Dic?ionar de Geografie

Facies de Adneth. Depozite sedimentare formate în Alpi şi Carpaţi în timpul Jurasicului inferior (Lias). Depozitele sunt alcătuite din calcare argiloase cu amoniţi. La noi în ţară se întâlneşte la Ormeniş cu conţinut de amoniţi. Depozitele sunt de adâncime mare. V. şi Hettangian.

Facies de cretă. Depozite formate în mări puţin adânci în Cretacicul superior, care cuprind foraminifere, nanoplacton, nămol calcaros etc. Creta albă în amestec cu alte substanţe dă creta cu alge, creta glauconitică sau fosfatică etc.

Facies de Culm. V. Culm.

Facies de fliş. V. Fliş.

Facies de Gosau. Strate formate în Cretacicul superior (Senonian) în nordul Munţilor Alpi. Stratele cuprindeu conglomerate, gresii, argile, cărbuni şi resturi organice mai ales de Hippurites, Cyclolites, Actaeonella şi Nerinea.

Facies de Gresten. Facies de ţărm ce cuprindea conglomerate, gresii, argile, cărbuni paralice şi bitumene formate în Jurasicul inferior (Lias) în Alpi şi Carpaţi. În România se află în zona Anina, Doman şi Braşov etc. V. şi Hettangian.

Facies de Hierlatz. Strate de roci formate în timpul Liasicului, în Alpi şi Carpaţi, ce cuprindeau corali, crinoide şi brahiopode. Este caracteristic mărilor puţin adânci.

Facies de Pläner. Depozite formate în Cretacicul superior (Cenomanian şi Turonian) în nordul Germaniei, cu conţinut de amoniţi, inocerami, alge şi calcare.

Facies de Weald. Facies de apă dulce apărut în bazinele Londrei şi Parisului la începutul Cretacicului inferior. La Bernissart, la baza acestor depozite a fost descoperit "cimitirul" de Iguanodon. V. Wealdian.

Facies jurasian. Facies dezvoltat în regiunea Munţilor Jura în Cretacic inferior. Faciesul este neritic şi recifal.

Facies provensal. Depozit calcaros dezvoltat în sud-estul Franţei, apărut în Cretacic inferior cu facies neritic şi recifal.

Faciesul de majolica. Depozit de calcare compacte albe din Jurasic superior şi Cretacic.

Faciesul urgonian. Depozite calcaroase de facies recifal dezvoltat în sud-estul Franţei în Cretacicul inferior (Barremian-Apţian inferior). Cuprind foraminifere, rudişti, coralieri şi nerinee.

Faciesul voconţian. Depozite de mare adâncă formate în sud-estul Franţei în timpul Cretacicului inferior, bogate în amoniţi.

Faciesul şisturilor verzi. V. Şisturi verzi.

Facolit. (gr. fakos-lentilă, lithos-piatră). Intruziune de roci magmatice concordantă în zona de boltă a unui anticlinal sau în albiile sinclinale. Are forma unei seceri, atât în secţiune verticală (transversală), cât şi în secţiune orizontală (pe harta geologică) şi dimensiuni relativ mici (maximum câteva sute de metri grosime şi până la un kilometru lungime).

Factor. Element material capabil de a produce o acţiune directă sau indirectă asupra altor elemente materiale, provocând reacţii corespunzătoare.

Factor climatic. Fiecare dintre factorii care caracterizează procesul de formare al climei. Se deosebesc: factori genetici (v.), care determină condiţiile de formare a climei pe toată suprafaţa Pământului sau într-o anumită regiune a acestuia (ex.: bilanţul radiativ şi caloric, circulaţia atmosferei, suprafaţa subiacentă, circuitul apei în natură etc.); factori geografici, care determină procesele de formare a climei într-un anumit loc de pe glob (ex.: latitudinea şi altitudinea, depărtarea sau apropierea de ocean, caracterul suprafeţei subiacente, poziţia şi orientarea reliefului, curenţii oceanici calzi sau reci, învelişul vegetal etc.); factori radiativi, care determină de asemenea formarea climei într-un anumit loc (ex.: fluxul radiaţiei solare, absorbţia, difuzia, reflecţia şi radiaţia terestră a atmosferei etc.).

Factor de ploaie. Raportul p (în mm) /t (în ^oC), în care p este cantitatea de precipitaţii anuale medii şi t, temperatura anuală medie. Este utilizat în pedologie pentru caracterizearea acţiunii căldurii şi umezelii în formarea humusului diferitelor tipuri de soluri şi are următoarele valori; soluri de deşert, 20; soluri castanii, 20-40; cernozi-omuri, 40-70; soluri brune de pădure, 60-80; podzoluri, peste 80.

Factor edafic. Solul sau alt substrat ca factor al dezvoltării organismelor vegetale şi animale.

Factor limitativ. Oricare din factorii ecologici aflat la limita inferioară (insuficienţă) sau superioară (exces) a eficienţei sale, încât limitează calitatea şi cantitatea de biomasă chiar dacă ceilalţi factori sunt în condiţii optime.

Factori antropici ai climei. Ansamblul activităţilor antropice (despăduriri, desecări, irigaţii, poluare a atmosferei etc.) de mare amploare, care determină modificarea condiţiilor climatice, contribuind astfel la geneza unor climate cu trăsături specifice.

Factori ecologici. Totalitatea factorilor mediului înconjurător capabili de a acţiona asupra vieţii organismelor şi a comunităţilor lor. Ei pot fi grupaţi: în factori abiotici sau fizici: climatici şi hidrici (aer, apă, lumină, căldură, umiditate, vânt), geomorfologici (altitudinea reliefului, înclinarea, expoziţia); factori edafici (solul cu proprietăţile lui fizice, chimice, biologice); factori biotici (interrelaţii fitocenotice, zoocenotice, biocenotice); factori antropici. Sin. Factori geografici, Factori de mediu.

Factori genetici de mediu. Ansamblul proceselor atmosferice (fluxurile radiative care străbat atmosfera şi circulaţia atmosferei), caracteristicilor fizico-geografice ale suprafeţei terestre (oceane, continente, relief, vegetaţie, strat de zăpadă şi gheaţă, sol etc.) şi activităţilor antropice (despăduriri, desecări, irigaţii, poluarea atmosferei etc.) care, în interacţiunea lor neîncetată, generează clima atât la scară planetară, cât şi la scară regională şi locală.

Factori geomorfologici. Factorii care generează relief prin acţiunile exercitate asupra scoarţei terestre. Sunt de două categorii: factori endogeni sau interni (care-şi au originea în forţe din interiorul scoarţei sau interiorul planetei) şi factori exogeni sau externi (originea energiei lor este căldura solară). După modul direct sau indirect de acţiune în crearea reliefului pot fi: factori activi (sau agenţii geomorfologici) şi factori pasivi (structura geologică şi petrografia, care impun reliefurile structurale şi petrografice). Omul este atât un factor direct (agent), cât şi indirect (factor antropic).

Factori pedogenetici. Factori care contribuie la formarea şi evoluţia solului (ex.: rocă, relief, climă, vegetaţie, om). Sin. Factori de formare a solului, Factori de pedogeneză, Factori de solificare.

Faeoziom. Unitate principală în legenda FAO, ce grupează soluri cu orizont A molic, cu sau fără orizont B argiloiluvial şi la care orizontul calcic, gipsic sau de acumulare pulverulentă de carbonaţi se găsesc la adâncime mai mare de 75-125 cm. Îi corespunde mare parte din cernoziomurile cambice şi argiloiluviale, precum şi unele cernoziomuri sau soluri cernoziomoide din sistemul românesc de clasificare.

Fagure. Microrelief creat pe faţete abrupte de roci dure expuse vântului şi ploilor, care ia naştere prin coraziune, dezagregare, uşoare dizolvări, având forma unor ciupituri similare cu ochiurile de fagure. Se formează pe calcare sau roci sedimentare mai slab cimentate şi cu granulaţie grosieră. Sunt nişte mici taffoni dispuse însă pe abrupturi (dimensiuni de 5-25 cm).

Fahlbande. Şisturi cristaline (în special gnaisuri) impregnate cu nodule şi cu granule de pirită, calcopirită, blendă şi sulfură de argint.

Fahlerz. Sin. Tetraedrit (v.).

Faleză. (germ. felsen-stâncă). Ţărm abrupt creat prin acţiunea de abraziune (v.) a mării asupra uscatului. Înălţimea falezei depinde de înălţimea reliefului desfăşurat în lungul ţărmului, iar panta ei, de natura şi structura rocilor. Falezele înalte, cu pante verticale, sunt constituite din roci tari (granite, gnaisuri, bazalte, gresii, calcare, dar pot fi constituite şi din roci mai moi ca loessul şi creta), iar falezele joase şi cu pante mici sunt alcătuite din roci cu coerenţă slabă, ca: argilele, luturile, luturile nisipoase etc. La baza (piciorul) falezelor se formează prin acţiunea erozivă a valurilor firide de abraziune. Valurile scot în relief toate diferenţele de duritate ale rocilor care alcătuiesc falezele, creând în ţărm forme de grote, de arcade, de tuneluri, de portaluri, de coloane etc. În regiunile tropicale, calcarele care se găsesc în regiunea falezelor sunt atacate atât de acţiunea mecanică a valurilor cât şi de acţiunea chimică şi biochimică. Datorită subminării bazei sale, prin acţiunea mecanică a valurilor şi prin năruirea materialului de deasupra firidei, rămas fără sprijin, faleza se retrage continuu, lăsând în faţa ei o suprafaţă înclinată spre larg, numită platformă de abraziune. După timpul de formare sau după faza de evoluţie, se deosebesc: faleze vii, actuale, recente, în care valurile lovesc continuu şi direct (ex.: pe ţărmul românesc la S de capul Midia, în SE Angliei, pe ţărmurile insulelor create din cenuşe şi scorii vulcanice puţin consolidate din insula Krakatoa) şi faleze moarte, vechi, care nu se mai găsesc sub acţiunea directă a valurilor, fiind separate de mare prin platforme de abraziune sau plaje. Prin retragerea falezei, albiile apelor curgătoare temporare care odinioară se vărsau în mare se scurtează cu timpul, rămânând sub forma unor văi suspendate (numite valleuses pe coasta franceză a Canalului Mânecii), întrucât nu-şi pot adânci albiile în pas cu rapida erodare a falezei (mai mulţi metri pe an) se observă pe ţărmul de SE al Marii Britanii şi pe ţărmurile insulelor constituite din cenuşi şi scorii vulcanice puţin consolidate (Insula Krakatoa, Insulele Tonga etc.). De asemenea este de semnalat şi retragerea ţărmului dobrogean constituit din loess, la est şi la sud de Constanţa (până la sud de Mangalia). Ţărmul cu faleze înalte şi cu văi suspendate este inaccesibil aşezărilor portuare, deoarece nu există puncte de acces spre mare, în afară de gurile râurilor care au reuşit să se adâncească până la nivelul mării. COMPLETARE. La baza firidei se formează firida de abraziune, iar în continuarea ei spre mare apare o suprafaţă netedă şi uşor înclinată, pietroasă, numită estran (când este îngustă), sau platformă de abraziune (ce intră prelung sub apele mării). Deasupra firidei, valurile scot în evidenţă, prin abraziune diferenţială, diferenţele de duritate ale rocilor, creând: culoare, puţuri, grote, tuneluri, arcade, coloane, portaluri etc. În terenurile calcaroase, valurile şi stropii ajunşi pe faleză realizează o etajare de forme, începând cu lapiezurile din partea superioară, apoi mici excavaţiuni cu apă şi trepte netede în zona de deferlare (la ape mari) şi partea joasă cu alge calcaroase. Pe faleze din cristalin şi roci metamorfice, sub efectul dezagregării granulare şi al dizolvării, apar alveole de tipul taffoni şi al fagurilor, marmite şi chiar lapiezuri. În zona rece, faleza este modelată de crioclastism şi de sloiurile de gheaţă, care contribuie la formarea firidei şi la lărgirea platformei. Când faleza coboară brusc la adâncimi mari (neavând platformă) se numeşte faleză plonjantă, iar când ea provine dintr-un versant ce a fost invadat de mare, este o faleză falsă (nu s-a format prin abraziune).

Faleză de gheaţă. Faleză realizată în partea terminală a gheţarilor de calotă ajunşi până la ocean. Faleza de gheaţă se poate realiza şi la marginea gheţarilor plutitori peste care se acumulează névé.

Falie. Dislocaţie rupturală în scoarţa Pământului, pe suprafaţa de discontinuitate (de rupere sau de fracturare) a căreia două compartimente (părţi ale unui aceluiaşi strat) sunt deplasate unul faţă de altul, realizându-se o denivelare în care un compartiment este mai jos (aripa scufundată sau de culcuş), iar altul este mai înalt (aripa ridicată sau de acoperiş). Faliile se recunosc într-o secţiune naturală (ex.: în malul unui râu) prin aceea că stratele formaţiunii respective se termină brusc la linia de ruptură (planul de falie), iar dincolo de aceasta, pe aceeaşi orizontală, se întâlnesc alte strate, mai noi sau mai vechi. Elementele unei falii sunt: compartimentele (coborât şi, respectiv, ridicat), planul (suprafaţa pe care au alunecat cele două compartimente; la rocile dure, pe acest plan se produce o polizare puternică, cu striuri şi părţi lucioase, numite oglinda faliei), linia de falie (este aliniamentul marcat de planul faliei pe suprafaţa topografică), relieful, săriturile (distanţa pe verticală între cele două blocuri), separarea, lungimea, adâncimea, înclinarea (unghiul planului în raport cu orizontala). Clasificarea morfologică a tipurilor de falii se face după mai multe criterii (de cele mai multe ori combinate): situaţia izolată sau asociată a faliilor, poziţia stratelor (orizontală, înclinată), poziţia planului de faliere (verticală, oblică, orizontală), poziţia flancurilor faţă de planul de faliere etc. Faliile izolate (singulare) sunt falii simple, care au planul de faliere vertical (falie armonică de tip I, falie armonică de tip II şi falie dizarmonică) sau oblic (falii normale directe sau inverse). Planul de faliere poate fi concordant cu înclinarea stratelor (falie conformă sau cataclinală) sau înclinat invers faţă de acestea (falie contrară sau anaclinală). Faliile la care planul de faliere este orizontal şi deplasarea compartimentelor de asemenea orizontală se numesc decroşări (v.). După raporturile reciproce de amploare sau de vârstă, se deosebesc: falii principale (cu extindere şi cu săritură mari) şi falii secundare (cu extindere şi cu săritură mai reduse). Flancurile faliilor pot fi lipite (falii închise) sau depărtate (falii deschise), în acest din urmă caz spaţiul liber fiind umplut cu brecii, cu mineralizaţii hidrotermale (filoane) sau cu materiale magmatice intruzive (dyke-uri). Dacă de-a lungul planului de ruptură pot circula liber lichide (apă, ţiţei), faliile sunt drenante sau neetanşe; în caz contrar sunt falii nedrenante sau etanşe. În funcţie de direcţia planului de falie faţă de direcţia planului de falie faţă de direcţia stratelor, respectiv a cutelor, se deosebesc: falii longitudinale, când aceste două direcţii sunt paralele (ex.: falia care separă Carpaţii Orientali de Subcarpaţi, falia care separă Subcarpaţii de Podişul Moldovei şi de Câmpia Română etc.); falii transversale sau ortogonale (ex.: falia Focşani-Galaţi-Tulcea, falia Pecineaga-Camena din Dobrogea etc.) şi falii diagonale sau oblice (ex., falia Trotuşului). Faliile se mai pot deosebi după sensul deplasării absolute a flancurilor: falie gravitaţională, falie de ridicare, falie de supraîmpingere (falie inversă la care a fost activ compartimentul din acoperiş) şi falie de subîmpingere (falie inversă cu compartimentul din culcuş activ). Faliile apar de cele mai multe ori asociate în sisteme sau în fascicule (grupări) de falii, care pot fi: radiale, periferice, în trepte (v. Horst, Graben), conjugate, în releu (culise), în X şi în Y. Faliile au şi un rol geologic şi economic, multiplu, uneori favorabil, alteori defavorabil. Astfel, ca urmare a injectărilor magmatice pe crăpături, iau naştere roci intruzive filoniene (pegmatite etc.); în cadrul erupţiilor vulcanice oferă căi de acces ale magmei spre suprafaţă; în manifestările postvulcanice se formează izvoare minerale; în generarea cutremurelor de pământ sunt linii de minimă rezistenţă; favorizează aducerea spre suprafaţă a unor corpuri de minerale utile; pot crea ecranări tectonice în calea migrării hidrocarburilor şi deci pot forma capcane pentru acestea; faliile drenante sunt căi de inundare sau de emanaţii de gaze în exploatările subterane; creează dificultăţi în forarea sondelor (pierderi de noroi de foraj, turtiri şi deviaţii nedorite de coloane etc.) şi, prin circulaţia liberă a apelor, conduc la degradarea zăcămintelor de ţiţei şi gaze etc. V. Relief de falie.

Falie transformantă. Falie transversală pe dorsalele medio-oceanice care întrerup continuitatea riftului (termen introdus de T. Wilson, 1965). În lungul lor apar mişcări orizontale de sensuri opuse, deoarece între două segmente deplasate ale riftului ele "lipesc" bucăţi din două plăci diferite; de aceea, aici apar fricţiuni importante şi cutremure mai puternice (ex.: falia Romanche, care împarte dorsala medio-atlantică în două).

Falune. Depozite sedimentare necimentate, constituite predominant din cochilii de gasteropode şi lamelibranhiate. V. şi sub Lumaşel.

Famennian (famenian). Etajul superior al Devonianului superior caracterizat prin specii de brahiopode, amoniţi etc. Fosilele caracteristice sunt Kosmoclymenia undulata şi Phacops bergicus.

Familie de roci. Asociaţie de roci magmatice cu compoziţie chimică şi mineralogică asemănătoare. Ex.: familia granitelor (v.), granodioritelor (v.), sienitelor (v.), dioritelor (v.), gabrourilor (v.), peridotitelor (v.) etc.

Familie de sol. Unitate taxonomică de nivel inferior, separată pe criteriul naturii şi texturii materialului parental.

Fan. Con foarte aplatizat din care se pot construi, prin îngemănare, glacisuri (alluvial fan) şi pedimente (rock fan). Sin. Abanico, în America Latină.

Fanerocristalină (Faneritic). Calitatea structurii unor roci magmatice în care apar vizibile, cu ochiul liber, cristale mari, bine dezvoltate (fanerocristale) ale mineralelor componente.

Fanglomerate. V. Torent noroios.

Fascicul de cute. V. sub Cutare.

Faună. Totalitatea animalelor existente într-o anumită arie geografică sau epocă din istoria Pământului.

Favosites. Coralier tabulat, colonial. Este caracteristic faciesului recifal din Silurian (specia Favosites Gothlandica) şi din Devonian (specia Favosites polymorpha).

Fayalit. (de la numele insulei Fayal din Arhipelagul Azorelor, unde a fost găsit prima dată). Ortosilicat de fier (Fe₂SiO₄) din grupul olivinei, care conţine până la 76% FeO şi deseori MgO, ZnO etc. Se formează în cavităţile unor sticle vulcanice (obsidian), în unele riolite şi pegmatite, în unele roci sedimentare de contact metamorfic etc. S-a întâlnit în S.U.A., Suedia, Italia.

Faţete de falie. Suprafeţe triunghiulare sau trapezoidale decupate prin fragmentarea abruptului de falie, de către văile ce curg perpendicular pe linia de falie.

Faubourg. Parte a unui organism urban situată dincolo de limitele sale juridice, spaţiale, actuale sau trecute. Evoluţia urbană tinde spre încorporarea faubourgului drept cartier în masa urbană. Sin. Suburban.

Fază de formare a solului. Intervalul de timp în care solul evoluează aproximativ în aceleaşi condiţii de mediu. Sin. Fază de pedogeneză, Fază de solificare.

Fază orogenică (sau de cutare). Etapă de intensitate maximă a mişcărilor tectonice, care este pusă în evidenţă prin discordanţele unghiulare între strate; se grupează în cicluri orogenice, fiecare încheindu-se cu formarea unui lanţ muntos. În Carpaţii Româneşti, în fazele austrică şi laramică a fost cutată zona centrală, iar în fazele savică, stitică şi valahă (orogeneza alpină) zonele periferice.

Fază fenologică. Perioadă din ciclul de vegetaţie a plantelor (ex.: încolţirea, înfrunzirea, înflorirea etc.). Sin. Fenofază.

Fazenda. Mare domeniu agricol în Brazilia, adesea specializat în producţia de trestie de zahăr, de cacao, sau de cafea. Proprietarul se numeşte fazendeiro. Sin. Hacienda.

Făgaş. Şanţ lung în formă de litera V, săpat de apele de ploaie; ogaş incipient. V. Ogaş.

Făget. Pădure de fag (Fagus sp.).

Făină glaciară. Fracţiuni fine morenaice prin a căror frecare laminară se realizează polizarea rocilor de sub gheţar.

Feidj. (ar.). Culoarele dintre dunele longitudinale care sunt acoperite cu nisip (fără a lăsa descoperit substratul). Când pânza freatică este la mică adâncime, în aceste culoare cresc ierburi rare şi tufe cu ghimpi.

Feldspatoizi. Minerale magmatice leucrocrate, constituite din silicaţi aluminoşi de Na, K şi Ca, care se întâlnesc, relativ rar, în roci magmatice alcaline, sărace în silice şi fără cuarţ. Înlocuiesc feldspaţii. Ex.: leucit (v.), nefelin (v.), sodalit (v.) etc. În ţara noastră, roci cu feldspatoizi se găsesc la Ditrău (jud. Harghita), cunoscutele sienite nefelinice, şi în sudul Banatului.

Feldspaţi. Alumosilicaţi sau silicaţi dubli de K, Na şi Ca care formează circa 55% din greutatea scoarţei terestre. Se întâlnesc circa 60% în rocile magmatice, 30% în rocile metamorfice şi circa 10% în gresii şi conglomerate. Conţin uneori Be şi, în cantităţi foarte mici: Li, Rb, Cs, Sr etc. Sunt minerale leucocrate. Corespunzător particularităţilor compoziţiei lor chimice, se deosebesc: feldspaţi alcalini (potasici şi sodopotasici), care formează o serie izomorfă între feldspaţii potasici şi sodici (ex.: sanidina, ortoza, adularul, microclinul, anortoclazul); feldspaţi calcosodici (plagioclazi) ca albitul, anortitul etc, feldspaţi de potasiu şi bariu (hialofani), mai rari, care reprezintă tot amestecuri izomorfe. Varietăţile limpezi de feldspaţi se folosesc ca pietre semipreţioase, iar feldspaţii alcalini, în industria sticlei şi a ceramicii. Sunt şi unii plagioclazi care se folosesc ca piatră decorativă (ex.: labradoritul, aventurinul). În ţara noastră sunt cunoscute şi exploatate zăcămintele pegmatitice de feldspaţi de la Teregova, Armeniş etc. (jud. Caraş-Severin), Muntele Rece (jud. Cluj) etc. Feldspaţii sodopotasici apar, de asemenea: în roci granitice şi sienitice alcaline mezozoice la Braşov-Dealul Melcilor, Orşova, Ogradena (jud. Mehedinţi), Turcoaia, Camena (jud. Tulcea), iar cele potasice: în multe roci ale fundamentului Carpaţilor Orientali (Pietrosul, Tulgheş, Rarău etc.), Carpaţilor Meridionali (Lotru, Şureanu) şi Carpaţilor Occidentali (Semenic, Poiana Ruscă, Munţii Apuseni-seria de Muncel); în granitele paleozoice din Carpaţii Meridionali (Parâng, Reci, Şuşiţa, Tismana, Sfârdinu, Cherbelezu, Sicheviţa etc.), Munţii Apuseni (Şiria, Lipova, Baia de Arieş, Muntele Mare etc.) şi nordul Dobrogei (Pricopan, Greci, Turcoaia etc.); în Munţii Drocea (Zarandului), Bihor, Vlădeasa; în riolitele din Munţii Oaş, Munţii Metaliferi; etc. (v. şi Plagioclazi).

Felscuarţit. Varietate de cuarţit (v.) fără ciment de legătură între ganule, care sunt legate între ele numai prin forţa de coeziune. Se transformă în tridimit (componentul de bază al refractarelor silica) la temperaturi înalte, de 1 500-1 550^o, fiind din această cauză mai rar întrebuinţat la fabricarea acestor refractare, preferându-se findlingscuarţitul (v.), care se transformă la temperaturi mai joase (sub 1 450^o).

Fenacit. (gr. fenachis-înşelător, datorită faptului că varietăţile sale incolore, sub formă de fragmente, nu se pot deosebi de cuarţ). Silicat natural de beriliu (Be₂SiO₄), întâlnit rar în pegmatitele rocilor magmatice acide, asociat cu: topaz, beril, apatit etc., şi în micaşisturi. Se întrebuinţează ca minereu de beril, iar varietăţile colorate şi transparente, ca pietre semipreţioase. Un zăcământ cunoscut, unde fenacitul a fost găsit în cristale prismatice mari şi în macle cu cuarţ şi albit, este la Kragerö (Norvegia).