Dic?ionar de Geografie

Cutare, relief de. Relieful a căror aspecte exterioare sunt dictate, în mare parte, de structurile cutate ale stratelor. Este denumit şi "relief cutat", sau "relieful creat în structurile cutate"; ultimul termen fiind mai real. După modul cum formele de relief se adaptează direct sau indirect unui anumit tip de cute, au fost deosebite reliefuri conforme (concordante, sau forme de concordanţă directă) şi reliefuri de inversiune (forme de concordanţă inversă). Reliefurile concordante se compun mai ales din două elemente: culmea de anticlinal şi valea de sinclinal; când axul anticlinalului are o cădere, şi culmea deluroasă se întrerupe prelung, dând o înşeuare, urmată sau nu de o vale, aceasta este denumită clisură. Pe flancurile anticlinalului se instalează văiugi consecvente (cataclinale) numite ruz. Formele de inversiune iau naştere numai când alternează strate dure cu altele moi; în rocile moi, în axul unui anticlinal se poate excava o depresiune îngustă şi alungită numită butonieră (când este o cută izolată), care prin alungire şi adâncire se poate transforma în vale de anticlinal. Rocile dure ale sinclinalului pot rămâne cu timpul la altitudini mai mari decât valea de anticlinal, când se numeşte sinclinal suspendat, sau, când este distrus parţial, se păstrează aripa de sinclinal suspendat. Abrupturile şi reversul lor, care domină o butonieră, reprezintă o cuestă (când înclinările au 10-30^o), sau un hogback (30-70^o). Când înclinarea trece de 70^o (relief appalachian), stratele cele mai dure dau naştere la bare. După tipurile morfostructurale generale, relieful cutat se subdivide astfel: jurasian (cu forme concordante), subalpin şi subcarpatic (cu variate forme de inversiune şi cu forme concordante), carpatic (combinări de reliefuri pe cute complexe, suprafeţe de nivelare şi depresiuni de scufundare). V. şi Cutare.

Cută. (lat. cutis-piele). V. Cutare.

Cută diapiră. Sin. Diapir (v.).

Cută-falie. Cută înclinată asimetrică, formată sub acţiunea forţelor tangenţiale, a căror împingere, dirijată pe o anumită direcţie şi acţionând mai intens asupra unui flanc al cutei, subţiază, prin strivire, întindere, laminare sau chiar rupere, până la totala lui dispariţie, flancul respectiv, substituit printr-o suprafaţă (plan) de faliere, mai mult sau mai puţin paralelă cu planul axial al anticlinalului. De-a lungul acestui plan, care nu trebuie confundat cu planul de rupere al faliilor (v.) produs de forţele gravitaţionale, se formează o brecie de sfărâmare din care, pe alocuri, apar klippe (v.). Cutele-falii culcate şi alunecate peste formaţiuni mai tinere (pe distanţe mai mici decât la o pânză de şariaj) se numesc duplicaturi (v.), dacă sunt în autohton (ex., duplicatura de Arjana) şi digitaţii (v.), dacă sunt în corpul pânzei (ex., digitaţia de Arieşeni).

Cutinit. Constituent maceral al cărbunilor naturali, format din cuticule, care apare divers colorat în funcţie de conţinutul de materii volatile (29% are culoare cenuşie închisă până la neagră, iar sub 20% nu se distinge, în lumină reflectată; în lumină transmisă, la peste 35% este galben-portocaliu, între 20 şi 35% roşu spre brun).

Cutremur de pământ. Zguduire bruscă şi puternică, de scurtă durată, a scoarţei terestre, care se produce fie în regiunile continentale (cutremure de uscat sau cutremure terestre), fie în zonele oceanice (cutremure submarine). Cauzele care produc aceste zguduiri sunt datorate fie unor factori externi (ciocnirea unor meteoriţi cu Pământul, apoi apropierea de Pământ a unei comete, trecerea Pământului în conjuncţie cu alte planete, forţele mareice şi căderile mari de presiune atmosferică etc.), care însă în general lucrează mai mult ca element de amplificare a vibraţiilor decât ca producere a lor, fie unor factori interni, cei mai importanţi, legaţi de energii interne ale planetei. Corespunzător acestor factori interni se deosebesc: cutremure de prăbuşire sau cutremure de surpare, în general de intensitate redusă, care se resimt pe suprafeţe mici şi care iau naştere în regiunile cu goluri carstice, prin prăbuşirea tavanelor acestora; cutremure vulcanice, de intensităţi diferite, resimţite pe suprafeţe mici (câteva zeci de km²) şi care sunt produse de exploziile din coşul vulcanic, înainte de erupţia sau chiar în timpul erupţiei vulcanilor cu lava vâscoasă sau foarte vâscoasă; cutremure tectonice, cele mai importante, cele mai frecvente şi totodată cu intensitatea cea mai mare, datorită mişcării de aşezare a rocilor scoarţei de-a lungul dislocaţiilor mai recente, ca urmare a continuării răcirii scoarţei, care se contractă, îşi micşorează volumul şi tinde spre o nouă aşezare (pentru restabilirea echilibrului distrus ca urmare a deranjamentelor tectonice de cutare şi de ruptură), sau sunt produse de cristalizări bruşte de roci în stare lichidă din adâncul scoarţei, care se fac cu degajări mari de presiune şi căldură. Pentru cutremurele al căror focar se găseşte la adâncimi de 700-800 km şi a căror legătură cu elementele structurale ale scoarţei nu poate fi pusă în evidenţă, deoarece la aceste adâncimi mişcările tectonice propriu-zise se manifestă slab, cercetătorul maghiar Egyed László admite că vibraţiile sunt datorate marii cantităţi de energie degajate de dezintegrările radioactive. Elementele mişcării seismice sunt: hipocentrul sau centrul cutremurului, locul din interiorul Pământului unde se declanşează zguduirile şi care, în funcţie de adâncimea în scoarţă, determină: cutremure superficiale (sub 10 km), cutremure normale (10-60 km), cutremure intermediare (60-300 km) şi cutremure adânci sau profunde (300-800 km); epicentrul, punctul de la suprafaţa terestră situat pe normala la hipocentru, respectiv proiecţia acestuia pe suprafaţă; undele seismice, unde elastice sferice, care se propagă în toate sensurile în jurul hipocentrului şi care sunt: longitudinale (P), cu oscilaţii caracterizate printr-o succesiune de comprimări şi dilatări ale mediului, în sensul direcţiei de propagare, şi care au o viteză de propagare de 7-13 km/s; transversale (S), cu oscilaţii caracterizate prin deplasări tangenţiale ale particulelor mediului (numai în mediu solid), perpendicular pe direcţia de propagare şi care au o viteză de 4-7 km/s şi superficiale (L), cu vibraţii în plan orizontal, în pătura superficială a scoarţei, perpendiculare pe direcţia de propagare, provenite din interferenţa în epicentru a celorlalte două tipuri de unde, care au o viteză de 3,4 km/s şi care reprezintă adevărata zguduire simţită de oameni şi căreia îi sunt supuse construcţiile. Cutremurele de pământ sunt caracterizate prin durată, prin frecvenţa de producere, prin intensitate şi prin efectele pe care le produc. Durata este, în general, mică (fracţiuni de secundă până la câteva secunde, cel mult zeci de secunde), însă zguduirile respective se pot repeta la intervale mai lungi sau mai scurte. Se cunosc cutremure formate din zguduiri izolate (cea mai puternică fiind resimţită la început) care au durat zile, săptămâni şi chiar luni (ex.: cutremurul din Calabria de la 1783, care a ţinut, cu zguduiri aproape zilnice, până la finele anului 1786; cutremurul din 1916 din Munţii Făgăraş, care a ţinut circa 6 luni etc.). Frecvenţa de producere a cutremurelor pe planeta noastră, deşi ele sunt localizate numai în anumite regiuni ale globului, este foarte mare: peste 100 000 pe an. Intensitatea cutremurelor variază de la o regiune la alta, iar în cadrul unei anumite regiuni este în funcţie de: natura petrografică a stratelor superficiale ale scoarţei (în rocile compacte, tari, influenţa cutremurelor se simte mai slab decât în rocile alterate sau în cele moi sau mobile), nivelul hidrostatic al apelor subte­rane din regiunea respectivă (prezenţa stratului acvifer aproape de suprafaţă, 2-5 m, sau atingerea stratului de către fundaţiile construcţiilor măresc intensitatea cutremurului) şi calitatea construcţiilor (execuţia neîngrijită, materialele necorespunzătoare, calculele şi concepţia arhitectonică greşite amplifică intensitatea cutremurelor ca şi mărimea distrugerilor). Pentru coordonarea cercetărilor asupra cutremurelor s-a stabilit o scară internaţională de grade de intensitate seismică (oficializată în mai multe state; în ţara noastră prin STAS 3684-53), care este bazată pe sensibilitatea aparatelor înregistratoare (acceleraţia orizontală a undelor în raport cu acceleraţia gravitaţiei) şi pe efectul produs asupra oamenilor şi construcţiilor. Cea mai simplă scară a fost împărţirea cutremurelor în două categorii: microseisme, înregistrate numai de aparate, şi macroseisme, simţite de oameni. În 1883, Rossi şi Forel au elaborat o scară cu zece grade completată ulterior de către F. Mercalli, Cancani şi A. Sieberg la 12 grade. În 1891, Amori a dat o nouă clasificare a cutremurelor bazată pe acceleraţiile orizontale în mm/s², iar în 1949, Gutemberg şi Richter au introdus scara care rezultă din mişcarea solului la 100 km de epicentru, exprimată în microni (magnitudine-logaritmul amplitudinii maximale a mişcării solului măsurată la 100 km de epicentru). Valorile acestor scări sunt: Gradul I (caracterizarea după Rossi-Forel şi Mercali-Cancani-Sieberg este cutremur imperceptibil sau microseism; sub 2,5 după scara Amori (mm/s²); în scara după Gutemberg şi Richter are gradul 1); Gradul II (cutremur foarte slab; 2,6-5; 2); Gradul III (cutremur slab; 6-10; 3); Gradul IV (cutremur moderat; 11-25; 3); Gradul V (cutremur puţin tare; 26-50; 4); Gradul VI (cutremur tare; 51-100 (g/200-g/100); 4); Gradul VII (cutremur foarte tare; 101-250 (g/100-g/40); 5); Gradul VIII (cutremur distrugător; 251-500 (g/40-g/20); 6); Gradul IX (cutremur pustiitor; 501-1 000 (g/20-g/10); 6,3); Gradul X (cutremur nimicitor; 1 001-2 500 (g/10-g/4); 7,6); Gradul XI (cutremur catastrofal; 2 501-5 000 (g/4-g/2); 8); Gradul XII (cutremur catastrofal total; 5 000 (peste g/2); 8,6). Efectele cutremurelor se manifestă prin distrugeri asupra construcţiilor (uneori enorme), prin victime omeneşti şi prin efecte geologice, acestea din urmă marcate prin: formarea de crăpături şi rupturi în scoarţă (ex.: în Calabria-1783; Japonia-1891; San Francisco-1906; între Tecuci şi Râmnicu Sărat în 1838 etc.), ridicări sau scufundări ale scoarţei, simţite mai ales în zona litorală, unde au loc modificări ale liniei ţărmului, deplasări de teren (ex.: circa 4 000 km² scufundaţi în Delta Indului în 1819; golful de 250 km² format în lacul Baikal în 1886 etc.), schimbări în regimul apelor (apar izvoare noi, dispar cursuri de apă etc.), prăbuşiri şi alunecări de teren (ex.: în Anzi, în Iran etc.). Mari cutremure au avut loc în ţări ca: Japonia, Turcia, Iran, Italia, Maroc, Chile etc., situate în regiuni instabile ale scoarţei. Ex.: Villach-Austria (1348), Constantinopol (1509), Siria (1526), sudul Italiei (1631), Caucaz (1669), Sicilia (1693), Japonia (1703), Lisabona (1755), Calabria (1793), Quito-Ecuador (1797), Asam-India (1897), San Francisco (1906), Messina-Italia (1908), Avezzano-Italia (1910), Valparaiso-Chile (1906), provinciile Kansu şi Shasi-Japonia (1920), regiunea Yokohama, Tokyo şi Yokosuko-Japonia (1923), cea mai mare catastrofă seismică înregistrată până azi, Ashabad (1929), Quetta-India (1934), Anatolia-Turcia (1939), Grecia (1953), Algeria (1954), Agadâr-Maroc (1960), Chile (1960), Iran (1962), Skopje-Yugoslavia (1963), Anatolia (1966), Peru (1970) etc. În România se produc cutremure în zona Vrancea (1977; se prognozează apariţia unui cutremur puternic în 2006; media de producere a unor cutremure vrâncene puternice este de 33 ani). Înregistrarea cutremurelor se face cu ajutorul seismografelor şi seismogramelor. Homoseistele sunt curbe pe hărţi care unesc localităţile atinse de cutremur în acelaşi timp) iar izoseistele sunt curbele care unesc localităţile în care cutremurul a fost simţit cu aceeaşi intensiate. Aceste curbe permit regionarea seismică a unei ţări. Sin. Mişcare seismică, Seism.

Cuvertură. Totalitatea terenurilor sedimentare care acoperă discordant un soclu cristalin. Ea poate fi tabulară sau deformată. Deformările mulează direct sau indirect fracturile sau deformările soclului. Foarte rar cuvertura se poate deforma şi independent (atunci se vorbeşte de tectonică de cuvertură) datorită unor strate plastice, în special de tip salifer.

Cuvetă. 1. Depresiune a reliefului, închisă din toate părţile, cu fundul concav sau plat, în care se pot aduna apele unui lac permanent sau temporar, sau o depresiune care nu mai este ocupată de apă, dar păstrează sedimentele ce s-au acumulat în fostul mediu marin sau lacustru. Prin extensiune, se dă acest nume oricărei forme mai mici ce seamănă cu un bazin închis: cuvetă oceanică, cuvetă lacustră, cuvetă marină, cuvetă sinclinală, cuvetă de decantare (fără scurgere în exterior), cuvetă de deflaţie (hidro-eoliană), cuvetă de confluenţă (glaciară). 2. Din punct de vedere geologic, este o structură tectonică, reprezentată printr-un sinclinal de mari dimensiuni (lăţimea egală cu lungimea), având forma unei căldări, care în secţiune orizontală apare mai mult sau mai puţin rotundă. Ex.: Cuveta Transilvaniei.

Cyanophyta. (gr. kyanos-albastru închis, phyton-plantă). Alge inferioare ce se cunosc din Precambrian prin produsele activităţii lor vitale, în general concreţiuni discoidale (de ex.: Cryptozoon din Precambrianul Americii de Nord), ovoidale (ex.: Gloeocapsomorpha din Silurianul din Estonia) sau tubulare (ex.: Girvanella din Cambrianul de pe fluviul Lena). Sin. Schizophyta, Cyanophyceae.

Cyathophyllum. (gr. kyathos-cuvă de golire, phyllon-frunză, foaie). Tetracoralier colonial sau izolat, cu o mare dezvoltare în Devonianul mediu, unde este caracteristică specia Cyathophyllum hexagonum.

Cycadophyta. Gimnosperme cu aspect de palmieri sau de ferigi, arborescente. Apar în Carbonifer, sunt rare în Permian şi foarte dezvoltate în Mezozoic. Se împart în: Cycadales, cunoscute prin impresiunile frunzelor de Palaeocycas, Zamites şi prin reprezentanţii actuali, Cycas şi Zamia, cantonaţi în regiunile tropicale; Bennetitales, care sunt foarte dezvoltate în Jurasic, dispar în Cretacic şi sunt cunoscute prin impresiunile de frunze de Pterophyllum, Williamsonia, Cycadoidea etc.; Nilssoniales, cunoscute în Triasic-Jurasic, prin impresiunile de Nilssonia.

Cyprina. Lamelibranhiat caracteristic formaţiunilor jurasice, cretacice şi terţiare. Specia Cyprina islandica a fost frecventă în Marea Mediterană, în timpul glaciaţiei cuaternare (etajul Sicilian).

Cyrtoceras. (gr. kyrtos-arcuit, curb, keras-corn). Nautiloideu Paleozoic. A fost identificat din Silurian şi până în Permian.

Cystoideae. (gr. kystis-pungă, traistă, eidos-formă, înfăţişare). Clasă de echinoderme fosile primitive. Cistoideele sunt cunoscute din Cambrian până în Carbonifer, foarte numeroase şi chiar predominante în Silurian. Ex.: Echinosphaerites aurantium (Silurian inferior), formă clasică din calcarele din regiunea Sankt Petersburg şi din Suedia, apoi din Canada etc.; Macrocystella (Silurian-Devonian); Cryptocrinus (Silurian inferior); etc. Cistoideele nu sunt cunoscute în România.

D

D, orizont. V. sub Orizont de sol.

D, stratul. Stratul ionizat situat în atmosferă la înălţimea de 75-85 km, a cărui ionizaţie slăbeşte foarte mult în timpul nopţii şi în anotimpul de iarnă. Este important pentru propagarea undelor lungi radio în timpul zilei.

Dacian. (de la numele regiunii Dacia). Al treilea etaj al Pliocenului din estul Europei (Bazinul dacic), reprezentat în general prin nisipuri (uneori micacee) cu intercalaţii de gresii şi marne, rareori de pietrişuri. A fost identificat pe baza unei faune caracteristice, reprezentată prin lamelibrahiate (Prosodacna rumana, P. munieri, P. haueri, P. neummayri, P. euphosinae, Unio sturdzae etc.), gasteropode (Viviparus rumanus, V. bifarcinatus, Melanopsis, Bulimus etc.) şi mamifere (Mastodon arvernensis, M. borsoni). În Dacian s-au produs erupţii de lave acide (în Munţii Căliman) şi de lave bazice (în Munţii Harghita), ale căror piroclastite se întâlnesc ca intercalaţii în formaţiunile daciene din regiunea Baraolt. Dacianul din zona precarpatică, din Depresiunea Getică şi de pe marginea vestică a Munţilor Apuseni conţine zăcăminte de lignit care se exploatează la: Ojasca, Ceptura, Filipeştii de Pădure, Şotânga, Doiceşti. În regiunea cutelor diapire din zona precarpatică a Munteniei, în cadrul depozitelor daciene se găsesc ţiţei şi gaze exploatabile în aşa-numitul "complex Dräder" (Moreni-Gura Ocniţei). În Bazinul Ţării Bârsei (jud. Braşov) Dacianul conţine diatomite (la Filia), iar la Brusturi şi Derna-Tătăruş (jud. Bihor), asfalt.

Dacit. Rocă magmatică neovulcanică, acidă, corespunzătoare, din punctul de vedere chimic şi mineralogic, granodioritului (v.) de adâncime, în alcătuirea căreia intră: cuarţ (în cristale corodate, care, uneori, pot lipsi), feldspaţi, plagioclazi (andezin şi, uneori, sanidină) şi ortoză, ca minerale leucocrate, şi biotit, hornblendă (rar) şi piroxeni (foarte rar), ca minerale melanocrate. Culoarea este variabilă, mai frecvent cenuşie-brună sau verzuie (în faciesurile propilitice autometamorfozate), iar structura porfirică. Dacitul se prezintă sub formă de mari aparate vulcanice (pânze de lavă, conuri şi cupole) în regiunea Baia Mare (jud. Maramureş) şi în Munţii Metaliferi (Apuseni), sau în corpuri subvulcanice şi filoane eruptive, în masivul Vlădeasa, în Munţii Bihorului şi în Banat. Se exploatează pentru pavaje şi mai puţin ca piatră de construcţie (ex., la Poieni-jud. Cluj).

Daija (Daya). 1. (ar. refugiul apelor). Depresiune închisă de formă circulară sau alungită (similară crovului), de dimensiuni variind de la câteva zeci de metri până la un kilometru, întâlnită în rocile argiloase sau argilo-nisipoase, în regiunile aride sau semiaride. Se formează prin deflaţie (cuvete de deflaţie) pe un fundament calcaros, sub formă de doline sau polii, sau poate avea o origine mixtă. În timpul ploilor, pe fundul ei se poate strânge apă, formând lacuri cu caracter temporar. 2. Depresiune umedă cu vegetaţie lemnoasă în Africa de Nord.

Dale. Plăci de gresie de formă poligonală sau neregulată, separate între ele prin şanţuri de coroziune, dezvoltate în zonele deşertice, pe liniile de plesnire a rocii, din cauza variaţiilor mari termice. Asemenea separaţii se formează în aceleaşi condiţii şi pe unele roci vulcanice (fonolite) şi pe roci calcaroase.

Dalmatic, ţărm. V. sub Ţărm.

Danian. Ultimul etaj al Cretacicului, caracterizat prin anumite specii de echinide (Holaster, Echinocorys), brahiopode (Crania), lamelibranhiate (ultimii rudişti), ultimii reprezentanţi ai dinosaurienilor (Titanosaurus sau Tyrannosaurus rex, Orthomerus) şi nautiloidee (Nautilus danicus) (fără amoniţi, belemniţi şi inocerami, dispăruţi în Maestrichtian). În ţara noastră Danianul este dezvoltat mai ales sub facies continental (marne roşii-cenuşii, gresii şi nisipuri cu resturi de palmieri şi de reptile) la Vinţul de Jos, la Sânpetru (în Bazinul Haţegului-jud. Hunedoara), la Rusca Montană (jud. Caraş-Severin).

Danubian. Fenomen hidrografic, climatic etc., specific pentru bazinul Dunării sau a unei părţi importante ale sale.

Daonella. Lamelibranhiat caracteristic formaţiunilor triasice de facies alpin. Specia Daonella lommeli este întâlnită în ţara noastră în Triasicul din Dobrogea şi din Munţii Apuseni (de ex., şi în cuesta Piatra Petranilor din Depresiunea Beiuşului).

Darcy. Unitate de măsură a permeabilităţii rocilor. Exprimă permeabilitatea unui mediu poros care lasă să curgă printr-o secţiune de 1 cm² un debit de 1 cm³ dintr-un lichid cu viscozitate dinamică egală cu 1 cP, atunci când diferenţa de presiune a lichidului pe lungimea de 1 cm din drumul de infiltraţie este de 1 at.

Dasycladaceae (Dasicladacee). Alge verzi, calcaroase. Sunt alge marine mici (3-15 cm), cunoscute din Silurian, cu mare dezvoltare în Triasic (când au format importante masive de calcar), cu reprezentanţi în Terţiar şi care sunt cunoscute numai prin câteva genuri actuale, care trăiesc în mările calde. Ex.: Gyroporella şi Diplopora, cunoscute şi în România în formaţiunile triasice din Munţii Apuseni şi Carpaţii Orientali.

Datolit. Este un mineral, borosilicat de calciu, întâlnit pe crăpăturile rocilor magmatice bazice şi în unele filoane metalifere, formate pe cale pneumatolitică şi hidrotermală. În concentraţii mai mari constituie sursă pentru extragerea bromului. Se găseşte în Rusia (Munţii Ural), în Crimeea, lângă Tbilisi, apoi în Germania (în Munţii Harz la Andreasberg), în S.U.A. (regiunea Keweenaw din Michigan), în Norvegia (la Arendal) etc.

Dărâmături. Material desprins de pe un perete abrupt şi căzut, în virtutea gravitaţiei, în lungul versantului sau la poala acestuia; când este format din roci dure, colţuroase, este sinonim cu grohotiş.

Dâlmă. Deal rotund, uneori izolat ca martor (cupolă).

Dâmb. V. Ridicătură de teren.

Deal. Formă de relief pozitivă, constituită, de regulă, din roci sedimentare, cu pante domoale şi cu înălţimi cuprinse între 200 şi 800 m, cu fragmentare ce trece de 100 m adâncime, rezultată în urma unor mişcări de înălţare sau prin fragmentarea podişurilor joase. După altitudine, se deosebesc: dealuri înalte, peste 600 m; dealuri mijlocii cuprinse între 600 şi 400 m; dealuri joase sau coline, cu înălţimi până la 140 m (sub 400 m). După formă, dealurile sunt: dealuri cu culme în formă de pod, de spinare, de cupolă, de creastă şi de con. După geneză, se deosebesc: dealuri tectonice (neotectonice) care corespund cutelor anticlinale şi sunt caracteristice regiunilor subcarpatice (de ex.: Dl. Ţintea, Boldeşti, Măţău etc.); dealuri de eroziune, care rezultă de pe urma proceselor de eroziune ale apelor curgătoare, în piemonturi şi de podişuri cu structură orizontală, slab ondulată sau monoclinală (ex.: dealurile Târnavelor, Bârladului, Fălciului, Huşilor, Argeşene, Olteţului, Motrului etc.); dealuri de acumulare, de origine glaciară, cum sunt morenele din faţa calotelor glaciare (ex.: dealurile Mecklenburgului, Pomeraniei, Mazuriene, Skaniei, Salpauselka şi Manselka din Finlanda) sau de origine eoliană, dintre care fac parte dunele (ex.: dunele din Sahara, care ating 300 m, dunele maritime de pe coasta Acvitaniei, care ating 80 m înălţime etc.).

Dealuri, unitate de. Relief major al scoarţei terestre, înalt de circa 300-800 m, în care domină versanţii, respectiv pantele înclinate, în raport cu suprafeţele netede de pe interfluvii. Se formează prin cutarea şi înălţarea unor fâşii sedimentare ale scoarţei (ex., Subcarpaţii), prin fragmentarea unui podiş (Colinele Tutovei), prin fragmentarea unei zone piemontane în înălţare (Dealurile Vestice), prin depuneri morenaice (Dealurile Meklenburgului) sau eoliene (unele dune, sau Ergul Saharian). V. şi Deal.

Debazificare. Proces de îndepărtare a bazelor din complexul adsorbtiv al solului şi de înlocuire a lor cu ioni de H⁺ şi Al³⁺. Sin. Desaturare.

Debit. (lat. debitum-cantitate, debit). Volumul de apă care se scurge printr-o secţiune transversală a albiei unui curs de apă în unitatea de timp (mc/s). Debitul este în permanentă schimbare, variind în lungul cursului de apă şi chiar în aceeaşi secţiune, în timp, crescând, în general, de la izvor spre vărsare (cu excepţia regiunilor aride şi semiaride) şi fiind în funcţie de condiţiile de alimentare, de aportul afluenţilor pe care-i primeşte pe traseu, de evaporaţii, infiltraţii etc. După debitul lor, cursurile de apă sunt: permanente (curg tot anul), semipermanente (seacă în timpul unei secete mai mari), temporare (la care perioada de secetă este mai lungă decât cea de curgere sau apa râului se infiltrează în golurile carstice) şi ocazionale (produse de puternice precipitaţii, în regiuni uscate de stepă). Pe baza cercetării curbelor anuale de debit, la un curs de apă se deosebesc următoarele debite caracteristice: catastrofal (cel mai mare, care nu s-a înregistrat încă, dar este posibil în viitor), maximum maximorum (cel mai mare debit înregistrat până în prezent), extraordinar (cel mai mare debit înregistrat într-o perioadă de 30 de ani consecutivi), maxim anual (cel mai mare înregistrat în una dintre cele 365 sau 366 de zile ale anului), maxim normal (debitul cu durata de 10 zile pe an, adică depăşit sau menţinut în 10 zile), mediu anual (media aritmetică a debitelor zilnice = debite brute, din decursul unui an), normal sau debit modul (media aritmetică a debitelor medii anuale pe o perioadă mai mare de ani), mediu (debitul pe o lună, o decadă, un anotimp), de etiaj (debitul din 355 de zile pe an, numai în 10 zile putând fi mai mic), minimum minimorum (cel mai mic debit înregistrat vreodată), minimum anual (cel mai mic debit dintr-una din zilele anului). Debitul specific al cursului de apă se măsoară în litri/s pe km², fapt ce permite să se compare cursurile de apă cu mărime (dimensiuni) diferite. Se numeşte coeficient lunar de debit raportul dintre debitul mediu lunar şi debitul normal anual sau modulul. După cum debitul este superior sau inferior modulului, cursul de apă este: la ape mari, la ape joase sau la ape mijlocii.