Dic?ionar de Geografie



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə85/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48290
1   ...   81   82   83   84   85   86   87   88   ...   124

Polaritate orogenică. Fenomenul de împingere constantă a proceselor de cutare către exteriorul unui geosinclinal, astfel încât zonele mai intense ale acestuia se cutează înaintea celor exterioare. Ex.: flişul intern din Carpaţii Orientali s-a cutat în Cretacic, în timp ce flişul extern s-a cutat la finele Paleogenului. În sens mai larg, tot un fenomen de polaritate orogenică este şi regenerarea cutărilor hercinice şi chiar a celor caledoniene din ţara noastră de către orogeneza alpină, care a făcut ca această orogeneză să ia contact direct, în fundamentul Moldovei, cu platforma precambriană rusă.

Polder. (ol.). Regiune joasă de uscat, creată de om pe seama mării prin lucrări de îndiguiri şi desecări care permit, în final, folosirea ei în agricultură. Olandezii au cucerit prin astfel de lucrări teritorii întinse începând din secolul al XII-lea, cele mai mari suprafeţe de poldere realizându-se în prezent prin închiderea şi secarea treptată a golfului Ijssel (Zuidersee).

Polei. Depunerea de gheaţă omogenă şi transparentă, rezultată prin îngheţarea picăturilor suprarăcite de ploaie sau burniţă pe suprafeţe cu temperaturi cuprinse între 0,1 şi -1,0oC. Foarte rar apare la temperaturi coborâte de -10 sau chiar -16oC, devenind mai opacă şi mai puţin densă, adică trecând către chiciura tare granulară. Uneori ia naştere prin îngheţarea picăturilor nesuprarăcite de ploaie sau burniţă, care cad pe suprafeţe cu temperaturi negative foarte coborâte.

Poliant. V. Sub Piroluzit.

Polibazit. (gr. polys-mult, basis-bază). Sulfostibiură naturală de argint şi cupru, întâlnită frecvent în filoane hidrotermale plumbo-argentifere. Are culoarea cenuşie-neagră sau neagră de fier, cu urma neagră-roşie închisă şi luciu metalic. În lamele subţiri apare roşu translucid, aproape opac. Conţine 58-69% Ag. Este cunoscut în Cehia (la Ioachimov şi Przibam), Germania, Ungaria, Sardinia, Peru, Mexic (la Zacatecas, Guanajuato şi Durango), S.U.A., Canada, Japonia etc. În ţara noastră a fost întâlnit la: Baia Mare, Baia Sprie şi Cavnic (jud. Maramureş), Roşia Montană (jud. Alba) etc.

Policiclic. V. Ciclu.

Policultură. Sistem agricol cuprinzând mai multe producţii. Policultura caracterizează mai ales agricultura tradiţională care face eforturi de a acoperi nevoile alimentare esenţiale ale grupului uman respectiv (economia de autosubzistenţă din ţările tropicale). Policultura poate fi întărită prin adaosul unor culturi comerciale care să nu se substituie însă celor necesare alimentare. În regiunile cu agricultură modernă policultura tinde să se simplifice sub efectul condiţiilor de piaţă ce impune ca rentabil unul sau două dintre produse.

Polie (polje). (sârb. polje-şes, câmpie). Pâlnie carstică (v. Dolină), alungită până la 2-3 km şi chiar mai mult (ex.: în Platoul Mehedinţi, în groapa Bălileasa din Munţii Bihor etc.). (v. şi sub Carst). Polia este o depresiune închisă, cu fundul neted, într-o regiune calcaroasă, având dimensiuni relativ mari încât în ea se poate organiza o hidrografie. Are formă alungită, de la câţiva hectometri la mai multe zeci de km. Se dezvoltă în acele părţi ale unui masiv calcaros unde faciesul rocilor este mai predispus la dizolvare şi unde există deranjamente tectonice importante ca: linii de falie, grabene, sinclinale. Se formează prin îngemănarea dolinelor şi uvalelor, prin prăbuşirea tavanului unor peşteri (apare la zi fundul larg al văii subterane), pe grabene modelate de coroziune, eroziune etc. Fundul poliei poate îmbrăca două aspecte: partea din amonte păstrează uneori suprafeţe carstice netede (de coroziune), adesea etajate, şi martori conici de eroziune (humuri), pe când partea din aval este o câmpie aluvionară, inundabilă periodic, sau chiar cu un lac; peste ea, râul temporar sau permanent meandrează larg şi, adesea, se pierde într-un ponor. Se pot deosebi: polii de îngemănare (provenite din uvale), polii de prăbuşire (prăbuşirea tavanului peşterilor), polii tectonice (pe grabene, sau pe complexe de falii), polii complexe (de dizolvare şi tectonice).

Poligenetică, modelare. V. Modelarea reliefului.

Poligenie. Forme de relief moştenite şi repetate de mai multe ori, cum ar fi terasele sau suprafeţele de eroziune (v. Modelarea reliefului).

Poligoane de uscare. Mici poligoane formate prin uscarea, contractarea şi crăparea rocilor pelitice rămase în urma evaporării apei din locurile care au fost inundate temporar. Au dimensiuni ce variază de la câţiva centimetri la 20-30-40 cm. Sunt caracteristice pentru regiunile cu climat cald, cu două anotimpuri (umed şi uscat), unde acoperă suprafeţe întinse pe fundul cuvetelor lacustre (ex.: Ciad, Ngami, Makarikari) din Africa, sau a celor din centrul şi vestul Australiei, precum şi în regiunile de playa (v.) din celelalte continente. Poligoane de uscare se întâlnesc în timpul verii şi în ţara noastră ca şi în zonele temperate în regiunile inundabile din luncile râurilor.

Poligon de pământ. V. Desene periglaciare, Soluri poligonale.

Poligon de pietre. Acumulare de pietre colţuroase dispusă în formă de pentagon şi hexagon, în interiorul căreia se găsesc particule fine de rocă (mâluri, nisipuri şi argilă). Uneori aceste pietre sunt axate pe crăpături ale solului argilos. Forma şi dimensiunile poligoanelor depind de frecvenţa şi durata perioadei de îngheţ-dezgheţ, de pantă, de acoperirea cu vegetaţie, de gradul de heterogenitate al materialelor etc. Prezenţa pergelisolului (v.) în substrat şi a perioadelor cu frecvente îngheţuri şi dezgheţuri la suprafaţă determină o triere granulometrică şi o deplasare diferenţială a materialelor din sol, scoţând la suprafaţă şi împingând spre margini materialele mai grosiere, care se grupează în forme poligonale. Poligoanele de pietre sunt răspândite în regiunile nordice, în care permafrostul este la mică adâncime (ex.: Laponia, Siberia nordică, Arhipelagul Arctic Nord-American = Canadian), Groenlanda, în insulele Spitzbergen etc.), dar se întâlnesc şi în regiunile temperate, pe munţii înalţi, în etajul climatului de tundră montană etc. V. Desene periglaciare.

Polihalit. (gr. polys-mult, hals-sare). Sulfat complex de K, Mg şi Ca, hidratat, care se formează la temperaturi între 0-80o, prin precipitarea din soluţii saline bogate în elemente componente. Este alb, cenuşiu, gălbui sau roşu-cărămiziu, cu luciu slab sticlos. Pierde uşor apa, care dizolvă sărurile de potasiu şi de magneziu, lăsând un reziduu de compoziţia gipsului. Polihalitul este folosit ca minereu de potasiu pentru fabricarea îngrăşămintelor potasice artificiale. Se întâlneşte independent în zăcământul de la Stassfurt şi în zăcămintele de sare gemă de la Hallstadt şi Ischl (Austria), Texas, New Mexico (America de Nord) etc. În ţara noastră polihalitul a fost întâlnit în zăcământul de săruri delicvescente de la Târgu Ocna (jud. Bacău) unde, împreună cu sarea gemă sau cu aceasta şi anhidritul, formează asociaţii în care apare fie în intercalaţii compacte, fie în cristale dispersate.

Polii căldurii. Punctele în care s-au înregistrat cele mai ridicate pentru fiecare dintre cele două emisfere ale planetei (58,0o la Al Aziziyah, Libia, înregistrată la 13 septembrie 1922, pentru emisfera nordică şi 52,5oC înregistrată la Cloncurry-Quensland, Australia pentru emisfera sudică).

Polii frigului. Punctele în care s-au înregistrat cele mai scăzute temperaturi ale aerului pentru fiecare din cele două emisfere ale Pământului (Oimeakon, Rusia, cu temperaturi de -71,1oC, înregistrată în ianuarie 1964 pentru emisfera nordică şi Vostok, Antarctida, cu temperaturi de -89,2oC, înregistrată la 21 iulie 1983, pentru emisfera sudică).

Polimetru Lambrecht. Instrument format dintr-un higrometru cu fir de păr şi un termometru cu mercur, destinat măsurării umezelii relative şi temperaturii aerului.

Polimorfism. (gr. polys-mult, morphe-formă). Proprietatea unor substanţe minerale care, având aceeaşi compoziţie chimică, cristalizează în două (dimorfism) sau în mai multe forme cristaline, fie că acestea aparţin unor sisteme diferite, fie că, deşi prezintă acelaşi gen de simetrie, au raporturi parametrice diferite. Fiecare formă cristalină este stabilă într-un anumit interval de temperatură şi, dacă limitele acestui interval sunt depăşite, mineralul trece în altă formă cristalină. Proprietăţile fizice ale mineralelor polimorfe (densitatea, duritatea etc.) diferă de la o formă la alta, iar rezistenţa la agenţii chimici este mai mare la formele cu simetrie mai ridicată (ex.: pirita este mai greu atacată de acizi decât marcasitul). Ex.: carbonatul de calciu (CaCO3) (romboedric în calcit şi rombic în aragonit); bisulfura de fier (FeS2) (cubică în pirită şi rombică în marcasit); cărbunele pur (C) (cubic în diamant şi hexagonal în grafit); sulful (S) (rombic sub 95,5o şi monoclinic peste această temperatură); sulfura de zinc (ZnS) (cubică în blendă şi hexagonală în wurtzit); silicatul de aluminiu (Al2SiO5) (triclinic în disten, pseudopătratic în andaluzit şi rombic în silimanit); dioxidul de siliciu (SiO2) (hexagonal în cuarţ  şi tridimit , romboedric în cuarţ , rombic în tridimit , pătratic în cristobalit  şi cubic în cristobalit ). Sin. Eteromorfism.

Polinie. V. Gheaţă de mare.

Polixen. (gr. polys-mult, xenos-străin). Amestec natural de platină (80-88%) şi fier (9-11%), întâlnit împreună cu iridiu (până la 7%), paladiu (0,1-1%, uneori peste 7%), rodiu (0,1-0,5%, uneori până la 4-5%) şi nichel (zecimi de procente) în roci magmatice ultrabazice sau bazice. Se prezintă de obicei în granule izolate, mici aglomerări şi, mai rar, în mase compacte sau sub formă de pepite (v.). Are culoarea albă-argintie până la cenuşie de oţel, lucioasă şi luciu metalic caracteristic.

Polizare glaciară. Acţiune cu caracter abraziv (abraziune) exercitată de gheaţă împreună cu materialele fine pe care le deplasează (făină glaciară, morene de fund) asupra rocilor dure peste care alunecă. Rocile, astfel polizate, capătă aspect neted, lunecos, cu unele scrijeliri longitudinale, fenomenul fiind numit şi şlefuire glaciară.

Polizonal. V. Zone.

Poliţă structurală. Suprafaţă structurală cu aspectul unei mici trepte, care se formează pe versanţii văilor modelate într-o regiune cu structură tabulară sau structură monoclinală, ca urmare a înlăturării stratelor friabile şi a scoaterii în evidenţă a capetelor stratelor tari. Văile de tip canion (v.) au pe ambii versanţi o succesiune de poliţe structurale simetrice, determinate de numărul, de grosimea şi de poziţia stratelor tari intercalate între strate friabile. În cazul reliefului monoclinal, poliţele structurale, dezvoltate oblic pe versanţii văilor consecvente, se numesc trepte structurale, iar în Bucegi, "brâne". Pe ele s-au axat unele poteci.

Pollucit. Silicoaluminat de cesiu întâlnit ca mineral hidrotermal în cavităţile miarolitice din granite şi pegmatite, în parageneză cu silicaţi de litiu (v. Lepidolit), fosfaţi de litiu (v. Ambligonit), cuarţ şi alte minerale. Este incolor, transparent. Conţinând 30-32% Cs este cel mai important minereu de cesiu. A fost găsit prima dată în Insula Elba (Italia), apoi în Karibib (Namibia), Waarutroesk (Suedia), Hebron (S.U.A.), Solikamsk (Ural), Asia Centrală, la Bernie Lake (Canada) etc. Sin. Pollux.

Pollux. Sin. Pollucit (v.).

Polonine. Termen folosit în Carpaţii de NE pentru păşunile de pe culmile munţilor.

Poluanţi atmosferici. Efluenţi din diferite surse grupaţi în trei categorii: gaze anorganice (derivaţi oxigenaţi ai sulfului şi azotului, oxid de carbon şi dioxid de carbon, derivaţi ai plumbului, sulfului etc.); gaze organice (hidrocarburi alifatice, aldehide, cetone, alcooli etc.), aerosoli (fum, pulberi, gudroane).

Poluare fonică. Emiterea de zgomote a căror intensitate şi frecvenţă sunt dăunătoare organismului uman. Disconfortul apare la 30-60 decibeli, tulburările psihice şi fiziologice la 60-90 decibeli, apariţia unor leziuni ale organului auditiv la 90-115 decibeli, iar pragul senzaţiei dureroase apare la 130 decibeli. Se consideră periculos zgomotul cu intensitate de 85 decibeli la frecvenţele de 500-1 000 şi 2 000 herţi.

Pomicultură. 1. Ramură a agriculturii ce se ocupă cu cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi. 2. Ramură a ştiinţelor agricole care cuprinde studiul biologiei şi agrotehnicii pomilor fructiferi, ameliorarea lor şi comportarea în cultură a diferitelor specii sau soiuri.

Ponce. V. Piatra ponce.

Ponor. (sârbo-croat). 1. Dolină (v.). 2. În sens mai larg, regiune carstică de suprafaţă în care o serie de doline sunt asociate liniar şi lateral, dând regiunii respective un aspect alveolar: ponorâtă, sau regiune cu ponoare, sau simplu ponoare (ex.: ponoarele din regiunea Padiş, din Munţii Apuseni; în Platoul Mehedinţi; etc.). 3. Puţ carstic absorbant, existent într-o polie, vale sau dolină.

Ponţian. (de la numele vechi al Mării Negre, Pontus Euxinus). Al doilea etaj al Pliocenului (v.), separat în bazinul ponto-caspic şi delimitat printr-un banc cu Congeria novorossica (la bază) şi printr-un strat reper marcat prin dispariţia genului Valenciennius şi apariţia de specii noi de Prosodacna şi Viviparus (la partea superioară). Ponţianul este caracterizat, în principal, prin lamelibranhiate (Paradacna abichi, Didacna subcarinata, Limnocardium subsquamulosum, Prosodacna sturi etc.), gasteropode (Valenciennius annulatus, Melanopsis sandbergeri etc.) şi mamifere (Dinotherium giganteum, Mastodon borsoni etc.), iar din punctul de vedere petrografic, prin depozite marnoase (cu intercalaţii de calcare lumachelice) şi nisipuri. În ţara noastră depozitele ponţiene se găsesc în sud-vestul Dobrogei, în zona precarpatică, în Depresiunea Getică, în Depresiunea Transilvaniei, în Bazinul Beiuşului etc. La sud de Câmpulung (la Jugur, Poenari, Pescăreasa, Berevoeşti) şi în bazinul Sălajului, Ponţianul conţine strate de lignit exploatabil.

Popină. Sin. Grădişte (v.).

Populare. Acţiunea de ocupare a unui teritoriu mai mult sau mai puţin liber pentru noi implanturi de populaţie (ex.: popularea Australiei în secolul al XIX-lea) şi rezultatul ei. Maniera de populare a unui teritoriu priveşte pe de o parte raporturile de localizare între populaţie şi spaţiul respectiv (populaţie densă, continuă sau dicontinuă, difuză) şi pe de altă parte forma de distribuţie (populare rurală, populare urbană). După criteriul temporal se poate vorbi de populare recentă, populare autohtonă, valuri de populare (cum a fost cazul populării S.U.A. în secolul trecut).

Populaţie. Ansamblu de locuitori dintr-un teritoriu definit prin limite administrative, politice (provincie, judeţ, departament, stat), sau geografice (regiune, oraş, sat, aglomeraţie).

Porfir. (gr. porphyrus-culoarea purpurii). Rocă magmatică filoniană nediferenţiată, preterţiară,de tipul riolitului sau andezitului, caracterizată printr-o structură în care fenocristalele de ortoză şi, uneori, de feldspaţi plagioclazi sunt înglobate într-o masă (pastă) de cristale mici de feldspaţi potasici şi de sticlă vulcanică (structură porfirică). Compoziţia chimică şi mineralogică a porfirelor este aproape identică cu a rocilor intruzive din care derivă, deosebindu-se, astfel: porfire granitice (în nordul Dobrogei); porfire granodioritice (în vestul Banatului), porfire sienitice (în nordul Dobrogei), porfire dioritice, porfire gabroide (în sudul Banatului), porfire eleolitice sau sienit-nefelinice (în Tirol-Austria, în Groenlanda, în Arkansas-S.U.A. etc.). Porfirele sunt folosite ca piatră pentru pavaje şi, uneori, şi ca piatră ornamentală.

Porfirică, structură. V. sub Porfir.

Porfirit. Rocă magmatică vulcanică, preterţiară (mai ales paleozoică şi precambriană), constituită, în general, din fenocristale de biotit (porfirit biotitic), de piroxen (porfirit piroxenic) sau de amfibol (porfirit amfibolic), alături de feldspaţi calcosodici (ortoză, andezin), înglobate toate într-o masă fundamentală, fin cristalizată, mai rar sticloasă, de culoare cenuşie până la neagră, brună şi verde. Corespunde, din punctul de vedere chimic şi mineralogic, dioritului (v.), respectiv andezitului (v.). Varietăţile colorate prin alteraţie: porfido rosso antico (din Egipt) şi porfido verde antico (din Peloponez), în care cristalele albe sau roşii de plagioclaz, respectiv cristalele verzi de amfiboli, sunt prinse într-o pastă roşie (magnetitul a fost transformat în hematit), au fost folosite, în antichitate, ca pietre ornamentale. Sunt cunoscute şi porfirite cuarţifere, corespunzătoare granodioritelor şi dioritelor cuarţifere, în care cuarţul apare corodat de magmă şi prezintă incluziuni sticloase (sunt folosite ca piatră de construcţie şi, uneori, ca piatră ornamentală) şi porfirite labradorice sau diabazice, întâlnite în Europa centrală şi în America de Nord, corespunzătoare bazaltelor paleovulcanice (din Carbonifer şi Permian), în care predomină labradorul (v.) şi lipseşte olivina (v.). În România porfiritul se întâlneşte în Munţii Metaliferi şi Drocea=Zarandului (de vârstă mezozoică), în Banat (de vârstă paleozoică) etc.

Porfiroblaste. (gr. porphyrus-purpuriu şi blastein-a înmuguri, a dezvolta). Cristale de minerale din unele roci metamorfice, ale căror dimensiuni sunt mult mai mari decât ale cristalelor fine ale masei în care sunt cuprinse (ex.: granatul, staurolitul, distenul, andaluzitul, cordieritul, albitul etc.).

Porfiroid. Şist cristalin, constituit din cristale de cuarţ, din feldspat potasic (nealterat) şi din sericit (format din transformarea plagioclazilor). Cuarţul şi feldspatul imprimă rocii caracterul porfiric, iar sericitul, şistuozitatea.

Pornitură de teren. Deplasarea unor mase de roci pe panta versanţilor, în prezenţa sau absenţa apei, şi sub acţiunea directă a gravitaţiei. Porniturile de teren sunt condiţionate de înclinarea versanţilor, de natura şi structura rocilor, de prezenţa şi absenţa apei, de gradul de acoperire cu vegetaţie, de climă, de cutremure de pământ, de cauze antropice. Ţinându-se seama de condiţiile genetice, de modul în care se produc şi de formele de relief rezultate de pe urma proceselor respective, se deosebesc: pornituri de teren uscate, condiţionate de cauze mecanice, şi pornituri de teren umede, condiţionate de intervenţia directă a apei în producerea şi acţionarea deplasărilor. Din prima categorie fac parte: prăbuşirile pe verticală sau surpările, generate prin distrugerea suportului (prăbuşirea tavanului unei peşteri lipsit de sprijin sau a blocurilor de stâncă dintr-o faleză situate deasupra firidei de abraziune, sau dintr-un versant în surplomb, materialul surpat dând naştere unui depozit de dărâmături sau surpări); rostogoliri, generate de dezagregările mecanice, care permit gravitaţiei să antreneze pe pante materialul desprins din versanţi, depunând la piciorul acestora sub formă de conuri sau de pânză de grohotiş; sufoziunea (v.), care subminează rocile poroase prin circulaţia apelor subterane; încovoierea capetelor de strate în direcţia înclinării versantului, datorită slăbirii sprijinului lateral; creepul (v.), care produce o deplasare lentă spre aval a particulelor din interiorul păturii de alterare. Din categoria porniturilor umede fac parte: nisipurile curgătoare, care duc la antrenarea particulelor rocilor necoezive atunci când sunt suprasaturate cu apă; solifluxiunea (v.), care se produce prin dezgheţarea şi alunecarea lentă a păturii de molisol (v.) pe substratul permanent îngheţat; curgerile sau torenţii de noroi (noroioşi) (v.) condiţionate de saturarea cu apă a masei de roci care se deplasează canalizată la vale; alunecările de teren (v.), care pun în mişcare mase de material care pot afecta stratul de sol, pătura de alterare sau complexe de strate pe adâncimi şi suprafeţe mari, dând alunecărilor un caracter catastrofal. Sin. Deplasare de teren.

Porozitate. Caracteristica rocilor, respectiv a pământurilor de a conţine în masa lor spaţii libere (pori), de diverse forme şi dimensiuni, comunicante sau necomunicante. După condiţiile de formare, se deosebesc: porozitate primară (porozitate de tip intergranular), formată din timpul procesului de sedimentare, spaţiul poros fiind rezultatul aşezării şi distribuţiei sedimentelor, în funcţie de forma, dimensiunile şi uniformitatea dimensiunilor acestora, şi porozitate secundară care a luat naştere după depunerea sedimentelor, şi care poate fi: de dizolvare, rezultat al dizolvării mineralelor solubile de către apa încărcată cu dioxid de carbon şi alţi acizi organici, şi de fracturare şi fisurare, rezultat al mişcărilor tectonice al scoarţei terestre (falieri, cutări), respectiv al contractării sau cristalizării mineralelor constituente ale rocilor. În crearea porozităţii rocilor colectoare de hidrocarburi au participat ambele tipuri de porozitate, în problemele de exploatare interesând rezultanta lor. Porozitatea se exprimă, în mod curent, în procente, prin coeficientul de porozitate (m) sau gradul de porozitate, care reprezintă raportul dintre volumul de pori şi volumul brut total al rocii. Se definesc, pentru interesul exploatării zăcămintelor de hidrocarburi fluide: coeficientul de porozitate absolută (ma), care reprezintă raportul dintre volumul total de pori şi volumul brut al rocii (acest coeficient dă indicaţii asupra posibilităţii de acumulare a fluidelor), şi coeficientul de porozitate efectivă (mef), care reprezintă raportul dintre volumul porilor comunicanţi şi volumul brut al rocii (acest coeficient dă indicaţii asupra volumului de pori, din volumul total de pori, afectat în anumite condiţii). Teoretic, pentru un material granular constituit din particule sferice cu dimensiuni egale, porozitatea variază între 25,95% (cea mai mare, afânată) şi 47,64% (cea mai mică, îndesată). Coeficientul de porozitate absolută, în general mai mare decât coeficientul de porozitate efectivă (cu aproximativ 5-10%), poate lua valori (orientative) sub 1% sau maximum 2% pentru rocile sterile, între 10-50% în cazul rocilor colectoare de ţiţei (nisipurile neconsolidate până la 45%, iar gresiile între 10-35%), între 5-15% în cazul rocilor colectoare de gaze etc. În cazul pământurilor, constituite în general din particule de formă şi dimensiuni foarte variate, porozitatea variază în limite foarte largi. Astfel: 70-90% argilele slab consolidate şi mâlurile; 50-70% argilele moi; 30-50% argilele vârtoase; 25-30% argilele tari; 30-50% nisipurile uniforme; 25-35% pietrişurile cu nisipuri neuniforme; 40-60% pământurile loessoide sau cu aspect de loess; etc. Se deosebeşte o porozitate deschisă (porii comunică între ei) şi o porozitate închisă (porii nu comunică între ei ca de exemplu la gresiile de moară). Coeficientul de porozitate se determină experimental din analiza de laborator a carotelor extrase din sondă, din cercetări geofizice de sondă, cum ar fi interpretarea profilelor de diagrafie electrică, radiometrică, sonică etc. Pentru un zăcământ de hidrocarburi fluide, datorită neuniformităţii mari de distribuţie, atât pe orizontală cât şi pe verticală, valori medii mai reprezentative ale coeficienţilor de porozitate se obţin pe bază de analize statistice, întocmindu-se în acest sens profile de porozitate. Pentru pământuri porozitatea constituie o caracteristică de bază, valoarea ei influenţând unele proprietăţi fizice ale acestora, cum sunt: permeabilitatea, compresibilitatea, rezistenţa la tăiere etc.

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   81   82   83   84   85   86   87   88   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin