Dic?ionar de Geografie

Eroziune subcrustală. Proces de topire a bazei litosferei la contactul cu astenosfera, datorită ridicării temperaturii printr-un curent de convecţie sau un panaş de manta. Are loc o subţiere şi o coborâre a crustei, ce generează o sedimentare.

Eroziunea solului. Noţiune relativ recentă ce se referă la toate procesele naturale de distrugere a solului, mai ales în urma impactului omului în învelişul vegetal sau a gospodăririi inadecvate. Pentru aprecierea gradului de eroziune se foloseşte uneori o scară cu 5 grade (gradul 1 este atunci când eroziunea este abia perceptibilă, iar 5 când eroziunea este excesivă). Combinarea proceselor de eroziune pe zone, etaje sau medii bioclimatice poartă numele de sisteme de eroziune, sau sisteme morfogenetice; ele pot fi în stare (stadiu) de: biostazie sau de echilibru (când pătura vegetală este stabilă şi sub ea are loc numai alterarea în loc, iar eroziunea are loc numai prin evacuarea de soluţii minerale), rhexistazie (ruperea echilibrului din cauze climatice, tectonice sau antropice, când solurile şi chiar rocile sunt erodate brutal), apoi heterostazie (când covorul vegetal are o densitate mică şi cele două stări anterioare se întâlnesc pe acelaşi teritoriu în mod atenuat). Mai nou se vorbeşte de parastazie, adică peisaj puternic modificat datorită activităţii umane prin aşezări umane, industrializare etc.

Eroziv. Care produce o eroziune.

Erozivitate. Măsura în care un sol este expus eroziunii agenţilor naturali. Se exprimă prin cantitatea de sol erodat în condiţii standard de pantă, folosinţă etc., în unitatea de timp şi în raport cu puterea agentului.

Erozivitate pluvială. Eroziune potenţială a solului în funcţie de cantitatea de precipitaţii a ploilor torenţiale şi de intensitatea medie pe 15 minute din nucleul torenţial.

Eruptiv. (cu privire la procese, formaţiuni geologice, terenuri, corpuri, roci). Care se referă la procesele asociate evoluţiei şi punerii în loc a maselor magmatice şi a produselor rezultate prin consolidarea acestora.

Eruptive roci. Sin. Roci magmatice (v. sub Rocă).

Eruptivism. (lat. eruptio-izbucnire, erupţie). Totalitatea fenomenelor legate de mişcarea şi de localizarea magmelor venite din interiorul Pământului, în acest interior (intruziuni) şi pe suprafaţa scoarţei terestre (efuziuni), în urma cărora iau naştere rocile eruptive sau magmatice (intruzive, efuzive sau filoniene) şi zăcămintele metalifere legate de acestea.

Erupţie. Aducerea la zi, la suprafaţă, a unor materiale solide, lichide sau gazoase din interiorul scoarţei sau al astenosferei. Există erupţie de noroi, care dau vulcani noroioşi (un nămol adesea gazos, bogat în săruri şi produse organice), erupţii hidrotermale sau geyseri şi erupţii vulcanice (v.). Acestea din urmă sunt cele mai răspândite şi cele mai cunoscute. Erupţiile vulcanice se dezvoltă în trei faze: preeruptivă (când au loc mişcări de sol şi unele emisii de gaze), faza paroxismală (sau erupţia propriu-zisă), care îmbracă forme variate după tipul de vulcanism, şi, respectiv, faza posteruptivă (emanaţii de gaze). Erupţia se produce printr-o degazeificare violentă a magmei ce migrează la suprafaţă printr-un aparat vulcanic; la început apar vapori fierbinţi cu diverse gaze şi cenuşe, urmează proiecţiile solide (piroclastitele) şi apoi revărsarea lavei. După locul de apariţie la suprafaţă al produselor vulcanice se deosebesc trei tipuri de erupţii: centrale (sau punctiforme), când erupţia are un singur coş principal, lineare (emisiunea se face în lungul unei crăpături), areale, pe o reţea variată de crăpături ce afectează un mare teritoriu (când rezervorul magmatic este mare şi aproape de suprafaţă, ca în parcul Yellowstone din S.U.A., sau Podişul Deccan din India). După caracterul lavelor există: erupţii bazice sau de tip hawaian, care pot emite pe o fisură, sau pe un coş central ca un puţ (pit-crater), în care se află un lac de lavă din care aceasta se revarsă periodic, în curgeri prelungi, creând un scut vulcanic, sau un platou; erupţii acide, care se răcesc foarte repede şi creează domuri vulcanice, stâlpi sau ace vulcanice; între acestea, tipul pelean (de la Mt. Pelée din cadrul Insulei Martinica) începe printr-o explozie violentă, care pulverizează dopul ce închide coşul, după care urmează un nor gros arzător compus din vapori, cenuşe, bolovani, care coboară pe pante, rostogolindu-se cu viteze de până la 150 m/s. Tipurile de vulcani în care domină nu lava ci piroclastitele, iar exploziile sunt mai mult sau mai puţin intense, sunt de două feluri: cu activitate continuă, dar cu o fază paroxismală puternică, ce aduce la zi mari cantităţi de piroclastite grosiere, cu care se construieşte un con în care alternează curgeri de lave cu pânze de scorii; este tipul strato-vulcan sau strombolian (Stromboli din Insula Lipare); cu activitate discontinuă, dar intensă, cu explozii violente ce aduc la zi mari cantităţi de cenuşe; este tipul vulcanian (Vulcano din Insula Lipare). Exploziile vulcanice creează ca formă de relief, craterele, care pot fi: simple (ca o pâlnie), crater-puţ (pit-crater), caldeire, maare (cratere freatice sau embrionare). V. şi Erupţie vulcanică.

Erupţie vulcanică. Totalitatea fenomenelor legate de aruncarea la suprafaţa Pământului a unor cantităţi mari de materiale venite din adâncime, fie în stare solidă (proiecţii piroclastice), fie lichidă (magma) şi gazoasă (fumarolele). Erupţia se produce printr-un aparat vulcanic (v.) şi se manifestă printr-o degazeificare violentă a topiturilor magmatice care migrează spre suprafaţă. După locul de apariţie la suprafaţă a produselor vulcanice, se deosebesc: erupţii areale sau în suprafaţă (identificate de vulcanologul american R.A. Daly), care se produce printr-o reţea foarte variată de crăpături răspândite pe o suprafaţă imensă, dintr-un rezervor magmatic care se găseşte foarte aproape de suprafaţa Pământului (ex. Yellowstone, Podişul Deccan etc.); erupţii lineare, la care revărsarea se face în lungul unei crăpături din scoarţă (ex.: Gyiaurile din Islanda şi Groenlanda; vulcanul Tarawera din Noua Zeelandă, cu erupţia lui din1866; probabil vulcanii din lungul fosei est-africane şi, iniţial, lanţul Căliman-Harghita din ţara noastră etc.); erupţii centrale, caracteristice pentru majoritatea vulcanilor, care se produc pe un singur coş sau pe un coş principal, în jurul căruia sunt grupate câteva coşuri secundare. O erupţie vulcanică începe cu apariţia fumului vulcanic (amestec de vapori fierbinţi de apă cu diverse gaze şi cenuşă), se continuă cu aruncarea proiecţiilor solide şi revărsarea lavei şi se termină cu o puternică şi îndelungată emanaţie gazoasă (solfatare, mofete). Ca efect al erupţiilor vulcanice se formează la suprafaţa scoarţei rocile magmatice efuzive (riolite, dacite, trahite, apoi andezite, bazalte şi produsele lor piroclastice), consolidate sub formă de cupole, pânze şi scurgeri, iar din produsele volatile, se depun unele minerale sublimabile (ex.: sulf). V. şi Erupţie

Ervilia. Lamelibranhiat, fosilă caracteristică Sarmaţianului din Europa Orientală. Specia Ervilia podolica este cunoscută în ţara noastră de la Şoldăneşti (jud. Neamţ), din Bazinul Mehadiei, de la Daia (jud. Sibiu) etc.

Escarpă (escarpament). Taluz sau perete înclinat muntos, deluros înclinat.

Esker. (irland.). Coamă lungă, îngustă şi sinuoasă de forma unui rambleu, alcătuită din nisipuri şi pietrişuri depuse de torenţi sub masa calotei glaciare care se află în faza de topire. Esker-ul poate avea mai mulţi km lungime, 5-50 m înălţime şi 20-200 m lăţime. Apare adesea ramificat, trădând despletirea cursurilor de apă subglaciare în lungul cărora s-a format. Materialele foarte poroase care alcătuiesc esker-ul permit o drenare rapidă a apelor, fapt care împiedică creşterea copacilor pe coama acestuia. Constituie terasamente naturale pentru drumuri şi balastiere pentru exploatarea nisipului şi pietrişului. Esker-ul se mai poate forma prin umplerea unor canale de suprafaţă formate peste gheţarii înveliţi cu multe morene. Sin. Öesar (în limba suedeză).

Espinal. Tufişuri spinoase sempervirescente (în Chile, Argentina).

Estavela. Orificiu carstic de tipul unui puţ ce funcţionează ca o resurgenţă temporară, când sub formă de ponor, când sub formă de izvor.

Estran. Fâşie de teren în lungul ţărmului mării, care este acoperită periodic de apa mării la flux şi rămâne ca uscat, la reflux (deci fâşia de litoral care este afectată de maree). Pe suprafaţa globului estranul ocupă un teritoriu de 150 000 km².

Estuar. (lat. aestus-maree). Gura de vărsare a unei ape curgătoare, în formă de pâlnie, care se întâlneşte la apele ce debuşează în mări sau oceane cu maree puternice. La flux apa mării înaintează pe gura de vărsare a râurilor sau fluviilor, ridicându-le nivelul şi executând o acţiune de abraziune asupra malurilor (din ce în ce mai slabă, pe măsură ce înaintează în amonte, pe văile respective), iar la reflux nivelul mării coborând, determină formarea unui curent puternic de sens contrar, capabil să târească spre largul mării, materialul aluvionar depus în timpul fluxului şi să adâncească patul albiei minore. Prin acţiunea alternativă a fluxului şi refluxului, gurile de vărsare ale apelor curgătoare respective se lărgesc şi se adâncesc, creând estuarul. Pe văile apelor mari, fluxul înaintează adânc în interiorul uscatului, ajungând până la 1 500 km pe Amazon (până la oraşul Manaus), 500 km pe fluviul Sf. Laurenţiu, 200 km pe Rio de La Plata, 144 km pe Sena etc. În cazul unei mişcări de lăsare a uscatului, în regiunea de vărsare, au loc depuneri care pot colmata gura apelor curgătoare respective, creând succesiv: în stadiul iniţial, acumulări sub formă de conuri submerse; în stadiul mai avansat, conuri emerse şi cordoane litorale (v.) care închid lagune (v.), iar în stadiul final, delte (v.) şi câmpii aluviale (ex.: deltele din fundul estuarelor La Plata şi Sena; delta submarină de la estuarul Adur-ului; insulele de la gura Amazonului etc.). Cele mai importante estuare sunt legate de gura de vărsare a fluviilor: Obi, Sf. Laurenţiu, La Plata, Amazon, Congo, Tamisa, Sena etc. COMPLETARE. Pentru că unele estuare nu au formă de pâlnie, ele pot fi definite ca, partea terminală a unui organism fluviatil unde se fac simţite mareele şi curenţii creaţi de ele. La marile fluvii curentul de flux poate reveni înainte ca cel de reflux să se fi terminat complet de "scurs" şi atunci, la locul lor de întâlnire, se depun aluviuni, formând un "dop de mâl". Cele mai numeroase estuare se găsesc în zonele temperate şi ecuatoriale (râuri şi fluvii mai multe se găsesc în aceste zone). Totodată, ele par a fi legate de ţărmurile de submersiune; de aceea, cu timpul procesele de colmatare pot avea o oarecare dominanţă. Astfel, colmatarea poate începe de la fundul estuarului printr-o deltă de fund de estuar (ex.: Rio de La Plata), de la gura estuarului printr-o deltă submersă, sau o bară (ce are formă de con submarin, apoi unele cordoane apar la zi şi, cu timpul, se creează o lagună sau chiar o deltă), cum este cazul la Adour-Franţa. Estuarele înguste sunt numite ria (rias) şi apar pe ţărmurile înalte cu roci masive şi cu râuri mici; sunt nişte golfuri alungite mult, uneori ramificate, care au apă marină la flux şi rămân mai mult ca nişte râuri la reflux. Riasurile au fost adâncite într-o fază de regresiune anterioară transgresiunii ce a dus la nivelul actual. Sunt mai multe feluri de ria: ria sub formă de sticlă (deschis spre mare numai printr-un canal îngust-portiţă) numit şi ledanou (în bretonă), aber (bretonă) este un ria mic, sub formă de pâlnie. Unii autori (Richthofen) folosesc termenul de ria pentru ţărmurile cu structură transversală. Există şi estuare mici, ca o pâlnie, deschise într-o zonă de baltă litorală invadată de maree cel puţin în parte, şi se numesc étier (în estul Franţei). Unii autori consideră şi limanele ca un tip de estuar (în mări fără maree).

Eşantion. Probă, mică parte dintr-o rocă, pe baza căreia se determină, se verifică sau se atestă anumite caracteristici ale întregului. Sin. Mostră.

Etaj alpin. (lat. ester, slare-a se ţine în sus). Zona culmilor înalte a unei regiuni muntoase, caracterizată, în Carpaţii noştri, printr-un climat mai aspru, cu ierni lungi şi zăpezi abundente, cu vânturi puternice şi temperatură medie anuală sub 0^oC, cu precipitaţii peste 1 200 mm anual, cu frecvente dezagregări ale rocilor (datorită alternanţelor de îngheţ-dezgheţ, cu fragmentare mare a reliefului şi cu versanţi înclinaţi etc.). Pe soluri subţiri, înţelenite şi foarte puţin acide, cu procent ridicat de schelet şi cu profil A-AD-D, ale etajului alpin, se dezvoltă o vegetaţie ierboasă cu Carex curvula (coarna sau rogozul alpin), Juncus trifidus (pipirigul alpin), Festuca supina (păiuşul sau păruşca alpină), Agrostis rupestris (iarba stâncilor) etc. şi cu tufişuri scunde, la care spre contactul cu etajul inferior al pădurilor de molid se adaugă o vegetaţie de graminee şi de Alnus viridis (arinişul de munte), Rhododendron (bujorul de munte), Juniperus (ienupăr) etc. V. Alpin.

Etaj climatic. Stratul de aer din partea inferioară a troposferei, cu particularităţi climatice proprii, care se reflectă vizibil în vegetaţia şi în solurile regiunilor montane, în raport de altitudine şi de alţi factori fizico-geografici. Desfăşurarea fenomenelor climatice în altitudine permite să se distingă în regiunile montane următoarele etaje: etajul subnival sau fluvio-nival (cu un strat de zăpadă numai în timpul iernii); etaj nival sau nivopluvial (cu topire târzie a zăpezilor şi cu petice de zăpadă ce persistă, în mod obişnuit, de la un an la altul); etaj glaciar sau nival (numit şi etajul zăpezilor permanente, în care zăpada cade şi se acumulează tot timpul anului, transformându-se în zăpadă de firn şi apoi în gheaţă). Etajele climatice se încadrează între altitudini care variază pe glob în raport de latitudine, de emisferă, de umiditate, de expunere etc. Ele coboară în altitudine spre poli şi urcă spre tropice, unde ating nivelul cel mai înalt.

Etaj de relief. Dispunere pe altitudine a tipurilor majore de relief, a unora dintre elementele caracteristice şi a proceselor geomorfologice.

Etaj de vegetaţie. Centură de vegetaţie bine individualizată care se diferenţiază în lungul unui versant montan în funcţie de latitudine. Fiecare etaj corespunde la condiţii bioclimatice şi floristice determinate de regimul termic şi hidric. Numărul, altitudinea la care se dezvoltă şi caracterul etajelor de vegetaţie depind de latitudine şi de factori fizico-geografici locali. Fiecare unitate muntoasă de pe suprafaţa terestră prezintă un profil propriu al etajelor sale de vegetaţie, dependent de altitudine, de latitudine, de expunerea versanţilor, de aşezarea geografică etc. Factorii mediului (geomorfologici, climatici, edafici, antropici etc.) influenţează evoluţia limitei etajelor de vegetaţie şi de faună, atât în cadrul unui masiv, cât şi pe versanţii săi. Dacă etajarea are un caracter general în vegetaţia munţilor, grupările vegetale sunt diferite în raport de latitudine. De aceea există asociaţii (grupări) vegetale specifice munţilor din ţinuturile temperate, mediteraneene, tropicale sau ecuatoriale. De asemenea, numărul etajelor este mai mare în regiunile de latitudine mică şi mai mic în regiunile de latitudine mare. Pentru ţara noastră sunt specifice următoarele etaje de vegetaţie: stepa, silvostepa, pădurile de stejar, pădurile de fag, pădurile amestecate de fag şi molid, pădurile de molid, pajiştile subalpine şi pajiştile alpine.

Etaj general. Spaţiu dispus pe verticală având caractere geografice specifice între anumite limite altitudinale. Un acelaşi fenomen geografic extins pe verticală, suferă schimbări de la un etaj la altul. Mai des, acest termen este folosit în stratigrafie, climă, vegetaţie, relief, carst, peisaj, apa oceanelor etc. Primii care au sesizat etajarea au fost naturaliştii, pentru vegetaţie, explicând-o mai ales prin climat. Cel care aduce însă o viziune nouă în studiul etajelor de peisaj este Humboldt, în urma călătoriei sale prin America spaniolă (1799-1804). El arată că vegetaţia ţine seama de climă şi sol, şi a utilizat pentru prima dată denumirile de pământuri calde, temperate şi reci, subliniind că descrierea geografică trebuie să ţină cont înainte de toate de peisaj, începând cu vegetaţia care sintetizează celelalte elemente de mediu (de peisaj). Humboldt a formulat, în acest sens, noţiuni, legi şi posibilităţi noi de mare perspectivă în dezvoltarea geografiei regionale; se citează de obicei una, şi anume: "identitatea formelor indică o analogie de climate, dar sub climate analoage speciile pot fi diverse". Mult timp însă s-a confundat noţiunile de etaj cu cele ale zonelor similare (pe latitudine). Dacă zonele globului sunt dictate de climă, etajele sunt impuse de relief şi de orientarea pantelor acestuia; limita între etaje nu este geometrică, ci variază în funcţie de orientare şi de alţi factori. Cel care a sesizat deosebirile esenţiale între zonă şi etaj a fost geobotanistul Flahault (1900), care a şi introdus această noţiune în ştiinţă.

Etaj stratigrafic. (lat. ester, slare-a se ţine în sus). Complex de strate bine definite din punctul de vedere al compoziţiei petrografice şi al faunei fosile conţinute, care corespunde în scara timpului geologic, subdiviziunii celei mai mici a acestui timp, vârsta. Identificarea şi individualizarea etajelor se fac, în general, pe baza asociaţiilor de faună (în special pelagică) şi a variaţiilor paleogeografice în distribuţia mărilor (discordanţe şi succesiuni de faciesuri). Pentru denumirea acestor etaje se utilizează numiri geografice latinizate, cu terminaţia-ian (în limbile română, rusă, germană, engleză), -ien (în franceză), -ano (în italiană). Ex.: Luteţian (de la numele latinesc al Parisului-Luteţia), Vindobonian (de la numele latinesc al Vienei-Vindobona), Ponţian (de la numele latinesc al Mării Negre-Pont Euxinus), Dacian (de la Dacia), Kiewian, Poltavian etc. Etajele se împart în: subetaje, strate şi zone.

Etaj structural. Fiecare dintre depozitele geologice cutate ale unei succesiuni, în cadrul uneia şi aceleiaşi faze de cutare, conţinând o succesiune de depozite în continuitate de sedimentare şi fiind separate prin suprafeţe de discordanţă cutate. În geologia teoretică, conceptul de etaj structural este folosit la studiul mişcărilor tectonice oscilatoare şi de cutare, precum şi la alcătuirea hărţilor tectonice, iar în geologia aplicată, la urmărirea răspândirii zăcămintelor legate de discordanţe.

Etajare biogeografică. Succesiune în altitudine a zonelor de vegetaţie şi/sau faunistice, în strânsă corespondenţă cu modificarea în acelaşi sens a condiţiilor pedoclimatice. Sin. Zonalitate pe altitudine, Zonalitate biogeografică pe verticală.

Etaje carstice. Intervale relativ mari dispuse pe verticală şi care se diferenţiază prin gradul de dizolvare a calcarului, prin condiţiile particulare ale dezvoltării şi mai ales prin caracteristicile circulaţiei subterane a apei. Etajul superior are o circulaţie rapidă pe verticală, abordând apele de suprafaţă prin numeroasele fisuri, puţuri, avene, crăpături. Etajul mediu are multe goluri, formate din grote, peşteri, cu multe forme concreţionare, dar în ce priveşte apa sunt mai mult seci. Etajul inferior are apă din abundenţă, formând adesea şi nivelul de bază carstic.

Etaje de nori. Straturi ale troposferei în care se formează anumite genuri de nori. Înălţimea lor variază în funcţie de latitudine: etaj inferior (0-2 km la orice latitudine); etaj mijlociu (2-8 km în regiunile intertropicale, 2-7 km în regiunile temperate şi 2-4 km în regiunile polare); etaj superior (8-17 km în regiunile intertropicale, 7-13 km în regiunile temperate şi 4-8 km în regiunile polare).

Etaje de relief. Dispunerea pe altitudine a tipurilor majore de relief, a unora dintre elementele lor caracteristice şi a proceselor geomorfologice. Pot fi distinse două etaje principale: colinar (cu subetajele depresionar, al fundurilor de văi şi al culmilor) şi muntos. În cadrul etajului muntos se pot deosebi subetajele: munţi joşi, mijlocii şi înalţi, iar sub aspect morfobioclimatic etajele: forestier, alpin, glaciar.

Etaje oceanice. După adâncimea la care pătrunde lumina se deosebesc două mari etaje (domenii sau medii): photic sau phital în care pătrunde lumina, făcând posibilă viaţa vegetală (până la cca 200 m) şi aphotic sau aphital care este obscur. La rândul lor, acestea se subdivid în alte etaje; cel cu lumină are: etajele de fund (bentic), litoral şi pelagic. În mediul aphotic, adânc, se deosebesc următoarele etaje: batial (200-3 000 m), abisal (3 000-7 000 m) şi ultraabisal sau hadal (peste 7 000 m).

Etapă morfocronologică. A doua treaptă în scara morfocronologică (după epocă), ce reuneşte evenimente tectonice (orogeneze şi epirogeneze) şi sculpturale (suprafeţe de nivelare, piemonturi etc.) care contribuie la conturarea aspectelor specifice ale structurii geomorfologice a unor principale unităţi morfostructurale (ex.: Etapa Carpatică Veche, sau Etapa Neocarpatică). V. Scara Morfocronologică.

Etapă morfosculpturală. A doua treaptă în scara morfosculpturală, materializată cu precădere printr-o suprafaţă sau treaptă principală de relief (ex.: Etapa pediplenei carpatice). V. Scara Geomorfologică.

Etapă morfotectonică. A doua treaptă (după epocă) în scara morfotectonică, care reuneşte mai multe faze tectonice ce contribuie la conturarea unor ansambluri de unităţi morfotectonice, caracterizate prin dominarea unui anumit stil de tectogeneză (ex.: Etapa Neocarpatică, caracterizată prin ridicări în ansamblu).

Eté. Păduri tropicale din Câmpia Amazonului, situate pe locuri mai înalte şi, ca atare, neinundabile.

Eterocrone. V. sub Strat.

Eteropice, strate. V. sub Strat.

Eterostraci. Vertebrate agnate din grupul Ostracodermelor, al căror corp este acoperit de plăci osoase. Au trăit în apele sălcii din Silurianul superior şi în Devonian, la sfârşitul căruia au dispărut. Reprezentantul tipic al eterostracilor este genul Pteraspis.

Ethmolit. (gr. ethmos-sită, lithos-piatră). Corp plutonic, care apare la suprafaţa scoarţei terestre, prezentând o îngustare în adâncime.

Etiaj. Nivel corespunzător mediei nivelelor minime anuale ale unui râu, pe o perioadă îndelungată de observaţie, considerat în mod convenţional nivel zero. Constituie un nivel de referinţă faţă de care se măsoară cotele apelor şi se întocmesc planurile de amenajare hidrotehnică.

Etier. V. Estuar.

Etnie. Grup uman a cărui unitate comportă raporturi originale de paternitate, care se traduce printr-o comunitate de caractere somatice ereditare (rasă), dar este îmbogăţit de aporturile culturale (limbă, credinţă, mod de existenţă). Singură sau asociată altora, etnia stă la baza formării unui popor sau unei naţiuni.

Etnogeografie. Studiul popoarelor, naţiunilor şi naţionalităţilor, al răspândirii geografice a popoarelor, naţiunilor şi naţionalităţilor în strânsă legătură cu desfăşurarea generală a istoriei popoarelor.

Eubazic. Termen care indică soluri cu un grad de saturaţie în baze mai mare de 75%.