Direcţia zăcământului. Linia rezultată din intersecţia planului median al zăcământului (filon, strat, lentilă) cu un plan orizontal. Se exprimă prin unghiul dintre nordul magnetic şi linia de direcţie. Direcţia este totdeauna perpendiculară pe înclinare. Împreună definesc elementele de poziţie ale unui zăcământ în scoarţa terestră. V. şi sub Poziţia stratului.
Discolite. (gr. diskos-disc, lithos-piatră). Formaţiuni sferice sau elipsoidale, concentrice, care se întâlnesc în nămolurile calcaroase batiale şi în depozitele de cretă.
Discontinuitate, suprafaţă de. Suprafaţă din interiorul Pământului scoasă în evidenţă prin schimbările bruşte (discontinue) care intervin în viteza şi în modul de propagare al undelor seismice longitudinale şi transversale în drumul lor prin masa globului terestru. Ca suprafeţe de discontinuitate au fost determinate: suprafaţa Conrad, situată între pătura de granit (Sial) şi cea de bazalt (Sima); suprafaţa Mohorovicici sau precurtat Moho, aflată între scoarţa Pământului şi manta, la adâncimea de 35-60-80 km sub continente şi de 6-10 km sub oceane; suprafaţa Gutenberg-Wichert, care separă mantaua de nucleu, situată la adâncimea de 2 900 km şi care absoarbe undele seismice transversale, micşorând, în acelaşi timp, brusc, viteza de propagare a undelor seismice longitudinale; suprafaţa Lehman, situată la 5 120 km, care separă nucleul extern de nucleul intern al Pământului. V. Structura Pământului.
Discordanţă, suprafaţă de. (lat. discordere-a nu fi de acord, a nu corespunde). Întreruperea, mai mult sau mai puţin bruscă, într-o serie sedimentară, în care stratele inferioare, cu o faună fosilă şi o constituţie petrografică anumită, şi stratele superioare, mai noi, conţinând o altă constituţie petrografică, apar în discontinuitate de aşezare. Suprafaţa de discordanţă poate fi creată, fie de mişcări tectonice însoţite de eroziuni subaeriene sau subacvatice, fie de lipsa de aport de material din cauza îndepărtării acestuia prin acţiunea agentului exogen respectiv. Discordanţele sunt stratigrafice şi tectonice, ultimele create de disarmonia de cutare şi de contactele intruzive ale corpurilor de roci plastice (sare, gips, argilă). Discordanţele stratigrafice pot fi: unghiulare (cu un unghi între cele două grupuri de strate mai mare decât un grad) sau paralele; evidente (când planul de discordanţă apare net) sau ascunse (când trecerea între cele două grupuri de strate se face gradat, printr-o zonă cu caractere intermediare); regionale sau locale (după întinderea regiunii afectate); principale sau secundare (după mărimea lor). Cercetarea discordanţelor este importantă, din punctul de vedere ştiinţific, pentru stabilirea vârstei cutărilor şi în studiul mişcărilor oscilatoare ale scoarţei, iar din punctul de vedere economic, pentru prospectarea anumitor substanţe minerale utile (ex.: bauxite, fosforite etc.) şi pentru precizarea acoperişului zăcămintelor de ţiţei ecranate stratigrafic sau tectonic. Când suprafaţa de discordanţă reprezintă şi o lacună stratigrafică, ea materializează şi un relief fosil.
Disecarea reliefului. Fragmentarea unei suprafeţe de relief prin văi (eroziunea fluviatilă). Acţiunea este opusă nivelării.
Disimetrie. Caracterul lipsit de simetrie al unei văi sau al unei forme de relief cu un versant mai lung şi mai puţin înclinat decât celălalt (ex.: văi, cueste, dune, dispunerea asimetrică a teraselor etc.). Raportul dintre lungimile celor doi versanţi defineşte indicele de simetrie. Sin. Asimetrie (v.).
Disiparea ceţii. Risipirea ceţii, realizată cel mai adesea pe cale naturală (vânt, încălzire), dar uneori şi pe cale artificială.
Dislocaţie. (lat. dis-fără, locare-a aşeza). Schimbare produsă în poziţia unui element geologic (strat, masiv, structură etc.), prin deformare plastică sau rupturală. Stratele sunt dislocate de obicei din poziţia lor orizontală, formând cute (dislocaţii plicative, tangenţiale sau de cutare) sau fracturi (dislocaţii disjunctive, radiare sau rupturale).
Disodile. Roci sedimentare marnoase şi argiloase bituminoase, de culoare negricioasă, care fiind şistoase se desfac în foi subţiri ca hârtia, elastice. Pe suprafaţa de desfacere se găsesc imprimate frecvent schelete de peşti (ex. Melleta crenata) sau numai solzi şi eflorescenţe de sulf (în praf gălbui) sau rozete de gips. Prin distilarea acestor şisturi bituminoase s-au obţinut: gudroane (până la 6,8%), cocs (până la 4,24%), apă (2-22%), cenuşă (75-95%) şi gaze (0,2-6,8%). În ţara noastră, disodilele, cu grosimi până la 150 m, sunt răspândite în zona neogenă a Carpaţilor Orientali. Sin. Şisturi disodilice.
Disoluţie. Fenomen fizico-chimic care conduce la încărcarea apei de curgere sau de infiltrare cu un mineral solid (carbonat de calciu, gips, sare etc.) transformându-l în soluţie (adică în lichid). Disoluţia este tipică în carst, unde apa preia o parte din materie prin scurgere pe suprafaţa topografică, sau în interiorul său.
Dispersia luminii. Descompunerea luminii în componentele sale spectrale.
Distanţă zenitală. Distanţă unghiulară egală cu unghiul dintre linia zenitului şi linia care uneşte punctul de observaţie cu Soarele (Z = 90o-ho).
Disten. (gr. di(s)-dublu, stenos-rezistent, datorită diferenţei sensibile de duritate după două direcţii). Silicat natural de aluminiu care, împreună cu andaluzitul (v.) şi silimanitul (v.), stări alotropice ale aceluiaşi compus chimic, se formează în şisturile cristaline (în special în gnaisuri şi micaşisturi) rezultate din metamorfozarea rocilor bogate în alumină, la adâncimi mari în scoarţa terestră. Se găseşte frecvent în asociaţie cu mice, cu turmalină, uneori cu rutil, cu staurolit etc. Se utilizează în ceramică, la fabricarea unor produse refractare de calitate superioară. Varietăţile cu cristale mari sunt utilizate ca pietre semipreţioase. Din disten se obţine, prin metode electrochimice, un aliaj de siliciu-aluminiu, numit silumin. Zăcăminte cu disten se cunosc în Rusia, în S.U.A. (în Carolina de Nord) etc., iar în ţara noastră în şisturile cristaline din Munţii Făgăraş, Şureanu, Lotrului, Semenic, Poiana Ruscă, Gilău, Rodnei etc., şi în fracţiunea grea a nisipurilor din Dobrogea centrală şi de la Telega şi Doftana (jud. Prahova).
Distribuţie zonală. V. Zonare.
District. Unitate administrativ-teritorială care cuprinde capitala şi împrejurimile (district federal) sau care are o populaţie cu o compoziţie naţională omogenă (district naţional).
District metalifer. Provincie metalogenetică (v.). Sin. Ţinut metalifer, sau Provincie metaliferă.
Ditroit. (de la numele localităţii Ditrău, din jud. Mureş). Varietate de sienit nefelinic, cu multă hornblendă şi puţină mică, cu sodalit (caracteristic) şi cancrinit. Se cunoaşte în ţara noastră în masivul de la Ditrău (jud. Mureş).
Divagare. (lat. divagari-prefixul di- şi vagari-a rătăci de colo-colo). Schimbarea direcţiei unui curs de apă în regiunile cu pantă foarte mică, ca urmare a slăbirii activităţii de transport şi a creşterii proceselor de depunere. Se deosebesc două tipuri: divagări interne, care au loc în cadrul luncii, în sectorul inferior al unei ape curgătoare (ex.: Ialomiţa, Călmăţuiul etc.), care fac numeroase meandre, belciuge, insule, braţe părăsite etc., şi divagări externe, care au loc în zonele de subsidenţă, unde albiile, având adâncime mică, permit apelor curgătoare să-şi părăsească uşor vechile cursuri şi chiar lunca; este specifică zonelor de subsidenţă dar şi râurilor îndiguite care-şi înalţă albia prin aluvionare (ex.: apele din câmpia de subsidenţă Argeş-Siret, apele din câmpia Timişoara-Jimbolia, apele din câmpia Someşului inferior etc.). G. Vâlsan numea în 1910 partea vestică a câmpiei de subsidenţă "câmpia de divagare Titu-Potlogi", observând că aici apele, puţin adâncite, prezentau frecvente cursuri părăsite şi meandre (v.) de tip divagant.
Divergenţa teraselor. V. Terasă.
Divergenţă. 1. (lat. dis-în afară, vergere-a se îndrepta). V. Masă de apă. V. şi Difluenţă. 2. Situaţie în care liniile de flux (oceanice sau atmosferice) încetează de a mai fi paralele, pentru a se îndepărta unele de altele în formă de evantai (în mod divergent). O mişcare a aerului de sens divergent la sol (ca în situaţiile anticiclonice) atrage după sine o mişcare subsidentă compensatoare; o divergenţă de flux atmosferic la înălţime este compensată de mişcările ascendente ciclonice care pleacă de la sol.
Diverticulaţie. (din lat. diverticulum - loc îndepărtat). Sistem de pânze de şariaj suprapuse, cu elemente ale aceleiaşi zone de sedimentare, puse în loc prin alunecare gravitaţională succesivă, în care formaţiunile mai vechi sunt aşezate peste altele mai noi. Diverticulaţiile explică unele anomalii în ordinea de succesiune a formaţiunilor din cadrul pânzelor de şariaj (ex., lama de granit prinsă în flişul de sub pânza de Morelis din Alpii Elveţieni etc.).
Dizolvare. Proces fizico-chimic în care moleculele unui mineral solid (carbonat de calciu, sulfat de sodiu şi de calciu, clorură de sodiu, clorură de magneziu, silice, săruri de fier şi de mangan, acizi organici etc.) dispersează în apa de infiltraţie (pătrunsă prin fisuri şi crăpături), în apele curgătoare şi în cele subterane, ca şi în cele stătătoare, sub formă de soluţie. Ca urmare a evaporării apei au loc saturaţia în săruri a soluţiei şi, respectiv, depunerea mineralelor sub formă de neoformaţiuni (eflorescenţe, concreţiuni) în diversele orizonturi ale solurilor. În regiunile calde cu două anotimpuri (umed şi uscat), circulaţia sărurilor dizolvate în sens descendent (în perioada umedă) şi ascendent (în perioada uscată) determină formarea crustelor calcaroase, bauxitice, feruginoase, silicioase etc. Datorită proceselor de dizolvare, au loc fenomene ca: diferenţierea orizonturilor solului, alterarea şi spălarea mineralelor, eroziunea rocilor, precum şi fenomenele de sedimentare biochimică.
Djebel. Denumirea arabă pentru un munte de formă şi importanţă variabilă (uneori chiar colină).
Doab. Coline sau interfluvii înguste ce se înşiruie pe mulţi km, separate de văi, de regulă paralele şi care au fost decupate dintr-un platou unitar (ex.: doaburile din câmpia înaltă a Gangelui). Sunt specifice unităţilor piemontane. Sin. Ridel, Serre.
Dogger. (engl.). Seria de formaţiuni de roci geologice care reprezintă epoca mijlocie a Jurasicului, constituită în special din roci calcaroase, bogate în oxizi de fier de culoare brună, oolitice şi spatice, şi din şisturi marnoase şi argiloase. Sunt apoi de semnalat şi depozitele de facies special din vestul Europei, formate din gresii de estuar (Esturian beds). Din punctul de vedere paleontologic, este caracterizat prin amoniţi (Harpoceras, Ammatoceras, Dumortieria, Macrocephalus, Stephanoceras etc.), belemniţi (Belemnites giganteus), lamelibranhiate (Trigonia costata), brahiopode (Terebratula digona) etc. Doggerul cuprinde etajele Bajocian (v.) şi Bathonian (v.), iar după clasificarea unor autori mai vechi, şi Aalenianul (v.). În ţara noastră, depozitele Doggerului sunt răspândite în Carpaţii Orientali (în Rarău, în Hăghimaş, în regiunea Cheilor Bicazului, la Strunga etc.), în Munţii Apuseni (Pădurea Craiului), în Banat (Sviniţa), în bazinul Haţegului etc.
Dolerit. (gr. doleros-înşelător). Rocă magmatică efuzivă, cu compoziţia bazaltului, de care se deosebeşte prin lipsa olivinei, care apare foarte rar. Are structură ofitică cu cristale mari, fiind o trecere spre rocile granitice corespunzătoare, spre faciesurile abisale ale bazaltului. Se prezintă frecvent sub formă de filoane sau mici masive concordante (pânze intrusive). În ţara noastră se găseşte în Munţii Drocea (Zarandului), din Apuseni.
Dolină. (sloven dolina-vale, depresiune). Manifestare exterioară a fenomenului carstic, reprezentată printr-un relief depresionar, de obicei în formă de farfurie sau de pâlnie, cu contur circular sau eliptic. Se formează în terenuri cu roci solubile, în special calcaroase, prin acţiunea de dizolvare a apei meteorice, care pătrunde, prin diaclaze sau fisuri, spre sistemul de drenaj carstic din subteran, sau prin prăbuşirea porţiunilor de teren de deasupra peşterilor aflate în aceleaşi masive calcaroase. Dolinele au dimensiuni care ating 20-25 m, uneori chiar 200 m diametru, şi adâncimi de 5-15 m, uneori chiar mai mult. În dezvoltarea lor, dolinele se pot uni şi forma depresiuni mari, alungite, ovale, numite polje (v.) sau uvale (v.) sau rămân izolate formând câmpuri de doline. Uneori dolinele sunt căptuşite pe fund cu argile roşii bogate în substanţe nutritive (adesea terra rossa), dând naştere unor lacuri foarte fertile pentru diferite culturi, sau cu argile impermeabile, când formează lacuri (ex.: lacul Buhui din Banat, din care se alimentează cu apă aşezarea Anina, lacul Vărăşoaia din Padiş-Apuseni etc.). După formă, se deosebesc: doline în formă de pâlnie (de diverse dimensiuni); în formă de farfurie (puţin adânci şi cu fundul plat); în formă de găleată (adânci şi cu fundul plat); doline asimetrice (se dezvoltă pe versanţi înclinaţi, dar foarte fisuraţi). În ţara noastră se întâlnesc suprafeţe mari acoperite cu doline: în Munţii Apuseni (regiunea Padişului, în Munţii Pădurea Craiului), în Banat (în Podişul Mărculeştilor, între Reşiţa şi Anina), în podişul Mehedinţi, pe platforma Gornoviţa (la vest de Jiu) etc. COMPLETARE. Dolina este o depresiune închisă de tipul unei pâlnii (10-200 m lăţime, 5-50 m adâncime), formată prin procese de dizolvare (în calcar, gips, sare). Fundul dolinei se deschide cu un aven sau horn, sau este umplut cu materiale coluviale, mai ales de tip terra rossa. Îngemănarea dolinei conduce la formarea unor depresiuni mai mari numite uvale, sau chiar polje (polii). Există mai multe tipuri de doline: cu aspect de crov, sau evazate (în calcare cretoase), de tip găleată (adânci cu fund plat şi acoperit cu terra rossa), în pâlnie (formate prin dizolvare şi şiroire, şi au în mod obişnuit un orificiu pe fund), alungite, disimetrice (când sunt pe pantă), câmpuri de doline (când se disiminează multe pe un câmp), doline de vale sau vale dolinară (înşirate pe o vale evazată, dependente de un curs subteran).
Dolină de dezgheţ. Dolină formată prin topirea inegală a gheţii sau zăpezii, sau prin dezgheţ inegal în solul îngheţat (procese termocarstice periglaciare).
Dolomit. (de la numele mineralogului francez D. Dolomien, 1750-1801, care l-a descoperit în anul 1791). Mineral şi rocă. Carbonat anhidru dublu de calciu şi magneziu (teoretic 45,65% MgCO3 şi 54,35% CaCO3), care poate fi fie un compus bine definit din punctul de vedere chimic, fie un amestec izomorf. Conţine ca impurităţi fier (când are mai mult, mineralul se numeşte ankerit), mangan, uneori zinc, nichel, cobalt, care toate scad punctul de fuziune al dolomitului, care este normal de 2 480oC. Se formează pe cale hidrotermală, sedimentar prin substituirea metasomatică a calcarelor şi, probabil, şi ca depunere primară în bazinele saline, împreună cu gipsul, anhidritul etc. Are culori şi întrebuinţări diferite. Dolomitul este răspândit în Tirol, în Elveţia, în Rusia (pe versanţii Uralului), în Ucraina (în bazinul Doneţ) iar în ţara noastră, în formaţiunile cristaline din Munţii Apuseni, Făgăraş, Tulgheş, Poiana Ruscă etc., în formaţiunile triasice din Carpaţii Orientali (Rarău, Perşani etc.) şi din Munţii Apuseni (Bihor, Codru-Moma etc.), unde este şi exploatat minier, şi ca mineral de gangă în filoane hidrotermale, în regiunea Baia Mare, la Săcărâmb, Ruda-Barza (jud. Hunedoara), Baia de Arieş, Roşia Montană (jud. Alba) etc.
Dolomitizare. V. sub Diageneză.
Dom. 1. Forma de zăcământ a unor roci magmatice care apar la zi ca stock-uri (v.), cu marginile înclinate în toate direcţiile, cu înclinări din ce în ce mai mari, sub sedimentarul împins de ele, sau ca pinteni vulcanici, constituiţi din extruziuni de lavă foarte vâscoasă, care s-a consolidat imediat la ieşirea din coşul vulcanic, deasupra şi în jurul acestuia (ex.: pintenul lui Mt. Pélée, din Martinica). 2. Anticlinal de tip cratogen, cu contur circular sau uşor elipsoidal, cu bolta în general foarte largă, format de forţe verticale de ridicare în scoarţă. Formaţiunea cea mai veche din centrul domului apare uneori la zi formând o butonieră (v.), în jurul căreia stratele mai noi se afundă în toate direcţiile. În aceste domuri se acumulează de obicei importante zăcăminte de gaze naturale. În ţara noastră, domurile sunt răspândite, în interiorul centurii de cute diapire din Bazinul Transilvaniei (ex.: la Sărmăşel, Saroş, Şincai, Bogata, Copşa Mică, Nou Săsesc, Bazna, Nadeş, Ilimbav etc.). Aceste domuri (gazeifere) constituie sursa principală a extracţiei de gaze naturale din România, fiind legate prin conducte magistrale de multe regiuni industriale şi oraşe ale ţării. Deci, domul are mai multe sensuri: 1. Bombare circulară sau elipsoidală a stratelor geologice. Sin. Brahianticlinal. 2. Relief de domuri sau butonieră de dom, excavaţiune realizată prin eroziune pe centrul domului. 3. Relief vulcanic format prin acumularea unei lave vâscoase în jurul unui punct de emisie şi care ia formă de cupolă (cumulo-dom sau dom pelean). Când lava nu iese la suprafaţă dar bombează stratele sedimentare, este un cripto-dom. Când domul pelean are şi un uşor sens de curgere (asimetric) se numeşte dom de curgere; alteori curgerea de lavă apare ca o lamă verticală sau ca un stâlp, numit ac pelean. 4. Dom de sare, format din lentile salifere între strate sedimentare care s-au depus peste ele, fără intervenţia tectonicii (a nu se confunda cu cutele diapire). 5. Dom gazeifer, structură bombată sedimentară ce conţine în interior gaz metan (ex., în Transilvania).
Domenii biogeografice. Principalele medii de viaţă ale organismelor vegetale şi animale: acvatic, terestru, subteran.
Domeniu geomorfologic. Unitate teritorială complexă (sau treaptă taxonomică, în regionarea geomorfologică) imediat mai mică decât continentul, ce s-a născut având ca nucleu o ramură muntoasă, nucleu care, în procesul evoluţiei, şi-a extins influenţele şi peste teritoriile din jur, determinând apariţia unei unităţi complexe formată din diverse trepte de relief complimentare (munte, deal, podiş, câmpie), înglobate, pe rând, într-o evoluţie interdependentă, unitară dar diversă ca tipuri de relief (munţi, dealuri, podişuri, depresiuni, câmpii). Ex.: domeniul carpato-ponto-danubian.
Domerian. Subetajul superior al Pliensbachianului (Liasicul mediu), caracterizat prin amoniţii Amaltheus margaritatus (la partea inferioară) şi Pleuroceras spinatum (la partea superioară).
Donau, glaciaţiunea. Epocă glaciară presupusă a fi existat după glaciaţiunea Biber şi înaintea celor patru glaciaţiuni cuaternare tipice (Günz, Mindel, Riss şi Würm), în Pleistocenul inferior.
Dornă. Vârtej, vâltoare, bulboană de apă (regionalism moldovenesc).
Dorsală (dorsală anticiclonică). Formaţiune barică de mare presiune cu contur oval alungit. Presiunea scade din direcţia axei dorsalei anticiclonice către periferie; în lungul dorsalei anticiclonice către periferie; în lungul dorsalei anticiclonice există curenţi descendenţi care determină menţinerea unui cer senin şi alimentează vânturi care au caracter divergent la sol. Peste Europa Centrală se pot uni în timpul iernii prelungirile estice ale anticiclonului Azorelor cu prelungirile vestice ale anticiclonului Asiatic, pentru a da naştere dorsalei anticiclonice Volecov. Deci dorsala anticiclonică este o formă pozitivă, alungită, a reliefului câmpului baric, reprezentată pe harta sinoptică prin izobare deschise (în formă de U) legate de anticiclon. Presiunea creşte dinspre periferii către o axă de divergenţă a vânturilor (axa dorsalei). Ca şi în anticiclon, mişcările verticale ale aerului sunt descendente, ceea ce determină predominarea unui timp senin şi calm.
Dorsală orografică. 1. Lanţ muntos care se desfăşoară pe spaţiul unui continent sau sector mare continental (peste unul sau două continente) (de ex.,: dorsala Anzilor, a Cordilierilor, a Alpilor, dorsala Carpato-Balcanică, dorsala Himalayei etc.). 2. Aliniament de relief mai înalt, dar puţin accidentat, care separă unităţi de relief mai joase cu caracter depresionar (ex.: dorsalele: Tunisiană, Congo-Ciad, Congo-Zambezi, Ciad-Niger etc.).
Dorsală submarină (oceanică). Formă complexă de relief submarin care se desfăşoară pe fundul oceanelor, pe mai multe zeci de mii de km, şi corespunde accidentelor tectonice majore ale scoarţei terestre submerse (ex.: dorsala Medio-Atlantică, dorsala centrală şi estică a Oceanului Indian, dorsala Est-Pacifică, dorsalele Lomonosov şi Mendeleev din Oceanul Arctic etc.). Dorsalele sunt formate în principal din magma ieşită din astenosferă şi care se situează iniţial pe mediana oceanelor. Ele se înalţă cu 2 000-3 000 m peste câmpiile abisale, putând da chiar insule, iar lăţimea, la bază, atinge 1 000-2 000 km. Pe axul central, unele dorsale au văi de rift, late de 20-50 km şi adâncite cu 1 500-2 000 m sub nivelul crestelor laterale. Dorsalele fără rift (de tip pacific) sunt denumite de americani rise, iar cele cu rift (de tip atlantic), ridge. Lungimea tuturor dorsalelor este de circa 80 000 km, iar suprafaţa ocupată de ele este mai mare decât cea a tuturor continentelor luate la un loc. Cea mai tipică dorsală este cea atlantică.
Dorypyge. Trilobit (v.) caracteristic Cambrianului mediu (Acadian), dar întâlnit şi în Cambrianul inferior (Georgian).
Dosinia. Lamelibranhiat heterodont cu cochilia aproape circulară, care a trăit din Cretacic până în Cuaternar.
Dospirea solului. Umflarea şi afânarea înaintată a solurilor (în special a celor de pădure sau a celor agricole bine lucrate), sub acţiunea CO2 rezultat în urma activităţii microorganismelor (bacterii şi ciuperci) pe care le conţin. Fenomenul se produce în condiţii favorabile de umiditate şi căldură şi în prezenţa substanţelor nutritive necesare. Solul dospit este moale, cu multe spaţii lacunare mari şi, prin apăsare, se îndeasă ca un burete, primind, în acelaşi timp, o foarte bună calitate, adică fertilitate. Din această cauză, dospirea solului este uşurată prin toate lucrările agricole.
Down. Termen englez pentru colinele de cretă din SE Londrei, care au versanţi uniformi, de formă convexă.
Downtonian. (de la numele localităţii Downton-Anglia). Etajul inferior al Devonianului, ale cărui caractere petrografice ca şi paleontologice reprezintă o tranziţie între depozitele marine ale Silurianului şi cele continentale ale Devonianului. Este caracterizat printr-o alternanţă de gresii şi şisturi cu moluşte (facies marin), cu marne şi gresii roşii cu ostracoderme şi gigantostracee (facies continental-lagunar).
Dräder. Complex de nisipuri impregnate cu hidrocarburi, groase de 50-60 m, aflate la baza Dacianului, din care în regiunea Sucarpaţilor Munteniei (la Bucşani, Ţintea-Băicoi, Filipeştii de Pădure, Ochiuri, Moreni, Gura Ocniţei) se exploatează ţiţei.
Draperii carstice. Concreţiuni depuse sub forma unor perdele în falduri, care iau naştere prin precipitarea calciului scurs în soluţie pe pereţii peşterilor.
Dostları ilə paylaş: |