică de diavol, nu o noţiune abstractă de rău. De la cădere, „tatăl minciunii” (după cum l-a numit Iisus) a încercat să ne inducă în eroare. Ţine o oglindă care deformează şi ne arată o imagine crudă, brutală şi înspăimântătoare a ceea ce suntem de fapt.
Dar când noi ştim cine suntem cu adevărat, nu mai credem în minciuni. Suntem reînnoiţi. Sfântul Grigorie Palama, marele învăţător al rugăciunii din secolul al XIV-lea, a scris: „Mântuirea este mai mult decât iertarea. Este renaşterea veritabilă a omului”. Când suntem bolnavi, a ne reface înseamnă a fi din nou bine. Simplu spus, înseamnă să devenim din nou ceea cine suntem.
Deci cine suntem noi? Cum ne dăm seama că suntem normali? Este normal să urăşti oameni, să fii nenorocit, furios, resentimentar, crud, necredincios, brutal şi violent? Chiar ne dorim să fim aşa sau să fim înconjuraţi de oameni de acest fel? Acestea nu sunt trăsături normale de caracter.
Este normal mai degrabă să iubim, să ne bucurăm, să fim răbdători, îngăduitori, credincioşi şi stăpâni pe sine. Sfântul Pavel a numit aceste calităţi „roadele Duhului”. Ele sunt semnele că persoana este normală în sensul real, plină de Duhul Sfânt, care este Dătărorul de viaţă.
„Îi veţi cunoaşte după roadele lor” (Matei 7.16), a spus Hristos în Predica de pe Munte. Un copac sănătos aduce roade sănătoase, nu spini şi ciulini. Aşadar, o persoană sănătoasă, plină de viaţă, emană „dragoste, bucurie, pace, răbdare, îngăduinţă, bunătate, credincioşie, tandreţe şi stăpânire de sine”, ceea ce cu toţii suntem meniţi să avem.
Mulţi sfinţi mari ai Bisericii Ortodoxe, atât bărbaţi, cât şi femei, în vârstă, pe care îi găsim în mănăstiri sau pe stradă, sau poate chiar în viaţa noastră, au aceste calităţi. (Vom vorbi mai mult despre aceşti sfinţi într-o discuţie viitoare).
Pentru moment vreau să vă atrag atenţia asupra unui om sfânt, a cărui memorie este vie, Bătrânul Porfirie, care a murit în Muntele Athos, în decembrie 1991.
Ilustraţia 8. Bătrânul Porfirie.

Sunt sute de mărturii despre el, de la oameni care încă sunt în viaţă şi care l-au cunoscut bine; şi unii dintre autorii acestui curs l-au ascultat personal.

Ceea ce ne spune este o provocare radicală pentru viziunea cinică, îngustă asupra naturii umane, predată de freudieni: conform căreia suntem un pachet de impulsuri inconştiente, conduşi de pasiuni şi patimi egoiste. Bătrânul Porfirie, spun martorii, le dădea sentimentul celor ce mergeau la el, că vin în atingere cu ceea ce era Omul înainte de cădere, „refăcând frumuseţea primordială”. Era un om reîntors la origini, la acea nevinovăţie ca de copil şi la simplitate. Avea o dragoste profundă şi naturală pentru Dumnezeu, care se revărsa într-o curiozotate mare asupra lumii pe care a creat-o Dumnezeu şi o iubire covârşitoare pentru animalele şi fiinţele umane ce o locuiesc.
Părintele Porfirie a fost o provocare radicală de asemenea pentru imaginea îngustă asupra posibilităţilor umane, predicate de materialişti, de darwinişti şi de urmaşii lui Dawkins. Ei ne tratează ca pe nişte animale raţionale, conduse de „gene egoiste”, capabile de a cunoaşte numai adevărurile limitate pe care le învaţă ştiinţa – adevăruri care se deduc prin simţurile noastre.
Părintele Porfirie a spart barierele gândirii materialiste şi a demonstrate că o fiinţa umană răscumpărată, are mijloace de cunoaştere nepătrunse de ştiinţă: o intuiţie a lui Dumnezeu şi a bogăţiilor Lui de sens – pe care Părinţii Bisericii au numit-o nous.
Relatare după relatare arată că, atunci când te duceai pentru prima dată la Porfirie să iei sfat, el îţi cunoştea deja problema înainte ca tu să deschizi gura. Îţi ştia situaţia, putea vorbi despre membrii familiei tale, le cunoştea numele, detalii despre unde locuiai, şi răspunsul la problemă. Avea darul vederii înainte şi al clarviziunii şi te putea preveni asupra pericolelor care se apropiau sau să descrie răul oribil şi ascuns care te pândea. A descoperit izvoare neştiute de apă şi a arătat unde se găseau obiecte pierdute
Nici Iisus Hristos, nici ucenicul său Porfirie nu au dorit să-i atragă pe oameni înapoi la Dumnezeu numai prin „semne şi minuni”. Dar voi citi una dintre multele relatări, pentru că este o astfel de provocare pentru viziunile seculare care domină cultura noastră şi reduce însemnătatea a ceea ce este să fii om.
Este o relatare a Ieromonahului Atanasie, fost stareţ al Mănăstirii Vatoped, din Muntele Athos, acum stareţ al Schitului Panaghia Machaira din Cipru:

„Odată, pe când eram la noi la Schit, găzduiam un călugăr catholic, care venise la Sfântul Munte Athos, să afle mai multe despre modul în care trăiesc călugării, viaţa ascetică şi regimul politic al Muntelui Athos. I-am vorbit despre Bătrânul Porfirie şi când s-a dus la Atena, am aranjat să îl întâlnească”.

Când Bătrânul Porfirie l-a văzut, fără a-l întreba nimic, a început să-i descrie mănăstirea sa de călugărie din Italia şi modul lor de vieţuire de acolo. El chiar a prezentat şi un schit din apropiere. I-a văzut pe toţi călugării şi călugăriţele şi i-a descris în amănunt pe fiecare.
Călugărul a fost literalmente uluit pentru că întâia oară în viaţa lui întâlnise un asemenea om. Când s-a întors în Muntele Athos, ne-a spus: „Dacă cineva mi-ar fi vorbit despre astfel de lucruri, n-aş fi crezut vreodată. Cum este posibil ca un astfel de om care trăieşte în Grecia să descrie o mănăstire din nordul Italiei în detaliu, să îmi spună toate aceste amănunte, să îmi vorbească despre fiecare călugăr şi călugăriţă?” După cum ne-a relatat acest călugăr, când l-a întrebat pe Bătrânul Porfirie cum se poate să vadă acele lucruri, el i-a răspuns:„Harul lui Dumnezeu ne descoperă nouă ortodocşilor tainele”.
Ce i-a atras pe oameni la Porfirie nu au fost astfel de „semne şi minuni”, ci un sentiment copleşitor de iubire, personală şi individuală. El a demonstrat că theosis nu înseamnă a fi ca Dumnezeu în putere şi în cunoştinţă, ci în dragoste.
Iisus Hristos, care este chipul desăvârşit al lui Dumnezeu, nu a murit şi înviat din nou pentru ca noi să putem deveni „spirituali” sau chiar religioşi. Nu a înviat ca să ne facă pe noi creştini. El a întemeiat Biserica Ortodoxă pentru a ne oferi tot ceea ce este necesar pentru ca noi să devenim sfinţi, aşa cum El este sfânt.
A fi sfânt înseamnă a fi capabil să Îl iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
A fi sfânt înseamnă să legi rănile celorlalţi, aşa cum Dumnezeu, Dătătorul de viaţă, ne vindecă.
A fi sfânt înseamnă a avea pace interioară, pacea de sus, astfel încât viaţa noastră să fie o binecuvântare pentru ceilalţi.
A fi sfânt înseamnă a fi curăţat şi purificat, a fi templu al Duhului Sfânt, astfel ca Duhul lui Dumnezeu să ne umple.
A fi sfânt înseamnă a te transfigura în chipul lui Hristos, ca să fi definitiv, pe deplin uman şi pe deplin viu.