Dic?ionar de Geografie



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə34/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48287
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   124

Echilibru natural. Stare de echilibru relativ stabil între toţi componenţii mediului natural. Sin. Echilibru fizico-geografic, Echilibru ecologic.

Echilibru stabil. Stare a atmosferei în care gradientul termic vertical () este mai mic decât gradientul adiabatic (a). V. şi Echilibrul atmosferei.

Echilibrul atmosferei. Stare a atmosferei caracterizată prin distribuţia temperaturii pe verticală, de care depind dezvoltarea şi intensificarea sau slăbirea proceselor de convecţie. Se deosebesc: echilibru adiabatic (v.), care are loc când gradientul vertical de temperatură este egal cu gradientul adiabatic (v.); echilibru convectiv, care are loc când distribuţia temperaturii pe verticală este în întrugime determinată de amestecul turbulent; echilibru instabil, care apare când gradientul vertical de temperatură este mai mare decât cel adiabatic uscat (în cazul aerului uscat sau nesaturat), sau decât cel umed (în cazul aerului umed saturat); echilibru stabil, care apare când gradientul vertical de temperatură este mai mic decât cel adiabatic uscat (în cazul aerului uscat, nesaturat), sau decât cel umed (în cazul aerului umed, saturat).

Echinocţiu. (lat. aequus-egal, nox, noctis-noapte). Momentul trecerii Soarelui prin punctul vernal (21 martie) sau prin punctul autumnal (23 septembrie), când ziua este egală cu noaptea pe întreg globul pământesc. Aceste puncte corespund locurilor în care se intersectează planul eclipticii Soarelui cu planul ecuatorului ceresc. Poziţia echinocţială a Soarelui determină intensificarea ploilor zenitale, din zona ecuatorială.

Echinodermata. (gr. echinos-arici, ţepi, derma-piele). Animale exclusiv marine, bentonice. Derma secretă un schelet calcaros. Sunt animale cunoscute din Cambrian şi până azi, foarte numeroase în Paleozoic. Se împart în: Pelmatozoare (forme imobile, cu braţe şi peduncul) cu clasele Cystoidea, Blastoidea şi Crinoidea; apoi Asteozoare (steliforme, fără peduncul) cu clasa Stelleroidea şi Echinozoare (fără braţe şi fără peduncul) cu clasele Holothuroidea şi Echinoidea.

Echinoidea. (gr. echinos-arici, ţepi, eidos-formă). Clasă de echinoderme marine libere cu schelet calcaros (format din carbonat de calciu cu 8,5% carbonat de magneziu). Prin fosilizare s-au păstrat plăcile scheletului. Apar încă din Paleozoic, prin forme primitive, originea lor fiind foarte probabil cistoideele cambriano-siluriene. Se împart în: Paleoechinoidea (echinidele paleozoice) cu ex. tipic Palaechinus elegans (Carbonifer) şi Echinoidea. Acestea din urmă se divid la rândul lor în Echinoide regulate (endociclice) ca de ex.: Cidaris coronata din Triasic; Tetracidaris din Cretacic etc.) şi Echinoide neregulate (exociclice) ca de ex.: Conoclypeus conoideus, Clypeaster, Scutella subrotundata, Echinolampas, toate din Eocen; Micraster şi Conulus din Cretacic etc.). Sin. Echinide.

Echinolampas. Echinid exociclic. În ţara noastră sunt cunoscute speciile Echinolampas kleini (din Eocen) şi E. transsylvanicus (din Miocen), din Bazinul Transilvaniei.

Echinosphaerites. (gr. echinos-arici, ţepi, sphaira-sferă). Echinoderm fosil, din clasa Cystoidea. Specia Echinosphaerites aurantium este cunoscută din calcarele siluriene din nordul Europei.

Echiplanaţie. Nivelarea reliefului la o aceeaşi altitudine (v. Altiplanaţie).

Echistică. V. Ekistică.

Echivalent de umezeală. Cantitatea de apă liberă care umple porii fini dintre particulele solului şi cantitatea de apă adsorbită de coloizii organici şi minerali ai acestuia. Echivalentul de umezeală serveşte, uneori, la determinarea indirectă a valorii coeficientului de ofilire şi este o constantă hidrofizică utilizată în proiectarea drenajelor.

Eclogit. (gr. eklektos-ales, predestinat). Rocă metamorfică, cu structură granulară, derivată din gabrouri sau alte roci cu compoziţie similară, în condiţii de temperatură şi de presiune foarte mari. Conţine un piroxen alcalin verde (omfacit), un granat roşu (almandin) şi, mai rar, mice, amfibol şi disten. Varietăţile de eclogit cu jadeit şi cu hornblendă sunt folosite la confecţionarea de obiecte ornamentale. În România a fost întâlnit în cadrul şisturilor cristaline din Munţii Şureanu.

Ecluză. (lat. exclusa aqua-apă închisă). Construcţie specială care permite trecerea navelor dintr-o porţiune a traseului cu nivel de apă mai ridicat în alta cu nivel mai scăzut, precum şi invers.

Ecologie. Ştiinţa care studiază influenţa factorilor mediului geografic asupra dezvoltării şi răspândirii atât a organismelor cât şi a biocenozelor.

Ecologie umană. Ştiinţă de graniţă între medicină şi ecologie care studiază ecosistemele umane, respectiv aspectele privind relaţiile dintre om şi ambianţă, folosind metode medicale, ecologice, sociologice, psihologice. Unii autori includ şi ekistica.

Ecopedologie. Disciplină de graniţă (dintre ecologie şi pedologie) care studiază interacţiunea dintre componentele abiotice (umiditate, textură, apă accesibilă, pH, porozitate, aer) şi biotice (microorganisme, rizosferă, microfite, macrofite) din sol. Se mai numeşte edafologie.

Ecosferă. Suprasistem al exteriorului Pământului format din întrepătrunderea structurală şi funcţională a tuturor învelişurilor externe (litosferă, atmosferă, hidrosferă şi biosferă). Conceptul de ecosferă a fost introdus de B. Commoner (1972) pentru a reprezenta complex relaţiile dintre organisme, inclusiv omul şi mediul lor de viaţă.

Ecosistem. Sistem ecologic unitar, mai mult sau mai puţin stabil, rezultat din interacţiunile (interdependenţele) dintre organismele vii şi mediul înconjurător, respectiv dintre o biocenoză şi biotopul corespunzător. El reprezintă unitatea structurală şi funcţională de bază în ecologie şi constituie un nivel superior de organizare a materiei vii (ex.: lacul, pădurea, pajiştea etc.). Termenul a fost propus în 1935 de A. Tansley.

Ecosistem uman. Sistem format din populaţia umană şi habitatul său, integrat în biosferă, dar diferenţiindu-se faţă de ecosistemele tipice datorită prezenţei unei singure specii, omul, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. Sunt recunoscute două tipuri principale de ecosisteme umane: rurale şi urbane. Ecosistemele umane sunt organizate pe anumite nivele: familial, de grup, comunal, urban, regional, naţional, planetar.

Ecosondă. Aparat bazat pe principiul reflexiei undelor sonore, alcătuit dintr-un emiţător, un calculator de timp şi un receptor; este folosit pentru măsurarea marilor adâncimi oceanice. Se mai numeşte ecolot.

Ecotop. Tip particular de biotop în cadrul unei regiuni sau ecosistem. Sin. Habitat, Staţiune.

Ecran. Suprafaţa de secţionare a unor roci colectoare de hidrocarburi (roci-magazin) stratificate, de-a lungul căreia o rocă impermeabilă împiedică migraţia mai departe şi protejează de degradare un zăcământ de ţiţei sau de gaze, acumulat astfel într-o capcană. Se deosebesc: ecrane stratigrafice, formate din suprafeţe de discordanţă stratigrafică unghiulară, de-a lungul cărora o serie transgresivă impermeabilă retează o rocă-magazin din seria transgredată şi care apar, în special, pe marginea fostelor bazine de sedimentare, pe flancul ridicărilor locale sinsedimentare ale platformelor şi, mai rar, în zonele de discordanţe unghiulare cutate (în România asemenea ecrane stratigrafice se găsesc în Depresiunea Getică, la discordanţa Sarmaţian-Pliocen-Helveţian, şi în nordul Moldovei, la contactul Miocen-Paleogen); ecrane tectonice, formate din falii etanşe, de obicei longitudinale faţă de structura geologică, sau din contacte intruzive de sare diapiră şi, excepţional, din intruziuni magmatice, şi care se întâlnesc, în special, în regiunile intens cutate şi faliate cu roci noi, terţiare, cum este, în ţara noastră, în aproape toate regiunile petrolifere aflate în exploatare; ecrane litologice, formate din variaţia de facies litologic în cadrul unei formaţiuni de roci diverse (de la roci fine impermeabile de argilă, marnă, la nisipuri grosiere permeabile). Apar în regiuni cutate şi de platformă.

Ecran pluviometric. Dispozitiv circular fixat concentric la unele vase pluviometrice pentru evitarea vârtejurilor de aer care tind să spulbere precipitaţiile solide deja căzute în receptor.

Ecuator. (lat. aequare, aequatum-a egala). Cerc convenţional pe sfera terestră al cărui plan este perpendicular pe axa de rotaţie a Pământului, fiind în acelaşi timp situat la egală distanţă faţă de cei doi poli. Ecuatorul împarte Pământul în două emisfere egale: nordică şi sudică. Ecuatorul, împreună cu meridianul zero, alcătuiesc sistemul de coordonate geografice format din reţeaua de paralele şi meridiane cu ajutorul cărora se poate determina poziţia oricărui punct de pe suprafaţa globului. Lungimea ecuatorului terestru pe elipsoidul de referinţă Krasovski este de 40 075, 704 km. Prin extensiune se mai deosebesc: ecuatorul ceresc, cercul mare rezultat din intersecţia planului ecuatorului terestru cu sfera cerească, servind împreună cu meridianul ceresc la definirea coordonatelor ecuatoriale ale unui astru; ecuator magnetic, linia care uneşte punctele de pe suprafaţa Pământului în care înclinaţia magnetică este zero (acul busolei de înclinaţie rămâne orizontal) (ecuatorul magnetic rămâne în general apropiat de ecuatorul geografic, dar se poate depărta de acesta în unele locuri până la 10o lat.); ecuator termic, linia sinuoasă care uneşte punctele de pe suprafaţa globului cu cea mai ridicată temperatură medie anuală, şi care, din cauza inegalei repartiţii a uscatului şi a apei în cele două emisfere, este situat la nord de ecuatorul geografic, în general la 10o lat. N. Cele mai calde regiuni ale planetei, cu medii anuale de 28oC, sunt: California, Sahara, Thar.

Ecuatorial, climat. Tip de climă caldă şi umedă caracterizat prin precipitaţii abundente, repartizate aproape pe întreg anul, şi prin temperaturi ridicate şi constante de +26-28oC. Ploile sunt mai abundente la echinocţii, având un pronunţat caracter zenital. Ele depăşesc 1 500 mm anual, dar pot fi valori şi mai mari în unele regiuni (ex.: 3 655 mm în Akassa, în Nigeria; 2 200 mm la Pará, în Brazilia; 1 800 mm la Djakarta, în Indonezia). Climatul ecuatorial este răspândit pe continente în bazinul Amazonului, pe coasta golfului Guineei, în bazinul Congo, în Indonezia şi în zona ecuatorială, în Oceanul Atlantic, Indian şi Pacific.

Edafic. Termen care se referă la potenţialul solului de a întreţine viaţa organismelor.

Edafon. Totalitatea organismelor care trăiesc într-un anumit sol.

Edentate. (lat. e-fără, dens, dentis-dinte). Mamifere fosile sau actuale, cu aspect neobişnuit şi variat, cunoscut din Eocen şi până azi, cu dentiţie diferenţiată (la formele fosile) sau lipsite de dinţi (formele actuale). Edentatele nu formează un grup omogen din punctul de vedere filogenetic, ele fiind, după modul de articulaţie a vertebratelor, separate în două ramuri: una răspândită în America de Sud şi America Centrală, alta în Africa şi Asia. Ex.: Megatherium şi Glyptodon, fosile din Pliocenul şi Cuaternarul Americii de Sud, şi leneşul, furnicarul etc., din edentatele actuale, care se hrănesc, mai ales, cu furnici şi frunze.

Eem, interglaciar. Perioadă interglaciară survenită după glaciaţiunea Saale, când a avut loc o transgresiune marină dinspre Marea Nordului ce a legat Marea Baltică cu Marea Albă.

Efect. Fenomen care rezultă în mod necesar dintr-o anumită cauză, fiind într-o legătură indestructibilă cu aceasta; în geografie desemnează consecinţele unei acţiuni sau ale unui proces asupra mediului şi activităţii influenţate.

Efect Coriolis. V. Forţa Coriolis.

Efect de blocaj. Bararea circulaţiei vestice şi devierea ciclonilor şi anticiclonilor, datorită formării la latitudini medii a unui anticiclon înalt.

Efect de coastă. Variaţia relativ bruscă a vitezei vântului în dreptul litoralelor, determinată de modificarea forţei de frecare.

Efect de seră. Proces de încălzire a aerului şi solului datorită reflectării pe stratul de dioxid de carbon situat la plafonul serelor, a radiaţiilor infraroşii emise de sol în urma încălzirii sale de la soare. Acest efect, specific serelor, dar şi unor aglomerări urbane, tinde să devină global la nivelul atmosferei, dacă nu se iau măsuri pentru reducerea cantităţii de dioxid de carbon eliminat în aer.

Efect unghiular. Intensificare a curenţilor de aer pe părţile "din vânt" ale diferitelor obstacole (culmi montane, faleze înalte etc.) unde liniile de curent se îndesesc apreciabil.

Efect Venturi. Creşterea apreciabilă a vitezei vântului în trecători, defilee, văi înguste, străzi mărginite de edificii înalte şi compacte etc., datorată canalizării aerului şi îndesirii liniilor de curent.

Efectul Coriolis. V. Forţa Coriolis.

Efilare. Subţierea zăcămintelor stratiforme sau filoniene până la dispariţia completă a acestora. În funcţie de cauzele care produc subţierea zăcămintelor, se deosebesc: efilare tectonică, când subţierea şi, uneori, dispariţia filonului sau a stratului se datoresc mişcărilor tectonice (cutări); efilare stratigrafică, când subţierea sau dispariţia zăcământului se datoresc neuniformităţii sau a golurilor în care s-a format, sau fenomenelor de eroziune la care stratele au fost supuse în timpul regresiunii marine; efilare litologică, legată de variaţiile de facies litologic al rocilor. În cazul zăcămintelor filoniene, efilările se datoresc fie închiderii fracturilor în care s-au format, fie traversării de către aceste fracturi a unor roci poroase sau a unor roci care nu au favorizat depunerea mineralizaţiei (şisturi argiloase, argile, marne etc.).

Eflorescenţă. Aglomeraţie de mici cristale aciculare de diferite săruri, deduse sub formă pulverulentă, de fulgi, de cruste sau de impregnaţii, în profilul unor anumite tipuri de soluri sau la suprafaţa unor roci, în special în regiunile tropicale şi subtropicale. Eflorescenţele se datoresc fie migraţiei capilare ascendente a sărurilor solubile în umiditatea rocilor şi a solurilor, fie a celor care se găsesc în unele ape freatice saline, sub influenţa unei evaporări excesive într-o atmosferă uscată, fie se formează ca depuneri de izvoare. Din punctul de vedere al compoziţiei chimice, eflorescenţele sunt constituite din: săruri de magneziu, sulfat de sodiu, săruri de amoniu, clorură de sodiu, carbonat de calciu, sulf, gips, hidroxid de fier sau de mangan etc. Eflorescenţele prezintă uneori şi o importanţă practică, putând indica inexistenţa eventuală, în adâncime, a unor zăcăminte de săruri primare. Sin. Eflorescenţă salină.

Efluent. V. Emisar.

Eflux. (lat. effluxio-scurgere). Scurgere dintr-o masă de fluid statică sau în mişcare.

Efuzive, roci. (lat. effusio-erupţie). Rocile provenite din magma eruptă la suprafaţă. V. sub Rocă.

Egerian. Etaj ce corespunde etajelor chattian (Oligocen superior) şi etajului acvitanian (Miocen inferior) de pe teritoriul Paratethysului.

Eggenburgian. Etajul al doilea al Miocenului din Europa centrală. Fosilele caracteristice sunt: Chlamys gigas şi Pecten beudanti.

Egirin. (denumire de la Egir, "zeul mărilor" la islandezi). Silicat natural de sodiu şi de fier, din grupul piroxenilor, întâlnit frecvent în rocile magmatice bogate în alcalii (sienite nefelinice, fonolite etc.), ca element constitutiv al acestora şi, mai rar, în formaţiunile metasomatice de contact. Se găseşte în Rusia, în S.U.A., Suedia, Norvegia etc. În ţara noastră egirinul este cunoscut în sienitele nefelinice de la Ditrău (jud. Harghita), Ogradena (jud. Mehedinţi) etc., şi în granitele de la Turcoaia şi Cârjelari (jud. Tulcea).

Eifelian. (de la numele regiunii Eifel-Germania). Etaj inferior al Devonianului mediu, reprezentat prin şisturi grezo-marnoase cu intercalaţii de calcare sau prin calcare zoogene. Fosilele caracteristice sunt: Calceola sandalina (tetracoralier) şi Spirifer cultrijugatus (brahiopod). Este dezvoltat în vestul şi în sudul Europei, în Munţii Ural etc.

Ekistică. Ştiinţa care studiază fenomenele ce condiţionează aşezările umane în scopul maximizării rolului elementelor naturale, optimizării calităţii relaţiilor dintre om şi mediul său înconjurător şi menţinerea unei calităţi înalte a mediului şi a vieţii. Ekistica este considerată de către unii cercetători ca formă superioară a ecologiei umane (studiul total, global, al spaţiului construit de om).

Elaterit. (gr. elater-care dispersează). Amestec de hidrocarburi naturale, din grupul ozocheritului. Sin. Cauciuc mineral, Cauciuc de asfalt, Cauciuc fosil.

Electricitatea terestră. Totalitatea fenomenelor din interiorul scoarţei terestre, care cauzează sau sunt produse de curenţii electrici, numiţi curenţi telurici. Aceşti curenţi electrici, identificaţi cu ajutorul unui galvanometru de precizie, se datoresc prezenţei unei mase minerale pe cale de alterare, în care se produce o diferenţă de potenţial electric faţă de pătura mai profundă a aceleiaşi mase, care rămâne nealterată. Ordinea de mărime a acestei diferenţe de potenţial este de circa 0,1 V/km, putând atinge, în timpul unei furtuni magnetice solare, 1 V/km şi chiar mai mult. Unele minerale, ca: pirita, galena, mispichelul, magnetitul, grafitul etc., au o conductibilitate electrică mai mare, întocmai ca metalele respective. Pe baza studiului ştiinţific al curenţilor telurici s-a creat metoda de prospecţiune electrometrică, cu rezultate interesante în descoperirea zăcămintelor metalifere, a stratelor acvifere etc.

Electrometeor. (din gr. meteoros-suspendat, plutind în văzduh). Fenomen electric natural care are loc în atmosferă sub formă de descărcare electrică discontinuă (fulgere difuze, fulgere liniare, trăsnete) sau discontinuă (focurile Sfântului Elm, fulgerele globulare, aurorele polare). Fulgerele difuze sunt determinate de descărcări electrice care au loc în interiorul unui nor de furtună şi se manifestă optic printr-o iluminare difuză a masei norului. Fulgerele liniare sunt descărcări electrice care se produc între doi nori apropiaţi, iar trăsnetele sunt descărcări electrice mul mai puternice decât precedentele, care se produc între un nor şi suprafaţa terestră. Fulgerul globular constituie un fenomen foarte rar, care apare uneori după un trăsnet; are aspectul unui glob incandescent, cu diametrul de 10-20 cm (câteodată mai mult), care se deplasează încet în aer sau pare că se rostogoleşte pe sol, disparând după câteva secunde printr-o explozie violentă însoţită de un puternic miros de ozon. Focul Sfântului Elm este determinat de descărcări electrice de forma unor efluvii sau egrete luminoase care par că emană din vârful obiectelor înalte ca de ex. vârfurile paratrăsnetelor, stâlpii metalici înalţi, catargele corăbiilor şi ale vapoarelor, extremităţile aripilor aeronavelor aflate în zbor etc. Omul aflat în apropiere simte înţepături uşoare în piele, părul i se zbârleşte, iar noaptea, în jurul capului îi apare o aureolă strălucitoare, din nări îi ţâşnesc scântei, iar de pe vârfurile degetelor ridicate în sus, egrete luminoase. Numele lui îi vine de la un "sfânt" care de fapt nu există în nici un calendar. Fulgerele şi mai ales trăsnetele sunt însoţite de zgomote puternice (tunete) care se formează din cauza dilatării bruşte a aerului sub acţiunea temperaturii foarte ridicate a scânteii electrice. De asemenea sunt însoţite în toate cazurile de fenomene luminoase, a căror intensitate, ca şi în cazul tunetelor, depinde de intensitatea descărcărilor electrice care le-au generat. V. şi Aurora polară. Aşadar, electrometorul semnifică manifestare optică sau acustică datorată descărcărilor electrice discontinui (fulgere sau tunete), sau continui (aurore polare etc.).

Electrum. (lat. electrum de la gr. elektron-chihlimbar galben). Aur nativ, care conţine în amestec izomorf 15-20% argint. Acest aliaj natural se întâlneşte rar, în unele zăcăminte hidrotermale, în parageneză cu sulfurile argentifere (argentit, proustit, pirargirit etc.).

Element structural. Particulă minerală a solului, acoperită sau dimpotrivă nu (element structural mecanic) cu o peliculă coloidală organominerală formată din silicaţi secundari (în special minerale argiloase) şi din compuşi ai humusului.

Elemente de poziţie. Direcţia (v.) şi înclinarea (v.) unui corp (strat, filon, lentilă etc.) de rocă sau de substanţă minerală utilă. Se determină cu ajutorul busolei geologice (v.) sau miniere şi al clinometrului (v.). Sin. Elemente de aşezare.

Elemente diagnostice. Termen general pentru orizonturile diagnostice şi caracterele diagnostice.

Eleolit. (gr. elaion-ulei, lithos-piatră). Varietate de nefelin (v.).

Elephas. (gr. elephas-elefant). Mamifer din ordinul Proboscidea, cunoscut din Eocenul superior şi până azi. Printre exemplarele mai cunoscute, găsite în ţara noastră, sunt: Elephas antiquus din Pliocenul superior şi Cuaternarul inferior (de la Slatina); Elephas meridionalis din Levantinul superior şi Cuaternarul inferior (de la Craiova, Giurgiu, Feteşti etc.) şi, respectiv Elephas primigenius (mamutul) din perioadele reci ale Cuaternarului, din care cauză avea corpul acoperit cu o blană deasă, de fire de păr lung (de la Colentina, Floreasca, Herăstrău, Păcurari-Iaşi, Sighişoara, Mediaş, Moldova Nouă, Suceava etc.).

Eleşteu. Lac mic pentru creşterea peştilor. Sin. Heleşteu.

Elevaţie. Reprezentare grafică executată de obicei la aceaşi scară cu planul de bază, în proiecţie paralelă orizontală pe un plan de proiecţie vertical, a cărui poziţie este determinată prin orientarea dreptei de intersecţie în planul orizontal. Proiecţia paralelă perpendiculară pe un plan de proiecţie înclinat, paralel la zăcământ (filon, strat), a cărui poziţie este determinată prin înclinarea sa faţă de planul orizontal de proiecţie şi prin orientarea dreptei de intersecţie a planului de proiecţie cu planul orizontal se numeşte elevaţie înclinată.

Elevaţie periglaciară. Procesul de ridicare a pietrelor împlântate în solurile umede din regiunile periglaciare, prin împingere de jos în sus din cauza îngheţului. De cele mai multe ori, aceste pietre se orientează cu axa mare pe verticală.

Elipsoid de referinţă. (gr. elipsis-elipsă, eidos-aspect). Elipsoid de revoluţie convenţional, foarte apropiat ca dimensiuni şi formă de geoid (v.), utilizat ca suprafaţă de referinţă pentru măsurătorile geodezice şi topografice. Fizicianul englez Isaac Newton şi fizicianul olandez Christian Huygens au dedus pe cale teoretică (la jumătatea secolului al XVII-lea) că forma Pământului (geoidul) este asemănătoare formei unui elipsoid de revoluţie turtit. Măsurarea lungimii arcelor de meridian de un grad, efectuată în anul 1740, sub auspiciile Academiei de Ştiinţe din Paris, în Peru, în Laponia şi în Franţa, au confirmat ipoteza acestei forme. Dimensiunile elipsoidului de referinţă au fost calculate de Hayford (1909) şi de Krasovski (1947), stabilindu-se următoarele valori: raza ecuatorială (a)-6 378 388 m (după Hayford) şi 6 378 245 m (după Krasovski); raza polară (b)-6 356 912 m (Hayford), 6 356 863 m (Krasovski); turtirea (a-b)/a = 1/298,3.

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin