Dic?ionar de Geografie


Trilobiţi. Sin. Trilobita (v.). Trinucleus



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə115/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48290
1   ...   111   112   113   114   115   116   117   118   ...   124

Trilobiţi. Sin. Trilobita (v.).

Trinucleus. (lat. tri-trei, nucleus-sâmbure, miez). Trilobit. Specia Trinucleus goldfussi caracterizează Ordovicianul.

Tripoli. Sin. Diatomit (v.), Tripel.

Trochus. Gasteropod prosobranhiat care trăieşte în zona litorală, pe stânci, printre alge, fiind cunoscut din Silurian până astăzi, cu numeroase forme fosile caracteristice din Neozoic (ex.: Trochus patulus, din Miocenul de la Lăpugiu-jud. Alba; T. podolicus, din Sarmaţianul din Bazinul Dunării şi din regiunea de sud a Rusiei).

Troficitate. 1. Hrănire. Însuşire a unui mediu de a oferi substanţe de nutriţie pentru organisme şi a organismelor de a le ingera şi transforma în vederea echilibrului metabolic (ex.: mediu trofic, funcţiune trofică). 2. Însuşire a solului (sau a altui mediu de cultură) de a fi trofic, adică nutritiv pentru plante.

Trog. Vale sau uluc glaciar secundar, rezultat al acţiunii de eroziune a gheţarilor ramificaţi, cu mai multe limbi, care confluează cu gheţarul principal. Este caracterizat prin aşezarea în trepte, prin poziţia sa suspendată faţă de valea glaciară principală şi forma tipică de "U" a profilului său transversal. Uneori, înţelesul este de vale glaciară în general.

Trombă marină. Vârtej puternic care antrenează în mişcarea sa giratorie o coloană verticală de aer, de formă tubulară, constituită la partea superioară din franjuri de apă, în formă de pâlnie, aspiraţi de la baza unui nor Cumulonimbus, iar la partea inferioară, din picături şi stropi de apă absorbiţi cu putere de pe suprafaţa mării (sau oceanului), de golul care se formează în interiorul vârtejului. Tromba marină al cărei diametru nu depăşeşte, la mijloc, câţiva metri, se deplasează pe o traiectorie regulată cu viteza mai mică decât tornadele (v.) şi constituie un pericol grav pentru navele veliere şi micile ambarcaţii, care trebuie să le evite.

Tropic. (gr. tropikos-privitor la schimbarea anotimpurilor). Cerc de paralelă convenţională, situat la 23o27' latitudine N şi S, care marchează locul unde razele Soarelui cad perpendicular pe suprafaţa Pământului la 22 iunie, în emisfera nordică, şi la 22 decembrie, în emisfera sudică. Mişcarea de translaţie a Pământului şi poziţia înclinată a axei polilor pe ecliptică impun necesitatea trasării tropicelor, în fiecare emisferă, la 23o27'. Tropicul din emisfera nordică se numeşte Tropicul Racului sau Tropicul de Nord, iar cel din emisfera sudică, Tropicul Capricornului, sau Tropicul de Sud. Între cele două tropice se află zona matematică de climă caldă sau zona intertropicală.

Tropicale, soluri. Soluri formate în regiuni cu climă tropicală (temperatura medie anuală în jurul a 25oC), determinate zonal de cantitatea de precipitaţii, iar intrazonal de microrelief, de natura petrografică a rocilor şi de gradul de fisurare, respectiv de permeabilitate al acestora. Ex.: lateritele (v.), soluri feralitice tipice (în zone cu precipitaţii de peste 1 500 mm); soluri roşii feralitice şi carapace feralitice (în zone cu 1 000-1 500 mm precipitaţii anuale); soluri feruginoase tropicale (în zone cu precipitaţii sub 1 000 mm); soluri feralitice humifere (la altitudini de peste 2 000 m, cu temperatura sub 15oC); etc.

Tropism. Propritetatea părţilor în creştere ale plantelor şi ale unor animale sedentare de a se orienta spre unii stimuli din mediul ambiant: gravitaţie, lumină, substanţe nutritive (în timp ce tulpina şi frunzele se dirijează spre lumină).

Trovant. Porţiunea din cuprinsul unui strat de nisip presat sau al unei gresii friabile, puternic cimentată de apele calcaroase care pătrund în stratul respectiv. Asemănător unei concreţiuni, dar de dimensiuni mai mari (au diametrul de 10-200 cm), trovantul are o formă elipsoidală, aplatisată, în general, în planul de stratificaţie al stratului respectiv. Ex.: în Dealul Feleacului de la Cluj-Napoca).

Tsunami. Val oceanic de şoc provocat de un cutremur sau de explozia unui vulcan submarin (termen japonez însemnând "valuri de golf"). Se propagă cu viteze mari, deoarece are o mare lungime de undă (ex.: valul provocat de explozia vulcanului Krakatoa sau Rakata, la 27 august 1883, a traversat Oceanul Indian în 12 ore), iar la ţărm atinge înălţimi de 20-30 m; este extrem de distrugător.

Tuf calcaros. (lat. tofus). Rocă sedimentară de precipitaţie chimică, formată la gura izvoarelor (calde sau reci) bogate în bicarbonat de calciu (mai ales izvoarele de ape minerale din regiunile cu activitate postvulcanică) care, prin pierderea unei molecule de CO2, depune cabonatul de calciu. Este o rocă poroasă, cu numeroase tipare de plante şi moluşte terestre, de culoare albă sau gălbuie, cu nuanţe roşii sau negre, după cum conţine oxizi de fier sau de mangan. Prin diageneză devine travertin (v.). În aer, după extragerea din carieră, tuful se întăreşte, devenind o rocă, deşi uşoară, foarte rezistentă. Este folosită în construcţii pentru bolţi, pereţi subţiri etc. În România se cunosc tufuri calcaroase în numeroase regiuni, mai frecvente fiind în Carpaţii Orientali (Rarău, Hăghimaş, Piatra Craiului), Carpaţii Meridionali (Munţii Cernei), în Munţii Banatului (Munţii Almăjului, în zona Reşiţa), Munţii Apuseni (Pădurea Craiului, Munţii Bihor) şi în Dobrogea de Sud.

Tuf de Bazna. Strat subţire de tuf andezitic depistat în Bazinul Transilvaniei, de vârstă pannoniană.

Tuf de Dej. V. Dej, tuf de.

Tuf vulcanic. Rocă sedimentară piroclastică, formată din materialul cel mai fin expulzat de erupţiile vulcanice (ex.: psamite, aleurite şi psefite vulcanice), uneori cristalizat (cristalocinerite) (v. şi Cenuşă vulcanică), alteori sticlos (hialocinerite), transportat de vânt şi depus în bazine de sedimentare. În regiunea aparatului vulcanic, tufurile constituie cimentul aglomeratelor sau al psefitelor vulcanice. Tufurile vulcanice se găsesc intercalate între sedimentele marine sau lacustre, în strate cu grosimi care variază de la milimetri la zeci de metri. Varietăţile mai cunoscute de tufuri vulcanice sunt: tuf dacitic (piatra verde), care se foloseşte local ca piatră uşoară de construcţii şi prin măcinare dă trassul, folosit ca adaus în unele cimenturi speciale; tuf andezitic, de culoare cenuşie, folosit ca piatră spartă pentru drumuri; tuf trahitic (puzzolana), folosit de asemenea ca adaus în unele cimenturi; tuf bazaltic (palagonitul); etc. În ţara noastră se cunosc tufuri dacitice la Dej (jud. Cluj), la Slănic (jud. Prahova) etc. şi tufuri andezitice în jud. Bacău, jud. Harghita etc. Sin. Cinerit. V. şi Proiecţie vulcanică.

Tufit. Rocă sedimentară piroclastică, formată subacvatic (în mări, oceane şi lacuri) din depunerea cenuşii vulcanice (v.) şi a lapiliilor (v.) amestecaţi cu material detritic terigen adus de valuri din erodarea ţărmurilor şi cimentaţi prin diageneză.

Tugai. Albii inundabile, populate cu arbori, arbuşti şi pajişti (în Asia Mijlocie).

Tulbureală. Totalitatea particulelor fine transportate în suspensie de un curs de apă şi care îi impun culoarea în timpul viiturilor. Domină, cu precădere, argilele, mâlurile şi nisipul fin. Sunt depuse în luncă, în bălţi şi lacuri de luncă (prin decantare), sau la gura de vărsare a râurilor. Conţinutul de substanţe minerale din tulbureală se exprimă în procente, g/l, sau, de obicei, sub formă de raport solid/lichid (S/L) sau prin ridicarea greutăţii specifice a tulburelii.

Tumul. Movilă antropogenă de înhumare.

Tundră. (rus.). Formaţie vegetală zonală constituită din muşchi, licheni, ierburi şi arbuşti pitici care se întinde în zona arctică şi subarctică din jurul Oceanului Arctic, la nordul pădurilor de taiga (v.) din părţile septentrionale ale Eurasiei şi Americii de Nord. Tundra constituie, după pădurea de răşinoase, a doua zonă biogeografică de la suprafaţa globului care are o extensiune continuă, acoperind o suprafaţă de peste 5 milioane km2. În Eurasia zona de tundră se menţine în general la nord de Cercul Polar, în timp ce în America de Nord ea înaintează mult spre sud, până la 53o latitudine, în Peninsula Labrador şi în sudul Golfului Hudson. Clima tundrei se caracterizează prin ierni lungi de 8-9 luni pe an şi cu geruri aspre care determină îngheţarea permanentă a solului până la adâncimi de 200 m (în nordul Siberiei). Temperatura medie a lunii celei mai reci variază între -10 şi -30oC, a lunii celei mai calde între +3 şi +8oC, iar temperatura medie anuală variază între 0 şi -17oC. Precipitaţiile sunt reduse cantitativ, între 200 şi 250 mm anual, dar acoperă nevoile de apă ale plantelor din cauza evapotranspiraţiei mici şi a unui subsol permanent îngheţat care împiedică infiltrarea apei rezultate mai ales din topirea zăpezii. Dezgheţul sezonier are loc până la 20-60 cm adâncime, contribuind la înmlăştinirea terenurilor plane. Pe terenuri înclinate se formează terase şi lobi de solifluxiune (v.). Vânturile bat foarte frecvent iarna, când ating viteze până la 20-30 m/s (72-108 km/h), spulberând încontinuu zăpada. Îngheţul şi dezgheţul repetat dau naştere la procese intense de dezagregare mecanică şi la formarea poligoanelor de pietre, curgerilor sau torenţilor de pietre, glacisurilor etc. Alterarea chimică se produce lent, de aceea materialul parental al solului este constituit de obicei din bolovani şi pietre. Temperatura scăzută, care limitează dezvoltarea bacteriilor, explică descompunerea lentă a vegetaţiei şi formarea unor cantităţi importante de humus brut şi de turbă. În condiţiile de drenaj slab din zona de tundră, regimul pedogenetic tinde către gleizare (v.). Scurta perioadă vegetativă, redusă la 2-3 luni pe an, face ca solul să fie slab dezvoltat şi sărac în substanţe minerale, de aceea sinteza materiei organice de către plante se face greu, iar creşterea acestora este înceată şi limitată: lichenul renului (Cladonia rangiferina) creşte anual cu 1-5 mm, iar salcia polară (Salix polaris) adaugă anual 2-3 frunze ramurilor sale mai vechi. Plantele de tundră sunt scunde şi în majoritatea lor herbacee, deşi pe alocuri se întâlnesc numeroase specii de subarbuşti. Tundra este dominată de o pătură scurtă de rogozuri, graminee, muşchi din genul Sphagnum, licheni şi de specii tipice de Carex bigelowii, Poa arctica, Eriophorum şi Cetraria nivalis. Umezeala diferenţiată a substratului determină răspândirea muşchiului în locurile umede, iar a lichenilor în locurile uscate, bine drenate. Dintre speciile de subarbuşti predomină sălciile pitice, ca: Salix retusa, S. reticulata, S. herbacea, S. polaris, apoi specii de mesteacăn pitic (Betula nana), de afin (Vaccinium myrtillus) etc. Din cauza vânturilor puternice şi a pergelisolului (v.) majoritatea plantelor sunt târâtoare, ca speciile de mesteacăn, sau se dezvoltă sub formă de perniţe, ca Droba, Eritrichium villosum etc. Tundra prezintă mai multe faciesuri, în funcţie de perioada activă de vegetaţie şi de bilanţul hidric al solului: tundra sudică, alcătuită din formaţii de arbuşti cu frunze căzătoare (sălcii şi mesteacăn pitic, Alnus crispa etc.); tundra ericacee şi alte esenţe lemnoase cu frunze mici şi cu înălţimi până la 30-50 cm, alcătuită în principal din Empetum nigrum, Vaccinium uliginosum, Cassiope tetragona, Loiseleuria procumbens, dispuse pe versanţii însoriţi şi în zonele mai puţin reci; tundra ierboasă, alcătuită din graminee, ciperacee şi juncacee, dispuse pe suprafeţele în care solul are o oarecare dezvoltare, iar verile sunt ceva mai călduţe; tundra rece, alcătuită din muşchi şi licheni cu aspect discontinuu, situată în regiunile cu regim climatic foarte aspru din apropierea zăpezilor perene arctice. Formaţiile de tundră sunt dispuse în raport de condiţiile oro-pedo-climatice de la aceste latitudini. În regiunile montane, suficient de înalte, între limita superioară a arborilor şi limita inferioară a etajului cu zăpadă permanentă se dezvoltă o vegetaţie asemănătoare cu cea din zona de tundră arctică, alcătuind tundra alpină sau montană. Între ele există totuşi diferenţe importante atât în ceea ce priveşte ritmul climatic şi biologic, cât şi în compoziţia floristică. Unii autori folosesc termenul de tundră alpină numai pentru vegetaţia etajului superior al munţilor din regiunile de latitudini mai mari de 60o, ca Uralul de Nord, Munţii Verhoiansk, Cerski, Anadâr, Munţii Brooks etc.

Tunel. Galerie subterană ce are un calibru relativ uniform şi este deschisă la ambele capete. Există mai multe tipuri: 1. Tunel antropic, care străpunge de obicei zone muntoase sau o culme, pentru căi ferate şi şosele (ex.: cele din Alpi); s-au realizat, mai recent, şi pe sub fluvii sau sub braţe de mare sau strâmtori (ex.: Eurotunelul pe sub Canalul Mânecii, tunelul japonez Seikan etc.); 2. Tunel de abraziune, creat de eroziunea valurilor asupra rocilor mai slabe dispuse transversal pe sub un promontoriu; 3. Tunel carstic, creat prin coroziune în calcare; 4. Tunel de lavă, format sub cruste întărite de lave bazaltice, ca urmare a evacuării unor lave mai fluide de dedesubt, determinată de neuniformitatea pantei şi a suprafeţei de scurgere; 5. Tunel de sufoziune (v.).

Tunet. Efectul acustic al unei descărcări electrice, datorat încălzirii şi dilatării bruşte a aerului pe traiectoria fulgerului.

Tungstit. Sin. Scheelit (v.).

Turbă. Rocă sedimentară organogenă de formaţiune recentă, rezultată prin încărbunarea (v.), plantelor ierboase (ex.: trestie, papură, rogoz etc.), a unor specii de muşchi (v. sub Turbărie) şi a altor resturi vegetale (ex.: tulpini şi frunze diverse, alge, polen, resturi lemnoase etc.), în regiuni de mlaştini neaerisite, în bălţi şi în lacuri (pe fundul lor sau plutind sub formă de plaur). Depozitul de turbă, trecut printr-un proces fizico-chimic de descompunere incipientă, îşi păstrează structura morfologică a resturilor vegetale. Se deosebesc: turbă eutrofă, în mlaştini alcaline cu multe substanţe nutritive (ex.: turbă de trestie, de rogoz, de muşchi frunzoşi etc.); turbă oligotrofă, în mlaştini acide cu puţine substanţe nutritive (ex.: turbă de Sphagnum, turbă de Eriophorum etc.); turbă mezotrofă (intermediară sau mixtă). Turba se prezintă ca un depozit de culoare galbenă-brună deschisă sau închisă până la neagră, cu grosimea care depăşeşte rar 10 m, cu structură fibroasă, mai afânată spre suprafaţă, mai compactă în adâncime, îmbibată cu o apă de culoare brună (apa de turbărie), care conţine substanţe humice în soluţii coloidale şi are reacţie acidă şi proprietăţi antiseptice (conţine iod). Compoziţia chimică a turbei este: 40-60% C; 4-7% H; 28-40% O şi N, şi conţine 70-95% apă. Turba are putere calorică de 2 000-5 000 de calorii, fiind folosită local drept combustibil inferior pentru uz casnic (foarte rar transformată în cocs, deoarece dă un cocs pulverulent impropriu). Se mai întrebuinţează ca îngrăşământ azotat pentru culturile agricole, ca dezinfectant, ca aşternut absorbant în grajduri etc. Cele mai mari zăcăminte de turbă din lume se găsesc în Rusia (circa 80% din rezervele mondiale), în regiunea Moskova şi Sankt Petersburg, în Ural şi în Siberia, apoi în Germania (regiunea Hanovra), în S.U.A. etc. În România turba se găseşte în Munţii Lotru şi Parâng, la Mândra (jud. Braşov), la Poiana Stampei (jud. Suceava), la Dersca (jud. Botoşani), la Miercurea-Ciuc (jud Harghita) etc. În concluzie, prin turbă se înţelege: 1. Depozit organic format din resturi vegetale incomplet descompuse în condiţii de permanent exces de umiditate şi anaerobioză. În funcţie de plantele care participă şi de condiţiile de mediu în care are loc procesul de turbificare se pot distinge: turbă eutrofă, turbă mezotrofă, turbă oligotrofă. 2. Cărbune inferior format prin încărbunarea plantelor de mlaştină (trestie, papură, rogoz, muşchi etc.), într-un mediu neaerisit.

Turbă eutrofă. Turbă slab acidă sau neutră, cu conţinut ridicat în baze şi substanţe nutritive, formată în condiţii de exces permanent de apă freatică (înmlăştinire freatică permanentă). La turbificare participă de regulă: stuf, papură, rogoz etc. Turbăria eutrofă este caracteristică pentru turbăriile joase (plane). V. şi Turbă.

Turbă mezotrofă. Turbă moderat acidă, cu conţinut moderat de baze şi substanţe nutritive formată în condiţii de exces de umiditate atât freatică cât şi din precipitaţii. Are caractere intermediare între turbăria eutrofă şi cea oligotrofă. V. şi Turbă.

Turbă oligotrofă. Turbă foarte acidă, formată în condiţiile unui mediu oligotrof oferite de excesul de apă stagnată provenită din precipitaţii. La turbificare participă mai ales muşchiul alb (Sphagnum), bumbăcariţa (Eriophorum) etc. Turba oligotrofă este caracteristică pentru turbăriile înalte (bombate). V. şi Turbă.

Turbărie înaltă. Turbărie formată din turbă oligotrofă, caracteristică regiunilor umede şi reci. Sin. Turbărie bombată, Tinov, Molhaş.

Turbărie joasă. Turbărie formată din turbă eutrofă, caracteristică regiunilor cu climat semiarid. Sin. Turbărie plană, Bahnă.

Turbărie. Regiune înmlăştinită în care se acumulează resturile vegetale care se transformă în turbă (v.) propriu-zisă sau în turbă ca stadiu al procesului de formare a cărbunilor (v. sub Încărbunare). Turbăriile se dezvoltă, de obicei, în jurul unor lacuri şi bălţi, în lunca şi delta unor ape curgătoare, precum şi în zonele mlăştinoase din regiunile muntoase. În dezvoltarea unei turbării se deosebesc trei stadii, legate de sărăcirea treptată a solului în săruri minerale: turbărie plată (Flachmoor), în care are loc procesul de invadare a lacului sau a bălţii de către vegetaţie începând de la periferie spre centru (plantele hrănindu-se cu substanţele minerale din sol); turbărie intermediară (Zwischenmoor), în care se produce o abundentă dezvoltare a plantelor, care se hrănesc unele cu substanţele din sol, altele din pătura de turbă verde formată în primul stadiu; turbărie boltită (Hochmoor), în care plantele se hrănesc numai cu substanţe minerale din turba adiacentă. Vegetaţia care se dezvoltă în turbării şi concură la formarea turbei este formată din: trestie (Phragmites communis), rogoz (Carex, cu diverse specii, rostata, flava, echinata etc., şi alte specii ale asociaţiei, ca: Sparganium, Schoenoplectus, Scirpus etc.), papură (Thypha latifolio), muşchi frunzoşi (Hypnum, Amblystegium etc.), Sphagnum (mediu, parvifolium, fuscum), Eriophorum vaginatum, Scheuchzeria palustris, Polytrichum strictum etc., precum şi planta carnivoră Drossera rotundifolia. Un tip particular de turbărie îl constituie pădurile de mangrove, care se dezvoltă pe ţărmurile joase, acoperite de maree, în regiunile tropicale. După altitudinile la care se formează, se deosebesc: turbării joase, dezvoltate în regiuni de câmpie, de mlaştini, de delte, cu apă puţin adâncă; turbării înalte, formate pe podişuri şi pe culmi muntoase plate, în climă rece şi umedă, şi turbării mijlocii, formate în condiţii intermediare. Majoritatea turbăriilor cunoscute sunt de vârstă cuaternară şi aproape exclusiv postglaciare, formaţiuni corespunzătoare mai vechi fiind mai mult sau mai puţin transformate în lignit. Vârsta turbei influenţează compoziţia chimică a turbăriei (creşte conţinutul de C, scade cel de O şi într-o măsură mai mică cel de H) şi compactitatea acestuia.

Turbaţie periglaciară. Totalitatea deplasărilor pe care le efectuează materia în sol sau în depozitele mobile superficiale sub efectul îngheţului şi dezgheţului sau a altor procese specifice mediilor periglaciare (L.E. Hamelin, 1962). Deplasările efectuate sub impulsul îngheţului şi dezgheţului mai sunt numite şi crioturbaţii, geliturbaţii şi congeliturbaţii. Aceste mişcări creează o serie de desene periglaciare la suprafaţă (poligoane, cercuri de pietre, mări de pietre, câmpuri de noroi, pavaj nival etc.), precum şi ridicări de blocuri şi umflături (gonflări) de materiale argiloase (congeliturgescenţe). În adânc, împingerile respective creează structuri periglaciare cu aspect de plicaţii sau involuţii libere, care dau ondulări regulate (ghirlande sau festoane de material mai grosier etc.), sau involuţii forţate, cu un mers dizlocat de către presiunea îngheţului, sau chiar pene (injecţii) de tipul unor lame sau coloane formate din materiale fine ce au ţâşnit către în sus sub efectul presiunii (a nu se confunda cu penele de gheaţă, care se umplu cu material alohton după topirea penei). V. şi Pergelisol.

Turbiditate, curent de. (lat. turbidus-tulbure). Curent submarin constituit dintr-un amestec de apă şi noroi de mare densitate care se deplasează foarte rapid pe suprafaţa înclinată a taluzurilor continentale, spre fundul oceanului. În unele cazuri declanşarea curenţilor de turbiditate o fac cutremurele de teren submarine; în alte cazuri ei pot lua naştere prin supraîncărcarea platformelor continentale cu sedimente depuse de fluvii, fapt care duce la ruperea stării de echilibru a sedimentelor şi la pornirea acestora pe panta taluzului continental, spre adâncurile oceanice. Unii autori pun formarea canioanelor submarine (v.) pe seama curenţilor de turbiditate. V. Curent.

Turbiditatea apelor curgătoare. Cantitatea materialului aluvionar transportat în suspensie de o apă curgătoare, exprimată în g/m3. Valoarea turbidităţii medii a apelor curgătoare depinde de starea de degradare a terenului din cuprinsul bazinelor de recepţie, de intensitatea eroziunii albiilor, de densitatea reţelei hidrografice şi de debitul specific lichid. Turbiditatea minimă, în cazul ţării noastre, se înregistrează la apele din regiunile muntoase (sub 100 g/m3), din cauza predominării rocilor greu erodabile. De asemenea s-a înregistrat o turbiditate mică (sub 250 g/m3) în regiunile de câmpie, datorită pantelor foarte reduse ale reliefului, eroziunea este slabă. Turbiditatea este maximă în regiunile subcarpatice, unde variază între 2 500-5 000 g/m3, în Podişul Someşan (2 500 g/m3) şi în Podişul Bârladului (2 000-4 500 g/m3). În general scurgerea în stare de suspensie depinde în mare măsură de scurgerea lichidă. Ea nu este uniformă în toată secţiunea vie, ci creşte de la suprafaţă spre fundul râului. La toate apele curgătoare turbiditatea cea mai ridicată se înregistrează în timpul viiturilor, când puterea de eroziune şi de transport atinge valori maxime. Cunoaşterea cantitativă a turbidităţii are o mare importanţă practică în construcţia canalelor de irigaţii, a celor de navigaţie interioară, a lacurilor de retenţie etc., pentru a se evita înnămolirile şi colmatările care le-ar scoate din folosinţă.

Turbificare. Prima fază a procesului de încărbunare (v.), adică de transformare a resturilor vegetale în turbă.

Turbion. (fr. tourbillon-vârtej). 1. Mişcare spiralată a aerului (în jurul unui punct oarecare), datorată în general, încălzirii puternice a suprafeţei active (ciclon, trombă, vârtej de praf). 2. Deplasarea apei sub formă de vârtej, în jurul unei axe verticale sau uşor oblice. Turbioanele pot fi staţionare (ochiuri), sau se deplasează în sensul general de curgere a râului, dispărând pe parcurs şi reapărând altele.

Turbo. Gasteropod prosobronhiat. Cunoscut din Silurian până astăzi, a fost întâlnit şi în ţara noastră (specia Turbo rectecostatus) în Triasicul din Bucovina şi din Munţii Perşani şi în Sarmaţianul (subgenul Barbotella neumayri) de la Bohotin-Fălciu (jud. Vaslui).

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   111   112   113   114   115   116   117   118   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin