Dic?ionar de Geografie

El Niño. Fenomen care se înregistrează la un interval de 2-11 ani (cu o medie de circa 5 ani), mai multe luni, începând din decembrie, în centrul şi estul Oceanului Pacific, în dreptul ţărmului peruan mai ales. Presiunea aerului în estul oceanului devine mai mică faţă de vest, masele de aer cald îşi schimbă direcţia şi se vor deplasa către est, antrenând un volum însemnat de apă caldă din centrul Pacificului care, ajuns la ţărmul american, va împiedica (bloca) regenerarea din adânc a curentului rece (Perului sau Humboldt). În aer, instabilitatea este dominantă, cad ploi torenţiale pe coastele aride ale Munţilor Anzi. Producerea lui are repercusiuni în viaţa organismelor (în special peşti, păsări care dispar masiv).

Elongaţie. Distanţă unghiulară dintre Soare şi o planetă sau dintre o planetă şi un satelit al ei, în raport cu Pământul.

Elster, faza glaciară. (de la numele unui râu din Germania, Elsterul Alb care trece prin Leipzig). Prima fază a glaciaţiei cuaternare continentale, din nordul Europei (Câmpia Germană), caracterizată prin depozite aluvionare vechi, prin depozite lacustre (argile rubanate cu varve) şi prin morene.

Eluvial. (Despre orizonturile superioare ale solului). Care s-a diferenţiat prin eluvionare.

Eluviere. (lat. prefix e-din, luere-a spăla). Proces de deplasare în sens descendent a unor constituenţi ai solului prin intermediul apei de infiltraţie. Se deosebesc: eluviere chimică, dacă produsele liberate, ca urmare a proceselor de alterare, sunt transportate în stare de soluţii şi eluviere mecanică sau translocare, dacă fracţiunile fine ale părţii minerale sunt deplasate în stare de suspensie coloidală, fără nici o schimbare chimică. Intensitatea eluvierii depinde de cantitatea de apă infiltrată şi percolată în profil. Constituenţii transportaţi în orizonturile inferioare ale solului se depun, total sau parţial, în aceste orizonturi care se îmbogăţesc în constituenţii respectivi, formând orizonturi iluviale. Procesul respectiv de îmbogăţire se numeşte iluviere. Constituenţii care pot fi spălaţi (în stare de soluţii) din orizonturile superioare sunt: sărurile de sodiu, de potasiu, de calciu, de magneziu şi, în primul rând, carbonatul şi sulfatul de calciu, iar constituenţii translocaţi sunt: argila, hidroxizii de fier şi aluminiu, silicea. Orizonturile eluviale se notează, convenţional, în profilul solului cu litera A; orizonturile iluviale formate prin translocarea şi acumularea coloizilor se notează cu litera B, iar orizonturile iluviale formate prin acumularea sărurilor spălate din orizonturile superioare se notează cu litera C (v. şi sub Orizont de sol). Sin. Eluvionare. Termen apropiat Levigare. Ant. Iluviere.

Eluvionare. (lat. eluvio-inundaţie). 1. Din punct de vedere geologic înseamnă eluviune, eluviere. 2. Din punct de vedere pedologic înseamnă spălare spre adâncime a unor componente din orizonturile superioare ale solului sub acţiunea apei de precipitaţii, infiltrare în sol.

Eluviu. (lat. prefix e-din, luere-a spăla; termenul a fost introdus de către G.A. Trautschols în 1870). Depozit care se formează prin acumularea pe loc ("în situ") a produselor de dezagregare şi alterare a rocilor, acolo unde panta foarte slabă a reliefului împiedică deplasarea lor. Materialul eluviului are dimensiuni foarte diferite care pot varia de la blocuri mari colţuroase (lespezi) şi bolovani, până la materiale mai mărunte ca nisip şi praf, care pot fi uşor spălate şi transportate pe pante, dând naştere acumulărilor deluviale (v. Deluviu). Materialul eluvial este similar cu roca subiacentă din care a provenit şi nu prezintă stratificaţie. Apare sub formă de cuvertură cu grosimi diferite şi stabilitate îndelungată pe suprafeţele orizontale sau slab înclinate. Eluviile sunt răspândite în regiunile arctice şi subarctice unde gelivaţia acţionează puternic creând "câmpurile de pietre". Se întâlnesc la noi în ţară în zona alpină din Făgăraş, Parâng, Retezat, Godeanu, Rodna etc. Sin. Regolit, Material rezidual.

Eluviune. Proces de formare a eluviilor; produse ale acestui proces.

Emanaţie. (lat. emanare-a curge, a ţâşni). Ieşirea din interiorul Pământului, în atmosferă (unde se amestecă cu gazele acesteia) a produselor gazoase rezultate din procesul de degazeificare a globului. Se deosebesc: emanarea heliului şi a gazelor nobile rezultate din dezintegrarea elementelor radioactive; emanarea radonului, întâlnit în cantităţi mari în aproape toate izvoarele minerale şi freatice din jurul masivelor granitice în care se găsesc minerale radioactive; emanaţii vulcanice (gaze juvenile), rezultate din degazeificarea magmelor topite, în timpul erupţiilor vulcanice (v. Fumarole); emanaţiile gazelor vadoase, care rezultă din degazeificarea rocilor bituminoase şi cărbunoase, şi care constă în special din gaz metan, azot etc.; emanaţia din gaze rezultate din procese diagenetice şi de metamorfism regional, constituite, în principal, din oxigen şi dioxid de carbon, şi care au un rol important în economia schimburilor şi a transformării echilibrului mineral din scoarţă.

Emergenţă. (lat. emergere-a ieşi (din), a ieşi la suprafaţă). Apariţia apelor subterane din pânza freatică (v.), la suprafaţa scoarţei terestre, pe un versant sau pe fundul unei văi, sub forma unui izvor izolat, a unei linii de izvoare, a unui izvor vauclusian etc.

Emeri. Sin. Şmirghel (v.).

Emersiune. (lat. emersio-din, e-din şi mergere-a ieşi, a scufunda). Sin. Exondare (v.).

Emersiune, ţărm de. Ţărm unde se resimte o mişcare negativă a nivelului mării (fie eustatism negativ, fie epirogeneză pozitivă).

Emisar. (lat. emissus, de la emittere-a trimite afară). Curs de apă care ia naştere dintr-un lac sau care îi evacuează apele (ex.: Lukuga scurge în Congo apele lacului Tanganyika; Shire scurge în Zambezi apele lacului Niasa = Malawi; Angara scurge spre Enisei apele lacului Baikal; Rhonul scurge spre Marea Mediterană apele lacului Geneva; Sf. Laurenţiu scurge spre Oceanul Atlantic apele Marilor Lacuri Americane etc.). Prin extensiune, se numeşte emisar şi limba de gheaţă care porneşte dintr-o calotă glaciară sau dintr-un gheţar de platou spre ocean. Sin. Efluent, Iceström.

Emisferă. (gr. hemi-jumătate, sphaira-sferă). Fiecare dintre cele două jumătăţi egale ale sferei terestre sau cereşti, în care ecuatorul terestru, respectiv cel ceresc, împarte suprafaţa Pământului: emisfera nordică (boreală sau septentrională) şi emisfera sudică (australă sau meridională). Cea mai mare parte a uscatului se află în emisfera nordică (39,3% din suprafaţa emisferei), în emisfera sudică uscatul ocupând o suprafaţă mai mică (19,1%). Meridianul zero (sau de origine) împreună cu meridianul de 180^o împarte suprafaţa Pământului în alte două emisfere egale: emisfera estică, care cuprinde Europa, Asia, Africa şi Australia şi emisfera vestică, din care fac parte cele două Americi. Ipotetic, se mai consideră în geografie şi emisfera continentală, cu polul situat în apropierea localităţii Quiberon, Morbihan (Franţa), în care uscatul ocupă 47% din suprafaţa ei şi emisfera oceanică (maritimă), cu polul situat în apropierea insulelor Antipode (arhipelagul Bounty) din sud-estul Noii Zeelande, în care uscatul ocupă 11,4% din suprafaţă.

Enargit. (gr. enarghis-evident, datorită probabil clivajului perfect şi clar al mineralului). Sulfoarseniură naturală de cupru (Cu₃AsS₄) care se întâlneşte în zăcămintele hidrotermale de cupru, în zăcăminte metasomatice şi sub formă de impregnaţii. În zonele de oxidare ale zăcămintelor de cupru, se descompune uşor în malachit, azurit etc. Conţinând până la 48,3% Cu şi 19,1% As, este exploatat, când se găseşte în cantităţi mai mari, ca mineral de cupru şi de arsen. A fost găsit în zăcăminte de importanţă industrială: în S.U.A. (la Butte-Montana), în Chile (la Chuquicamata), în Africa de Sud (la Tsumeb), în Peru, Argentina, Serbia etc. În ţara noastră a fost întâlnit în jud. Hunedoara (la Deva, Hondol, Crăciuneşti, Bucureşci).

Enclavă (exclavă). Teritoriu de mici dimensiuni având o populaţie puţin numeroasă, aflat în apropierea graniţei dintre două state, în interiorul unuia dar aparţinând celuilalt. Acelaşi teritoriu este socotit ca enclavă de statul care îl înconjoară spaţial dar de care nu aparţine şi ca exclavă de statul sub jurisdicţia căruia se află. Există pe Glob circa 250 enclave, mai mult de 200 aflându-se la graniţa dintre India şi Bangladesh şi 38 la graniţa dintre Belgia şi Olanda. Prin extensie enclava desemnează situaţia geografică a unui stat sau teritoriu înconjurat total sau în mare parte de spaţiul altui stat. Ex.: Lesotho (enclavă în Republica Africa de Sud), San Marino (enclavă în teritoriul italian), Brunei (enclavă în Federaţia Malaysia), Cabinda (exclavă a Angolei).

Encrinus. (gr. enkrinon-liliac). Gen de crinoid fosil caracteristic Triasicului, din care se cunosc speciile: Encrinus cassianus (de la Dârste, jud. Braşov), E. lilliiformis etc.

Endemic. Element specific numai unui anumit teritoriu, de obicei restrâns.

Endemism. Specie de plante sau animale care trăieşte numai într-un anumit loc, sau într-o anumită regiune izolată cu areal restrâns (o insulă, o peşteră, un lac, un munte etc.). După vechime poate fi: paleoendemism, specie relictă care, datorită condiţiilor puţin variate ale mediului local, a supravieţuit erelor geologice, şi neoendemism, specie apărută recent într-un anumit loc care, datorită izolării geografice, devine leagănul de naştere a speciei respective.

Endocarst. Totalitatea reliefului carstic şi a proceselor ce-i dau naştere dezvoltate în interiorul unor masive calcaroase.

Endocontact. Zona de metamorfism de contact care afectează marginile intruziunii magmatice. Sin. Metamorfism endogen.

Endogen. (gr. endon-înăuntru, genos-naştere). Calitatea unui fenomen sau a unui proces geologic de a fi condiţionat de forţe sau factori din interiorul globului terestru. Fenomene endogene sunt: vulcanismul, mişcările tectonice şi cutremurele de pământ, iar procese endogene: formarea rocilor magmatice, a şisturilor cristaline etc. Fenomenele endogene produc schimbări mari în scoarţa Pământului, dând naştere la munţi, dealuri, podişuri, depresiuni, câmpii etc. şi imprimând astfel trăsăturile de bază ale reliefului. Sin. Forţe endogene.

Endomorfism. (gr. endon-înăuntru, morphe-formă). Totalitatea schimbărilor pe care le suferă rocile magmatice, în urma asimilării parţiale a maselor de roci înconjurătoare de către magma topită, în ascensiunea ei spre zonele superioare ale scoarţei. Endomorfismul acţionează prin factori termici, chimici şi de presiune, manifestându-se, în primul rând, în regiunile cu roci calcaroase, cele mai rapid dizolvate în magma topită. În ţara noastră fenomenul a fost observat la Ocna de Fier (jud. Caraş-Severin), la contactul granodioritelor cu calcarele, în aureola cărora se găsesc roci endomorfice.

Endoreică, regiune. Regiune din interiorul continentelor, cu caracter depresionar, în care reţeaua hidrografică nu se racordează la nivelul de bază general (al Oceanului Planetar). V. Endoreism.

Endoreism. (gr. endon-înăuntru, rhein-a curge). Caracterul depresiunilor continentale închise, în care reţeaua hidrografică temporară sau permanentă nu are scurgere la mările deschise sau la ocean; apele curgătoare cu caracter permanent se varsă în lacuri sau în mări închise (ex.: Volga se varsă în Marea Caspică; Iordanul în Marea Moartă; Sârdaria şi Amudaria în lacul Aral; Tarimul în lacul Lob Nor; Chari în lacul Ciad; Cooper în lacul Eyre etc.). Apele curgătoare temporare se varsă uneori în mlaştini sărate (v. Sebkha, câmpie de împrăştiere) care seacă complet în perioada secetoasă, alteori se pierd treptat prin evaporare şi prin infiltrare în nisipuri.

Eneolitic. (lat. aeneus-de aramă, gr. lithos-piatră). Ultima parte a neoliticului (mileniul IV î.e.n. în Orientul antic, mileniul III î.e.n. în Europa) în care se foloseau, în afară de unelte de piatră, de os etc., şi unelte şi podoabe de aramă. Este faza de tranziţie la epoca bronzului.

Energia reliefului. Diferenţă de nivel între fundul unei văi şi culmile care o încadrează. Cu cât energia reliefului este mai mare, cu atât forţa potenţială a eroziunii creşte. Se numeşte coeficient de energie a eroziunii reliefului raportul H/ ⁴S, între energia reliefului (H) şi suprafaţa bazinului de recepţie (S). Influenţa fragmentării verticale a reliefului asupra eroziunii creşte într-o progresie mult mai accentuată decât creşterea energiei reliefului. Energia reliefului este exprimată cantitativ prin valoarea altitudinii relative (v.) şi se schimbă de la o regiune la alta; în regiunea de câmpie are valori cuprinse între 1 şi 50 m; în regiunea de dealuri şi podişuri din ţara noastră atinge 150-200 m, iar în regiunile de munte poate depăşi 400-800 m şi chiar mai mult. Cunoaşterea energiei reliefului este necesară pentru trasarea căilor de comunicaţie, folosirea terenului pentru culturi sau pentru diferite lucrări geotehnice etc.

Enstatit. (gr. enstates-refractar, se opune, deoarece este greu fuzibil). Silicat natural de magneziu, important constituent al rocilor magmatice, bazice şi ultrabazice (peridotite, gabrouri, norite, andezite, bazalte etc.), sau al formaţiunilor metasomatice de contact. Formează uneori liantul dintre cristalele de periclaz (MgO) ale produselor refractare magnezitice. În ţara noastră a fost întâlnit în cadrul corneenelor granitului de Pricopan (Măcin-jud. Tulcea).

Entroce. Resturi scheletice de crinoide (plăci de caliciu etc.). Depuse în cantităţi mai mari, în zona neritică, formează calcarele cu entroce, foarte răspândite în Devonianul mediu şi Carboniferul inferior din Europa şi din America de Nord. Au fost identificate, cu răspândire locală, în Jurasicul din S.U.A., Franţa şi Germania.

Eocen. (gr. eos-auroră, zori, kainos-recent). Epocă a perioadei paleogene, ale cărei depozite sunt considerate fie ca serie mijlocie a Paleogenului (urmând deasupra Paleocenului), fie ca seria lui inferioară, în care caz include şi Paleocenul. Se subdivide în etajele: Luteţian, Ledian (Auversian + Bartonian în sens restrâns) şi Ludian, sau, în altă clasificare, când Eocenul include şi Paleocenul, în etajele: Ypresian (Eocen inferior), Luteţian (Eocen mediu) şi Priabonian (Eocen superior). În Rusia, Eocenului îi corespunde Kievianul. Este caracterizat, din punct de vedere paleontologic, prin: mamifere (ca Propaleotherium, Pachynolopnus etc.), moluşte (Cerithium giganteum, Corbis lamelosa, Cardita planicosta, Lucina gigantea), echinide (Conoclypeus conoideus) şi, în special, prin numeroşi numuliţi de talie mică, la începutul şi sfârşitul epocii, şi de talie mai mare, la mijlocul ei (ex.: Numulites distans, N. planulatus, N. perforatus, N. fabiani, N. globulosus etc.). Din punctul de vedere petrografic, Eocenul este reprezentat prin depozite de fliş, în ariile geosinclinale, şi depozite epicontinentale (calcare numulitice, gresii şi nisipuri glauconitice etc.) sau, mai rar, de platformă (gipsuri). Eocenul se suprapune peste Paleocen în Bazinul Parisului (unde are dezvoltarea cea mai completă şi tipică, cuprinzând celebrele gipsuri de Montmartre şi calcarele grosiere, care constituie principala piatră de construcţie a oraşului), în Anglia, nordul Germaniei, parte din domeniul alpin (în Carpaţi şi din Balcani până în Himalaya), apoi în nordul Africii, sudul Spaniei, sudul Platformei Ruse etc. În ţara noastră, Eocenul apare în Bazinul Transilvaniei (între Cluj-Napoca şi Jibou; la Porceşti-jud. Sibiu; în împrejurimile oraşului Braşov etc.), în zona flişului Carpaţilor Orientali (unde conţine zăcăminte de petrol, în jud. Bacău), în Depresiunea Getică (la Albeşti-jud. Argeş) şi în Dobrogea. Sin. Parisian, Mezonumulitic.

Eoglaciar. V. Würm.

Eohippus. (gr. eos-auroră, zori, hippos-cal). Mamifer primitiv, imparidigitat, considerat ca cel mai vechi strămoş al calului. Avea mărimea unei vulpi şi trăia mai mult prin păduri. Urmele acestui mamifer au fost găsite numai în depozitele Eocenului inferior din America de Nord. Sin. Hyracotherium.

Eolian. (de la numele lui Eol, zeul vânturilor în mitologia greco-romană). Calitatea unui proces fizico-geologic (proces eolian) sau a unui depozit sedimentar (depozit eolian) de a se desfăşura sau a se forma prin acţiunea vânturilor, în regiunile de deşert, de stepă, pe plajele larg deschise sau în zonele muntoase înalte ale scoarţei. Procesele eoliene se manifestă prin eroziune, care are două acţiuni: deflaţia (v.) şi coraziunea (v.), prin transportul materialului fin (praf şi nisip) şi prin sedimentarea acestui material, pe măsură ce curentul de aer înaintează şi puterea vântului scade, formând depozitele eoliene: dunele (v.) şi loessul (v.). Prin spulberarea particulelor, fine, din regiunile fără vegetaţie, vânturile contribuie la procesul de eroziune a solurilor.

Eolian, relief. Procesele, formele de relief şi sedimentele create de vânt, sau în care intervine puternic şi vântul. Acţiunile vântului (procesele) sunt: deflaţia, coraziunea, transportul şi acumularea. Deflaţia semnifică spulberarea nisipului de către vânt; când deflaţia este selectivă, procesul se numeşte vânturare (fragmentele care depăşesc competenţa vântului rămân pe loc, fiind îndepărtate numai cele fine). Când vântul izbeşte diferite suprafeţe, împreună cu grăunţii duri de nisip, se produce o eroziune numită coraziune, iar transformările suferite de suprafeţele rocilor compacte (scrijelire, polizare), se cheamă eolizaţie. Uneori prin eolizaţie se înţelege mai ales coraziunea periglaciară (vântul încărcat cu cristale de gheaţă). Transportul eolian se face, ca şi la râu, în suspensie prin aer (nisip cu diametru sub 0,1 mm) când creează furtunile de nisip, fie prin saltaţie (grăunţi de 0,1-0,5 mm), fie prin rostogolire pe sol. Săltarea şi rostogolirea se mai numesc şi derivă eoliană (transportul în stratele joase ale atmosferei). Formele de relief modelate de vânt sunt: de acumulare sau dune şi de eroziune. Din ultima categorie, mai importante şi cunoscute sunt yardanguri (şanţuri alternând cu creste aliniate adesea pe smocuri de iarbă), zbâra (movile alungite, ce poartă câte un arbust sau un tufiş, sculptate în argile sau gresii nisipoase), ciuperci (sau babe). Există şi depresiuni circulare, de dimensiuni foarte variabile, cunoscute sub denumirile mai generale de cuvete hidro-eoliene sau cuvete de deflaţie, create prin spulberarea materialelor fine rezultate din aport fluviatil sau prin dezagregările în loc. Pietrişurile eolizate prezintă suprafeţe pişcate sau satinate, uneori cu faţete, muchii sau noduli. Sin. Pietriş cu faţete, Dreikanter, Gliptolithe. V. şi Eolian.

Eolizaţie. V. Eolian, relief.

Eon. Eră geologică (v.).

Eonumulitic. Sin. Paleocen (v.).

Eophyton. (gr. eos-auroră, zori, phyton-plantă). Impresiuni rubanate, cu striaţiuni paralele şi longitudinale, găsite pe suprafaţa unor formaţiuni cambriene, siluriene şi devoniene. Considerate la început ca impresiuni de alge, s-a constatat ulterior că sunt urme mecanice sau urme de animale marine care înotau aproape de fund.

Epicentru. (gr. epi-deasupra şi lat. centrum-centru, punct din mijloc). Regiunea de la suprafaţa Pământului situată, pe verticală, deasupra focarului (hipocentrului) unui cutremur de pământ (v.). În epicentru, care primeşte cea dintâi zguduitură de la hipocentru (v.), intensitatea cutremurului este maximă (ex.: la cutremurul care a avut loc în ţara noastră la 10 noiembrie 1940, intensitatea în epicentru, care a fost localizat în Munţii Vrancei, a atins gradul 10).

Epiciclu. V. Ciclu.

Epicontinental, depozit. (gr. epi-deasupra şi lat. continens-conex, legat împreună). Depozit format din roci depuse pe prispa (platforma) continentală, pe fundul mărilor epicontinentale puţin adânci (ex.: Marea Nordului, Marea Baltică, Marea Albă, Marea Kara, Marea Laptev etc.), la marginea sau în interiorul unui continent. Are grosimea relativ mică, cu variaţii mari de facies (pe verticală şi lateral), cu stratele orizontale sau foarte slab afectate de mişcări tectonice, şi cu frecvente discordanţe simple. V. şi Epicontinental.

Epicontinental. 1. Spaţiile vecine cu continentele, ocupate de mări puţin adânci, când acestea sunt regiuni rigide şi calme sub aspect tectonic (mări epicontinentale). 2. Depozite neritice şi zoogene depuse pe platformele continentale; au grosimi mici şi cu mare variaţie de facies pe verticală şi lateral. V. şi Epicontinental, depozit.

Epidot. (gr. epidosis-adăugare, creştere, datorită faptului că o latură a formei cristaline este mai lungă decât cealaltă). Silicat natural complex de calciu, aluminiu şi fier, de formaţie, în general, hidrotermală, apărând rar ca mineral primar în cadrul rocilor magmatice intruzive. Se formează şi ca mineral de contact în skarne şi în şisturi cristaline (în amfibolite, gnaisuri şi, în special, în şisturi verzi). Are culoarea generală verde, varietăţile transparente fiind întrebuinţate ca pietre semipreţioase. A fost găsit în Rusia, Germania, Franţa, Italia, S.U.A. etc. În ţara noastră a fost identificat în şisturile cristaline din Carpaţii Orientali, Meridionali, Apuseni etc., în granitele din Dobrogea de Nord (Măcin, Greci, Iacobdeal) şi din Carpaţii Meridionali (Suşiţa, Retezat etc.), în corneenele şi skarnele rocilor magmatice banatitice de la Moldova Nouă, Sasca Montană, Ocna de Fier etc. (din jud. Caraş-Severin), Băiţa, Budureasa etc. (jud. Bihor) etc., în rocile efuzive neogene din lanţul munţilor vulcanici (Oaş, Gutâi, Ţibleş, Căliman, Gurghiu, Harghita etc.), în aluviunile multor râuri actuale (Bistriţa, Arieş etc.) etc. Sin. Pistaszit.

Epidotizare. Fenomen de autometamorfism, prin care anumite roci (bazice şi ultrabazice) se îmbogăţesc, în urma proceselor hidrotermale, în epidot. Epidotizarea este însoţită uneori şi de cloritizare.

Epifite. (gr. epi-deasupra, phyton-plantă). Plante care trăiesc fixate pe alte plante, fără a fi însă parazite, planta-gazdă servind numai ca suport (ex.: muşchi, licheni, liane, unele specii de orhidee etc.).

Epigeneză. (gr. epi-deasupra, genesis-origine, naştere). 1. Proces de depunere a unor minerale după formarea rocilor în care sunt cuprinse. Mineralele respective (minerale epigenetice) sunt datorate fie unei substituţii chimice (parţiale sau totale), fie depunerii din soluţii (ex.: concreţiunile de siderit, galenă sau blendă în unele calcare ş.a.). 2. Procesul de eroziune datorat apelor curgătoare, care sapă şi îşi adâncesc văile începute în roci moi, şi în rocile tari din fundament. Se formează astfel văile epigenetice, înguste şi adânci, cu caracter de chei. În România se întâlnesc numeroase văi epigenetice: valea Crişului Alb, în dreptul localităţii Joia Mare, tăiată în andezite; valea Crişului Negru, în regiunea Vaşcău tăiată în calcare triasice etc. Sin. Supraimpunere. Aşadar, epigeneza înseamnă instalarea şi încătuşarea unui curs de apă şi a văii sale în roci dure, după traseul avut anterior în rocile moi situate deasupra. O vale epigenetică se poate forma pe două căi: prin supraimpunere (când valea a trecut dintr-o pătură moale discordantă, care masca pe cea dură, şi s-a încătuşat în cea masivă de dedesubt; sau, valea curgea anterior pe o suprafaţă de nivelare ce reteza deopotrivă indiferent ce rocă); prin antecedenţă, când au intervenit mişcări tectonice ulterioare instalării râului, care au ridicat o structură sub formă de anticlinal sau horst, sau ramură muntoasă, fără ca valea să se deplaseze, ci s-a încătuşat în loc (ex., Buzăul). Totuşi, cel mai adesea, supraimpunerea şi epigeneza se consideră a fi acelaşi lucru. Prin extindere, se foloseşte şi termenul de relief epigenetic pentru unele forme de relief pozitive dezvelite în urma eroziunii diferenţiale de sub o pătură mai moale de sedimente (ex.: o parte din Subcarpaţi scoşi de sub pietrişurile villafranchiene, sau unele masive cum ar fi culmea cristalină a munţilor Codrului sau chiar a Meseşului, scoase de sub pătura sedimentară).