Sakmarian. Etajul inferior al Permianului inferior din estul Europei, de facies marin, cu Medlicottia ammonites.
Sală carstică. V. Peşteră.
Salairică, faza. (de la numele regiunii de dealuri Salair, la nord de Munţii Altai). Fază de diastrofism (v.) care a avut loc la sfârşitul Cambrianului mediu, începutul celui superior. Este reprezentată prin: cutările din Kazahstan, din sudul Siberiei şi din Timan, regresiunile din Munţii Appalachi, din Spania, Urali, Bretania, Boemia etc., şi prin unele formaţiuni detritice grosiere din Suedia, din Appalachi şi din insulele britanice (Ţara Galilor) etc. Corespunde, în America de Nord, fazei vermonţiene.
Salar.V. Sebkha.
Salbandă. (germ. sahlband-margine, lizieră). Zona, mai mult sau mai puţin distinctă, care apare de-a lungul contactului unui filon sau al unui dyke cu roca sau cu rocile înconjurătoare. Când salbandele delimitează net mineralizaţia cuprinsă în filon sunt simple suprafeţe neregulate. Când cuprind şi porţiuni din rocile înconjurătoare, transformate intens de soluţiile hidrotermale într-un material de alterare argilos, sericitos etc., mai puţin rezistent şi care uneori este şi el mineralizat (ex.: filoanele aurifere, cuprifere etc.), salbandele pot fi exploatate odată cu filonul, mărindu-se astfel rezerva respectivă de substanţă utilă.
Salic.V. Orizont salic.
Salifer. (lat. sal, salis-sare, fero-a purta). Denumire dată, în literatura geologică românească mai veche, complexului de depozite sedimentare ale Mediteranianului II (Helveţian şi Tortonian), din zona precarpatică (zona saliferă), în cadrul căruia se întâlnesc frecvente izvoare sărate, eflorescenţe saline pe suprafaţa unor strate şi importante zăcăminte de sare. Sin. Complex salifer.
Salifere.Strate sau terenuri ce conţin sare.
Salina (salinas). Sin. Salar (spaniol). V. Shebkha.
Salina, Estero. Deşert sărat în Anzii Centrali din America de Sud.
Salină. (lat. sal, salis-sare). Mină din care se extrage sare gemă fie sub formă solidă (în blocuri sau măruntă), fie sub formă lichidă, de saramură concentrată. În ţara noastră se exploatează sare în salinele de la: Slănic (jud. Prahova), Ocnele Mari (jud. Vâlcea), Ocna Dej şi Ocna Mureş (jud. Cluj), Praid (jud. Harghita), Târgu Ocna (jud. Bacău) şi Cacica (jud. Suceava). Sin. Mină de sare, Ocnă.
Salinitate. (fr. salin-cu sare). Conţinutul în săruri dizolvate în apa lacurilor, mărilor şi oceanelor, exprimat în grame la litru de apă. Lacurile care nu au emisari de scurgere se transformă cu timpul în lacuri sărate prin aportul continuu de săruri aduse de afluenţii tributari din cadrul bazinului hidrografic respectiv. Salinitatea apelor lacurilor depinde de condiţiile climatului local, de sursele de alimentare cu apă a lacului, de gradul de evaporare şi de natura solului şi subsolului pe care sunt situate cuvetele lacurilor respective. Lacurile situate în regiunile aride, cu un grad mare de evaporare, au salinitate ridicată (ex.: Marea Moartă, 288 g/l la suprafaţă şi 325 g/l la fund; Marele Lac Sărat din S.U.A., 265,5 g/l; lacul Movila Miresii din jud. Brăila 137 g/l; lacul Techirghiol, 95,5 g/l). În ceea ce priveşte salinitatea mărilor şi oceanelor, ea diferă de la o regiune la alta, de la zona litorală la zona pelagică, de la mările continentale la mările mărginaşe etc., şi depinde de condiţiile climatice (vânturi, evaporare, precipitaţii) şi hidrologice (curenţi verticali şi orizontali, aportul apelor continentale etc.). Salinitatea medie a apelor Oceanului Planetar este de 34,72‰, ea variind în limite destul de mici între 32‰ şi 37‰. Salinitatea cea mai ridicată se înregistrează la tropice, în Oceanul Atlantic (37‰), din cauza lipsei precipitaţiilor şi a evaporaţiei intense a apei de la suprafaţa oceanului; salinitatea cea mai redusă se întâlneşte în regiunile de latitudini mari ale oceanelor. Salinitatea apelor oceanice variază mai puţin în raport cu adâncimea şi numai în primele sute de metri de la suprafaţă. La tropice, salinitatea scade de la suprafaţă spre adâncime, în timp ce în regiunile polare ea creşte uşor cu adâncimea. De la 500 m la 6 000 m adâncime, salinitatea variază în limite foarte mici între 34,4-34,7‰, crescând foarte puţin în apropierea fundului marin. Salinitatea mărilor înregistrează variaţii mult mai mari determinate în primul rând de legătura lor cu Oceanul Planetar; partea de nord a Mării Roşii atinge vara un procent de 43‰, în timp ce în nordul Mării Baltice, din cauza aportului de ape continentale, salinitatea nu depăşeşte 2‰. În nordul Mării Negre aportul apelor continentale (Dunărea, Nistrul, Niprul, Donul etc.) face ca salinitatea să fie numai 11-12‰, în timp ce în sud este de 17-18‰, fiind ceva mai mare spre adâncime. Procentul principalelor săruri din apele oceanice este: 88,7% cloruri, 10,8% sulfaţi, 0,3% carbonaţi, 0,2% alte săruri. Dacă s-ar evapora toată apa Oceanului Planetar ar rămâne pe fundul lui o cantitate de săruri care ar putea acoperi suprafaţa Pământului cu un strat gros de 44 m. Dintre acestea primul loc l-ar ocupa clorura de sodiu. Se fac unele deosebiri calitative ale apelor sărate: ape sărate (în general); ape salmastre (cu puţină sare, între 1 şi 25‰, rezultate din amestecul de ape marine cu ape dulci în estuare, din concentrarea, prin evaporare, a unor ape dulci, ca în sebkha); saramuri (cu multă sare, unde viaţa animală lipseşte, ca în Marea Moartă, sau unele lagune aride). Salinitatea apelor Oceanului Planetar joacă un rol important în distribuţia temperaturilor, în dinamica apelor marine, în dezvoltarea condiţiilor de viaţă şi în folosirea sărurilor ca sursă de materii prime.
Salinizare. (lat. sal, salis-sare). Proces de acumulare sau de reţinere a sărurilor minerale mai uşor (ex.: nitraţii, clorurile, sulfaţii de sodiu, de potasiu şi de magneziu, carbonaţii şi bicarbonaţii de sodiu şi de potasiu etc.) sau mai greu (ex.: carbonaţii de calciu şi de magneziu etc.) solubile, atât în orizonturile superioare, cât şi în cele adânci ale solului. Dacă conţinutul de sodiu este 6-10% din totalul sărurilor absorbite, salinizarea este mijlocie, iar dacă acest procent depăşeşte 10%, salinizarea este intensă. Sărurile din sol pot avea diferite origini. În unele cazuri aceste săruri provin din însăşi roca sedimentară pe care s-a format solul (salinizare reziduală). O sursă importantă de săruri o constituie apoi apele freatice mineralizate, situate la mică adâncime, care prin ascensiune capilară, în perioadele secetoase, umezesc şi salinizează totodată solul (salinizare actuală). În urma irigaţiilor cu apă necorespunzătoare, sau în urma ridicării nivelului stratului acvifer printr-o exploatare neraţională a irigaţiilor, se poate produce o salinizare secundară care poate fi evitată prin construirea unei reţele de drenaj pentru a menţine nivelul stratului acvifer sub adâncimea critică. Salinizarea se asociază de obicei cu regimul climatic arid şi semiarid, producându-se pe suprafeţele slab drenate, unde apele de suprafaţă se evaporă intens. Aşa este cazul cu apele care stagnează pe fundurile joase ale văilor, în cadrul luncilor majore sau în cadrul depresiunilor lipsite de scurgere din interiorul continentelor, ca şi pe câmpiile litorale din regiunile cu climat arid. Salinizarea duce în toate cazurile la scăderea fertilităţii solului. Sin. Sărăturare. Ant. Desalinizare.
Salitrale.Pampă cu arbuşti xerofili şi petice de sărătură cu plante halofile (Salicornia etc.) în Argentina.
Salix. Plantă lemnoasă. Cunoscută din Terţiar până astăzi, a fost întâlnită şi în ţara noastră în formaţiunile neogene din Oltenia (Salix varians).
Salmastră.Calitatea unei ape mai puţin sărate, care are o mineralizaţie cuprinsă între 1 şi 25 g de săruri la un litru de apă. V. Salinitate.
Salmiac. Clorură naturală de amoniu (NH4Cl), întâlnită sub formă de eflorescenţă pe unele halde, pe depozite de guano, sau ca produs de sublimare pe unele lave vulcanice (Vezuviu, Etna etc.). Este incolor sau colorat în galben sau roşu (conţine FeCl3). Se întrebuinţează la curăţirea metalelor, în industria chimică, în laboratoare, în medicină etc. Astăzi se obţine şi industrial. Sin. Ţipirig.
Salopian.Etaj ce reuneşte Silurianul mediu şi superior.
Salpausselkä. (finland.). Morenă frontală (v. sub Morenă) a gheţarului de calotă (Würm sau Tardiglaciarului, bine conservată în morfologia glaciară din sudul şi estul Finlandei. Are înfăţişare de lanţ morenaic cu aspect de dealuri şi coline izolate, dispuse în formă de arc de cerc, în două şiruri paralele principale, la exterior, şi un al treilea şir morenaic mai mic, spre interior. Lanţurile morenaice principale au înălţime relativă de 60-80 m, lăţime de câţiva km şi lungime de ordinul sutelor de km. Sunt distanţate cam la 20-25 km între ele. Salpausselkä are un profil transversal asimetric, cu versantul dinspre exterior mai domol şi cu cel dinspre fosta calotă glaciară abrupt (ex.: Salpausselkä din sudul şi Suomiselkä şi Maanselkä din estul Finlandei). La trecerea peste ele, văile prezintă îngustări, uneori şi repezişuri în albie. Termenul de salpauselkä a început să fi folosit pentru toate acumulările similare de calotă. Sin. Ra (Raa).
Salpetru.(lat. sal-sare, petrae-de piatră). Termen comun pentru azotaţii de sodiu (v. Nitronatrit), de potasiu (v. Nitrokalit) etc.
Salpetru de calciu. Îngrăşământ mineral natural bogat în azotat de calciu: Ca(NO3)2. Sin. Salpetru de Norvegia.
Salpetru de potasiu.Îngrăşământ mineral natural bogat în azotat de potasiu: KNO3. Sin. Salpetru de India, Silitră.
Salpetru de sodiu. Îngrăşământ mineral natural bogat în azotat de sodiu: NaNO3. Sin. Salpetru de Chile. Sin. Nitronartit (v.), Silitră.
Salsima.V. sub Litosferă.
Saltaţie. (fr. saltation-mers în salturi). 1. Mişcare individuală, în salturi, a granulelor de nisip din regiunile deşertice care, purtate de vânt, descriu traiectorii curbe, izbind pământul cu o forţă considerabilă, sub un unghi mic. În urma impactelor, granulele de nisip ricoşează în aer şi sunt purtate mai departe de către vânt, contribuind în felul acesta la deplasarea stratului superficial de nisip. Acţiunea erozivă (coraziune) a nisipului în regiunile deşertice este foarte mare, stâlpii reţelelor telefonice sunt retezaţi rapid la bază, dacă nu se iau măsuri de protejare cu ajutorul unor îmbrăcăminte metalice sau prin îngrămădiri de bolovani la baza lor. 2. Modul în care sunt transportate psefitele de către apele curgătoare, în timpul viiturilor. La început acestea se menţin timp scurt în suspensie, apoi cad pe fundul albiei şi sunt transportate, în continuare, prin rostogolire. Şi curenţii marini pot transporta prin saltaţie cochiliile de moluşte. V. Transportul materialelor.
Saltea. Suprafaţă acoperită cu material eluvial alcătuit din lespezi şi pietre plate, cu muchile rotunjite. Se formează în special prin dezagregarea granitelor, care prezintă fisurări în plane orizontale, şi mai puţin prin dezagregarea porfirelor, în lungul planelor de minimă rezistenţă (de curgere a lavei). Sin. Saltea granitică.
Salzprengung.Procesul de fragmentare al rocilor prin cristalizarea sărurilor în fisuri. Termen propus de H. Mortensen, în 1950.
Salţă. Sin. Zalţă, Vulcan noroios (v.), Pâclă, Pufnă, Fierbătoare, Bolboroşi etc.
Samarskit. (de la numele inginerului de mine rus Samarski, care l-a descoperit în 1842). Mineral cu compoziţie complexă, care conţine în diverse proporţii elemente din grupul lantanidelor (Y, Er, Ce, La, Pr, Nd), alături de U, Th, Nb, Ta, Ti, Zr, Sn, Pb, Ca şi Fe. Se întâlneşte în filoanele pegmatitice, în asociaţie cu feldspaţi (coloraţi în apropierea sa în roşu-brun, sub acţiunea produselor de dezintegrare radioactivă a lantanidelor etc.). Este opac, sau are diferite culori. Se găseşte în S.U.A. (Carolina de Nord, la Maryland), în insula Madagascar (la Antanamalaza), în Norvegia (lângă Moss) etc.
Sandră (sandur). (island. sandur, sued. sander-nisip). Zonă de acumulare formată din conuri de dejecţie foarte turtite de către torenţii glaciari, la periferia morenei frontale. Juxtapunerea şi suprapunerea conurilor de dejecţie constituite din pietrişuri, mâluri şi nisipuri formează, în faţa gheţarilor de calotă, câmpii de sandre care au o pantă foarte mică (1-8 m/km). Pe suprafaţa acestor câmpii, râurile care alcătuiesc noua reţea hidrografică, după retragerea calotei glaciare, îşi adâncesc albiile şi îşi sculptează terase coborând totodată nivelul pânzei freatice. Particulele fine de pe suprafaţa câmpiilor de sandre, antrenate de vânt, generează câmpiile de loess, situate la rândul lor câteodată la distanţe apreciabile de acestea. Sin. Câmpie fluvioglaciară. Zandră.
Sanidină. (gr. sanidion-tăbliţă, de la sanid-scândură, tabletă). Feldspat potasic întâlnit în unele roci magmatice efuzive acide (în riolite şi, în special, în trahite) şi în cineritele lor. Este incolor sau alb, roz sau cenuşiu. A fost găsit, prima dată, în insula Pantelleria (Italia), apoi în Caucaz, în produsele vulcanice de pe Monte Soma (Vezuviu-Italia) etc. Roca magmatică formată în cea mai mare parte din sanidină, care apare fie ca incluziuni în unele lave trahitice, fie ca proiecţii vulcanice izolate, se numeşte sanidinit. Conţine frecvent şi minerale rare, formate în urma unei acţiuni pneumatolitice.
Sanidinit.V. sub Sanidină.
Sannoisian. Etaj al Oligocenului inferior în Bazinul Parisului.
Santonian. Subetaj al Senonianului (v.), caracterizat prin anumite specii de amoniţi (Actinocamax, Gonioteuthis granulata etc.), echinide (Marsupites testudinarius, Micraster coranguinum, M. rostratus etc.), lamelibranhiate (Inoceramus pachti, I. cardissoides, Hippurites gosaviensis, H. opplei, H. sulcatus etc.) etc. În ţara noastră formaţiuni de vârstă santoniană se găsesc: în regiunea Carpaţilor Orientali (atât în partea lor internă, cât şi în zonele mai externe, unde este dezvoltat sub facies de fliş); în Dobrogea (la Babadag şi Medgidia); în Depresiunea Getică; în Munţii Apuseni etc. În unele părţi Santonianul marchează o mare transgresiune.
Saprobii. Zone sau sectoare acvatice cu anumit grad de poluare caracterizate de anumite specii tipice: zona polisaprobă cu poluare maximă, corespunzătoare categoriei a IV-a de calitate: zona a-mezosaprobă, cu poluare puternică, corpespunzătoare categoriei a treia de poluare; zona b-mezosaprobă cu poluare moderată, corespunzătoare categoriei a II-a de calitate şi zona oligosaprobă, cu poluare uşoară sau fără poluare, corespunzătoare categoriei întâi de calitate.
Saprofite.Plante heterotrofe (bacterii, ciuperci etc.) care se hrănesc pe seama resturilor organice în proces de descompunere (putrezire).
Sapropel. (gr. sapros-putred, pelon-mâl, nămol). Nămol organo-mineral acumulat pe fundul bazinelor lacustre sau marine, sărace în oxigen, alcătuit dintr-un amestec de materiale terigene fine (aleurite şi argile) şi substanţe organice (bogate în grăsimi, uleiuri, ceruri şi zaharuri) în diverse faze de descompunere (ex.: pe fundul Mării Negre). În lipsa oxigenului substanţele organice, în special grăsimile (care se găsesc în procent de până la 25%), se saponifică (se descompun în acizi graşi şi glicerină) şi se degajă hidrogen sulfurat, care dă sapropelului un miros fetid şi creează un mediu reducător care asigură conservarea hidrocarburilor. Se deosebesc: argile sapropelice, calcare sapropelice etc., care, în cazul unui excedent de substanţă minerală, constituie sapropelitele (v.) sau sapropsamitele (v. Sapropelit). Sapropelul este considerat roca-mamă a ţiţeiului, în ipoteza originii organice mixte a acestuia, elaborată de geologul francez Potonié şi susţinută de geologul român Ludovic Mrazec.
Sapropelit.(gr. sapros-putred, pelon-mâl, nămol, lithos-piatră). 1. Rocă sedimentară pelitică (argiloasă, silicioasă marnoasă sau calcaroasă), care conţine un procent variabil de sapropel (v.). Când elementele rocii sunt mai grosolane se numeşte sapropsamit. 2. Varietate de cărbune bituminos, rezultat din transformarea materialului vegetal, printre componentele căruia predomină substanţele proteice şi grase (ex.: cannel-coal, format din gimnosperme şi alge, şi boghead, format din alge microscopice). Este un cărbune mai puţin stratificat, cu spărtura neregulată sau concoidală, cu capacitate de cocsificare mai mică decât a cărbunilor humici de acelaşi rang şi nu se prăfuieşte. Este întrebuinţat, cu precădere, pentru obţinerea gazului de iluminat. Sin. Cărbune sapropelic.
Saramură. Soluţie naturală sau artificială de diferite săruri (de sodiu, potasiu, magneziu etc.) în apă. Saramurile naturale se obţin din zăcămintele de sare gemă (în exploatarea "umedă" a acestora, sub formă de soluţie), prin concentrarea apei de mare sau din lacuri etc., iar cele artificiale, dizolvând sărurile respective în apă. Din saramurile naturale se obţine sarea solidă prin concentrarea lor (prin evaporare) în vase deschise (încălzite la foc direct) sau folosind evaporarea naturală cu ajutorul căldurii solare (mai ales în ţările calde). Apa rămasă după cristalizarea sării geme solide (apa-mamă) conţine încă mari cantităţi de clorură de sodiu, de magneziu şi de calciu, precum şi cantităţi, mai mici sau mai mari, de ioduri şi bromuri de potasiu etc. Saramurile se folosesc în industria chimică (la fabricarea clorului, hidroxidului şi hipocloritului de sodiu etc.), în tehnica frigului (ca agent frigorifer), în tăbăcărie, în industria alimentară etc.
Saratov.Etaj al Pliocenului superior (Thaneţianul inferior) din Ucraina.
Sarcina râului. V. Încărcătura râului.
Sarcină dinamică. Sarcina suplimentară care acţionează brusc asupra pachetelor de strate, în apropierea lucrării miniere, fiind creată de rocile de deasupra, ca rezultat al tasării spaţiului excavat. Aceasta poate constitui o sursă pentru fenomene dinamice: lovituri de acoperiş, erupţii de cărbune şi gaze etc.
Sarcină geologică.Sin. Presiune litostatică (v.).
Sarder. V. sub Calcedonie.
Sardică, faza. Fază de cutare şi de regresiune marină, care a avut loc la sfârşitul Cambrianului şi este marcată prin poziţia discordantă a Ordovicianului peste formaţiunile cambriene. A fost recunoscută în Sardinia (de unde şi-a luat numele) şi în Europa Centrală (Sudeţi, Polonia).
Sardonix. (germ.). Varietate de calcedonie (v.). Pentru coloraţia sa frunoasă (roşie sau brună), sardonixul este utilizat ca piatră semipreţioasă de podoabă şi de ornament.
Sare amară.Sin. Epsomit (v.).
Sare gemă (sare). (lat. sal, salis-sare). Clorură naturală de sodiu (NaCl) care se găseşte dizolvată în apele mărilor şi oceanelor (în cantitate de 30,06 g/l, din totalul de circa 35 g/l de săruri) sau formează zăcăminte stratiforme sub formă de cuiburi, lentile sau mase compacte masive etc. (în regiuni aride, în lacurile şi lagunele puţin adânci, despărţite de mare prin praguri de nisip, din apa cărora precipită în condiţii de evaporare intensă) şi eflorescenţe saline pe unele soluri. În cantităţi mici, sarea gemă se formează şi ca produs de sublimare, pe pereţii craterelor vulcanice şi în fisurile curgerilor de lave. În general, sarea gemă se prezintă sub formă de cruste sau de strate cristalin-granulare, dar, datorită plasticităţii sale la presiune, în scoarţa Pământului se întâlneşte, de cele mai multe ori, sub formă de masive neregulate şi îngrămădite, fie în stare pură, fie asociate cu săruri de potasiu şi de magneziu. Este incoloră sau albă şi transparentă (când este curată) sau divers colorată datorită impurităţilor (cenuşie, galbenă, roşie, brună sau neagră etc.). În zonele în care sarea a suferit deformaţii puternice, cristalele capătă o coloraţie albastră intensă caracteristică (ionii de Na1+ se transformă, sub acţiunea razelor radioactive, în neutroni), care dispare la temperatura de 200oC. Sarea gemă reprezintă o importantă materie primă pentru industria chimică (fabricarea carbonatului şi hidroxidului de sodiu, a clorului, a acidului clorhidric, a sodiului metalic etc.) şi are diferite întrebuinţări. Zăcăminte importante de sare gemă se găsesc în: S.U.A., Rusia, Ucraina, Polonia (la Wieliczka), Franţa, Italia (la Volterra etc.), Canada, India (în Pundjab etc.), Spania, Olanda, Brazilia etc. În ţara noastră sarea gemă apare în Subcarpaţi şi în Bazinul Transilvaniei şi se exploatează la Ocnele Mari (jud. Vâlcea), Slănic (jud. Prahova), Cacica (jud. Suceava), Praid (jud. Harghita), Ocna Dej şi Ocna Mureş (jud. Cluj) etc. Sin. Sare de bucătărie, Halit.
Sarmaţian. (de la numele Sarmaţilor, popor nomad din Rusia meridională care, în evul mediu, trăiau la nord de Marea Neagră între Vistula şi Marea Caspică, în Sarmaţia). Ultimul etaj al Miocenului, respectiv al celui de-al doilea etaj al Mediteraneanului din sud-estul Europei (în bazinele: panonic, pontic şi aralo-caspic), caracterizat prin depozite detritice (gresii, local conglomerate, marne şi argile) şi prin calcare oolitice şi organogene (cu briozoare, foraminifere şi intercalaţii lumachelice). Se subdivide, de jos în sus, în: Volhynian(cu Mactra eichwaldi), Bessarabian (cu Mactra vitaliana) şi Kersonian (cu Mactra bulgarica, M. caspia). Fauna Sarmaţianului, adaptată, în general, apelor salmastre, cuprinde: foraminifere (Nubicularia novorossica, Nonion, Elphidium), lamelibranhiate (Mactra, Cardium plicatum, C. fittoni, C. ingratum, C. transcarpaticum etc.), gasteropode (Trochus podolicus etc.), briozoare, viermi tubicoli etc. Dintre vertebrate, în acest etaj se găsesc reprezentanţi ai genurilor de mamifere: Hipparion, Aceratherium, Ictitherium, Phoca. În ţara noastră depozitele sarmaţiene sunt larg răspândite: în Podişul Moldovenesc, în sudul Dobrogei, în Câmpia Română, în regiunea Subcarpaţilor, în Depresiunea Getică şi în Bazinul Transilvaniei. Unele dintre aceste depozite sunt importante din punctul de vedere economic deoarece conţin: la Boldeşti (jud. Prahova) şi la sud-est de Târgu Jiu (jud. Gorj) ţiţei; în Podişul Transilvaniei şi în Podişul Moldovenesc, gaze naturale, iar în jud. Suceava, cărbuni. V. şi Terţiar.
Saros. Perioadă de timp de aproximativ 18,6 ani, cunoscută încă de Caldeeni, după care eclipsele de Soare, eclipsele de Lună şi mareele se repetă în aceleaşi condiţii. În această perioadă au loc 41 eclipse de Soare şi 30 de Lună.
Säsertskit. (de la numele raionului Säsertsk, din apropierea oraşului Sverdlovsk, în Ural). Varietate de osmiridiu (Os, Ir) care se întâlneşte des împreună cu newjanskitul (v.), atât în aluviuni, cât şi în zăcămintele primare de platină, şi în care procentul de osmiu predomină asupra celui de iridiu. Culoarea este cenuşie de oţel. Se utilizează la fabricarea unor aparate speciale (cristalele mai mari) sau pentru vârfuri de peniţe pentru stilouri, instrumente chirurgicale.
Sassolin. Acid boric natural care se depune la gura unor izvoare termale sau se întâlneşte ca produs de sublimare, sub formă de eflorescenţe, al activităţii fumarolelor (v.). Este transparent. Conţine 56,4% B3O3 şi se întâlneşte: în Rusia (în apele de zăcământ ale ţiţeiului ca şi în erupţiile vulcanilor noroioşi din cadrul Peninsulei Kerci şi de pe litoralul caucazian al Mării Caspice), în Italia (în Toscana, unde a fost găsit prima dată, la Sasso, pe insula Vulcano, pe Vezuviu), în Canada, în Tibet etc.