Dic?ionar de Geografie

Litorina, marea cu. Marea formată la începutul Postglaciarului pe actualul loc al Balticei şi care avea ca fosilă caracteristică Littorina litorea.

Litosferă. (gr. lithos-piatră, sphaira-sferă). Învelişul extern, solid, al globului pământesc, a cărui constituţie structurală şi mineralogică este cunoscută prin observaţii directe şi indirecte, datorită reliefului cutat care a adus strate din adâncime la suprafaţă şi erupţiilor vulcanice care au adus la zi materiale endogene, până la adâncimea de 16 km prin cercetări şi foraje şi până la aproape 5 km prin lucrări miniere. Structural, litosfera se împarte în: stratisferă (pătura de roci sedimentare de la suprafaţă, de grosime zero pe scuturile vechi, având câteva sute de metri în regiunile de platformă şi până la 15 km în zonele orogenice tinere), pătura granitică (sin. Sial, Soclu cristalin, Pătura superioară etc.) (constituită din roci metamorfice şi roci magmatice intrusive vechi, în general peneplenizate şi acoperite discordant de depozitele stratisferei, groasă până la 40-50 km sub zonele muntoase noi, dar inexistentă în zona Oceanului Pacific) şi pătura bazaltică (sin. Sansilma, Sialma, Pătura intermediară etc.) (constituită din roci bazice, cu grosimea de aproximativ 15 km sub continente şi de circa 5 km sub oceane). Anterior, baza litosferei era considerată suprafaţa de discontinuitate seismică Moho. Astăzi, se consideră că litosfera are o grosime de 100 km formată din scoarţă dar şi din partea superioară a mantalei şi care pluteşte pe astenosferă (moale), aceasta stând pe mezosferă sau mantaua profundă. Din cercetările făcute până acum de F.W. Clarke, Washington, V.M. Goldschmidt, V.I. Vernadski, A.E. Fersman, A.P. Vinogradov rezultă că litosfera este constituită din următoarele elemente: 26% siliciu, 7,45% aluminiu, 4,2% fier, 2,35% magneziu, 2,4% sodiu, 2,35% potasiu, 3,25% calciu, 49,13% oxigen, 1% hidrogen, 0,61% titan, 0,35% carbon, 0,2% clor. Totalitatea celorlalte elemente nu depăşeşte 0,71%. Din punctul de vedere mineralogic, afinitatea mare a elementelor din scoarţă pentru oxigen, aflat în cantitatea cea mai mare, face ca cele mai răspândite combinaţii din scoarţă să fie oxizii, în următoarele procente: 59,77% SiO₂, 14,89% Al₂O₃, 6,08% Fe₂O₃ + Fe₃O₄, 4,86% CaO, 4,74% MgO, 3,25% Na₂O, 2,98% K₂O, 2,02% H₂O, 1% TiO₂. Aceşti oxizi formează numai rareori minerale simple (ex.: cuarţ, corindon, oxizi de fier etc.) găsindu-se, de obicei, combinaţi între ei, SiO₂, reprezentându-l acidul, ceilalţi oxizi bazele şi formând silicaţii (feldspaţii, piroxenii, amfibolii, olivina, micele, mineralele argiloase etc.), mineralele principale ale scoarţei terestre. Frecvenţa în scoarţă a principalelor minerale este următoarea: silicaţi 75,2%, cuarţ 12,6%, mice 3,6%, calcit 1,5%, alte minerale 7,1%. Ca potenţial metalogenetic, litosfera conţine, în cantităţi diferite, toate substanţele minerale utile cerute de dezvoltarea industrială. Din punctul de vedere geochimic, litosfera se compune, de la suprafaţă spre adâncime, din patru zone, şi anume: zona de alteraţie, partea superioară, în contact cu atmosfera şi hidrosfera (având grosimea de la câţiva metri la câteva sute de metri), în care apa meteorică circulă prin fisurile şi porii rocilor; zona de cementaţie, care se găseşte sub nivelul hidrostatic, până la adâncimea la care se găsesc goluri în scoarţă, conţinând apă sau vapori de apă; zona de metamorfism, până la 50-60 km, caracterizată prin presiuni şi temperaturi mari, care cresc cu adâncimea; zona de magmatism, în care, datorită presiunilor şi temperaturilor extrem de ridicate, rocile ce există aici sunt transformate în topituri (magmă) şi care se continuă şi în geosferele mai interioare, în manta. Mărimile, fenomenele sau acţiunile staţionare care se referă la litosferă se numesc litostatice (ex. presiune litostatică). Sin. Scoarţa Pământului.

Litosol. (gr. lithos-piatră, lat. solum-pământ). Sol azonal, tânăr, scheletic, slab dezvoltat, format pe roci consolidate compacte (în general lipsite sau nu de carbonat de calciu), parţial dezagregate la suprafaţă, sau pe depozitele transportate ale acestora. Are culoare cenuşie sau uşor gălbuie şi se formează în special în regiunile de munte, pe pante, care favorizează procesele de eroziune şi frânează procesele de solificare (v.). Profilul litosolului, în general scurt, este de tipul A-D sau A-A/D-D, materialul detritic din orizontul superior fiind amestecat cu materialul fin şi cu resturi organice. După caracterele şi sensul de evoluţie al solului, se deosebesc: litosol alpin, litosol cu mull (v), litosol podzolic, litosol cu moder (v.), litosol cu humus brut etc. Litosolurile sunt soluri cu fertilitatea cea mai scăzută din zona respectivă, în special pe versanţii însoriţi, cu substrat calcaros, din stepă şi silvostepă. Dintre speciile forestiere, indicate pentru aceste soluri (vegetaţia forestieră nu se instalează aici natural) sunt: stejarul pufos, cărpiniţa, mojdreanul, părul, scumpia, vişinul turcesc, sălcioara etc. Sin. Ranker, Podzol-schelet, Sol-schelet. Deci, prin litosol se înţelege: 1. Tip de sol neevoluat (în sistemul român de clasificare), format pe roci dure, a căror limită superioară este în primii 20 cm sub orizont A, sau sub orizont O. Succesiunea de orizonturi este: A-R sau O-R. 2. Unitate principală în legenda FAO, care grupează soluri limitate în adâncime (la mai puţin de 10 cm) de o rocă dură.

Litotamniu. (lito-piatră, thamnos-tufă). Gen de algă roşie din familia coralinaceelor, existentă din Cretacic, având aspectul unei tufe ramificate, caracteristice mărilor calde, unde împreună cu coralii pot forma recife (Lithothamnion).

Litotip. Constituentul unui cărbune humic, care poate fi recunoscut macroscopic (ex.: vitrenul, clarain-ul, durenul şi fuzitul).

Lituites. (lat. litus-cârjă de păstor). Nautiloideu, fosilă caracteristică a Ordovicianului.

Lizieră. Margine de pădure (zonă de interferenţă la marginea pădurii cu terenul neîmpădurit).

Lizimetru. Aparat ce serveşte la măsurarea cantităţilor de apă care se pierd prin evapotranspiraţie şi infiltraţie în stratele superioare ale solului.

Llandeilian. (de la nuemele localităţii Llandeila-Fawr din Anglia). Etaj al Ordovicianului, caracterizat prin zonele de graptoliţi 7-10 (Dicellograptus, Nemagraptus gracilis) şi o bogată faună de brahiopode (Leptaena, Orthis), trilobiţi (Asaphus, Calymene, Dalmanites), briozoare, crinoide şi cistoide. Formaţiunile llandeiliene, constituite din şisturi, nisipuri, marne şi calcare, conţin, local, minereuri de fier.

Llandoverian. Etaj al Silurianului inferior care trece lateral în etajul Valenţian (v.).

Llanos. Savană în nordul Americii de Sud. V. Savană.

Llanvirian. Etajul inferior al Mezodevonianului cu trilobitul caracteristic Illaneus crassicauda.

Lob de meandru. Porţiunea de meandru detaşată de râu, prin îndreptarea cursului, umplută cu apă, formând un lac arcuit numit belciug. V. Meandru.

Lob glaciar. O digitaţie sau front glaciar cu aspect convex ce se desprinde dintr-o calotă centrală şi care are oscilaţii independente faţă de loburile centrale. Lob glaciar de piemont, este o masă de gheaţă de formă circulară şi convexă ce reprezintă partea terminală a unei limbi glaciare care debuşează într-o depresiune intramontană, unde se lăţeşte.

Localitate. Aşezare omenească (oraş, sat, comună etc.).

Localizare. Precizarea poziţiei unui obiect, unui fapt, unei acţiuni etc., în spaţiu şi timp.

Loc central (teoria locului central). Model matematic de stabilire a influenţei regionale a centrelor urbane creat de geograful W. Christaller. Pleacă de la modul în care un centru urban răspunde necesităţilor de servicii ale zonei înconjurătoare, conturând în acelaşi timp şi rolul coordonator al oraşului în teritoriu ca şi poziţia(ierarhizarea) diferitelor oraşe într-o reţea urbană dată, analizată. Teoria locului central îmbogăţită de alţi cercetători a primit o largă utilizare în geografia urbană şi planificarea regională.

Locuitor. Termen general utilizat spre a desemna şi evalua în mod cantitativ populaţie unui teritoriu (oraş, sat, regiune, ţară...); ocupantul activ al unei porţiuni a teritoriului pe care o organizează după nevoile şi aspiraţiile sale (conform Maurice Le Lannou).

Loess. (cuv. germ. de origine renană). Rocă sedimentară clastică, de vârstă cuaternară, neconsolidată, uşoară şi poroasă, constituită mai ales din praf silicios (cuarţ) şi argilos de culoare galbenă-cenuşie până la galbenă roşcată. Conţine şi carbonat de calciu deci calcar (până la 10%), fin dispersat, când dă o slabă cimentare rocii, sau acumulat în concreţiuni (păpuşile loessului). Uneori conţine şi soluri fosile. Loessul decalcifiat se numeşte lehm. Prezintă macropori, canale şi canalicule, rămase de la putrezirea plantelor ierboase peste care s-a depus praful şi are proprietatea de a se desface după plane verticale (dând abrupturi, coloane prismatice, stâlpi, prăbuşiri) şi de a se tasa la umezeală (apele de infiltraţie care circulă prin el creează procese de sufoziune şi tasare cu forme specifice de relieful: crovuri şi pseudocarst). Geologul german Ferdinand von Richtofen (1833-1905) care l-a studiat în China, i-a atribuit origine eoliană, format la marginea pustiurilor, în stepe (cu vegetaţie ierboasă), din praful ridicat şi transportat de vânturi de pe malurile râurilor şi ale lacurilor, de la ţărmul mării, din albiile secate ale torenţilor, de pe pantele dealurilor lipsite de vegetaţie etc. După alţi autori, loessul ar fi o rocă formată pe loc (un sol), din roci fine pământoase (cu CaCO₃), în condiţiile unui climat arid (L.S. Berg), sau din sedimente depuse de ape pe şesurile aluvionare şi în regiunile inundabile (I.P. Gherasimov). Geologul rus V.A. Obrucev (1863-1956) admite că loessul s-a format pe mai multe căi, denumind loess primar cel adus de vânturi, consolidat ca atare peste plantele ierboase, caracterizat prin macrospori vizibili cu ochiul liber şi fără stratificaţie, şi loess secundar (deluvial, proluvial sau aluvial) cel spălat de ploi, de ape, transportat şi depus în alte locuri, cu porozitate mai mică şi stratificaţie vizibilă. Loessul este răspândit în America de Nord şi de Sud (în pampasul Argentinei), în China (bazinul fluviului Galben-Huang He), unde atinge 100 m grosime, în Ucraina, în stepele Turkestanului), în Rusia (în Transbaikalia etc.) etc. În ţara noastră loessul şi rocile loessoide se găsesc în Câmpia Munteniei şi a Olteniei, în partea de SE a Moldovei, în Dobrogea şi în Câmpia Tisei, atingând grosimi până la 20 m şi chiar mai mult. Solurile formate pe loess sunt, în general, fertile. Ca rocă loessul este folosit la fabricarea cărămizilor şi a ţiglelor.

Londonian. Partea superioară a Thaneţianului (v.) şi Ypresianul (v.). Are caracteristic argila londoneză. Este dezvoltat în sud-estul Angliei.

Longitudine. (lat. longitudo-lungime). Arcul de cerc măsurat în grade pe ecuator, începând de la meridianul de referinţă (meridianul Greenwich) până la meridianul punctului luat în considerare. Se notează cu litera  şi se măsoară de la 0^o (Greenwich) la 180^o spre E (longitudine estică) şi spre V (longitudine vestică). Meridianul de 180^o se mai numeşte antemeridian. Lungimea arcului de un grad de longitudine, pe elipsoidul Krasovski variază în raport de latitudine de la 111 321,4 m, pe Ecuator, până la 0,0 m la poli. Determinarea longitudinii se reduce astăzi la o simplă determinare a diferenţei de timp (în ore, minute şi secunde) între ora meridianului locului şi ora meridianului Greenwich (ora mondială), care se stabileşte cu ajutorul semnalelor orare radio emise de postul Turnul Eiffel din Paris, de unde se transmite ora meridianului Greenwich pentru întreg globul.

Lopinit. Sin. Liptobiolit din suberină (v. sub Liptobiolite).

Lopolit. Formă de intruziune magmatică, având forma unei cupe, legată structural de un sinclinal scurt sau de un brahisinclinal, avâd un coş de alimentare din bazinul magmatic, transformat în stock, situat sub zona cea mai adâncă a structurii. Având, în general, grosimi de sute de metri, lopolitele apar diferenţiate în pături cu compoziţie chimică şi mineralogică diferită. Lopolitul are aspect plat la suprafaţă şi formă de cupă sau pâlnie în interior, pătrunsă într-un sinclinal sau un brahisinclinal, care păstrează legătura cu bazinul magmatic, prin coşul de alimentare (transformat prin consolidare în stock). Este alcătuit în general din roci bazice.

Lotharingian. Corespunde Sinemurianului (v.) Jurasicului inferior (Liasic).

Lotrit. (de la numele văii Lotrului, unde a fost descoperit şi descris pentru prima dată în lume, în 1900, de Gh. Munteanu-Murgoci). Silicat natural hidratat de Ca, Mg, Al, Fe, Mn şi Ti, cristalizat, de culoare verde. A fost întâlnit în rocile slab metamorfozate şi în corneenele cu silicaţi de calciu de la contactul serpentinitelor cu rocile înconjurătoare din masivul Parâng (la Găuri, Muntinu, Urdele), sub formă de lamele până la 15 cm grosime, împreună cu clorit şi clinozoizit. Sin. (în literatura străină) Pumpellyit.

Loxodromă. (gr. loxos-curb, arcuit, deomos-drum). Linia curbă convenţională, trasată pe suprafaţa globului terestru în aşa fel încât să intersecteze toate meridianele sub acelaşi unghi. La un unghi de intersecţie de 90^o, loxodroma este paralelă cu ecuatorul. Pe hărţile de navigaţie, în proiecţia Mercator, loxodroma apare ca o linie dreaptă, fapt care permite trasarea drumului şi efectuarea rapidă a calculelor pe hartă.

Lucăceşti, gresia de. Gresie cuarţitică, de obicei de culoare albă-gălbuie, dar local verzuie, care constituie orizontul superior al flişului eocenic din Carpaţii Orientali, la nord de Valea Putnei (în partea externă a Pânzei de Tarcău şi în autohtonul acesteia). Orizontul respectiv are 20-25 m grosime.

Lucina. Lamelibranhiat întâlnit frecvent în formaţiunile tortoniene din jurul Munţilor Apuseni.

Luciu deşertic. Crustă strălucitoare, având culoare neagră până la roşietică, formată prin depunerea la suprafaţa deşertului a oxizilor de mangan şi fier, de către apele mineralizate care circulă capilar şi se evaporă la suprafaţă. Are de obicei grosimi mici, de câţiva mm, dar protejează rocile de dedesubt împotriva dezagregării. Sin. Patină deşertică, Lac de pustiu.

Ludian. Corespunde cu partea superioară a etajului Priabonian (v.). A fost descris în Bazinul Parisului. Este deci ultimul etaj (vârstă) al Eocenului mediu, care, în depozite marine, este caracterizat prin fauna de numuliţi, echinide, moluşte etc., iar în depozitele lagunare şi lacustre prin mamifere. Se mai numeşte Vemelian.

Ludlowian. (de la numele localităţii Ludlow-Anglia). Etajul superior al Gotlandianului (Silurian) din Anglia, caracterizat prin zonele de graptoliţi 32-37, prin brahiopode (Pentamerus, Wilsonia) şi trilobiţi (Phacops) şi constituit din şisturi argiloase negre sau nisipoase şi conglomerate. În alte părţi se dezvoltă calcare recifale (în bazinul oraşului Praga) sau gresii (în regiunea Oslo).

Lumaşel. (it. lumachella, de la lumaca-melc). Rocă sedimentară, în general slab cimentată, alcătuită predominant din cochilii de gasteropode şi de lamelibranhiate. Se deosebesc: calcare cu lumaşele şi brecii sau conglomerate cu lumaşele, cu ciment argilos sau marnos. Poate fi întrebuinţată, uneori, ca piatră de construcţii. În ţara noastră, asemenea roci s-au găsit în formaţiunile sarmaţiene din Platforma Moldovenească şi din Dobrogea.

Lumen. Unitate de măsură a fluxului de lumină.

Lumină antisolară. Fotometeor constând dintr-o pată circulară de lumină, care se iveşte pe cerul înserării în partea opusă Soarelui.

Lumină purpurie. Fotometeor care apare pe boltă, deasupra locului unde a apus Soarele, sub forma unei porţiuni de disc cu licăriri luminoase colorate în roşu-roz.

Lumină zodiacală. Fotometeor reprezentat printr-o lucire albă sau gălbuie, de formă conică, ce se iveşte pe bolta cerească în perioada echinocţiului de primăvară (la 2.3 ore după apusul Soarelui) şi a celui de toamnă (la 2-3 ore după răsăritul Soarelui).

Luminiş. Suprafaţă mică, fără arbori, în interiorul unei păduri; poiană.

Luminozitate. Raprotul (L) dintre iluminarea (E) produsă de un obiect oarecare pe o suprafaţă plană orientată perpendicular pe direcţia de vizare a acestuia şi unghiul () de vizare a obiectului (L=E/).

Luncă. Noţiune românească ce semnifică mediul geografic de lângă râu, suprapus, în mare, pe albia majoră, mai umed, cu vegetaţie bogată şi o faună adecvată, cu mici terase, supus periodic sau întâmplător inundaţiilor. Sub raport morfologic, lunca se compune din grinduri fluviatile înalte situate lângă râu, altele mai joase dispuse spre interiorul său, din zone mlăştinoase sau lacuri (bălţi), din cursuri părăsite, sau albii afluente ce curg paralel cu râul principal, părţi mai înalte neinundabile în mod obişnuit numite terase de luncă, popine etc.

Lunetă topografică. Instrument pentru trasarea direcţiilor şi determinarea distanţelor de nivel la ridicările topografice.

Lunette. V. Dună.

Lupă. Fier spongios, având un conţinut mic de carbon, siliciu, fosfor şi sulf, cu incluziuni de zgură, care umple porii şi cavităţile. Poate fi obţinut direct din minereu (în cazul obţinerii directe a fierului) sau din fontă.

Lupă de alunecare. Masă alunecată, de formă lenticulară, de dimensiuni mici, care s-a desprins dintr-o cavitate semicirculară cu malul superior abrupt.

Lupă de solifluxiune. Curgere noroioasă scurtă, cu aspect convex, desprinsă dintr-o cavitate semicirculară.

Lusitanian. (de la Lusitania, provincie romană în Peninsula Iberică, Portugalia de astăzi). Etajul mijlociu al Malmului, caracterizat printr-un facies recifal, cu brecii calcaroase, oolite, calcare compacte fine etc., şi anumite specii de amoniţi (Peltoceras, Oppelia, Perisphinctes etc.). În ţara noastră, depozitele lusitaniene au fost întâlnite în Carpaţii Orientali (în Bucegi, Hăghimaş, Perşani), în Banat (la Sviniţa, Drencova), în Munţii Apuseni (Pădurea Craiului, Trascău), în Dobrogea (Hârşova, Cechirgea, Topalu).

Lustru. Perioadă de cinci ani pentru care se realizează prelucrări statistice ale datelor meteorologice.

Lut. 1. Materialul pământos cu textură intermediară între argilă şi nisip. 2. Rocă detritică neconsolidată cu textură mijlocie, în care fracţiunile granulometrice, argilă, praf şi nisip, se amestecă în proporţii aproape egale. 3. Clasă texturală cuprinzând particulele cu diametru între 0,02 şi 0,002 mm. Sin. Praf. 4. Loess sau depozit loessoid decarbonatat. Sin. Lehm, Argilă galbenă (v. sub Argilă).

Luteţian. (lat. Luteţia, numele vechi roman Lucotetia, derivat din louk-teih=loc mlăştinos, al Parisului). Primul etaj al Eocenului, dezvoltat tipic în Bazinul Parisului, reprezentat prin depozite calcaroase-nisipoase, urmate de conglomerate, calcare grosiere, marne, calcare de apă dulce etc., cu o bogată faună de numuliţi mari, de lamelibranhiate, de gasteropode (Cerithium giganteum), echinoide (Conclypeus conoideus) şi mamifere. La noi în ţară, se cunoaşte în nord-vestul bazinului Transilvaniei, la Tohanul Nou (jud. Braşov), la Turnu Roşu (jud. Sibiu), în Depresiunea Getică, în Maramureş, în Dobrogea etc.

Lutişoare. V. sub Argilă.

Lutos. Rocă sau sol în care predomină fracţiunea granulometrică corespunzătoare lutului (prafului).

Luvic. 1. Termen care, în sistemul român de clasificare, este folosit pentru precizarea nomenclaturii la nivel de tip (sol brun roşcat luvic, sol brun luvic) sau drept caracter diagnostic la nivelul inferior (luvic slab). 2. Subtip al solului pseudogleic şi soloneţului cu orizont E luvic. 3. Subdiviziune în cadrul unor unităţi principale de sol din cadrul legendei FAO, definită prin prezenţa unui orizont B argiloiluvial.

Luvisol albic. 1. Tip de sol din clasa argiluvisolurilor, în sistemul român de clasificare, definit prin prezenţa orizontului E albic. Succesiune tipică de orizonturi: Ao-Ea-Bt-C. Sin. Sol podzolic argiloiluvial. 2. Subdiviziune a luvisolurilor din legenda FAO, separată pe criteriul prezenţei orizontului E albic.

Luvisol. Unitate principală în legenda FAO, care grupează soluri fără orizont A molic, cu sau fără orizont eluvial şi cu orizont B argiloiluvial ce are grad de saturaţie în baze peste 50% cel puţin în partea lui inferioară. Îi corespunde pro parte majoritatea argiluvisolurilor din sistemul român de clasificare.

Lux. Unitate de măsură a iluminării, egală cu un lumen pe metru pătrat.

Luxmetru. Instrument cu ajutorul căruia se măsoară iluminarea.

Lycopodiales. Sin. Lepidophytalae (v.).

Lytoceras. Amonit din Jurasic. Este cunoscut din Jurasicul de la Sviniţa-Banat (Lytoceras adeloides).
M
Maader. Termen arab reprezentând zona de împrăştiere (divagare) a unui ued, cu dune de nisip, cu braţe părăsite după fiecare viitură în care stagnează apă sub formă de mlaştini şi bălţi, dar fără o chiuvetă cu sărături de tip sebkha, uneori cu păşune sau chiar cultivată.

Maar. (cuv. germ.). Lac mai mult sau mai puţin circular, care ocupă amplasamentul craterului unui coş vulcanic cu pereţii verticali, umplut cu produse piroclastice şi cu lave vâscoase consolidate. Asemenea coşuri s-au format în urma unei activităţi vulcanice ce s-a manifestat printr-o puternică explozie de gaze degajate de magmă, care au perforat, sub presiune, scoarţa, fără erupţie de lavă sau de cenuşă (vulcani avortaţi), rămasă pe fundul orizontal al coşului. Prin explozie s-a format un "crater" în formă de pâlnie, în care apele meteorice s-au acumulat creând lacurile de tip maar, a căror adâncime poate ajunge la 100-150 m. Urmele vulcanismului de acest tip se întâlnesc în special în regiunea Eifel (Germania) şi în Franţa-Auvergne (Masivul Central Francez), apoi în Mexic, în Africa de Sud, Uganda, în Japonia, în S.U.A.

Maceral. Numire asemănătoare noţiunii de mineral, dată constituenţilor microscopici elementari ai cărbunilor. Se deosebesc trei grupe de macerale: vitrinitul (colinit, telinit), exinitliptinitul (sporinit, cutinit, alginit şi rezinit) şi inertinitul (micrinit, sclerotinit, semifuzinit şi fuzinit), care se identifică microscopic după: aspectul morfologic, relief, anizotropie, culoare etc.

Machairodus. (gr. machaira-stilet, odus-dinte). Mamifer carnivor din familia Felidae, care a trăit din Pliocen până la sfârşitul Cuaternarului, când a dispărut fără a lăsa urmaşi. Specia Machairodus latidens este cunoscută şi în ţara noastră la Băile Felix-1 Mai (jud. Bihor) şi la Drăghici (Câmpulung).

Machia (maquis). (cuvânt din Corsica, de la macchia-crâng). Formaţiune densă de arbuşti sempervirescenţi şi tufişuri dense în regiunile mediteraneene. Vegetaţia este adaptată la uscăciune, care cresc pe terenurile silicioase de pe ţărmul nordic al Mării Mediteraneene, până la altitudinea de 400 m. În compoziţie intră laurul, mirtul, rozmarinul, leandrul, fisticul, măslinul sălbatic, uneori stejarul de plută etc.