Dic?ionar de Geografie

Actual. 1. Proces geomorfologic sau formă de relief care se dezvoltă în perioada actuală. V. Modelarea reliefului, Procese geomorfologice. 2. Sin. Holocen (v.).

Actualism. Principiul explicării unor fenomene din trecut prin cauze observabile în prezent. Sin. Principiul Actualismului, Principiul cauzelor actuale. V. sub Stratigrafie.

Acumulare. (lat. accumulare, din cumulus-grămadă). 1. Depunerea materialului erodat şi transportat de agenţii externi acolo unde încetează acţiunea acestora. Acumulările stau la originea formelor de relief construite pe uscat sau sub apă, contribuind la înălţarea şi la extinderea lor. Dacă materialul transportat este depus într-un lac, mare sau ocean şi nu formează un relief subaerian (câmpie litorală, deltă etc.), procesul de acumulare se numeşte sedimentare, iar materialele depuse, sedimente. După agenţii care acţionează, acumularea poate fi: eoliană (nebka, dune, barcane, câmpii de loess); torenţială (conuri de dejecţie, glacisuri); fluviatilă (aluviuni, grinduri, ostroave, terase, piemonturi, câmpii de nivel de bază, delte); glaciară (morene, drumlinuri); nivală (morene nivale); fluvio-glaciară (sandre, kames-uri, öesar-uri sau esker-uri); marină (plaje, bancuri submarine, cordoane litorale, săgeţi, bare, tombolo); gravitaţională (grohotişuri, deluvii de alunecare); de lavă; lacustră (cordoane, plaje sau câmpii). 2. Asociaţie naturală de minerale utile în scoarţa terestră, putând avea forma de filon, strat, lentilă, cuib etc. Când poate fi valorificată în scopuri industriale, acumularea se numeşte zăcământ (v.). Sin. Concentraţie. 3. Totalitatea constituenţilor transportaţi prin intermediul apei meteorice, fie sub formă de soluţii, fie prin translocarea fracţiunilor minerale în stare de suspensii coloidale, şi depuşi în orizonturile inferioare ale profilului solului, dând naştere la acumulări de argilă şi sescvioxizi, în orizontul B, şi la acumulări de săruri, în orizontul C. În orizontul A de la suprafaţa solului se acumulează humusul. 4. Îmbogăţirea în ţiţei a unor structuri geologice din scoarţa Pământului favorabile acestui scop.

Acvacultură. Activitate economică ce constă în creşterea animalelor marine (inclusiv moluşte) şi cultivarea algelor marine.

Acvamarin. V. sub Beril.

Acvifer. Pânză sau nivel de apă subterană. V. Pânză de apă.

Acvitanian. (de la numele localităţii Aquitania-Franţa). Ultimul etaj geologic al Oligocenului (după unii autori, primul etaj al Miocenului), reprezentat prin depozite marine şi lagunare, cu o bogată faună de lamelibranhiate (Ostrea, Melongena etc.) şi gasteropode (Turritella, Trochus, Cerithium etc.) şi prin depozite lacustre tip, cu o bogată faună de mamifere. În Acvitanian au avut loc mişcările orogenetice ale faze savice. În ţara noastră, Acvitanianul se găseşte: în regiunea subcarpatică (stratele de Antal din Moldova, stratele de Cornu din Muntenia şi complexul gipsurilor inferioare din Depresiunea Getică), unde conţine şi zăcăminte de sare; în Bazinul Petroşani, unde conţine şi zăcăminte de cărbuni; în nord-vestul Transilvaniei, între Cluj-Napoca şi Jibou (stratele de Sân-Mihai).

Adamelit. (de la numele masivului Adamello din Alpii Lombardiei). Rocă magmatică intruzivă cu compoziţie intermediară între granit şi granodiorit, constituită în proporţii aproape egale din ortoză şi plagioclaz.

Adaptare la structură. Reliefuri sau forme adaptate sau specifice diferitelor tipuri de structuri geologice (monoclinală, orizontală, cutată etc.), formate prin eroziune diferenţială.

Adaptarea (reliefului sau hidrografiei). Calitatea unor forme de relief de a-şi adapta direcţiile de dezvoltare la cele ale structurii geologice, sau un curs de apă ce-şi adaptează mersul pe liniile pantelor de relief etc. Se pot deosebi: 1. Adaptarea reliefului la structură (de ex.: în structura monoclinală-v. Cuestă), numit şi relief structural; când este vorba de văi pot exista şi inadaptări vizibile, ce pot fi: epigeneze sau antecedenţe; 2. Adaptarea reţelei hidrografice la relief, când urmează liniile şi pantele direcţionale ale acestuia, fenomen ce constituie o regulă; excepţional apar şi inadaptări, în cazul supraimpunerilor (epigenie, sau antecedenţă-v. Epigeneză); 3. Adaptare morfoclimatică (morfogeneza este sub directa comandă a climei-v. Modelarea reliefului); 4. Adaptarea râului la vale, se referă la raportul dintre debite şi lărgimea luncii sau a albiei, pentru mediul climatic dat; după unele schimbări climatice debitul lichid şi solid se pot schimba şi atunci râul încearcă readaptări prin lărgire sau micşorare (chiar reducerea) meandrelor, fenomen numit subadaptare (când debitele sunt mai mici), situaţie existentă şi în aval de punctul unei captări.

Adăpost. Loc protejat de agresiunea unor elemente nocive din mediu (vânt etc.). Poate fi: adăpost orografic (relieful adăposteşte împotriva curenţilor: exemplu, climat de adăpost); adăpost sub stâncă (cornişă sub care se poate sta de ploaie etc.).

Adăpost meteorologic. Construcţie specială, care asigură instrumentele pentru măsurarea temperaturii şi umezelii aerului, atât protecţia radiaţiilor solare, cât şi libera circulaţie a aerului.

Adâncime. Distanţa pe verticală a bazei unei forme negative (vale, lac, mare etc.) faţă de un plan superior de referinţă (nivelul mării, nivelul unui podiş etc.).

Adâncimea apei freatice. Adâncimea apei conţinută în primul strat acvifer de sub nivelul terenului natural (apă freatică), care influenţează proprietăţile productive ale solului. Se deosebesc: adâncimea critică (adâncimea minimă pe care trebuie să o aibă apa freatică, pentru ca să nu se producă salinizarea solului) şi adâncimea subcritică (adâncimea maximă de la care apa freatică influenţează regimul de apă al solului şi asigură plantelor umezeala necesară, fără salinizarea orizonturilor superioare). Aceste adâncimi variază cu anotimpul, cu condiţiile climatice, cu textura solului şi a rocii-mame şi, evident, cu gradul de mineralizare al apei freatice. În condiţiile existente în ţara noastră, adâncimile critice sunt de 1-4 m şi cele subcritice de 3-6 m. Existenţa apei freatice la niveluri situate între aceste adâncimi poate influenţa favorabil proprietăţile productive ale solului.

Adâncimea ciclonului. Valoarea presiunii atmosferice în partea centrală a ciclonului.

Adâncimea fragmentării. Distanţa pe verticală între două puncte extreme ca altitudine, situate unul pe fundul văii, altul pe interfluviu. Sin. Amplitudinea reliefului, Fragmentarea verticală, Energia reliefului, Altitudinea relativă a reliefului.

Adâncimea medie. Valoarea medie a tuturor altitudinilor de pe suprafaţa unei forme negative.

Adeziunea solului. Însuşirea unor soluri, cu un conţinut de apă (peste 18%) corespunzător consistenţei plastice lipicioase, de a adera la un corp străin (ex., unelte agricole). Procentul de apă conţinut în sol, pentru care acesta începe aderarea, se numeşte punct de adezivitate sau de aderenţă şi reprezintă o constantă fizică importantă pentru practică, deoarece indică gradul de umezeală peste care lucrarea solului este îngreuiată sau devine imposibilă.

Adipocerit. V. sub Anabitum.

Adsorbţie. Proces fizico-chimic de reţinere a unui component (adsorbit) la suprafaţa altui component (adsorbant).

Adular. (de la numele localităţii Adula din Alpi). Varietate de ortoză. Se întâlneşte frecvent în filoane hidrotermale, pe crăpături şi în geode. La noi se află în regiunea vulcanică a Maramureşului, în Munţii Metaliferi şi în nordul Dobrogei, parţial ca produs de transformare a plagioclazilor sub influenţa soluţiilor hidrotermale.

Advecţie. (lat. advectio-transport). Deplasarea unei mase de aer în sens orizontal, în timpul căreia aerul îşi păstrează temperatura, umiditatea, presiunea etc. Advecţia unei mase de aer rece deasupra unei mări calde determină adesea formarea depresiunilor (ciclogeneza). Când masa de aer pătrunde iarna pe continentul european în prealabil răcit, are loc condensarea vaporilor de apă care poate da ceaţă de advecţie sau ploi mărunte (burniţă) de advecţie. Ea poate fi: advecţie caldă, advecţie rece, advecţie umedă, advecţie uscată, advecţie turbulentă etc.

Adventiv, con. Con vulcanic secundar ridicat pe unul principal.

Aegoceras. Amonit. Specii de Aegoceras, caracteristice Triasicului, au fost identificate la Berzeasca (Banat), la Racoşul de Jos şi la Valea Seacă.

Aer. (gr. aer, aeros-aer). Amestec fizic de gaze care formează atmosfera Pământului. Principalele componentele ale aerului uscat, la nivelul mării, în procente de volum, sunt: Azot (N₂)-78,09%; Oxigen (O₂)-20,95%; Argon (A)-0,93%; Dioxid de carbon (CO₂)-0,03%; Neon (Ne)-1,8·10^-3; Heliu (He)-5,24·10^-4; Kripton (Kr)-1,0·10^-4; Hidrogen (H)-5,0·10^-5; Xenon (Xe)-8,0·10^-6; Ozon (O₃)-1,0·10^-6; Radon (Rd)-6,0·10^-18. În afară de aceste componente, care rămân neschimbate pe toată suprafaţa Pământului, aerul mai poate conţine cantităţi variabile de vapori de apă, de amoniac (NH₃), de metan (CH₄), de hidrogen sulfurat (H₂S), de oxid şi de dioxid de azot (N₂O şi NO₂), de praf, diverse microorganisme ca: bacterii, spori, ciuperci, polen, cristale de sodiu (NaCl), fum (particule de carbon nears) etc.

Aer ceţos. Fenomen hidrometeorologic reprezentat prin picături mici de apă sau de cristale fine de gheaţă în suspensie în atmosferă, având drept consecinţă reducerea vizibilităţii orizontale între 1 şi 10 kilometri.

Aerarea reliefului. V. Golire.

Aerogramă. Diagramă aerologică pe care se prezintă, în scară logaritmică, curbele repartiţiei verticale în atmosferă a presiunii, temperaturii, umezelii şi a altor mărimi.

Aerolit. (gr. aer-aer, lithos-piatră). Corp (meteorit, pulbere) care cade pe suprafaţa terestră din spaţiul interplanetar.

Aerologie. (gr. aer-aer, logos-ştiinţă, vorbire). Ramură a meteorologiei care se ocupă cu studierea parametrilor fizici ai straturilor superioare ale atmosferei libere situate mai sus de 300 m. În mod curent, pentru studierea condiţiilor meteorologice se folosesc baloanele sondă până la altitudina maximă de 25-30 km pe care acestea o pot atinge. Ele transmit la sol, prin radio, date asupra repartiţiei în altitudine a temperaturii, a presiunii atmosferice, a umidităţii, a vitezei vântului etc. Cu ajutorul datelor aerologice se întocmesc hărţi cu izobare şi izoterme la diverse altitudini, necesare prevederii timpului. Astăzi, pentru explorarea straturilor atmosferice mai înalte de 25-30 km se folosesc rachete meteorologice (înzestrate cu aparatură mai complexă), care pot urca până în păturile superioare ale atmosferei (100-300 km). Deci este o ramură a meteorologiei care studiază fenomenele meteorologice din atmosfera liberă.

Aerometeorograf. Aparat meteorologic montat pe aeronave, pentru înregistrarea neîntreruptă a variaţiilor presiunii, temperaturii şi umezelii aerului.

Aeroplancton. (gr. aer-aer, planktos-rătăcitor). Totalitatea microorganismelor şi formelor de rezistenţă (alge microscopice, spori de bacterii şi ciuperci, polen precum şi din insecte foarte mici, larve de insecte etc.) care plutesc în aerul atmosferic.

Aerosoli. Dispersii de particule şi solide într-un mediu gazos. Aerosolii pot fi toxici, când conţin anumite concentraţii de noxe, sau netoxici, care poluează totuşi atmosfera producând omului efecte alergice şi iritaţii.

Aerostat. Balon umplut cu hidrogen, în nacela căruia se instalează instrumente şi aparate necesare sondajelor aerologice.

Aerul solului. Aerul care, fie singur, fie dizolvat în apă, umple, împreună cu acestea, toate spaţiile lacunare dintre particulele (glomerulele) solului. Compoziţia acestui aer este diferită de cea a celui atmosferic, fiind modificată de: respiraţia rădăcinilor plantelor, activitatea microorganismelor care produc descompunerea substanţelor organice, covorul vegetal, conţinutul de humus şi granulometria solului respectiv. Aerul din sol conţine 70-80% azot, 10-20% oxigen şi 0,1-10% dioxid de carbon (chiar mai mult sub muşchi). Aerul din sol are o deosebită importanţă pentru viaţa plantelor. Plantele de cultură au nevoie de un volum de aer în sol de 10-20%, iar vegetaţia ierboasă de fâneaţă umedă are nevoie de numai 6-10%. Deci, aerul solului este volumul de aer existent în porii neocupaţi de apă din masa solului.

Afanit. Rocă cu minerale microscopice, invizibile cu ochiul liber.

Afânarea rocilor. Proprietatea rocilor sfărâmate de a ocupa un volum mai mare decât în stare masivă, dând posibilitatea eroziunii să le atace mai uşor.

Afinitate geochimică. Proprietatea elementelor chimice, determinată de structura electronică a lor, datorită căreia ele se asociază de preferinţă cu anumite elemente ca oxigenul, sulful, siliciul etc., formând oxizi, sulfuri, silicaţi etc. Această proprietate determină probabil şi repartiţia elementelor în scoarţa Pământului, în sferele geochimice ale acestuia.

Aflorare. Ajungerea naturală a unor depozite la suprafaţă, la zi. V. şi Deschidere de strat.

Afloriment. V. sub Deschidere de strat.

Afluent. Curs de apă ce se varsă în altul mai important, punctul de joncţiune numindu-se confluenţă.

Aftut. V. Dună.

Afuiere. Eroziune laterală în malul friabil al unui râu, urmată de o prăbuşire; eroziune accentuată în jurul unui obstacol din albia unui râu, la creşterea vitezei apei.

Agat. Varietate de calcedonie, de culori diferite: negru cu alb (onix arab), brun cu alb (sardonix), roşu cu alb (carneol) etc. Se întrebuinţează ca piatră semipreţioasă.

Agenţi. (lat. agens,-tis, de la agere-a lucra, a agita). Forţe fizice, chimice sau organice care, acţionând asupra scoarţei terestre, modifică suprafaţa acesteia, creând forme de relief pozitive sau negative. După sursa de energie care determină în mod direct sau indirect aceste modificări, se deosebesc: agenţi interni şi agenţi externi. Agenţii interni (endogeni), situaţi în interiorul Pământului, au ca sursă de energie: dezagregările radioactive, căldura internă, gravitaţia, forţa centrifugă, curenţii de convecţie subcrustali, magmatismul, reacţiile chimice etc. Ei dau naştere mişcărilor tectonice care se manifestă sub forma mişcărilor orogenetice, epirogenetice, izostatice, ascendenţe ale magmei sau seismice. Agenţii interni, cu rol constructiv, creează forme de relief pozitive, ca: uscaturi continentale sau insulare, munţi, dealuri şi podişuri, sau forme negative, ca: depresiuni, câmpii, zone de scufundare etc. Agenţii externi (exogeni) au ca sursă principală de energie căldura solară. Ei tind, sub acţiunea gravitaţiei, să şteargă denivelările create de agenţii interni (acţiune distructivă), şi să umple cu materialul erodat zonele depresionare (acţiune constructivă). Principalii agenţi externi sunt: apa de ploaie, apele curgătoare (temporare şi permanente), apa mării (valuri, curenţi, maree), gheţarii şi zăpada, vântul, organismele animale şi vegetale, omul. Agenţii externi se mai numesc şi agenţi modelatori, deoarece desfăşoară o acţiune complexă de modelare a scoarţei terestre prin eroziune, transport şi acumulare, introducând astfel materialele alterate, dezagregate sau erodate în circuitul geologic şi morfologic al planetei. Formele de relief create suferă modificări continue, specifice fiecărui agent, în raport cu zonele de latitudine, cu etajele de altitudine, cu roca şi structura sa geologică. Tendinţa generală a agenţilor externi este de a acţiona concomitent cu agenţii interni şi de a distruge formele de relief construite de aceştia. Intensitatea cu care acţionează diverşii agenţi interni şi externi, durata şi ritmul manifestării lor, precum şi modul lor de combinare în procesele morfogenetice, creează forme de relief extrem de variate şi de variabile în spaţiu şi timp. Sin. Agenţi geologici.

Agenţi mineralizatori. Substanţe în stare gazoasă, de vapori sau de lichide volatile (cu fluor, bor şi sulf), încărcate cu anumite substanţe în stare dispersă, care provin din degazeificarea magmelor şi circulă în scoarţa terestră. Agenţii mineralizatori fie transformă substanţele cu care vin în contact, formând minerale noi (hematit, molibdenit, fluoruri etc.), fie depun, pe crăpăturile scoarţei, mineralele disperse pe care le transportă (formând filoanele metalifere).

Agenţi morfologici. Forţele tectonice, fizice, chimice, mecanice sau biotice ce acţionează asupra scoarţei terestre, modificându-i suprafaţa şi creând forme de relief.

Agestru. Sin. Con de dejecţie (v.).

Aglomerat. (lat. agglomerare, din ad-la şi glomus-ghem, strâns împreună). Rocă formată din îngrămădirea fragmentelor de diferite mărimi, colţuroase sau rotunjite (lapili, bombe, blocuri sau cenuşi, nisip vulcanic), provenite din exploziile vulcanice şi care acoperă atât conul vulcanic cât şi zona înconjurătoare, sub forma unei pături a cărei grosime variază de la câţiva metri la zeci de metri. Aglomeratele se formează din materialul vulcanic "în situ" sau din materialul transportat de ape sau de curgeri de noroi, îngrămădit, fără a fi sortat, la baza conului vulcanic, şi cimentat cu material piroclastic mai fin (nisip sau cenuşă vulcanică). Aglomeratele pot avea o oarecare stratificaţie, cu blocurile mari la baza depozitului, sau se prezintă ca o masă haotică, în care nu se disting nici stratificaţie, nici ordine în aranjarea materialului. Compoziţia mineralogică şi chimică a aglomeratelor este asemănătoare cu aceea a lavelor vulcanice, din care au provenit, deosebindu-se astfel aglomeratele dacitice, trahitice, andezitice, bazaltice etc. Foarte frecvente în România, aglomeratele acoperă suprafeţe mari din lanţul vulcanic Căliman-Harghita şi, mai puţin, în Munţii Apuseni şi în munţii vulcanici Oaş şi Gutâi, din jud. Maramureş. Sin. Aglomerat vulcanic.

Aglomeraţie. Grup de clădiri, construcţii care s-au unit printr-o extindere, de regulă, neplanificată. Aglomeraţia urbană constituie o arie urbanizată ce cuprinde oraşul şi împrejurimile sale mai mult sau mai puţin urbanizate, care depind de serviciile centrale ale oraşului (care are cel puţin 50 000 loc.) cât şi de aparatul său de gestiune economică. O problemă dificilă este stabilirea limitelor aglomeraţiei urbane; între criteriile mai frecvent folosite se află densitatea populaţiei, continuitatea mai mare sau mai mică a spaţiului construit, amploarea migraţiilor diurne ale populaţiei active Ex.: aglomeraţia pariziană (Marele Paris) cuprinde pe lângă oraşul Paris (cca 2,8 milioane loc.) peste 330 localităţi urbane şi rurale cu peste 5,6 milioane loc, având în total 8,4 milioane loc.; Marea Londră etc.

Agnata. (gr. a-fără, gnatos-falcă, maxilar). Clasă de vertebrate acvatice, asemănătoare cu peştii, cu caractere primitive, cu schelet cartilaginos, lipsite de maxilare şi cu membre perechi. Cuprinde o subclasă fosilă (Ostracodermi) care a trăit din Ordovician până în Devonian (ex.: Pteraspis, apoi Cephalaspis) şi o subclasă actuală (Cyclostomii), necunoscută în stare fosilă.

Agoniatites. Amonit din subordinul Goniatiţi, caracteristic pentru Devonianul mediu-superior.

Agradare. Suprafaţă plană de acumulare sau sedimentare (termen introdus de Salisbury în 1905). Agradarea progresivă-termen folosit în literatura americană pentru acumulare regresivă. V. Suprafaţă.

Agregat structural. Component elementar al structurii solului, de formă şi de mărime variabile, constituit din particule minerale lipite între ele prin diverse substanţe coloidale (argilă, humus). Agregatele elementare pot, în anumite condiţii, să se unească în unităţi structurale mai complexe, alcătuind structura solului (v.).

Agregate minerale. Asociaţie de cristale de aceeaşi specie minerală sau de specii minerale diferite, concrescute în urma cristalizării sau a solidificării unei soluţii sau unei topituri magmatice. După natura mineralelor componente, pot fi: agregate monominerale, când sunt constituite din granulele aceleiaşi specii minerale (ex.: sare gemă, gips etc.), şi agregate poliminerale, când sunt formate din specii minerale diferite (ex.: sulfuri complexe etc.). După caracteristica morfologică şi orientarea în spaţiu a mineralelor componente, agregatele pot fi: granulare (granaţi, cuarţ), prismatice (feldspaţi, piroxeni), tabulare (baritină), foioase (mică), solzoase (talc, clorit), aciculare (stibină, actinot), bacilare (apatit, turmalină), fibroase (azbest, aragonit, gips), radiare (pirofilit, prehnit), sferoidale (fosforit, marcasit), reniforme (malachit, hematit), paralele (minerale aciculare, fibroase sau prismatice). După mărimea cristalelor componente, agregatele pot fi: macrocristaline (vizibile cu ochiul liber), microcristaline (vizibile cu ajutorul lupei) şi criptocristaline (observate numai la microscop).

Agrestă. Tip de savană împădurită, xerofitică, în partea mai umedă a caatingăi (Brazilia).

Agroclimatologie. Ramură a climatologiei, care studiază clima ca factor al producţiei agricole.

Agrogeologie. (gr. agros-ogor, geo-pământ, logos-vorbire). Ramură a pedologiei care se ocupă cu studiul factorilor geologico-petrografici în formarea, evoluţia şi proprietăţile solului.

Agroterasă. V. Terasă.

Aisberg. (engl. iceberg-munte de gheaţă). Bloc de gheaţă plutitor de dimensiuni mari, desprins la ţărmul oceanului liber din fruntea gheţarilor continentali din Groenlanda sau din Antarctida şi purtat de vânturi şi de curenţi la mari distanţe (38^o lat. N în Atlanticul de Nord şi 36^o lat. S în mările sudice). Deoarece cea mai mare parte dintr-un aisberg (aproximativ 9/10) se află sub apă, nu i se pot determina precis forma şi dimensiunile. Se apreciază la câteva zeci de mii numărul aisbergurilor generate anual de cele două regiuni polare, majoritatea atingând înălţimi de 50 m deasupra suprafeţei mării. Din gheţarii de şelf din regiunea Antarctidei: Ross, Filchner, Larsen, Amery etc., se rup aisberguri tabulare, ca urmare a variaţiilor de nivel ale mării, determinate de maree. Acestea au suprafaţa plană, se ridică ca nişte pereţi verticali până la 60-80 m din apa mării şi ating dimensiuni foarte mari (lungimea variază de la câţiva km la câteva zeci de km, lăţimea 400-500 m, iar suprafaţa poate depăşi 100 km²). În Antarctida aisbergurile tabulare mari pot persista până la 10 ani. În partea de nord a Oceanului Atlantic, aisbergurile, generate iarna de gheţarii din Groenlanda şi transportate spre sud de curentul rece al Labradorului, constituie un mare pericol pentru navigaţie, în special în regiunea aflată la sud de insula Terra Nova (Newfoundland) unde ajung anual aproximativ 1 000 de aisberguri. Apropierea aisbergurilor este semnalată printr-o răcire bruscă a aerului şi a apei, precum şi prin apariţia ceţii. În Australia şi Chile, unde se resimte foarte mult lipsa apei, s-au făcut proiecte pentru remorcarea aisbergurilor (transportate de curenţii oceanici din Antarctida) şi aducerea lor în porturi special amenajate, pentru alimentarea centrelor populate cu apă potabilă. Sin. Gheţar plutitor.