Dic?ionar de Geografie

Fenologie. (gr. phainein-a apărea, logos-ştiinţă). Ramură a biologiei care studiază succesiunea modificărilor exterioare vizibile ale plantelor şi animalelor, în raport cu evoluţia factorilor meteorologici anotimpuali (ex.: înflorirea, frcutificarea sau maturizarea unor anumite plante; migraţiile peştilor, păsărilor etc.). Datele fenologice servesc la întocmirea hărţilor bioclimatice cu ajutorul cărora se poate urmări repartiţia punctelor unde anumite fenomene se produc în acelaşi timp sau cu un decalaj oarecare; ele sunt folosite de ecologi, biogeografi, meteorologi, climatologi, apoi hidrologi, precum şi în practica agricolă şi silvică.

Firn. (germ. firni-de anul trecut, vechi). Stare a zăpezii din cuprinsul circurilor glaciare, în care fulgii de zăpadă din stratele mai adânci au devenit, prin tasare sau topire parţială şi recristalizare, granule de gheaţă (gheaţă de firn). Apele infiltrate, rezultate prin topirea zăpezii de la suprafaţă, contribuie la mărirea granulelor de gheaţă, iar densitatea lor creşte în mod regulat cu adâncimea, păstrând totuşi o porozitate destul de mare care-i dă culoarea alburie. Gheaţa de firn este alimentată de zăpezile care cad în timpul ninsorilor pe câmpul de firn şi din avalanşele care se formează pe versanţii foarte înclinaţi ale circurilor glaciare. Ea alimentează, la rândul ei, masa gheţarilor care se formează din circ. Sin. Névé (termen francez). Se folosesc şi termeni ca: morenă de firn (sau de névé), feston de névé, reprezentând o acumulare de pietre depuse la baza mai înclinată a unui abrupt pe care se află; este ceva intermediar între poale de grohotiş şi un arc morenaic.

Fizica atmosferei. V. Meteorologie.

Flamură de nori. Nor cu aspect de drapel alb, arborat parcă pe vârfurile montane înalte, izolate. Ia naştere datorită răcirii adiabatice a aerului în mişcare ascendentă pe pantele "din vânt" ale munţilor.

Flux turbulent de căldură. Flux vertical de căldură, orientat cel mai adesea de jos în sus şi datorat amestecului turbulent al aerului.

Focul Sfântului Elm. V. sub Electrometeor.

Foehn (Föhn). (lat. favonius-vânt de vest, călduţ). Vânt cald şi uscat cu caracter descendent care se formează după trecerea aerului peste o culme muntoasă, ca urmare a comprimării şi încălzirii adiabatice a acestuia. Ia naştere când de o parte a unui lanţ muntos se găseşte un anticlon, iar de cealaltă parte, o arie de minimă barometrică (o depresiune): aerul anticiclonic, căutând să depăşească lanţul muntos, urcă pe versantul din partea sa, se răceşte prin detentă şi devine umed-saturat, fapt care va determina condensarea vaporilor de apă (conţinuţi în aerul descendent), după procentul pseudoadiabatic (0,5^o la 100 m). La coborâre, pe versantul opus, aerul se comprimă prin mişcarea sa descendentă şi se încălzeşte adiabatic cu 1^oC la 100 m. În felul acesta aerul ajunge cu o temperatură mai ridicată la poalele versantului pe care coboară, decât cea pe care o avusese în punctul de plecare de pe versantul opus. Foehnul cel mai tipic se formează în Munţii Alpi (între Italia şi Elveţia), unde apare ca un vânt violent şi cald care declanşează formarea avalanşelor de zăpadă. Vânturi de acelaşi tip se mai întâlnesc în Munţii Himalaya, Caucaz, Pirinei, Atlasul Telian; apoi în Munţii Stâncoşi (unde poartă numele de chinook); în Anzi (zonda); în Carpaţii Meridionali (Vântul Mare) etc. În ţara noastră, efect de foehn se simte şi la aerul care trece munţii, dinspre Transilvania, în regiunea Carpaţilor de Curbură, unde se înregistrează o micşorare a umidităţii relative a aerului şi a nebulozităţii, precum şi o încălzire de tip adiabatic.

Forţa Coriolis. V. Coriolis, forţă.

Forţa de deviaţie. V. Coriolis, forţă.

Forţa (tăria) vântului. Exprimarea în grade Beaufort a vitezei vântului.

Fotometeor. Fenomen optic care se produce în atmosferă (halo, coroană, curcubeu, glorie, inel Bishop, miraj etc.).

Fotometru. Instrument cu ajutorul căruia se determină intensitatea diferitelor fluxuri luminoase din atmosferă.

Front atmosferic. Linia care reprezintă intersecţia suprafeţei frontale (v.) cu suprafaţa terestră. După masa de aer care este mai activă la formarea frontului se deosebesc: fronturi reci şi fronturi calde. Din contopirea unui front rece cu unul cald, rezultă un proces de ocluziune (v.) care dă naştere unui front oclus. Fronturile atmosferice poartă denumirea masei de aer care înlocuieşte pe cea aflată în retragere. Între principalele mase de aer (v.) care afectează regiunile ţării noastre se întâlnesc următoarele fronturi atmosferice: front arctic, care se formează la intersecţia unei mase de aer arctic, cu o masă de aer din zona temperată şi front polar, care separă aerul temperat de la latitudinile mijlocii (numit aer polar) de aerul tropical. În regiunile intertropicale se formează la întâlnirea maselor de aer ale alizeului din emisfera nordică cu cele ale alizeului din emisfera sudică, un front intertropical sau ecuatorial. Apariţia fronturilor atmosferice determină schimbarea vremii într-o regiune oarecare şi este condiţionată de apariţia centrilor barici de mare şi de mică presiune. Mai pe larg, frontul înseamnă zonă de separaţie între două sau mai multe mase de aer cu însuşiri diferite, în care gradienţii principalelor elemente meteorologice au valori deosebit de mari. Convenţional, această zonă se numeşte suprafaţă de discontinuitate sau suprafaţă frontală când este situată la înălţime şi linie frontală sau linia frontului, când suprafaţa frontului, când suprafaţa frontală intersectează suprafaţa terestră. Fronturile trasate pe hărţile sinoptice reprezintă tocmai liniile de intersecţie ale diferitelor suprafeţe frontale cu suprafaţa terestră. După dimensiunile şi intensitatea dinamicii lor se deosebesc: fronturi principale (care separă mase de aer cu origini diferite geografice şi poartă numele uneia dintre masele separate, ca de exemplu: front arctic sau antarctic, front polar sau temperat şi front ecuatorial) şi fronturi secundare (care separă mase de aer cu aceeaşi origine, dar având însuşiri fizice diferite, din cauza interacţiunii mai mult sau mai puţin îndelungate cu suprafaţa activă peste care s-au deplasat). După dezvoltarea lor verticală se disting: fronturi troposferice (cu mare întindere verticală) şi fronturi la sol (puţin înalte), care se pot transforma unele în altele. După modul cum circulă aerul în zona frontului se deosebesc: anafronturi (aerul cald alunecă ascendent pe deasupra suprefeţei frontale) şi catafronturi (aerul alunceă descendent pe suprafaţa frontală). După direcţia de deplasare se disting: fronturi calde (care se deplasează spre masa de aer rece, în timp ce aerul cald alunecă ascendent de-a lungul penei de aer rece); fronturi reci (care se deplasează spre masa de aer cald, deasupra părţii lor posterioare putând exista atât mişcări ascendente ale aerului (fronturi reci de ordinul I) cât şi mişcări descendente (fronturi reci de ordinul II) şi fronturi staţionare (care, fiind paralele cu izobarele, nu-şi modifică poziţia în spaţiu, de-a lungul maselor de aer deplsându-se orizontal). După complexitatea lor se disting: fronturi simple (care separă două mase de aer) şi fronturi complexe sau ocluse (care separă mai mult de două mase de aer). Aceste din urmă pot fi: fronturi ocluse de tip cald (se formează când aerul rece din spatele frontului rece, cu deplasare mai rapidă, este mai puţin rece decât aerul rece din faţa frontului cald, pe care îl ajunge din urmă) şi fronturi ocluse de tip rece (iau naştere când aerul rece, din spatele frontului rece, cu deplasare mai rapidă, este mai rece decât aerul rece din faţa frontului cald, pe care îl ajunge din urmă). După intensitatea proceselor şi fenomenelor meteorologice care le însoţesc se disting: fronturi active (însoţite de sisteme noroase bine dezvoltate şi de precipitaţii abundente) şi fronturi pasive (însoţite de formaţiuni noroase slab dezvoltate, din care nu cad precipitaţii).

Frontogeneză. Naşterea fronturilor, condiţionată de existenţa curenţilor aerieni de sens contrar care apropie masele de aer cu însuşiri fizice diferite, aceştia apar de regulă în formaţiunile barice caracterizate prin fenomenul de convergenţă a maselor de aer (ciclonul, talvegul depresionar şi şaua barică pe axa de comprimare). Fronturile iau naştere şi în situaţiile când convergenţa se datorează deplasării în aceeaşi direcţie, dar cu viteze diferite, a două mase de aer, precum şi în cadrul aceleiaşi mase de aer, când instabilitatea şi contrastele termice orizontale sunt accentuate.

Frontoliză. Destămarea fronturilor, proprie formaţiunilor barice caracterizate prin fenomenul de divergenţă a maselor de aer (anticiclonul, dorsala anticiclonică şi şaua barică pe axa de dilatare).

Fulger. Electrometeor constând dintr-o descărcare electrică bruscă (între doi nori, în interiorul aceluiaşi nor sau între nori şi suprafaţa terestră) însoţită de o manifestare luminoasă. După formele pe care le îmbracă se disting: fulger liniar (este cel mai obişnuit şi are forma unei linii drepte ori frânte, adesea ramificată, cu lungimi de 2-3 km, dar şi de 20 km); fulger difuz (iluminare difuză, relativ frecventă, în interiorul unui nor orajos); fulger globular (apare rar, sub forma unei sfere incandescente cu diametrul de 10-20 sau chiar 100 cm, cu deplasare lentă şi plasticitate mare, care îi permite să se deformeze şi să pătrundă prin spaţii înguste (îşi încheie existenţa printr-o explozie violentă); fulger în mătănii (se produce rar şi are forma unui şirag de mărgele luminoase.

Furtună. Intensificare de durată a vitezei vântului, care produce efecte distructive atât pe uscat, cât şi pe suprafeţele acvatice pe care le agită puternic. Este caracteristică trecereii ciclonilor adânci.

Furtună de praf. Vânt foarte puternic care dizlocă de pe sol particule de praf şi/sau nisip, transportându-le la înălţimi şi distanţe mari. Uneori partea anterioară a furtunii de praf are înfăţişarea unui zid care înaintează ameninţător, asemenea unui tăvălug uriaş.

Furtună magnetică. Variaţii bruşte şi ample ale magnetismului terestru, provocate de intenisficarea activităţii solare şi având drept consecinţă înrăutăţirea recepţiei radio pe unde scurte.

G
G. Orizont de glei (v.).

G1. Strat slab ionizat de la limita superioară a ionosferei (v. Ionosferă).

Gabrou. (it.). Rocă magmatică intruzivă, bazică, de culoare cenuşie închisă, verde-negricioasă sau neagră, formată din feldspaţi plagioclazi bazici (labrador, bytownit, anortit) şi un piroxen (dialag), la care se asociază uneori: augit, biotit, hornblendă, olivină şi unele minerale accesorii, ca: ilmenit, pirotină, magnetit etc. Gabroul se prezintă sub formă de masive, filoane, pânze de intruziune, dyke-uri etc. Prin diferenţiere magmatică se formează numeroase varietăţi de gabrou (norit, anortozit, troctolit etc.). Se întrebuinţează ca material de construcţie (în special pentru decorări interioare), ca piatră de pavaj şi piatră spartă (are rezistenţa la compresiune până la 2 800 daN/cm²), iar varietăţile mai închise la culoare, ca pietre de ornament şi pietre funerare. Zăcăminte mari de gabrou se găsesc în Munţii Ural, în Scandinavia, Canada, Africa de Sud etc., iar în ţara noastră lângă Greci (jud. Tulcea), la Iuţi (jud. Caraş-Severin), la Urdele şi Petrimanu (Munţii Parâng), la Ciungani (jud. Hunedoara), unde s-a descoperit o varietate de gabrou bogat în magnetit cu titan şi vanadiu.

Gadolinit. Sin. Yterbit (v.).

Gagat. Varietate de cărbune bituminos compact, de culoare neagră mată, care se poate lucra şi şlefui. Este întrebuinţat la confecţionarea unor mărgele. Sin. Jais.

Gaize. Roci silicioase poroase şi uşoare, constituite din granule de cuarţ (5-80% din masa rocii) iar restul din organisme silicioase (în special spongieri, liberi sau umplând cavităţile rocii, până la 50% din masa rocii), cimentate cu calcedonie. Sunt întrebuinţate ca înlocuitor al pământului (v.) şi la fabricarea unor cimenturi şi mortare. Se găsesc în Franţa, la Kiev (Ucraina) etc., răspândite în formaţiuni de vârstă cretacică, în care apar cu o structură vacuolară, care permite acumularea şi circulaţia apelor subterane.

Galenă. (lat. galena-minereu de plumb). Sulfură naturală de plumb (PbS), care se formează predominant pe cale hidrotermală, în filoane tipice, şi parţial metasomatic (pneumatolitic), în roci calcaroase, de contact, şi, rar, sedimentar. Conţinând 86,8% Pb, este cel mai important minereu de plumb, folosit la extragerea metalului şi, în mai mică măsură, la prepararea litargei (PbO). Zăcăminte de plumb importante, în care galena constituie mineralul mai predominant, sunt: în Caucazul de Nord, Transbaikalia, Turkestan, S.U.A. (statul Missouri, Leadville-Colorado, numit "oraşul plumbului" etc.), Germania, Polonia, Spania, Belgia, Australia, Mexic, Bolivia, Canada, Maroc etc. În ţara noastră se întâlneşte în filoanele hidrotermale din Maramureş (Ilba, Nistru, Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic etc.), în cristalinul Carpaţilor Orientali (Cârlibaba, Chiril, Pojorâta, Broşteni-jud. Suceava; Bălan-jud. Harghita; etc.), în Banat (la Bozovici, Sasca Montană, Oraviţa-Ciclova Română, Tincova etc.-jud. Caraş-Severin); în cristale perfecte la Crăciuneşti (jud. Hunedoara); în toate zonele cu sulfuri complexe, în mase compacte (la Ruşchiţa-jud. Caraş-Severin) etc.

Galerie. Formă de relief subterană, de tipul tunelului, reprezentată printr-o cavitate relativ îngustă şi alungită, aproape sau chiar orizontală, săpată prin dizolvare şi eroziune mecanică în lungul fisurilor, al diaclazelor, faliilor şi a planelor de discordanţă; formă de relief antropic rezultată în urma lucrărilor miniere de prospecţiuni (galerii de mină). Galerie biogenă, realizată de animale tericole (ex., cârtiţa).

Galeţi. Fragmente de roci dure rotunjite prin transport de către apă sau valuri, cu dimensiuni între 2 şi 20 cm (mai mari ca prundişul şi mai mici ca bolovanii). Prin acumulare şi cimentare alcătuiesc pietrişurile şi conglomeratele. La galeţi se măsoară gradul de uzură cu ajutorul unor indici: de aplatisare, disimetrie, tocire. De asemenea, la galeţi se apreciază forma: rotundă, ovală, angulară. Suprafaţa galeţilor prezintă aspecte variate după agentul de eroziune care i-a polizat; cei fasonaţi de vânt sunt satinaţi, uşor ciupiţi şi uneori cu faţete; cei fasonaţi de gheţari sunt striaţi; cei calcaroşi, atacaţi de dizolvare, prezintă rugoziţăţi, sau vermiculaţii sinuoase sau impresiuni (când dizolvarea s-a realizat la contactul dintre doi galeţi). V. Bolovan şi Bolovăniş.

Galmei. Sin. Calamină, Hemimorfit (v.).

Gangă. (germ. Gang-traseu, filon). Totalitatea mineralelor sterile care însoţesc o substanţă utilă într-un zăcământ metalifer. Sunt minerale de gangă: silicea (sub formă de cuarţ, mai rar calcedonie), calcitul, baritina, aragonitul, fluorina, dolomitul, sideritul, rodocrozitul, gipsul, sericitul, mineralele argiloase etc. În procesul de prelucrare şi de concentrare a mineralelor utile, ganga, inutilizabilă, se înlătură. În anumite condiţii, însă, mineralele de gangă pot constitui un produs minier secundar utilizabil (ex.: baritina, fluorina).

Gangamopteris. (gr. gangamon-reţea mică, pteris-ferigă). Ferigă (nesigură) fosilă. Este dificil de încadrat precis în sistematica vegetală. Caracterizează flora de climă rece a continentului Gondwana (v.) din timpul glaciaţiei permiene, precum şi a Permianului din regiunile nordice ale Rusiei. Nu este cunoscută în România.

Ganoizi. (gr. ganos-strălucire, albeaţă, eidos-aspect). Peşti teleostomi, actinopterigieni. Se deosebesc grupurile: Condrostei (ganoizi primitivi), din Devonianul mediu până în Jurasic (ex.: Paleoniscus din Permian, Chondrosteus din Jurasicul inferior etc.) şi Holostei, apăruţi în Permianul superior (ca forme de apă dulce), care au avut mare dezvoltare în Jurasic (ca forme de apă marină) şi au dispărut în Cretacic (când au făcut loc peştilor teleosteni actuali). Din ultimul grup se cunosc ca fosile: Coelodus şi Gyrodus (în calcarele Cretacicului inferior din Dobrogea), Lepidotus (în calcarele jurasice de la Turda) etc. Azi holosteii se mai cunosc prin genul Amia (din lacurile şi fluviile Americii de Nord).

Gap. Străpungeri de tipul cheilor prin barele sau crestele de tip appalachian. Au două variante: water-gap (prin care trece un curs de apă) şi wind-gap (străpungere uscată, în lungul căreia circulă vântul).

Gara. (ar.). Relief minor cu aspect de ciupercă, specific regiunilor aride cu structură tabulară sau monoclinală, format prin dezagregarea şi coraziunea martorilor de eroziune din faţa crestelor sau din marginea podişurilor tabulare. Deci, este un martor de eroziune stâncos de tipul ciupercilor (cu cornişe), format prin dezagregare şi coraziune, situat în faţa unei cueste, a unui podiş structural (tassili), sau a unei hamade.

Garida. Formaţiune xerofitică de arbuşti cu frunze căzătoare pe soluri pietroase (în Franţa meridională).

Gariga. (fr. garrigue, de la numele unui stejar). Formaţiune vegetală mediteraneană, constituită dintr-un stejar mic, cu frunze persistente (Quercus garrus), palmier pitic (Chamocrops humilis), din cimbrişor (Thymus), euforbii, rozmarin şi lavandă. Prin extensiune, numele de "gariga" se dă şi platourilor calcaroase care se întind la poalele Munţilor Ceveni din Franţa, dar acestea nu corespund integral cu extensiunea asociaţiei vegetale de la care au împrumutat numele (nu le acoperă decât parţial).

Garnierit. (de la numele inginerului francez Jules Garnier, 1839-1904, care l-a descoperit). Silicat natural hidratat de nichel, întâlnit în agregate de cristale foarte mici (criptocristaline) sau în mase compacte, mamelonare, foarte rar stalactitice, sau în mase pământoase. Se formează ca produs de alteraţie al rocilor olivinice, în serpentine. Conţinând 4-25% Ni, este unul dintre cele mai importante minereuri de nichel. Se găseşte în Rusia (în Munţii Ural, la Ufa şi Halilovsk), în S.U.A. şi în Noua Caledonie, unde a fost găsit pentru prima oară, în 1865. În România a fost întâlnit în serpentinele cromifere paleozoice din valea Dunării, la Tisoviţa (jud. Mehedinţi). Sin. Noumeit (de la numele oraşului Noumea, din Noua Caledonie, lângă care s-a găsit).

Garnisaj. Strat de nuiele fixat pe pereţii şanţurilor de scurgere, ai taluzurilor etc., pentru a se evita eroziunea terenului.

Garumnian. Denumire utilizată foarte rar în sud-vestul Franţei, ce înglobează partea superioară a Cretacicului, Paleocenul şi Eocenul inferior.

Gassi. (ar.). Culoare situate între valuri de dune, aşternute cu un strat subţire de nisip şi caracterizate prin prezenţa apei la mică adâncime şi prin smocuri de vegetaţie (graminee şi arbuşti xerofili). Culoarele au fost create de către vânturi. Deseori fundul culoarelor atinge roca în loc (v. Dună). Desfăşurate pe mai mulţi km lungime, gassi sunt folosite adesea ca drumuri de caravanele care străbat deşertul.

Gasteropode. (gr. gaster-stomac, pous, podos-picior). Moluşte adaptate atât la viaţa acvatică (marină, salmastră şi de apă dulce), cât şi la viaţa terestră. Organizarea lor este superioară lamelibranhiatelor. Au cochilie. Gasteropodele se clasifică în: Prosobranhiate, cu branhiile situate înaintea inimii (ex.: Neritina din Terţiar-Actual; Viviparus din Jurasic-Actual; Cerithium din Triasic-Actual; Nerinea din Jurasic-Cretacic; Conus din Cretacic-Actual; Trochus din Sarmaţian etc.); Opistobranhiate, cu branhiile situate în spatele inimii (ex.: Actaeonella din Cretacic; Spirialis din Eocen-Pliocen; Conularia din Silurian-Triasic; Tentaculites din Silurian-Devonian) şi Pulmonata, cu plămâni (ex.: Helix, formă terestră din Terţiar-Actual; Valenciennius din Pliocen; Planorbis din Levantin etc.).

Gault. (nume englezesc, dat de geologul W. Smith). Sin. (utilizat rar) pentru Albian (v.), în special pentru depozitele glauconitice care caracterizează acest etaj în nord-vestul Europei şi sud-estul Angliei.

Gaură de ger. Depresiune mică închisă, dolină, vale închisă etc., în care se localizează aerul foarte rece şi dens în timpul iernii şi a nopţii, determinând formarea unui microclimat local, cu valori termice mai coborâte decât temperatura regiunilor din jur. Găuri de ger se pot forma şi în ochiurile (luminişurile) create prin tăierea rasă în arboretele încheiate, din care aerul rece nu se poate scurge lateral. Exemplul efectului de gaură de ger se observă la Peştera Scărişoara (Munţii Apuseni), cu intrare descendentă, în care localizarea aerului rece în timpul iernii determină formarea stalagmitelor şi a stalactitelor de gheaţă, care se menţin apoi şi pe timpul verii. În găurile de ger trebuie evitate culturile de pomi fructiferi sau de arbori cu înmugurire sau cu înflorire timpurie. Deci, gaura de ger este formă de relief concavă, bine închisă, negativă, care favorizează noaptea şi iarna, acumularea şi stagnarea aerului rece, conducând astfel la scăderea accentuată a minimelor termice.

Gaze terestre. Gaze care se degajă din interiorul Pământului în procesul de degazeificare a acestuia. După origine se deosebesc: gaze rezultate din dezintegrarea elementelor radioactive şi sunt de două categorii: gaze nobile (heliu, neon, argon, kripton şi xenon) şi emanaţii (radon, niton etc.); gaze care se degajă din topiturile magmatice în timpul consolidării lor-gaze juvenile, cum sunt fumarolele, solfatarele, mofetele; gaze vadoase (provenite din transformarea substanţelor organice (în special bituminizarea) din sedimente-metan, CO₂); gaze produse prin diageneză sau metamorfism de contact (CO₂, vapori de apă). Gazele vadoase, în general gaze combustibile, se găsesc cel mai frecvent asociate cu zăcămintele de ţiţei sau formează zăcăminte independente, care se exploatează uşor. Au o putere calorică de peste 8 000 kcal/m³ şi o deosebită importanţă economică, fiind utilizate atât ca un excelent combustibil, cât şi ca materie primă pentru industria chimică.

Gazocarotaj. V. sub Carotaj.

Gazocondensat. Amestec de hidrocarburi, în majoritate parafinice, aflate în zăcământ în stare gazoasă şi care, în anumite condiţii de presiune şi temperatură, se comportă invers faţă de fenomenele întâlnite în mod curent (comportări retrograde). În majoritatea lor zăcămintele de gaz condensat sunt cantonate la adâncimi mari.

Găvan. 1. Termen regional semnificând o depresiune mică, adâncă de 1-2 m, realizată prin tasare pe câmpurile de loess. Sin. Crov (v.); uneori rezultă prin îngemănarea unor crovuri mai mici, de aceea, în clasificările geomorfologice, găvanele sunt considerate intermediare între crovuri şi padine. 2. Vâlcea în semicerc, cu fund mlăştinos.

Gâlmă. Dâmb sau movilă săltată pe o suprafaţă mai netedă sau pe o culme. V. Bâtcă.

Gâlmeică. Zonă cu ondulări colinare, provenite din alunecări de teren.

Gârlă. Curs mic de apă cu caracter permanent, format în mod natural, în luncile majore ale râurilor sau fluviilor. În cazul când gârla are caracter temporar se numeşte prival (în Delta Dunării). Amenajate de om, gârlele servesc la alimentarea cu apă a amenajărilor piscicole (gârlă de alimentare), la evacuarea apei din unele bălţi situate în cadrul incintelor îndiguite (gârle de evacuare), sau ca mijloc de legătură între braţele şi bălţile din cuprinsul deltei (gârle de legătură).