Dic?ionar de Geografie



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə29/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48287
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   ...   124

Deltă de furtună. Deltă mică formată prin depunerile de nisip în spatele barierelor de corali, realizate de valuri pe timpul furtunilor foarte mari.

Deltă de lavă. Deltă care se naşte la vărsarea unui torent de lavă într-un lac sau mare (tipică în insulele Hawaii).

Deltă interioară (continentală). Conuri plate de dejecţie, îngemănate, cu aspect deltaic, formate în partea din aval a unui râu ce-şi pierde treptat apa prin evaporare şi infiltrare, în zonele semiaride.

Deltă mareică. Deltă care se naşte la capătul unui canal marin pe care se deplasează un curent mareic ce depune sedimente.

Deltă proglaciară. Deltă formată de torenţii proveniţi din gheţari, ce depun aluviuni în lacuri proglaciare sau glaciare.

Deluros. Regiune cu multe dealuri, cu relief accidentat.

Deluviu. (lat. deluo, deluere-a spăla). Produse ale dezagregării şi alterării, coborâte din părţile superioare ale versanţilor şi depuse pe pante, ca urmare a proceselor de rostogolire, alunecare, spălare, creeping etc. Acumulările deluviale au altă structură şi compoziţie decât roca subiacentă, fiind constituite din fragmente cu granulometrie diferită şi cu slabă rotunjire a muchiilor şi prezentând o uşoară sortare a materialului şi o slabă diferenţiere petrografică, ca urmare a provenienţei lor din orizonturi de roci diferite. Se deosebesc: deluviu de munte, format în general din material argilos în care apar bucăţi colţuroase rezultate din dezagregarea rocilor, şi deluviu de câmpie, format numai din material argilos, cu caracter adeseori loessoid. Grosimea păturii deluviale depinde în primul rând de înclinarea mai mare sau mai mică a versanţilor, fiind totdeauna mai mare pe porţiunile cu pantă mai slabă. Pantele acoperite cu material de altă natură decât cel al rocii subiacente se numesc pante deluviale. Materialele de pe pantele deluviale au o stabilitate relativă, chiar când ele par bine consolidate prin procesele de solificare. Despăduririle, desţelenirile, extinderea arăturilor rău orientate, suprapăşunatul etc., activează foarte mult procesele de pantă, declanşând eroziune în suprafaţă şi în adâncime, care va duce în final la înlăturarea materialului deluvial şi la scoaterea din folosinţă a terenului. Sin. Diluviu. Este deci un material sedimentar detritic provenit în urma dezagregării şi alterării rocilor din părţile superioare ale versanţilor, transportat apoi şi depus pe pante, ca urmare a proceselor de rostogolire, alunecare, spălare etc.

Demografie. Ştiinţa care studiază populaţia umană, fenomenele şi procesele din cadrul acesteia sub aspectul evoluţiei numărului, mişcării naturale, structurii, mobilităţii teritoriale, distribuţiei geografice şi pe medii de viaţă (urban şi rural) stabilind cauzele şi tendinţele în perspectivă ale acestora.

Dendrită. (gr. dendron-arbore). Concreştere arborescentă constituită dintr-un mare număr de indivizi ce aparţin unei aceleiaşi specii minerale cristaline şi care se formează prin depuneri caracteristice în unele roci (ex.: dendritele de psilomelan din şisturile cristaline din Munţii Highiş (Zarandului) şi din granitul de la Turcoaia-jud. Tulcea; cele de cupru nativ din mina de la Altân-Tepe din jud. Tulcea; de aur din filoanele de la Roşia Montană-jud. Alba etc.).

Dendroclimatologie. Metodă de studiere a climatelor din trecut (paleoclimate) bazată pe cercetarea schimbărilor anuale ale grosimii inelelor de creştere ale arborilor. Autorii americani şi scandinavi au arătat, de exemplu, că pădurile de esenţă tare care acopereau regiunile boreale din mileniul IV şi până în mileniul II î.e.n. corespund unui climat cald şi uscat.

Dendroidea. (gr. dendron-arbore, eidos-formă). V. sub Graptoliţi.

Denisipare. Operaţie prin care se înlătură depunerile de aluviuni mijlocii (nisip) de pe fundurile bazinelor de apă.

Denitrificare. Procesul de transformare biologică a nitraţilor şi nitriţilor din sol, în urma căruia rezultă compuşi mai puţin oxidaţi (nitriţi în primul caz), amoniac sau chiar azot gazos liber. Denitrificarea este produsă de unele bacterii facultativ anaerobe (ex.: Baccillus denitrificans, Bacterium pyocyaneus etc.), care împreună cu alte microorganisme (ex.: ciuperci, actinomicete etc.) din solurile neaerate, îmbibate cu apă (ex.: în solul orezăriilor), folosesc pentru oxidarea substanţelor organice hidrocarbonate, pentru respiraţie etc., oxigenul din molecula nitraţilor, respectiv a nitriţilor. Compuşii gazoşi rezultaţi, amoniacul şi azotul liber, se pierd în cea mai mare parte în atmosferă. Procesul este mai energic în solurile forestiere (de pădure) decât în cele agricole şi are drept consecinţă scăderea fertilităţii solului. V. şi Nitrificare.

Denivelare. Diferenţă de nivel între două unităţi morfologice limitrofe; accident de teren pozitiv (ex., movilă) sau negativ (ex., crov) pe o suprafaţă relativ plană.

Densitatea aerului. Raportul dintre masa unui volum de aer (exprimat în grame) şi unitatea de volum respectivă (metru cub). Densitatea aerului uscat la temperatura de 0oC şi la presiunea de 760 mm coloană de mercur (la nivelul mării şi la 45o lat.) a fost calculată de fizicianul Regnault (1810-1878) şi este de 1 292,78 daN-3/m3. Densitatea aerului depinde concomitent de: presiunea, temperatura şi umiditatea sa. Presiunea la rândul ei variază în raport cu altitudinea, precum şi cu umiditatea şi temperatura aerului, iar umiditatea aerului (saturarea cu vapori de apă) variază în raport cu temperatura. Aerul umed, din cauza forţei elastice mari a vaporilor de apă, este mai uşor decât aerul uscat, iar aerul cald, mai rarefiat, este mai uşor decât aerul rece (care este mai dens). În afară de aceasta, aerul cald poate absorbi o cantitate mai mare de vapori de apă, ceea ce va contribui în plus ca să fie mai uşor decât aerul rece (care are o capacitate redusă de a absorbi umezeala).

Densitatea fragmentării reliefului. Raportul dintre lungimea văilor de pe un teritoriu şi suprafaţa acestuia, exprimat de obicei în km/km2. Se calculează în moduri diferite (metoda profilelor, sau raportul L/S). Sin. Fragmentare orizontală, Ritmul fragmentării reliefului.

Densitatea oraşelor. Numărul unităţilor urbane raportat la un anumit teritoriu. Se exprimă în unităţi la 100 km2. A nu se confunda cu densitatea urbană (a populaţiei).

Densitatea populaţiei. Raport aritmetic între populaţia unui teritoriu şi suprafaţa acestuia; indicator utilizat în analiza diacronică şi sincronică a repartiţiei şi intensităţii populaţiei unui teritoriu dat. Densitatea populaţiei se exprimă de regulă în loc/km2. În cazul densităţii populaţiei urbane şi al densităţii fizi­ologice se exprimă în loc/ha, suprafaţa de referinţă fiind spaţiul urban, respectiv suprafaţa cultivabilă.

Densitatea reţelei hidrografice. Raportul dintre lungimea reţelei hidrografice, în totalitate sau de un anumit tip (permanentă, intermitentă etc.), de pe un teritoriu şi suprafaţa acestuia (notă: la fragmentarea reliefului se iau în calcul văile, iar aici lungimea apelor curgătoare).

Densitatea rocii. Masa unităţii de volum a rocii, inclusiv lichidele şi gazele conţinute în porii acesteia. Se notează cu şi se exprimă în g/cm3. Raportul dintre greutatea rocii şi volumul ei se numeşte densitate medie, iar raportul dintre greutatea substanţei minerale şi volumul rocii poartă numele de densitate mineralogică.

Dentalium. (gr. dentalium-brăzdar de plug). Animal marin din încrengătura Mollusca, clasa Scaphopoda, frecvent în formaţiunile terţiare din Eocen şi actuale. A fost găsit în ţara noastră în formaţiunile tortoniene din Bazinul Beiuşului (jud. Bihor) şi la Lăpugiu (jud. Hunedoara).

Denudaţie. (lat. denudare-a dezgoli, a dezveli). Proces complex de nivelare a reliefului sub acţiunea agenţilor externi, prin care materialul alterat, dezagregat şi erodat de pe culmi şi de pe versanţi, este transportat şi depus în regiunile mai coborâte. Apele de şiroire, ca şi cele din albiile torenţilor, pâraielor şi râurilor, alunecările şi surpările, gheţarii montani etc., contribuie în cel mai înalt grad la erodarea reliefului şi la îndepărtarea materialului erodat sub impulsul acţiunii forţei de gravitaţie. Acţiunea de nivelare a reliefului are loc prin îmbinarea acţiunii de denudare a agenţilor externi cu acţiunea de depunere în regiunile joase a materialului îndepărtat din regiunile mai înalte. Procesele de denudare acţionează antagonist, dar concomitent, cu mişcările de ridicare a scoarţei. Dacă denudaţia acţionează într-un ritm mai lent decât mişcarea de ridicare a scoarţei, rezultă o înălţare a reliefului în regiunea respectivă şi invers, dacă denudaţia este mai activă decât mişcarea de ridicare, relieful va fi distrus, creându-se o peneplenă (v.). În cazul mişcărilor de subsidenţă, denudaţia încetează lăsând loc acumulărilor care pot atinge grosimi mai mici sau mai mari, în raport cu amploarea mişcărilor respective. Interacţiunea dintre procesele de denudaţie şi mişcările scoarţei (forţele endogene) are loc la scară diferită, în timp şi spaţiu diferit, precum şi în sensuri şi cu amplitudini variabile. De pe urma interacţiunii lor s-au născut actualele forme de relief de pe suprafaţa Pământului. A. Penck a calculat că denudaţia face să coboare în medie suprafaţa globului terestru cu 8 cm în 1 000 de ani.

Deplasări de teren. Termenul are două sensuri: 1. Deplasări în masă (sens larg). 2. Deplasări bruşte (numai alunecări, prăbuşiri, torenţi noroioşi).

Deplasări în masă. Mişcarea maselor compacte de roci sau de dezagregări, sub impulsul gravitaţiei.

Deplasări individuale. Particule de rocă, mari sau mici, care se deplasează pe o pantă în virtutea gravitaţiei, de obicei în locuri fără vegetaţie (stânci, blocuri).

Depopulare. Proces de reducere a numărului populaţiei unei regiuni, mai rar al unei ţări. Cauza poate fi sporul migratoriu şi/sau natural negativ. Este tipic pentru unele regiuni agricole.

Depozit (depozit geologic). Material de natură detritică, organogenă, eruptivă sau cosmică, acumulat sub acţiunea de transport şi depunere a agenţilor modificatori externi, în anumite depresiuni ale scoarţei (lacuri, mări şi oceane etc.). Sedimentele respective rămân fie sub forma în care au fost depuse (ex.: depozitele de pietriş, de nisip etc.), fie sunt consolidate şi diagenizate devenind roci. După modul de formare, se deosebesc: depozite eluviale (rămase pe loc), reprezentate prin grohotişuri, laterite etc.; depozite de versant (subdivizate în: deluvii, coluvii şi proluvii); depozite detritice (la care materialul a fost transportat din locul de formare), din care fac parte roci ca: pietrişurile, conglomeratele, nisipurile, argilele, marnele, gresiile etc.; depozite saline (depuse prin precipitaţie chimică), caracterizate prin cristalinitate şi reprezentate prin sare gemă, gips, silvină etc. şi depozite biogene (de precipitaţie biochimică), din care fac parte: calcarele, diatomitele, fosforitele, cărbunii, ţiţeiul etc. După mediul geografic în care s-a produs depunerea, se deosebesc: depozite continentale, care pot fi: terestre (depozite eoliene (loess adus de vânt), de deşert, de stepă, eluviale, proluviale şi deluviale, vulcanice, speleene, glaciare (morene), niveo-eoliene (praf depus pe zăpadă şi rămas pe loc după topirea acesteia), de terasă (stratul aluvionar al acesteia) etc.) şi acvatice (depozite lacustre, fluviale sau aluviale (v). Aluviuni, fluvio-glaciare (aduse de torenţi glaciari şi provenind în parte din morene), de izvoare, mlăştinoase); depozite marine, care după locul şi condiţiile de formare pot fi: depozite lagunare, salmastre, de deltă, litorale, neritice, batiale şi abisale; depozite epicontinentale (depuse în mări de mică adâncime), între care amintim: depozite de calcare, de cretă, de diatomit, cărbunoase etc., larg răspândite în ţara noastră în Podişul Moldovenesc, sudul Dobrogei, Bazinul Transilvaniei, Câmpia Română etc. Sin. Depozit sedimentar. Sub denumirea de depozit geologic se mai înţelege şi materialul sedimentar, acumulat şi consolidat în profilul geologic al scoarţei, acoperit de formaţiuni mai noi, care-l împiedică de a mai fi supus denudaţiei (ca de ex.: depozitele oligocene acoperite de aluviuni actuale). Depozitele corelate sunt cele care provin dintr-o formă de eroziune ce s-a excavat concomitent.

Depresiune. (lat. depresio-adâncitură, formă adâncă). Formă de relief complexă, de dimensiuni variabile, situată la un nivel mai coborât decât relieful înconjurător. Termenul se foloseşte azi în mod generalizat pentru orice formă de relief negativă, indiferent de dimensiune şi de geneză. Aşa, de exemplu, se foloseşte termenul de depresiune pentru şesul Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului etc., alături de micile excavaţii întâlnite pe formaţiunile de loess cunoscute sub numele de crovuri. Depresiunile înconjurate de munţi se numesc depresiuni intramontane; cele situate la periferia munţilor, depresiuni submontane; cele situate între munţi şi dealurile subcarpatice, depresiuni subcarpatice, iar cele situate între culmile dealurilor, depresiuni intracolinare. După origine, depresiunile pot fi: depresiuni tectonice, formate în urma mişcărilor negative ale scoarţei (ex.: Bârsei, Petroşani, Haţegului, Beiuş-Vaşcău, Zarand-Gurahonţ etc.); depresiuni de baraj vulcanic, închise între munţii vulcanici şi relieful înalt învecinat (ex.: Ciucului, Giurgeului, Maramureşului etc.); depresiuni de eroziune, modelate prin acţiunea de denudaţie a agenţilor externi şi cu deosebire a apelor continentale curgătoare (ex.: Jijiei, Câmpulung Moldovenesc, Rucărului, Slănic etc.); depresiuni subsecvente, care sunt forme tipice de depresiuni de eroziune, dezvoltate la contactul rocilor de rezistenţă diferită, din care cauză au formă asimetrică. Tot ca "depresiuni" sunt considerate şi culoarele dintre dunele maritime sau cele dintre dunele continentale, precum şi unele forme carstice: dolinele, poljele (poliile) etc. După înfăţişarea reliefului de pe fundul depresiunilor, se deosebesc: depresiuni cu aspect de câmpie (ca de ex.: Bârsei = Braşovului, Făgăraşului, Haţegului, Ciucului etc.) şi depresiuni cu aspect deluros (ex.: Loviştei, Maramureşului, Dărmăneştilor etc.). Mai nou, depresiunile sunt clasificat mai variat, după origine, structură etc. Astfel, în unităţile montane există: depresiuni intermontane (închise de ramuri muntoase, ex.: Transilvania), depresiuni intramontane (în interiorul unei ramuri sau a unui masiv muntos, ex.: Depresiunea Petroşani), depresiuni periferice (la marginea unui munte), depresiuni golf (care pătrund în munte sub forma unor golfuri larg deschise spre exterior). Similare sunt şi: depresiuni intracolinare (între dealuri), submontane (la poala muntelui şi închise de dealuri sau de podiş), depresiuni de baraj vulcanic (Ciucului), depresiuni tectonice (create printr-o mişcare negativă ce realizează fie un graben sau culoar tectonic, fie un sinclinal, sau o caldeiră). Opus depresiunilor tectonice sunt depresiunile de eroziune, care se pot combina cu cele tectonice şi dau depresiuni erozivo-tectonice (sau tectono-erozive). Categoria de depresiuni închise (total) cuprinde pe cele de origine glaciară, carstică, eoliene, de tasare. În structurile monoclinale apar depresiuni subsecvente (ortoclinale), periferice (la contactul cu muntele), numite, pe total, şi depresiuni structurale. Depresiunile periferice sunt adesea şi depresiuni de contact (create la contactul unor roci moi cu altele dure); când o rocă dură barează depresiunea în aval, ea devine depresiune suspendată (ex.: Depresiunea Petreşti din spatele Cheilor Turzii). După relieful lor dominant, depresiunile mai pot fi: deluroase, câmpuri (Braşov), cu piemonturi (Haţeg), podişuri interioare; sau, după altitudine: joase, medii, înalte etc. Depresiune abisală sau groapă abisală (fosă).

Depresiune barică. V. Ciclon.

Depresiune barică ecuatorială. V. Calm ecuatorial.

Depresiune internă. Zonă de scufundare a scoarţei terestre, în general cu contur închis, mărginită de falii periferice, situată în interiorul unui sistem de orogen şi în care s-au depus, uneori în grosimi foarte mari, depozite sedimentare în care predomină formaţiunile lacustre şi salmastre (ex.: Bazinul de subsidenţă al Transilvaniei, ce a fost un lac al Mării Panonice, în care sedimentele ating o grosime până la 5 000 m).

Depresiune oceanică. Formă închisă şi neregulată, mărginită de pantele line ale taluzului continental, situată la adâncimi mai mari de 4 000 m. Oceanul Planetar are peste 20 de depresiuni repartizate aproape în număr egal în cele trei mari oceane. Părţile cele mai adânci ale Oceanului Planetar situate pe marginea bazinelor oceanice, având forme alungite şi adâncimi mai mari de peste 6 000 m, se numesc gropi, ulucuri abisale sau fose (ex.: groapa Filipinelor, Marianelor, Japoniei, Tonga, Kermadek etc.).

Depresiunea Aleutinelor. Centru de acţiune atmosferică din vecinătatea Aleutinelor, evidenţiat pe hărţile barice medii, datorită frecvenţei mari a ciclonilor care se formează ori se adâncesc în această regiune a Oceanului Pacific.

Depresiunea din Sahara. Câmp de presiune scăzută care predomină vara în Africa de Nord, datorită încălzirii excesive a suprafeţei active şi a aerului de deasupra.

Depresiunea Islandeză. Centru de acţiune atmosferică localizat pe hărţile barice medii în apropierea Islandei şi determinat de frecvenţa mare a ciclonilor care se formează sau se adâncesc în această regiune a Atlanticului.

Deraziune. Acţiunea de eroziune mecanică exercitată de o masă de roci sfărâmate, sau de o parte mai groasă a păturii de alterare, ce se deplasează lent pe o pantă, asupra rocilor de dedesubt, pe care le toceşte, sau le îndoaie spre aval. Creează văiugi de deraziune. Fenomenul a mai fost numit coraziune (W. Penck), precum şi îndoirea capetelor de strat.

Derea. Vale, vâlcea, pârâu mic sau gârlă de obicei cu apă permanentă (regionalism în Dobrogea).

Derezneak. Formaţiune de arbuşti cu Prunus spinosa, Amygdalus nana, Spirea sp., în regiunile stepice ale Rusiei, Ucrainei etc.

Deriva continentală. (lat. derivare-a devia, a abate). Deplasarea laterală, în diferite direcţii, a continentelor, înainte de ocuparea poziţiei lor actuale, rezultate din fragmentarea unui uscat continental unic (Pangea sau Urkontinent), format din Sial, care ar fi existat în trecutul geologic îndepărtat al Pământului (în Paleozoic şi anume în Carbonifer). Deplasarea acestora, urmare a rotaţiei planetei noastre şi a atracţiei exercitate de aştri, s-ar face pe subtratul relativ plastic, vâscos, format din rocile bazice (Sima) ale unui ocean unitar (Panthalassa). Unele blocuri de uscat au rămas mai mult în urmă, deplasându-se spre vest faţă de mişcarea de rotaţie a Pământului şi sub influenţa aceleiaşi forţe se deplasează şi dinspre poli spre ecuator. Deplasarea continentelor s-a făcut mai repede sau mai încet, ceea ce a dus la apariţia oceanelor şi la configuraţia actuală a globului terestru. Această ipoteză a fragmentării continentelor dintr-un tot unitar (ipoteza translaţiei sau a derivei continentelor) a fost elaborată, în 1912, de geofizicianul şi geologul meteorolog german Alfred Wegener (1880-1930), plecând de la asemănarea, respectiv suprapunerea aproape perfectă a ţărmurilor orientale ale celor două Americi cu ţărmul occidental al Euro-Africii, de la constatarea că majoritatea formaţiunilor geologice pe cele două ţărmuri sunt identice, că aceleaşi fosile de plante şi de animale caracterizează aceste terenuri separate, că aceleaşi fenomene climatice (în special glaciaţii), par a le fi afectat în trecut. Această ipoteză a avut de la început mulţi partizani şi mulţi adversari. Dacă asemănarea ţărmului Americii în dreptul Braziliei, cu scobitura golfului Guineii, în care se potriveşte (asemănare remarcată încă din secolul al XVII-lea de filozoful englez Bacon), este foarte concludentă, dacă Antarctica se intercalează ca o pană între vârful Americii de Sud şi vârful Africii, este mai greu de spus acelaşi lucru despre alăturarea Australiei, Indiei, Madagascarului şi Antarcticii. După discuţii care au durat aproape 50 de ani, cu argumente pro şi contra, ipoteza pare a primi astăzi confirmări ştiinţifice greu de tăgăduit. Astfel, descoperirea lanţurilor de munţi submarini vulcanici de pe fundul Oceanului Planetar, constatarea schimbării poziţiei polilor (curba de migraţie a Polului Nord întocmită pentru America de Nord este la vest de curba europeană, ceea ce demonstrează îndepărtarea Americii de Nord de Europa), constatarea alipirii continentelor deplasate (o dublă rotire prealabilă a Europei în raport cu Africa şi una asemănătoare a Americii de Nord, în raport cu cea de Sud, şi îmbinarea perfectă a lor la curba batimetrică de 1 000 m), datele furnizate de seismologie şi de topografia fundului mărilor (cele două Americi se deplasează de Euro-Africa cu 2 cm pe an; California se detaşează de continentul american cu 5 cm; Spania se deplasează uşor spre nord spre golful Biscaya; etc.) sunt argumente preţioase în sprijinul ipotezei derivei continentale. La aceasta se adaugă măsurarea precisă a deplasării continentelor cu ajutorul laserului retroreflector, plasat pe Lună de echipajul navei spaţiale "Apollo-12", care permite măsurarea deplasării unor puncte de pe suprafaţa Pământului cu aproximaţie de 10 cm. Un ultim argument al existenţei unui continent comun (America de Sud-Africa, continentul Gondwana) este rezultatul cercetărilor prof. J. Dönges şi W. Harder, de la Universitatea din Turbinque, care au descoperit în apele râului Yewa (din sud-estul Nigeriei) un vierme din familia Amphinelidae (Nesolichtus africanus) care parazitează pe Gymnarchus niloticus (un peşte electric de apă dulce), rudă cu Nesolichthus janickii, care parazitează în apele Amazonului, pe Arapaima gigas (cel mai mare peşte de apă dulce). Teoria lui Wegener a devenit actuală pe baza descoperirilor efectuate în ultima vreme în domeniul geofizicii, paleoclimatologiei, paleontologiei, geologiei, paleomagnetismului etc. Sondajele efectuate de nava oceanografică americană "Glomar Challenger" în Oceanul Atlantic în anul 1969 au dus la concluzia că şi în prezent America se depărtează de Euro-Africa, datorită expansiunii fundului oceanic, de o parte şi de alta a marii despicături a scoarţei terestre ("Great Rift Valley") care brăzdează prin mijloc Atlanticul. Sin. (engl.) Drift. V. şi Structura în plăci. Această teorie a căpătat în prezent noi fundamentări şi noi confirmări prin teoria tectonicii globale. V. Tectonica plăcilor.

Derivă litorală. Curenţi în lungul ţărmului, determinaţi de valurile cu direcţie oblică pe ţărm, care transportă lateral aluviuni şi sedimente de pe plaja submersă, modificând-o în permanenţă.

Derivat, relief. V. Relief.

Derocare. Operaţia prin care sunt sfărâmate rocile stâncoase în cursul dezvelirii unui zăcământ care urmează să fie exploatat în carieră. Se execută cu mijloace miniere obişnuite: perforatoare, explozivi etc.

Deruralizare. Etapă în dezvoltarea aşezărilor rurale, de modernizare şi diversificare a profilului lor economic, şi prin acestea se îndepărtează de imaginea clasică (aşezări cu funcţie exclusiv agricolă).

Desalinizare. Levigarea sărurilor din orizonturile superioare ale solurilor saline şi transportul acestora mai în adâncime, în urma coborârii nivelului apelor freatice, mineralizate sub adâncimea critică, fie datorită coborârii nivelului de bază al eroziunii cursurilor de apă, fie prin plantarea de arbori în perdele. Pentru împiedicarea acestui proces, care se produce, de cele mai multe ori, în regiuni cu relief vechi, se recomandă tratarea solului respectiv cu gips. Deci, desalinizarea este procesul de îndepărtare parţială sau totală a sărurilor solubile din sol sub influenţa factorilor naturali sau antropici. Sin. Desărăturare.

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin