Dic?ionar de Geografie

Debit de diluţie. Debit mediu de apă care se foloseşte în calculele de epurare a apei uzate, respectiv debit mediu lunar minim anual cu asigurare de 95%.

Debit solid. Cantitatea de materiale solide (aluviuni), transportate de un curs de apă în suspensie sau târâte (rostogolite) pe pat, şi cantitatea de săruri dizolvate, transportate în soluţie, care trec, într-o secundă, prin secţiunea transversală a cursului de apă respectiv (kg/s, t/zi, g/s). Debitul solid raportat la unitatea de debit lichid (g/m³, kg/m³) reprezintă turbiditatea sau tulbureala cursului de apă. Mărimea debitului solid depinde de: regimul râului (mărimea debitului lichid), natura rocilor din pat sau de pe versanţii supuşi eroziunii, climat, felul vegetaţiei etc. Cunoaşterea acestui debit este importantă pentru prevenirea acţiunii de eroziune a solului, de împotmolire a prizelor de apă şi a lacurilor de acumulare, de uzură a instalaţiilor hidrotehnice etc.

Debleu. Şanţ construit de om pentru trecerea unei căi de comunicaţie (şosea, cale ferată) peste o formă de relief pozitivă.

Debordare. Ieşirea apei din albie peste maluri, către luncă.

Debuşeul podului. Debitul maxim de apă care poate curge pe sub un pod, astfel încât de la nivelul liber al apei până la partea inferioară a suprastructurii podului să rămână un spaţiu liber de siguranţă (minim 1 m).

Decalcifiere. Proces de desprindere şi de antrenare a ionilor de calciu din sol, prin spălarea lor de către apa infiltrată. Decalcifierea urmează în general decarbonatării solului şi constituie prima etapă a evoluţiei acestuia către un tip de sol acid.

Decantare. Depunerea particulelor purtate în suspensie de către un curs de apă. Decantarea se face de obicei în lacuri, pe braţele temporare sau părăsite dar inundabile, în bălţile inundabile.

Decapode. (gr. deka-zece, pus, podos-picior). 1. Ordin de artropode acvatice, cuprinzând crustacee superioare din sublcasa Malacostraceae. Se împart în două grupe: Natantia, forme înotătoare şi Reptantia, forme mai mult târâtoare. Decapodele se cunosc din Triasic, au fost foarte numeroase în Mezozoic şi azi, sunt în plină dezvoltare (ex.: racul, crabul, homarul, langusta). În ţara noastră se cunosc genurile: Callianassa (din Oligocenul mediu din regiunea Cluj-Napoca), Neptunus (din Eocenul din regiunea Cluj-Napoca), Ranina (din Eocenul de la Albeşti-jud. Argeş) şi Portunus (din Oligocenul de la Suslăneşti-jud. Argeş). 2. Cefalopode dibranhiate cu zece braţe prehensibile (ex.: sepia, calcanul). V. şi sub Cefalopode.

Decarbonatare. Procesul de scădere a cantităţii de carbonaţi alcalino-pământoşi (de Ca, Mg) din roca-mamă sau din orizonturile superioare ale solului, ca urmare a transformării acestora, în prezenţa curenţilor descendenţi de apă, încărcaţi cu CO₂, în bicarbonaţi solubili.

Decimentare. V. sub Diageneză.

Declinator. Busolă de formă dreptunghiulară care are la fiecare capăt câte un sector de cerc de 10-20^o, atât cât este necesar pentru măsurarea unghiului de declinaţie magnetică, de la care îşi trage şi numele. Declinatorul este folosit pentru orientarea planşetei topografice şi pentru orientarea hărţilor atunci când se ţine cont de declinaţia magnetică.

Declinaţie magnetică. Unghiul orizontal format de meridianul geografic cu meridianul magnetic (indicat de acul busolei), într-un loc dat, observat de navigatorii secolului al XV-lea, care au constatat că axul unui ac magnetic nu se orientează în direcţia meridianului geografic, ci face cu acesta un unghi oarecare. Declinaţia poate fi: estică sau pozitivă, când nordul acului magnetic se situează la est de meridianul geografic, şi vestică sau negativă, când nordul acului magnetic se situează la vest de acest meridian, şi are valori diferite pe suprafaţa Pământului. Liniile care unesc punctele cu aceeaşi valoare a declinaţiei magnetice se numesc izogone şi au fost trasate, pentru prima dată, pe harta întocmită de Barlow şi Duperrey în anul 1825. Linia care uneşte punctele în care declinaţia magnetică este nulă se numeşte agonă, ea despărţind zonele de declinaţie magnetică vestică de cele de declinaţie magnetică estică. Declinaţia magnetică variază în decursul timpului, liniile izogone suferind deplasări lente şi continue, deteminate de schimbarea po­zi­ţiei polilor magnetici. În decurs de 116 ani polul nord magnetic s-a deplasat cu peste 400 km spre cel geografic. Declinaţia magnetică prezintă variaţii periodice diurne, anuale şi seculare, precum şi variaţii neperiodice, toate cunoscute sub numele de furtuni magnetice. Pe hărţile topografice şi pe hărţile de navigaţie marină şi aeriană, declinaţia magnetică este indicată prin raze de compas care dau valoarea declinaţiei în anul măsurării ei şi variaţia anuală a declinaţiei în diverse puncte.

Declivitate. Înclinare a unei suprafeţe de teren faţă de planul orizontal, exprimat în grade sau în m/km. V. Pantă.

Declivometru. Instrument pentru măsurarea declivităţii.

Decolare. Desprinderea unor mase de roci, în general mai puţin competente, de fundamentul lor imediat, datorită înclinării acestuia şi sub influenţa acţiunii gravitaţiei. Se pot forma cute de cuvertură, caracterizate prin adâncime mică de cutare, şi pânze de decolare, constituite din mase importante de roci care s-au şariat şi s-au deformat plastic sub propria lor greutate, pe un plan înclinat. Alunecările de teren (v.) reprezintă un proces de decolare.

Deconsolidare. Pierderea legăturilor de coeziune dintre particulele unei roci, produsă prin efectul forţelor capilare (în roci prăfoase, slab consolidate), prin îngheţ şi dezgheţ (se formează crăpături în rocile compacte), prin contracţiunea sau umflarea argilelor şi dizolvarea sărurilor solubile, prin anumite acţiuni chimice (oxidare, hidratare etc.), prin recristalizarea unei roci cu formare de o nouă structură criptocristalină etc.

Decrepitare. 1. Fenomenul de rupere a cristalelor de minerale din părţile exterioare ale rocilor sau ale fragmentelor de roci, în urma variaţiilor bruşte de temperatură. Fenomenul se produce cu zgomot, în special în regiunile deşertice, unde, de cele mai multe ori, diferenţa de temperatură între zi şi noapte este mare. Ziua, roca se încălzeşte puternic (la suprafaţă mai mult, înspre interior mai puţin, deci la suprafaţă cristalele mineralelor tind să se dilate, în timp ce forţele de coeziune ale cristalelor din interior se opun acestei tendinţe de dilatare), iar noaptea se răceşte (prin radiaţia cristalelor superficiale, în timp ce în interior temperatura se menţine mai înaltă şi tensiunile care se formează sunt acum de sens contrar celor din timpul zilei). Fenomenul se produce uneori şi în regiunile periglaciare, dar prin îngheţul apei în fisurile sau în porii rocilor. Rezultă grohotişuri. 2. Fenomenul fizic legat de prezenţa incluziunilor în minerale. Prin încălzirea mineralului, cavităţile în care se află incluziunile, mai ales cele fluide, se sparg şi se produc zgomote. Fenomenul decrepitării se utilizează pentru studierea condiţiilor de formare (geneză) a mineralelor. Metoda de cercetare care se bazează pe acest fenomen se numeşte decrepitometrie.

Decroşare. Falie (v.) în scoarţa terestră, în lungul suprafeţei căreia cele două compartimente separate de fractură sunt deplasate numai orizontal în raport unul cu altul. Se deosebesc decroşări transversale, oblice sau longitudinale, după raporturile lor cu direcţia structurii geologice din regiunea respectivă. Decroşările din regiunea cu strate orizontale sau cele care se produc paralel cu direcţia stratelor (decroşări longitudinale) sunt greu de recunoscut, în timp ce decroşările transversale şi cele oblice se recunosc uşor, ele determinând o deplasare pe orizontală a axei cutelor.

Dedolomitizare. Transformarea dolomitului, sub influenţa metamorfismului de contact, în calcar cu brushit (rezultat din disocierea carbonatului de magneziu în oxid de magneziu şi hidratarea acestuia) sau în calcar cu serpentin (în cazul dolomitului impur).

Deferlare. V. Val.

Deficit de saturaţie. Cantitatea de apă evaporată de pe suprafaţa unui bazin hidrografic în decurs de un an, apă care nu mai participă la procesul de scurgere. V. Scurgere.

Deficit de scurgere. (lat. deficit-lipseşte). Diferenţa (D) dintre tensiunea maximă a vaporilor de apă (E) la o temperatură t^o şi tensiunea reală (e) pe care o au vaporii de apă în atmosferă la această temperatură (D = E-e). Sin. Deficit higrometric.

Defileu. Vale îngustă şi adâncă care traversează un masiv sau un lanţ muntos, sculptată de o apă curgătoare în roci tari (ex.: defileul Oltului de la Turnu Roşu la Călimăneşti, defileul Jiului de la Livezeni la Bumbeşti, defileul Dunării de la Baziaş la Gura Văii etc.). La unele defilee valea este atât de îngustă încât se confundă cu albia minoră (defileul Jiului), la altele valea prezintă sectoare înguste tăiate în roci tari (Oltul între Turnu Roşu-Câineni şi în sectorul Coziei), intercalate cu sectoare mai largi, cu caracter depresionar sau cu caracter de bazinete, sculptate în roci mai moi (sectorul prin care Oltul traversează depresiunea Loviştei; defileul Dunării). Spre deosebire de chei, defileul este mai lung şi prezintă îngustări ce alternează cu porţiuni mai largi unde se pot dezvolta chiar lunci (Defileul Oltului, al Dunării etc.) cu aşezări umane.

Deflaţie. (lat. flatus-suflu, deflare-a îndepărta suflând). Acţiunea de antrenare şi de îndepărtare (prin spulberare) de către vânt a particulelor materiale mobile (praf şi nisip fin) care se găsesc la suprafaţa scoarţei sau în scobiturile, adânciturile şi crăpăturile acesteia, provenite din dezagregări şi alterări anterioare. Intensitatea acestui proces depinde de tăria vântului, de prezenţa materialului mărunt şi de gradul de umiditate al aerului. În timp ce particulele fine sunt spulberate de vânt, atât de pe suprafeţele orizontale cât şi de pe cele înclinate, elementele mai grosiere rămân pe loc şi se acumulează treptat, formând pavajul deşertic sau pavajul de deflaţie. Deflaţia acţionează atât prin târârea şi sortarea nisipului grosier, cât şi prin ridicarea prafului şi nisipului fin în atmosferă, sub acţiunea componentei ascendente a trombelor (vârtejurilor). Materialul respectiv, uneori în cantităţi enorme, este transportat la distanţe foarte mari (ex.: deasupra Mării Japoniei se observă uneori o adevărată ploaie de praf galben fin, loess, adus de la 1 500 km din China; în Europa de Sud şi în Insulele Canare cade frecvent praf adus din Sahara; în Noua Zeelandă şi în Arhipelagul malaez se depune praf adus din deşertul australian, de la cca 2 700 km; etc.). Deflaţia creează un relief caracteristic: excavaţii rotunjite fără limite precise, orientate pe direcţia dominantă a vântului; depresiuni închise fără scurgere (endoreice), rotunde; stânci lipsite de pătura protectoare a solului; etc. Când deflaţia este intensă, interceptează pânza acviferă, pe fundul depresiunilor create, putând apărea oaze, şi în unele cazuri (ex., în Tunisia), chiar acumula apa din precipitaţii, formând lacuri temporare. V. Eolian, relief.

Defluenţă. Fenomenul de subdivizare spre aval al canalelor proglaciare, încărcate puternic cu aluviuni, imediat la ieşirea lor din frontul glaciar şi la intrarea pe o zonă cu pante mici, cum ar fi un piemont sau o câmpie intramontană. V. Difluenţă.

Defluviaţie. Schimbarea şi mutarea completă a albiei unui fluviu peste câmpia sa de nivel de bază (ex.: defluviaţia lui Huang He din China).

Deformarea rocilor. Modificarea formei şi volumul rocilor, respectiv formarea de noi structuri secundare, sub acţiunea stressului (v.) şi a presiunii litostatice (v.). Stressul modifică volumul şi forma, sau numai forma; presiunea litostatică numai volumul. Se deosebesc: deformări elastice, în general lente şi cu amploare mică (cu excepţia celor produse de cutremurele de pământ), care apar sub limita de elasticitate şi produc schimbări de volum (dilatări sau comprimări) şi de formă (distorsiuni), dar după ce acţiunea forţelor respective încetează, rocile îşi recapătă complet, sau aproape complet, forma iniţială; deformări plastice, cel mai des întâlnite în natură, care se produc numai cu schimbări de formă nu şi de volum (ex., cutele) şi în urma cărora rocile nu mai revin la forma iniţială; deformări rupturale (de rupere), când este depăşită rezistenţa mecanică a rocilor şi, în urma fisurilor şi desprinderii unor porţiuni din acestea, se produc întreruperi în continuitatea corpurilor de roci (ex.: diaclaze, falii, decroşări, grabene, horsturi etc.).

Defrişa. A înlătura (prin tăiere sau ardere) tot arboretul de pe o suprafaţă spre a obţine un teren propriu pentru agricultură, păşunat, construcţii etc., sau pentru a-l împăduri din nou; a despăduri.

Degazificare (degazeificare). Operaţie de îndepărtare a materiilor volatile din cărbuni prin distilare la temperaturi înalte în absenţa aerului.

Degipsare. Procesul de dizolvare a gipsului din unele roci de către apele subterane, care în urma acestei acţiuni capătă un gust sălciu (ape selenitoase).

Deglacizare. Eliberarea unor suprafeţe de sub gheaţa ce o acoperea. Fază de retragere a gheţarilor: cataglaciar. Opus: Glacizare.

Degradare. (lat. degradare-a distruge, a (se) degrada). 1. Din punct de vedere geologic şi geomorfologic, termenul a fost folosit începând din secolul al XVIII-lea pentru a defini distrugerea reliefului sub acţiunea agenţilor externi, dar întrebuinţat în sensuri foarte vagi, a căzut în desuetudine din cauza impreciziei sale şi se utilizează astăzi numai în sensul de degradare a terenului, adică de distrugere mecanică sau de antrenare a unui teren, în urma căreia suprafaţa şi păturile superioare ale acestuia sunt puternic fragmentate şi stratul de sol este fie în parte îndepărtat, fie îşi pierde parţial sau total fertilitatea. Degradarea se produce datorită acţiunii apelor de şiroire, a torenţilor, a alunecărilor şi prăbuşirilor de teren, fiind favorizată, de multe ori, de despăduriri şi de distrugerea plantaţiilor de pe versanţi, de păşunatul excesiv şi aratul în lungul pantei etc. Este mai puternică în regiunile cu roci moi şi friabile (argile, marne, nisipuri etc.) şi pe versanţi cu pante mari, în care se formează ogaşe, râpe, ravene, etc. Pentru prevenirea şi combaterea procesului de degradare a terenurilor se iau: măsuri silvice (stabilirea condiţiilor de tăiere a pădurilor pe versanţi şi în zona cumpenelor apelor; crearea de perdele de protecţie; împădurirea terenurilor erodate, a celor predispuse la alunecări etc.), măsuri agrotehnice (lucrarea raţională a solului, prin arături pe curbele de nivel; asolamente perene; păşunat raţional; etc.) şi măsuri hidrotehnice (executarea de canale de-a curmezişul pantei, pentru reţinerea apelor ce se scurg de pe deal; executarea de cleionaje, fascine, praguri, gabioane, baraje etc.). 2. Din punct de vedere pedologic, degradarea înseamnă totalitatea modificărilor produse în soluri sub influenţa umezelei crescânde a climei şi a vegetaţiei legate de aceasta. Degradarea solului se manifestă prin erodarea şi îndepărtarea orizonturilor solului, prin alterarea structurii glomerulare în orizontul A (eluvial) debazificat şi sărăcit de argilă şi formarea orizontului iluvial B, în care se acumulează argila. De la zona de stepă la zona de pădure, degradarea solului se manifestă prin: reacţia solului trece de la slab bazică la net acidă; acizii fulvici înlocuiesc pe cei huminici; degradarea texturală (cu dispersarea argilei coloidale din orizontul A şi migrarea acesteia în orizontul B care creşte în grosime) creşte în intensitate până la formarea de podzol secundar; gradul de saturaţie scade pe măsură ce cationii Ca⁺⁺ şi Mg⁺⁺ sunt înlocuiţi prin H⁺. Degradarea argilei duce la distrugerea mineralelor argiloase, în cazul podzolurilor sau al solurilor feralitice; modificarea structurii solurilor atrage după sine schimbarea proprietăţilor fizice favorabile vieţii plantelor (permeabilitate, porozitate) în forme negative, nefavorabile. Sărăcirea în humus a solurilor îndelungat şi neraţional cultivate duce la degradarea structurii lor. În regiunile tropicale umede, unde solurile sunt sărace şi fragile, practicarea agriculturii fără o agrotehnică corespunzătoare duce adesea la distrugerea rapidă a slabelor rezerve de humus şi la degradarea solurilor. O degradare specială este degradarea alcalină, care se produce în soloneţurile provenite prin desalinizarea solonceacurilor, în care mediul devine alcalin, humusul este în parte dizolvat, iar argila, peptizată prin absorbirea unor cantităţi mari de sodiu, este coagulată într-un nivel caracte­ristic. De asemenea este de menţionat degradarea cernoziomurilor, care se produce sub influenţa pădurii, când aceasta pătrunde în stepă, şi într-o serie de faze succesive, orizontul A sărăceşte în humus, orizontul iluvial B se îmbogăţeşte în argilă şi în ambele orizonturi are loc o levigare puternică a carbonaţilor alcalino-pământoşi.

Degradarea cărbunilor. Modificarea proprietăţilor chimice şi fizice ale cărbunilor din zăcământ datorită pătrunderii aerului, apelor de suprafaţă, sau eliberării lor de sub presiunea rocilor. Gradul de degradare depinde de condiţiile de localizare a stratului de cărbune. Adâncimea de degradare diferă de la un zăcământ sau bazin carbonifer la altul. La adâncimi de 100-150 m sau, în zonele tectonizate, la adâncimi mai mari, primele semne de degradare a zăcămintelor de huilă constau în micşorarea conţinutului de metan în cărbune şi în creşterea activităţii lui chimice la oxidare. La adâncimi mai mici (30-40 m) se constată creşterea higroscopicităţii cărbunelui, scăderea capacităţii lui de cocsificare, micşorarea stabilităţii pi­li­erilor de siguranţă şi al rocilor înconjurătoare, datorită creşterii fisuraţiei. În apropierea aflorimentului stratului, datorită degradării se reduce conţinutul de carbon (până la de 1,6 ori) şi de hidrogen (până la de 12 ori) şi creşte corespunzător conţinutul în oxigen (până la 34 ori), scad căldura de ardere şi cantitatea de gudron la distilare uscată, apar acizii humici. Degradarea fizică a cărbunilor constă în: scăderea luciului, creşterea fisuraţiei, micşorarea durităţii, desfacerea în bucăţi mici. La cărbunii bruni, indiciul alterării este creşterea cantităţii de acizi humici şi scăderea conţinutului în substanţe volatile. Dintre componenţii petrografici ai cărbunilor, cel mai uşor alterabili sunt vitritul (v.) şi claritul (v.). Deoarece prin degradare calitatea cărbunelui scade, influenţând şi proprietăţile lui tehnologice, determinarea adâncimii de alteraţie şi luarea de probe din această zonă au o mare importanţă practică deosebită. Sin. Alterarea cărbunilor.

Degradarea mediului înconjurător. Proces complex de alterare a calităţii mediului înconjurător datorită utilizării neraţionale a resurselor, poluării şi aglomerărilor umane.

Degradarea zăcământului. 1. Degradarea cantitativă şi calitativă a unui zăcământ de substanţe minerale utile provocată de agenţi naturali sau de activitatea neraţională a omului, în procesele de explorare şi exploatare. Aceasta poate merge până la pierderea definitivă a zăcământului sau a unei părţi din el, sau poate fi numai o impurificare cu steril, în care caz exploatarea se face cu un preţ de cost ce poate deveni prohibitiv şi rezerva se pierde prin nerentabilitate. Dintre agenţii naturali care pot provoca degradarea se menţionează: aerul atmosferic, care oxidează zăcămintele până la aprinderea acestora (cărbuni, minereuri sulfuroase etc.); apa, care poate eroda o parte din zăcământ sau poate aduce material steril; alunecările de teren, care pot crea greutăţi în conservarea unor rezerve şi în exploatarea lor rentabilă. Formele degradării prin activitate neraţională sunt: procese de oxidare provocate de o reţea deasă de lucrări de deschidere în zăcăminte bogate în sulfuri; procese de dizolvare a unor substanţe minerale utile solubile, cum sunt sărurile de potasiu şi sare gemă, datorită neevacuării la timp a apelor subterane; inundarea cu borchişuri, a unor zăcăminte deschise, datorită îmbibării rocilor slab coezive (nisipuri, pietrişuri) cu apa neevacuată la timp; săparea lucrărilor miniere în apropierea apelor curgătoare, care la un moment dat pot inunda mina; introducerea în mină a apelor de la suprafaţă prin exploatarea unor pilieri de siguranţă de sub cursurile acestor ape; exploatarea prin metoda cu înmagazinare şi prin metoda cu surpare a unor zăcăminte situate în roci instabile, care duce la diluarea exagerată a minereului şi uneori la pierderea anumitor porţiuni din zăcământ; exploatarea în prima fază a unui strat de cărbuni situat în partea inferioară a pachetului de strate productive, care poate produce deranjamente în stratele superioare, ceea ce poate duce uneori la neexploatabilitatea acestora; pierderea unor izvoare de ape minerale sub raportul debitului, al temperaturii, al efectelor terapeutice, datorită unei exploatări necorespunzătoare, prin distrugerea instalaţiei de captare, impurificare cu ape superficiale; diluarea cu steril a unui minereu sau pierderea din partea mi­ne­ralizată a zăcământului (pierderea în vatră a minereului mărunt); exploatarea preferenţială a părţilor mai bogate ale zăcământului, când nu există un studiu program dezvoltat avizat de forurile superioare cu caracter economic de stat, şi care poate duce la degradarea sau pierderea definitivă a unor rezerve. 2. Modificările produse în aranjamentul structural al unui zăcământ de hidrocarburi fluide (ţiţei sau gaze), care conduc la schimbarea echilibrului fizico-chimic al hidrocarburilor din cuprinsul zăcământului. Degradarea unui zăcământ se poate produce, fie pe cale naturală, datorită mişcărilor epirogenetice (de ridicare şi coborâre), factorilor biochimici sau geochimici, fie pe cale industrială, datorită unor cimentări nereuşite, inundare prematură, exploatare neraţională etc. La suprafaţă, semnele de degradare ale unui zăcământ de hidrocarburi sunt: vulcanii noroioşi, emanaţii de gaze, apariţia izvoarelor de ţiţei, apariţia izvoarelor de apă sărate, sulfuroase etc., aflorimente de asfalte etc.

Dej, tuf de. Orizontul de tuf dacitic situat în Bazinul Transilvaniei, sub masivele de sare, şi care, la bază, conţine o bogată faună de globigerine. Acest tuf, împreună cu echivalentul lui din Subcarpaţii Munteniei şi din estul Olteniei, sunt considerate în mod convenţional ca orizont limită între depozitele helveţiene şi cele tortoniene.

Delniţe. 1. Alunecări superficiale. 2. Fâşie îngustă de teren diferită de zona înconjurătoare (regionalism din Transilvania).

Deltă. (de la litera grecească =delta, a cărei formă de triunghi o au unele delte). Formă de acumulare aluvială caracteristică zonei de vărsare a unei ape curgătoare într-un lac (deltă lacustră) sau într-o mare sau ocean (deltă marină), care se formează din aluviunile aduse de această apă (de cele mai multe ori nisip şi pietriş mărunt şi mâl), când, prin cantitatea lor care se acumulează, depăşesc, acţiunea de spălare exercitată de maree, curenţi litorali şi valuri. Procesul acumulării aluviunilor are loc datorită scăderii rapide, până aproape de zero, a vitezei cursului de apă curgătoare la intrarea în lac sau mare, care prin aceasta îşi micşorează mult capacitatea de transport. Când materialul se depune în mare, submers, se formează o deltă submersă sau o bară. Structura caracteristică a depozitelor de deltă este reprezentată prin depuneri aluvionare cu stratificaţie foarte înclinată şi încrucişată, acoperite de depuneri orizontale de grosime mică. Deltele lacustre sunt favorizate de înclinarea fundului lacului respectiv. Dacă înclinarea este superioară unghiului de taluz al materialului respectiv în apă dulce, forma deltei este asemănătoare conului de dejecţie al unui torent. În caz contrar, formarea deltei este influenţată de viteza curentului fluvial şi de cantitatea de material solid transportat. Deltele marine, cele mai numeroase, se formează condiţionate de: densitatea apei marine, superioară celei a apelor fluviale; acţiunea de decantare şi de floculare, pe care apa sărată o exercită asupra părţilor coloidale transportate de apa fluvială; existenţa sau nu a fluxului şi refluxului, care împiedică formarea deltelor; apoi, existenţa curenţilor marini litorali, care pot lua şi transporta materialul adus de fluvii, în larg sau în lungul ţărmului, clădind cu el cordoane litorale (grinduri) şi izolând uneori lagune; mişcările oscilatorii negative ale ţărmului. Geomorfologia deltelor este foarte complexă din cauza dublei acţiuni de acumulare şi de eroziune a fluviului şi a mării. Acumularea fluviatilă se face în primul rând sub formă de grinduri, care separă între braţele deltei bălţi, lacuri, mlaştini. Acestea se colmatează în mod lent, la viituri, prin decantarea materialului aflat în suspensie. În perioada unor creşteri mai accentuate ale apelor fluviului, se produc rupturi în aceste grinduri, prin care se formează mici delte laterale. Către aval grindurile, din ce în ce mai puţin alimentate cu material aluvial, sunt mai joase şi mai fragile; difluenţele se multiplică, iar micile delte marginale, laterale devin din ce în ce mai numeroase, invadând cuvetele închise de cordoane litorale dinspre mare. Dezvoltarea deltelor are loc numai în timpul perioadelor calme deoarece, în timpul furtunilor, materialul transportat de fluviu este evacuat de valuri spre larg. Marile delte sunt localizate în mările şi golfurile mai mult sau mai puţin închise şi fără maree puternice (ex.: mările Neagră, Caspică, Mediterană, sau în golfurile Mexic, Bengal, Martaban, Thailandei, Tonkin etc.). În cele ce urmează sunt indicate suprafeţele câtorva delte (în km²): Gange-Brahmaputra (Bangladesh) = 80 000; Lena (Siberia) = 45 000; Mississippi (S.U.A.) = 30 000; Orinoco (Venezuela) = 24 000; Volga (Rusia) = 18 000; Amu-Daria (Uzbekistan) = 10 000; Dunărea (România) = 5 000; Ebru (Spania) = 400 km². Suprafaţa deltelor este în continuă modificare, deoarece datorită pantei reduse şi intenselor procese de acumulare are loc o frecventă schimbare a poziţiei braţelor, iar datorită raportului variabil dintre acumulare şi spălare, unele sectoare ale deltei se retrag (ex. Delta Dunării la sud de braţul Chilia), iar altele înaintează (ex. Delta Dunării la gura braţului Chilia). În general toate deltele înaintează, mai mult sau mai puţin, în mare. Astfel: delta fluviului Mississippi înaintează cu 40-100 m/an; delta Padului (Italia), cu circa 70-80 ha/an (între secolele XVII şi XIX a înaintat cu 135 ha/an); deltele Nilului şi Dunării (4-12 m/an, iar braţul Chilia chiar mai mult, până la 100 m/an); etc. Formarea şi evoluţia sunt specifice fiecărui tip de deltă în parte, deosebindu-se în general în formarea lor trei faze de evoluţie: faza de golf, faza de lagună sau de liman şi faza de deltă propriu-zisă, cu două subfaze: de deltă fluviatilă şi de deltă fluvio-maritimă. În funcţie de configuraţia ţărmului care se formează, de cantitatea aluviunilor aduse, de adâncimea mării în regiunea respectivă şi de direcţia şi intensitatea curenţilor litorali, se deosebesc: deltă lobată (răsfirată), cu două sau mai multe braţe principale, care înaintează repede în mare, datorită cantităţilor importante de aluviuni transportate (ex.: la Ron, Volga etc.); deltă digitală sau digitiformă, care se formează când fluviul transportă o cantitate foarte mare de aluviuni care depăşesc mult ritmul eroziunii şi depunerilor marine (ex.: la fluviul Mississippi); deltă triunghiulară, care se întâlneşte la fluviile care se varsă în mare, în special printr-un singur braţ principal (ex.: delta Tibrului); deltă barată, care se formează când depunerea aluviunilor atinge zona adâncă şi curenţii litorali împrăştie aluviunile transportate de fluviu (ex.: delta Dunării, Nilului, Padului); deltă arctică, cu un mecanism de formare foarte complicat prin prezenţa sloiurilor de gheaţă transportate de fluvii şi care determină creşteri divagante în zona de vărsare acoperită încă de gheţuri (ex.: la fluviile Lena, Indighirka, Mackenzie etc.). Delta Dunării are trei braţe dezvoltate armonic (Chilia, Sulina, Sf. Gheorghe), care transportă anual circa 60-80 milioane de tone de aluviuni, pe care le depune pe malul braţelor, al gârlelor şi canalelor sau la gura de vărsare a braţelor în mare. Din suprafaţa acestei delte, circa 80% este aproape permanent acoperită de apă (mlaştini, bălţi, lacuri, japşe, privaluri, gârle şi braţele fluviului), iar restul de 20% constituie grindurile (fluviale, marine şi resturi ale uscatului predeltaic), din care cele mai joase sunt inundate temporar, în momentul viiturilor. Deltele sunt valorificate în mod foarte diferit, deoarece ele nu oferă poziţii bune pentru aşezări portuare din cauza aluvionării intense; au suprafeţe întinse acoperite cu bălţi şi mlaştini şi sunt supuse inundaţiilor; terenurile agricole sunt încă limitate la unele grinduri desfăşurate în lungul braţelor fluviilor; populaţia este de regulă rară, ocupându-se în principal cu pescuitul şi cu valorificarea stufului. În Asia musonică însă deltele au făcut obiectul unor lucrări considerabile, executate de-a lungul mai multor generaţii, care au permis în raport cu condiţiile climatice şi geomorfologice să se efectueze cel puţin două culturi irigate pe an. Cultura orezului a atras aici o populaţie agricolă foarte densă, cu peste 500-1 000 loc/km².