Minim baric. V. Ciclon.
Miocen. (gr. meion-mai puţin, kainos-nou). Epoca inferioară a perioadei neogene, caracterizată prin formaţiuni sedimentare mai frecvent neritice şi lagunare, care cuprind: falune, marne nisipoase şi argile, calcare cu orbitoizi şi scutele şi calcare recifale cu Lithothamnium, nisipuri cu pectinide şi ostreide mari, formaţiuni de molasă cu conglomerate şi gresii masive, cărbuni, gips, sare etc., şi o floră şi faună asemănătoare cu cele actuale. Predomină lamelibranhiatele (Mactra, Pecten, Ervilia, Cardium, Tapes etc.), gasteropodele (Cerithium, Trochus etc.), unele echinide (Scutella, Clypeaster etc.) şi mamifere (Mastodon, Dinotherium, Rhinoceros etc.). Miocenul se subdivide în: primul etaj mediteranean (denumire dată de geologul austriac Ed. Suess, 1831-1914) sau Girondianul, care cuprinde două subetaje: Acvitanianul şi Burdigalianul; şi al doilea etaj mediteranean (denumire dată tot de Suess) sau Vindobonianul (denumire dată de Deperet), care cuprinde: Helveţianul, Tortonianul numit şi Badenianul (ambele marine sau lagunare) şi Sarmaţianul (salmastru). În ţara noastră Miocenul este răspândit în depresiunea marginală (pericarpatică) a Carpaţilor, în Bazinul Transilvaniei (unde conţine sare, gips, ţiţei, gazele naturale şi cărbuni), în Podişul Moldovenesc, Platforma Moesică, Depresiunea Getică, în sudul Dobrogei şi într-o serie de bazine intramontane (Maramureş, Banat, Bazinul Petroşani etc.).
Miogeosinclinal. V. Geosinclinal.
Miombo. Pădure rară xerofitică (cu Brachystegia, Isoberlinia etc.) în Africa Orientală.
Miospori. Sin. Microspori (v.).
Mirabilit. (lat. mirabile-minunat, vechea denumire fiind sal mirabile Glauberi-minunata sare a lui Glauber). Sulfat de sodiu natural care se formează în lacurile sărate (saturate în Na şi anioni de SO4) din regiunile de stepă. Zăcăminte de mirabilit se găsesc: în golful Kara-Bugaz, în lacurile din Kazahstanul de Nord-Est, în Caucazul de Nord, Transcaucazia, Crimeea etc.), în S.U.A. (în Marele Lac Sărat din statul Utah), în lacurile din Mexic şi Argentina etc. În România apare fie ca depunere în jurul lacurilor sărate din partea de est a Câmpiei Române (Balta Albă, Balta Amară, Plopu, Ianca, Batogu, Pleaşca, Lacul Sărat, Lutul Alb, Amara, Fundata), fie ca eflorescenţe formate pe marne (în jud. Iaşi, pe văile Bahlui, Jijia etc.; la Căianu, Chinteni, Bărăi-jud. Cluj, etc.).
Miraj. Fotometeor datorat refracţiei şi reflexiei razelor de lumină în straturile de aer cu densităţi diferite. El constă în perceperea obiectelor îndepărtate sub forma unor imagini stabile sau tremătoare, alungite sau turtite vertical, în poziţia normală sau răsturnate, situate dedesubt, deasupra sau lateral faţă de poziţiile lor reale. Se deosebesc: miraj inferior (imagine răsturnată a unui obiect, văzută sub nivelul lui real, frec-ventă vara în stepe şi deşerturi, pe nisipul plajelor şi asfaltul autostrăzilor, din cauza încălzirii excesive a straturilor de aer inferioare, a căror densitate scade foarte mult în comparaţie cu cea a straturilor mai înalte); miraj superior (imagine răsturnată a unui obiect, văzută deasupra nivelului său real, frecventă iarna, deasupra câmpurilor de zăpadă şi gheaţă, a mărilor reci etc., din cauza temperaturilor mai coborâte ale straturilor de aer inferioare, a căror densitate creşte substanţial în comparaţie cu cea a straturilor superioare); miraj multiplu (Fata Morgana) şi miraj lateral (imagine virtuală situată lateral faţă de obiectul real şi care apare foarte rar, în situaţiile cu diferenţe apreciabile ale densităţii aerului pe orizontală).
Mispichel. Sulfoarseniură naturală de fier (FeAsS), care se formează pe cale hidrotermală la temperaturi înalte, în zăcăminte filoniene şi metasomatice. Are culoare albă. Conţine 46% As, fiind sursa principală din care se extrag arsenul şi diverşi compuşi ai acestuia, folosiţi în agricultură (pentru combaterea dăunătorilor), în industria vopselelor, în tăbăcărie etc. Zăcăminte importante de mispichel se găsesc: în Rusia, în Suedia etc. La noi se întâlneşte la Rodna, în Munţii Ţibleş, la Baia de Arieş etc. Sin. Arsenopirit.
Mistral. (fr. prov. maistral-magistral). Vânt catabatic violent, rece şi uscat, care suflă iarna pe valea Rhonului şi care se formează din aerul rece şi dens care coboară în culoarul Rhonului din Masivul Central Francez, mărindu-şi treptat viteza, pe măsură ce înaintează spre Marea Mediterană. Viteza şi forţa acestui vânt cresc pe măsură ce se intensifică aria de minimă presiune din Golful Lion. Prin temperatura sa foarte coborâtă, mistralul aduce mari pagube culturilor de plante citrice din regiunea mediteraneană a Franţei.
Mixed farming. Sistem agricol în care cultura plantelor se îmbină cu creşterea animalelor. Pământul unei exploatări agricole este folosit atât în cultură (inclusiv a plantelor furajere) cât şi pentru păşuni. În Anglia mixed farming este sistem intermediar între creşterea animalelor pe păşuni naturale şi sistemul cu preponderenţă a culturilor agricole.
Mlaştină. Teren cu exces de umiditate, acoperit câteodată cu ape stătătoare puţin adânci (cu regim temporar) şi invadat de vegetaţie acvatică. Mlaştinile pot fi alimentate cu ape din precipitaţii, de o reţea hidrografică temporară sau din pânze de ape subterane. Ele se formează în regiunile depresionare lipsite de drenaj şi reprezintă o fază înaintată în acţiunea de colmatare a fostelor lacuri. Mlaştini se găsesc şi în albiile largi ale marilor fluvii, fiind alimentate periodic din revărsări, din scurgeri de suprafaţă sau din izvoare; ele au o vegetaţie formată din rogoz, stuf, muşchi etc. În mlaştinile din depresiunile montane s-au format turbării (v.). În regiunile aride de pe glob, lacurile situate pe fundul cuvetelor depresionare şi alimentate cu apă în perioada ploioasă pierd cea mai mare parte din apă în perioada secetoasă, devenind vaste mlaştini (ex.: lacurile Ngami şi Makarikari din depresiunea Kalahari; Lacul Ciad din regiunea sudaneză; Lacul Eyre din Australia etc.). După modul de alimentare cu apă şi după componenţa vegetaţiei, se deosebesc: mlaştini eutrofe, situate în luncile râurilor mari şi în depresiuni pe locul lacurilor colmatate, alimentate de o reţea de suprafaţă, de izvoare subterane şi, parţial, din precipitaţii (au o formă plană şi sunt acoperite de o vegetaţie de baltă); au o largă răspândire la noi în ţară în Lunca Dunării şi Delta Dunării, în luncile Siretului, Prutului, Someşului, Crasnei, Călmăţuiului etc. La noi în ţară poartă denumiri foarte variate: ploştină (în partea deluroasă şi montană a Munteniei şi Olteniei), bahnă (în Moldova), rogoaze (în Depresiunea Braşovului), mocire (Maramureş), rovină etc. Mlaştinile oligotrofe sunt situate în regiunile carpatice la altitudini cuprinse între 600 şi 1 200 m, cu climat rece şi umed (precipitaţii peste 800 mm), au o formă bombată din cauza stratelor de muşchi Spagnum şi sunt alimentate în principal cu apă din precipitaţii. La noi se mai numesc şi tinoave iar în Munţii Apuseni molhaşuri. La noi în ţară se întâlnesc în Depresiunea Dornelor, Munţii Maramureşului, Munţii Gutâi, regiunea izvoarelor Someşului Cald şi Someşului Rece din Munţii Apuseni etc. Mlaştinile oligotrofe au o răspândire mult mai mare în regiunile nordice ale Europei, Asiei şi Americii de Nord unde evapotranspiraţia este mai mică decât precipitaţiile, iar subsolul este permanent îngheţat şi impermeabil. Ele ating un procent ridicat în Siberia vestică şi în Alaska, în Labrador şi în sudul Golfului Hudson, din Canada, unde adesea este greu de trasat limita dintre pădurea de răşinoase şi mlaştinile de turbă. Mlaştinile mezotrofe au un regim intermediar fiind alimentate atât din apa freatică cât şi din precipitaţii şi din reţeaua de suprafaţă (râuri, fluvii, lacuri). Din această cauză se mai numesc mlaştini soligene. Terenurile mlăştinoase pot fi folosite în culturi dacă se înlătură excesul de umiditate prin puţuri absorbante sau prin şanţuri şi canale de drenaj prin care se colectează şi se evacuează apa. În unele cazuri, din mlaştinile oligotrofe şi mai puţin din cele eutrofe se exploatează turba (v.). Mlaştinile pot fi: continentale, de litoral, de estuar.
Mlăştinos. 1. Teren îmbibat cu apă. 2. Subtip al solurilor hidromorfe din sistemul român de clasificare, la care orizontul de glei sau pseudoglei este la suprafaţa solului, consecinţă a înmlăştinirii permanente sau aproape permanente.
Moară glaciară. Puţ adânc în care se rostogolesc apele provenite prin topirea pe o suprafaţă glaciară.
Mobilism. Teorie care susţine că scoarţa terestră este în continuă mişcare, fiind supusă neîncetat la deformări de natură epirogenetică şi orogenetică, puse în evidenţă de stadiile de eroziune urmărite în lungul reţelei hidrografice. Mobilismul respinge ideea unei fixităţi tectonice a uscatului în timpul Cuaternarului (v. şi Fixism). Aşadar, mobilismul este o teorie care admite ideea unor mişcări de deformare a scoarţei terestre şi în Cuaternar, explicând prin aceasta şi formele de relief cu poziţie îmbucată (terase, glacisuri etc.). Mobiliştii admit că aşa-zisele perioade de criză morfogenetică, în care se produce o intensă eroziune, ce conduce la crearea unei noi modelări a reliefului, au drept cauză o fază orogenetică. În opoziţie cu ei, alţii admit că schimbările climatice sunt cauza crizelor morfogenetice (uneori însă fără a respinge mobilitatea scoarţei terestre în Cuaternar), acestea distrugând total sau parţial covorul vegetal (adică trecerea de la biostazie la rhexistazie).
Mobilitate a mâinii de lucru. Trecerea forţei de muncă dintr-un sector profesional în altul (mobilitate sectorială sau profesională) sau de la o regiune geografică la alta (mobilitate geografică).
Mobilitate spaţială (a populaţiei). Totalul deplasărilor populaţiei în teritoriu, cu sau fără schimbarea domiciliului stabil indiferent de durata absenţei din localitatea de plecare (origine). Forme specifice sunt: nomadism, invazii, migraţia popoarelor.
Mociră. V. Mlaştină.
Mocirlă. Întindere de apă stătătoare plină de noroi şi mâl.
Model. Reprezentarea abstractă şi generalizată a unei realităţi cu ajutorul căreia pot fi studiate indirect proprietăţile şi transformările unui fenomen sau sistem, mai complex cu care primul (modelul) prezintă analogii. Modelul formează o punte între observaţie şi teorie, tinde spre ipoteze de lucru pe care realitatea trebuie să le verifice. Există modele ale sistemelor fizice, socio-economice, mixte. Pot fi create modele în orice domeniu al geografiei. Există modele matematice, teoretice (conceptuale), experimentale, naturale etc.
Modelarea reliefului. Totalitatea acţiunilor din care rezultă formele de relief. Este vorba de acţiunea agenţilor sau a proceselor (ex.. modelarea fluviatilă, marină etc.). Modelarea poate fi urmărită şi pe agenţi şi procese, dar şi pe sisteme de eroziune, ca şi pe grupări sau familii de eroziune. 1. Sistemul de eroziune grupează tipurile de modelare de pe o zonă sau etaj morfoclimatic (sistemul deşertic, glaciar etc.) şi reprezintă o modelare specifică. În cadrul zonelor sau regiunilor cu o modelare specifică se întâlnesc forme actuale (care se nasc în prezent; ele sunt numeroase şi reprezintă stadiul de rhexistazie), precum şi forme vechi, moştenite sau paleoforme, care au fost create de către alţi agenţi care astăzi acţionează slab sau au dispărut (regiunile în stadiul de biostazie au forme moştenite). Dacă formele moştenite s-au repetat de mai multe ori în timp, atunci a existat o modelare poligenetică. 2. Ca grupări importante de modelare se disting două: tipurile de nivelare (glacisuri, pedimente, pediplene şi peneplene) şi tipurile de fragmentare sau de disecare, ce se caracterizează prin sisteme de văi cu versanţi înclinaţi (numite uneori şi modelare fluviatilă sau eroziune normală). Trebuie făcută şi următoarea remarcă: în limbajul curent al geomorfologiei, formele structurale (cuesta, butoniera, valea de sinclinal etc.) se definesc prin raportarea lor la dispunerea tectonică a stratelor şi nu la agenţi sau procese (deşi sunt create de eroziune); ca urmare, ele sunt grupate în tipuri de reliefuri (nu tipuri de modelare, deşi distincţia este relativ arbitrară). De asemenea, foarte adesea formele de modelare sunt calificate ca forme minore, iar cele structurale drept forme majore, această delimitare fiind tot arbitrară (sunt, de exemplu, şi cueste foarte mici, după cum unele terase sau dune pot fi foarte mari). Aşadar, noţiunea de modelarea reliefului are mai mult sens morfoclimatic.
Modelul Bariloche. Model global care se bazează pe analiza a opt nevoi fundamentale pentru om (hrana, apărarea, iubirea, înţelegerea, autorealizarea, ambianţa socială, activitatea creativă, odihna), în încercarea de a defini calitatea vieţii şi evoluţia sa în viitorii ani.
Modelul Mesarovic-Pestel. Model global bazat pe cunoaşterea deosebirilor regionale, atât din punct de vedere al resurselor, cât şi al situaţiei economico-sociale, care propune mai multe scenarii viitoriste de evoluţie a stării omenirii.
Moder. (germ. Moder-putregai). Tip de humus (v.) caracteristic solurilor brune, slab şi mediu podzolite, de pădure, în care resturile organice sunt incomplet descompuse, încât se pot distinge macroscopic, iar procesele de humificare sunt slabe. Descompunerea resturilor organice se face în mod predominant sub acţiunea ciupercilor, cu ajutorul acizilor fulvici. Moderul are o reacţie acidă, cu un pH cuprins între 4 şi 5; culoarea lui este brună. Intermediar între mull (v.) şi mor (v.), moderul cuprinde un suborizont Ao, cu grosimea de 2-3 cm şi un suborizont A1 destul de gros. În ţara noastră acest tip de humus se întâlneşte sub păduri de fag şi de conifere. V. Humus moder.
Modiolus. Lamelibranhiat apărut în Devonian şi cunoscut şi astăzi. Specia Modiolus volhynicus este frecventă în Sarmaţianul de la interiorul arcului carpatic din valea Buzăului şi de la Iaşi.
Moeritherium. Cel mai vechi reprezentant al proboscidienilor (v.), găsit în Eocenul superior de la Fayoum, în Egipt. Avea talia mică şi era fără trompă.
Mofetă. (termen de origine necunoscută, probabil italiană). Emanaţii de gaze postvulcanice, la temperaturi sub 40oC (fumarole reci), care conţin preponderent CO2, iar în cantităţi mai mici H, N, CH4 şi alte hidrocarburi. Gazele mofetelor sunt însoţite uneori de cantităţi mici de As, NH4, B, SH2, Li etc. Apele subterane dizolvă CO2 din mofete, formând cunoscutele ape carbonatate, borvizurile, care dizolvă calcarul şi depune la suprafaţă travertin. În ţara noastră emanaţii mofetice se găsesc: în lanţul Munţilor Vulcanici (în regiunea Călimani-Harghita: Turia, Tuşnad, Covasna, Malnaş, Armăşeni etc.) şi Oaş-Gutâi; la Slănic Moldova, în depresiunea Dornelor etc. Uneori emanaţiile se acumulează în goluri subterane, devenind asfixiante şi susceptibile de a se aprinde (ex.: în Grota Câinelui, de lângă Napoli) sau umplu unele depresiuni ale scoarţei terestre, prin care trecerea este foarte periculoasă (ex.: Valea Morţii, în Insula Jawa; Văgăuna Morţii, din parcul Yellowstone, S.U.A.).
Mogote. Termen spaniol pentru hum-uri (v.) de mari dimensiuni, plate deasupra, specifice pentru carstul tropical (ex.: în Cuba).
Mohs, scara lui. Sin. Scară de duritate mineralogică (v. Duritate; v. şi Scara mineralogică de duritate).
Moissanit. (de la numele chimistului francez Henri Moissan, 1852-1907). Carbură de siliciu naturală (CSi), de culoare verde, găsită în meteoriţi. Se produce şi artificial, cunoscut sub numele de carborundum.
Molasă. (lat. mollis-moale). Gresie feldspatică grosieră, cu ciment calcaros, rar fosiliferă, albă-cenuşie, verzuie (când conţine glauconit) sau roşietică (datorită oxizilor de fier), localizată în formaţiunile de fliş din Oligocen şi, în special, din Miocen. Se întâlneşte frecvent în munţii Alpi (în bazinul Rhonului: molasa Etrechy, molasa Agenais, molasa Fronsadais etc.), în Suedia, în Provece (Franţa), în California etc. În ţara noastră aparţin acestei formaţiuni stratele de Hida din Transilvania. În general, prin molasă se înţeleg formaţiunile foarte groase de roci detritice, depuse în faza târzie de evoluţie a unui geosinclinal, de obicei în avantfosă.
Molibden. (gr. molybdos-plumb, din cauza asemănării luciului metalului cu al plumbului). Element chimic (Mo). În 1778 chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele (1742-1786) obţine un compus al molibdenului (acidul molibdic), din care, în 1782, chimistul Peter Jacob Hjelm (1746-1813) izolează metalul molibden. În natură se întâlneşte sub formă de molibdenit (v.), care asigură 50% din producţia mondială de metal, wulfenit (v.), găsindu-se în procent de 0,001% în scoarţa Pământului. Este un metal alb, foarte dur, rezistent, la rece, faţă de oxigen şi de acizi neoxidanţi (la 500-600o se oxidează însă repede); se dizolvă în acid azotic, în acid sulfuric concentrat şi în apă regală. Molibdenul se obţine din molibdenit. Are diferite utilizări industriale. Principalele ţări producătoare de molibden sunt: S.U.A., Canada, Chile, Mexic, Peru, Rusia, China etc.
Molibdenit. (gr. molybdos-plumb). Sulfură naturală de molibden (MoS2), întâlnită în filoane hidrotermale, în filoane pegmatitice, în skarne, reprezentând, prin conţinutul său de 60% Mo, principala sursă de extragere a molibdenului. Este moale, unsuros la pipăit şi lasă urmă pe hârtie ca şi grafitul. Zăcăminte mai importante se găsesc la: Climax, Bingham, Tintic, New Mexico, Arizona şi Questa (S.U.A.), în Norvegia, Australia, Mexic, Peru, Chile, Canada (Red Mountain, Kenco, Endako etc.) etc. În România, molibdenitul, asociat cu calcopirita, se găseşte la: Băiţa Bihorului (jud. Bihor), la Săvârşin (jud. Arad), Oraviţa, Sasca-Montană (jud. Caraş-Severin), Cerbia, Deva, Ruda-Barza (jud. Hunedoara), la Ilba, Baia Sprie (jud. Maramureş), în Masivul Gilău etc.
Molic. 1. Tip de sol, în sistemul român de clasificare, definit prin prezenţa unui orizont A molic, fără ca acesta să fie diagnostic la nivel de tip. 2. Subdiviziune a unor unităţi principale de sol din legenda FAO, definite prin prezenţa unui orizont A molic sau a unui orizont histic eutric.
Molidiş. Pădure de molid (Picea excelsa).
Molisol. (gr. mollis-moale). 1. Stratul de sol sau roci care se dezgheaţă vara, deasupra unui strat ce rămâne îngheţat. Se îmbibă cu apă şi produce solifluxiuni. Este deci partea superioară a solului din regiunile arctice şi subarctice care se dezgheaţă în anotimpul scurt de vară din aceste regiuni. V. Gelisol şi Îngheţ peren (permanent). Sin. Rasputiţa (în Rusia). 2. Clasă de soluri din sistemul român de clasificare, la care orizontul diagnostic este A molic. Molisolurile sunt reprezentative îndeosebi pentru stepele şi silvostepele câmpiilor periferice ale ţării noastre.
Mollusca. (lat. mollis-moale, sau mollusca-nucă cu coajă moale). Încrengătură de animale nevertebrate, în majoritatea lor marine sau de apă dulce şi puţin adaptate vieţii de uscat. Au apărut în Cambrian, şi au cunoscut în timpurile geologice o dezvoltare crescândă. Au lăsat numeroase fosile caracteristice şi se cunosc şi astăzi peste 100 000 de specii. Se împart în următoarele clase: Amfineurieni (v.), Scafopode (v.), Lamelibranhiate (v.), Gasteropode (v.) şi Cefalopode (v.).
Molluscoidae. (lat. mollis-moale, gr. eidos-formă). Încrengătură de nevertebrate marine. Cuprinde clasele: Bryozoa (v.) şi Brachyopoda (v. Brahiopode).
Monadnock. (denumire dată în 1889 de W.M. Davis, de la muntele Monadnock din sudul statului New Hampshire-S.U.A.). Relief rezidual alcătuit din roci tari care au rezistat mai bine proceselor meteorologice şi de eroziune, fapt care le-a permis să rămână în relief deasupra peneplenei înconjurătoare sub formă de masive deluroase sau muntoase izolate. Deci, monadnock-ul este un martor de eroziune ce se înalţă deasupra unei peneplene. Se deosebesc: monadnock-uri de poziţie (situaţi în locuri ocrotite faţă de eroziune, cum ar fi pe cumpene de ape) şi monadnock-uri petrografici (formaţi din roci mai rezistente decât cele din jur).
Monastirian. Terasa cea mai joasă a Mării Mediterane cu faună actuală. v. Nivelul mării.
Monazit. (gr. monazein-a fi singuratic, deoarece se găseşte de obicei sub formă de cristale izolate). Fosfat anhidru natural care conţine până la 70% pământuri rare (seria Ce-Y) şi până la 10% ThO2, format în pegmatite, uneori în granite şi în orto-gnaisuri, rar hidrotermal. Se întâlneşte frecvent în aluviuni, fiind un mineral chimic stabil. Datorită thoriului este adeseori radioactiv. Este principala sursă pentru extracţia pământurilor rare şi a thoriului. Zăcăminte mai importante de monazit se găsesc: în Madagascar, în Brazilia (Minas Geraes), Norvegia, Sri Lanka, S.U.A. etc. În ţara noastră a fost găsit în aluviunile din regiunea Ditrău (jud. Harghita), în aluviunile văii Cibinului, la Cristian (jud. Sibiu).
Monociclic. Formă de relief sau regiune care a evoluat sub un singur ciclu de eroziune. V. Ciclu.
Monoclin. Structură geologică în care stratele înclină într-o singură direcţie. Este specifică mai ales pe marginea bazinelor sedimentare (Transilvania, Podişul Moldovenesc, Piemontul Getic).
Monoclinal, relief. (gr. monos-unu, klinein-a înclina). Structură geologică specifică regiunilor în care o succesiune de strate prezintă acelaşi sens şi, mai mult sau mai puţin, acelaşi unghi de înclinare, pe mari întinderi, adică regiunilor cu tectonică liniştită la marginea bazinelor de sedimentare (vezi mai jos). Din punct de vedere geomorfologic, monoclinele formează cueste şi hogbacks-uri. Pe structurile monoclinale se formează reţele hidrografice rectangulare, cu văi subsecvente, consecvente etc. Zonele monoclinale favorizează exploatarea rocilor utile, a cărbunilor etc., şi în cazul discordanţelor unghiulare sau al variaţiei de facies, formarea de capcane (v.) pentru acumularea de ţiţei. Sin. Structură monoclinală. Relief dezvoltat pe structuri de monoclin, când alternează strate dure cu moi. Ca forme specifice apar: cueste (cu înclinări sub 25o), hogbacks-uri (înclinări de peste 25o), văi structurale (subsecvente), bare etc. Sin. Relief de monoclin.
Monocultură. Sistem de cultură agricol bazat pe un singur produs. Monocultura este rară în agricultura tradiţională, în schimb este specifică agriculturii de plantaţie. În mediul temperat apare monocultura grâului (în America de Nord), a viţei de vie (în S Franţei). Monocultura prezintă, pe lângă avantaje, şi neajunsuri: mari variaţii de recoltă de la un an la altul; epuizarea şi uneori eroziunea solurilor, crizele comerciale.
Monografie geografică. Studiu ştiinţific asupra unui subiect anumit, care este tratat din toate punctele de vedere. Prin reducere, monografia geografică se referă la studiul complet, sub aspect geografic, al unei regiuni naturale sau administrative, sau al unui fenomen geografic privit din toate unghiurile de vedere. Chorografia, disciplină geografică descriptivă, apărută în secolul al II-lea î.e.n., se baza pe realizarea unor monografii de locuri pornind de la observaţii şi explorări.
Monograptus. (gr. monos-unu, graptos-scris). Graptolit caracteristic pentru Silurian (Gothlandian). A fost întâlnit şi în ţara noastră la Palazul Mare (Constanţa), într-un foraj.
Dostları ilə paylaş: |