Dic?ionar de Geografie

Gârneaţă. Pădure rară de stejari scunzi (îndeosebi din Quercus frainetto, Q. pubescens etc.).

Gârniţet. Pădure în care predomină gârniţa. În România se află cele mai întinse şi mai bine dezvoltate gârniţete din Europa (ex.: pădurea Seaca-Optăşani, jud. Olt).

Gâtuirea meandrului. Îngustarea gâtului unui meandru până la secţionarea sa de către râu, cu îndreptarea cursului şi părăsirea meandrului. V. Meandru.

Geanticlinal. (gr. ge-pământ, anti-contra, klinein-a înclina). Porţiune a scoarţei terestre, alungită, ridicată sub forma unei culmi din formaţiunile soclului continental, mărginită de fose (avanfosa şi fosa propriu-zisă), în cadrul unui geosinclinal (v.). Depozitele geologice ale geanticlinalului sunt mai subţiri, dar au un caracter detritic mai grosier decât în fose şi conţin şi faciesuri calcaroase recifale (ex., zona cristalino-mezozoică din Carpaţii Orientali). Pentru unii autori termenul de geanticlinal defineşte edificiul muntos care are în axul lui formaţiuni geologice mai vechi.

Geanţuri. Abrupturi calcaroase crenelate (ex.: pe valea Cernei din Carpaţii Meridionali, pe valea Galbenei din Munţii Apuseni, etc.).

Gedinian. Primul etaj al Eodevonianului ce are caracteristic ca fosilă brahiopodul Spirifer elevatus.

Gehlenit. Silicat natural de aluminiu şi calciu, întâlnit în skarnele calcaroase ca mineral tipic de contact. Se formează şi în cărămizile refractare silica sau dinas, cristalizând din topiturile în care cuarţitele folosite ca materie primă conţin, ca impurităţi, alumina (le reduce refractaritatea).

Geiserit. V. Gheizerit.

Gelic. Subdiviziune în cadrul unor unităţi principale din legenda FAO, definită prin prezenţa permafrostului la mai puţin de 200 cm adâncime.

Gelifluxiune. V. Solifluxiune.

Gelifracte. Blocuri colţuroase, de diferite mărimi, provenite prin dezagregarea rocilor pe calea îngheţului repetat. Acumulările de gelifracte se cheamă grohotiş (v.).

Gelifracţie. Îmbucătăţirea rocii sub efectul presiunilor repetate create de îngheţul şi dezgheţul apei, existentă în pori şi fisuri. După natura rocii şi mărimea particulelor rezultate, se deosebeşte o macrogelifracţie (care desprinde blocuri mari, după fisuri vizibile) şi o microgelifracţie (care detaşează granule sau sfărâmături mici); toate tipurile de fragmente se numesc gelifracte. Gelifractele alimentează pânzele de grohotiş dispuse sub formă de: mări de pietre, deşerturi de gelivaţie, râuri de pietre (talveguri acoperite total de grohotiş de pe versanţii mai puţin înclinaţi). În urma gelifracţiei pot rămâne unele forme de relief cum ar fi: pâlniile de gelifracte, care se continuă în aval cu un culoar (fasonat uneori şi de zăpadă sau chiar de gheaţă), firide sau adăpost sub rocă (când un strat geliv are deasupra un strat rezistent la gelifracţie), stratul de sus dând o surplombă. Sin. Congelifracţie, Gelivaţie, Crioclastism.

Gelisol. (lat. gelum-ger, solum-sol). Sol îngheţat permanent (v. Pergelisol; engl. Permafrost; rus. Merzlota) sau care se dezgheaţă în timpul verii (molisol). Îngheţul permanent afectează suprafeţe întinse în nordul Eurasiei şi al Americii de Nord, pe adâncimi care variază de la câţiva metri la câteva zeci de metri, creând în Asia o zonă mult mai extinsă decât în America, numită criolitozonă (v.). Acţiunea gheţii pure în interiorul solului se numeşte gelisolaţie. Îngheţarea apei din sol ia diferite aspecte, care diferă între ele prin mecanismul şi formele cărora le dă naştere: pipkrake (v.) sau ace de gheaţă, pene de gheaţă (v.) sau conuri de gheaţă (v.), (care sunt crăpături verticale în sol, de 1-10 m lungime şi 0,10-3 m grosime, care se umplu cu gheaţă datorită unor îngheţuri rapide); movile de tundră (v.), care sunt nişte coline izolate, cu un nucleu de gheaţă pură sau amestecată cu materiale mobile şi care au 1-80 m înălţime şi lărgimi de la câţiva m până la mai mulţi m; între movilele de tundră se găsesc hidrolacoliţi (v.) cu apa şi gheaţa lor provenite dintr-o sursă de adânc; pingos (v.) compuse din lentile de gheaţă fosilă sau realizată prin segregare ca urmare a infiltrărilor de apă într-un substrat poros, precum şi palas-urile (termen german) dezvoltate în turbă prin aceleaşi procese ca şi pingo, etc. În zonele cu pergelisol gros, dezgheţul parţial se face inegal şi conduce la formarea unor mici excavaţiuni unde apa se poate acumula sau infiltra, creându-se astfel un microrelief dispus anarhic, similar carstului, de unde i s-a dat denumirea de criocarst sau de termocarst (se formează pe timp cald ce duce la dezgheţ), uneori i se spune şi tundră pătată. Sin. Criosol, Tjäle (suedez), Merzlota (rus).

Geliturbaţie. V. Gelifracţie.

Geliv. (Despre roci şi materiale). Care se dezagregă uşor sub acţiunea îngheţului şi a dezgheţului repetat.

Gelivaţie. (lat. gelum-ger). Procesul de dezagregare (fragmentare) a rocilor de la suprafaţa Pământului, exercitată de variaţiile de temperatură (îngheţ şi dezgheţ) asupra apei pătrunse în porii, fisurile sau crăpăturile rocilor, în regiunile periglaciare. Prin îngheţare, apa îşi măreşte volumul, exercitând o presiune de câteva mii de kg/cm² asupra pereţilor fisurilor şi crăpăturilor, capabilă să spargă chiar şi cele mai rezistente roci. La rocile poroase, toată masa rocii este supusă treptat măcinării de la periferie spre interior, în funcţie de permeabilitatea liantului şi de gradul de umidificare al rocii. Prin gelivaţie sunt mult mai repede măcinate orizonturile umidificate ale unei roci poroase permeabile, decât stratele impermeabile. Rocile care se dezagregă sub acţiunea gelivaţiei sunt alcătuite din elemente colţuroase şi alimentează pânzele de grohotiş de la piciorul versanţilor puternic înclinaţi. Suprafeţele şi versanţii mai puţin înclinaţi din zonele polare sunt acoperite în întregime cu material dezagregat eluvial, formând mări de pietre. Când acestea se acumulează în lungul văilor, formează râuri de pietre. Se deosebesc: roci gelive (ex.: calcarele fisurate, gresiile, conglomeratele, andezitele şi granitele fisurate etc.), care nu rezistă sau rezistă slab la îngheţ şi nu sunt indicate ca roci pentru construcţii, şi roci negelive (ex.: argilele, marnele, loess-urile etc.), care rezistă bine la scăderi de temperatură. Se numeşte gelivitate proprietatea unor roci de a se fragmenta uşor sub acţiunea îngheţului şi a dezgheţului şi grad de gelivitate, rezistenţa diferită pe care o manifestă rocile la acţiunea repetată a variaţiilor de temperatură. Sin. Gelifracţie.

Gelivitate. Capacitatea unor roci de a se fragmenta uşor sub efectul îngheţului (roci gelive). V. sub Gelivaţie.

Gemă. Piatră preţioasă translucidă.

Generaţie de minerale. Fiecare dintre clasele de vârstă diferită dintr-o asociaţie de minerale (complexe de minerale din roci sau din minereuri), deosebite între ele prin dimensiunile lor relative, prin aspectul lor exterior sau prin particularităţile compoziţiei chimice (ex.: filoanele de diabaze sau de porfire cuarţifere, filoanele de cuarţ macrogranular cu molibdenit etc., au uneori câteva generaţii).

Generaţie de văi. Grup de văi care au aproximativ aceeaşi vârstă şi s-au format cam în aceleaşi condiţii genetice.

Genitus. Porţiune a unui nor origină, care se dezvoltă dând naştere unor prelungiri ce se pot separa şi transforma în nori de alt gen (ex.: Stratocumulus provenit prin etalarea unui nor Cumulus, poartă denumirea de Stratocumulus cumulogenitus).

Genune. Prăpastie mare zisă fără fund; vârtej periculos în albia unui râu. Sin. Prăpastie, Hău.

Genuri de nori. Unitatea taxonomică cea mai importantă şi mai cuprinzătoare a clasificării morfologice internaţionale a norilor. Fiecare gen de nori prezintă unele însuşiri specifice (de formă sau de microstructură) care îl deosebesc esenţial de celelalte. Un nor aparţine întotdeauna unui singur gen. Clasificarea morfologică internaţională include zece genuri de nori: Cirrus (Ci), Cirrostratus (Cs), Cirrocumulus (Cc), Altocumulus (Ac), Altostratus (As), Nimbostratus (Ns), Stratocmulus (Sc), Stratus (St), Cumulus (Cu) şi Cumulonimbus (Cb).

Geo. Element de compunere însemnând "referitor la Pământ", care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.

Geobionte. Animale care-şi petrec toată viaţa în sol (ex.: cârtiţele).

Geobotanică. Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul ecologic, fitogeografic şi fitocenologic al vegetaţiei. V. Fitogeografie.

Geocentrism. (gr. ge-pământ, lat. centrum-centru). Concepţie astronomică imaginată de geograful grec Claudiu Ptolemeu (sec. II al e.n.) în cartea sa "Almageste", potrivit căreia Pământul stă nemişcat în centrul Universului, iar în jurul lui se rotesc Soarele, Luna, planetele şi ceilalţi aştri. Astronomul polonez Nicolas Copernic (1473-1543), combătând această concepţie geocentrică, a creat teoria heliocentrică (v. Heliocentrism).

Geochimie. (gr. ge-pământ, chemeia-chimie). Ştiinţă care studiază răspândirea şi migraţia elementelor chimice care intră în alcătuirea scoarţei terestre. A fost creată în forma ei modernă de academicienii ruşi V.I. Vernadski (1863-1945) şi A.E. Fersman (1883-1945) şi de geochimistul norvegian V.M. Goldshmidt (1888-1945), în primele decade ale secolului al XX-lea. Vernadski a formulat principiile ei obiective, Goldschmidt a elaborat teoria caracterului zonal al distribuţiei elementelor chimice în masa globului şi tot el, împreună cu Fersman, a formulat legile de migraţie a elementelor în cursul evoluţiei geologice a scoarţei Pământului. Pe baza acestor studii s-au elaborat metode de prospecţiune geochimică, folosite cu succes şi în ţara noastră pentru determinarea zăcămintelor de Cu, Pb, Zn, Mo, Ni, Co, Mn etc.

Geocratice, mişcări. (gr. ge-pământ, kratos-forţă). Mişcări tectonice, de ridicare sau de coborâre a scoarţei, care se manifestă prin regresiuni şi transgresiuni la ţărm. V. Mişcări geocratice.

Geocriologie. (gr. ge-pământ, krios-ger, îngheţ, logos-studiu, vorbire despre). Ramură a geografiei fizice care se ocupă cu studiul apei îngheţate şi al proceselor fizice, geologice, geomorfologice şi hidrogeologice care derivă din aceasta, cu repartiţia teritorială a zonelor cu îngheţ periodic sau peren de la suprafaţa terestră, cu legile de formare şi dezvoltare a acestor zone, cu structura şi particularităţile solurilor şi rocilor îngheţate.

Geocronologie. (gr. ge-pământ, chronos-timp, logos-studiu, vorbire despre). Partea stratigrafiei care, bazându-se pe stabilirea vârstei geologice relative sau absolute a formaţiunilor scoarţei terestre, reconstituie succesiunea în timp a condiţiilor în care s-au desfăşurat fenomenele geologice care au afectat această scoarţă. Geocronologia relativă analizează fenomenele unele prin raport cu altele (anterioare, contemporane, intercurente, adică survenite în timpul altui fenomen, posterioare), bazându-se pe principiul evoluţiei vieţii (principiul paleontologic) şi pe marile discordanţe existente între formaţiunile geologice (principiul stratigrafic, inclusiv pe principiul superpoziţiei stratelor, cel de dedesubt fiind mai vechi şi pe principiul continuităţii adică stratul are aceeaşi vârstă peste tot), iar geocronologia absolută dă vârsta unei roci în ani (mii sau milioane de ani). Valoarea cronologiei relative este valabilă numai pentru o anumită regiune cercetată, sincronizarea formaţiunilor geologice la distanţe mari fiind nesigură (transgresiunile şi regresiunile marine nu sunt contemporane pe toată suprafaţa globului; fazele orogenice stabilite de H. Stille în 1942, pe ideea că au afectat toate lanţurile de munţi, nu sunt universale şi chiar dacă apar pe întinderi mari, rezultatele lor, ca: discordanţe, lacune etc., nu sunt riguros sincrone; datele paleontologice, care singure pot stabili sincronismul formaţiunilor geologice la distanţe mari, pot presupune şi o eventuală migrare în timp, dacă este vorba de specii fosile puţine etc.). Geocronologia absolută se bazează azi pe o serie de metode de cercetare moderne: metoda U şi Th, metoda Rb-Sr, metoda K-Ca şi metoda K-argon (foarte des folosită pentru roci magmatice, studiind feldspaţii şi micele, şi pentru roci sedimentare, studiind glauconitul), metoda C 14 (folosită pentru determinări ale Cuaternarului), metode sedimentologice (metoda "varvelor", metoda frunzelor căzute etc.) etc. S-a stabilit că vârsta Pământului este de 4 500 milioane de ani (Houterman în 1953, Congresul de la Toronto în 1957) sau 4 600 milioane ani (Kulp în 1960, J.H. Reynolds în 1962), calculându-se, pentru diversele ere şi perioade geologice, vârste absolute (în milioane de ani): Precambrian (4 600 sau 4 500 până la 700 milioane ani, deci aproape 4 miliarde ani durată; Arhaic de la 4 600 sau 4 500 până la 1 500 milioane de ani; Algonkian sau Proterozoic de la 1 500 la 700 milioane ani, deci 800 milioane ani durată); Paleozoic (475 milioane de ani durată, de la 700 la 225 milioane de ani; Cambrian 700-500 milioane de ani deci 200 milioane de ani durată; Ordovician 500-425 milioane de ani deci 75 milioane de ani durată; Silurian 425-405 milioane de ani deci 20 milioane de ani durată; Devonian 405-345 milioane de ani deci 60 milioane de ani durată; Carbonifer 345-241 milioane de ani deci 104 milioane de ani durată; Permian 241-225 milioane de ani deci 16 milioane de ani durată); Mezozoic (225-64 milioane de ani deci 159 milioane de ani durată (cuTriasic 225-180 milioane de ani deci 45 milioane de ani durată; Jurasic 180-130 milioane de ani deci 45 milioane de ani durată; Cretacic 135-64 milioane de ani deci 69 milioane de ani durată); Neozoic (64-0 milioane de ani deci 64 milioane de ani durată; cu Paleogen 64-25 milioane de ani deci 39 milioane de ani durată cu: Paleocen 64-60 milioane de ani deci 4 milioane de ani durată; Eocen 60-40 milioane de ani deci 20 milioane de ani durată; Oligocen 40-25 milioane de ani deci 15 milioane de ani durată; apoi Neogen 25-2 milioane de ani deci 23 milioane de ani durată, cu: Miocen 25-12 milioane de ani deci 13 milioane de ani durată şi Pliocen 12-2 milioane de ani deci 10 milioane de ani durată; respectiv Cuaternar ultimii 2 milioane de ani din care Holocenul ultimii10 000 de ani). Treptele taxonomice sunt următoarele: timpul (eră, perioadă, epocă, vârstă); strate (grupă, sistem, serie, etaj).

Geodă. (gr. geodes-de (în) pământ). Cavitate într-o rocă, de formă neregulată şi cu dimensiuni de la câţiva metri şi chiar zeci de metri, căptuşită cu minerale cristalizate (ex.: cuarţ, sulfuri metalice, fluorină, calcit etc.) sau concreţionate (ex.: sferosiderit, limonit etc.), depuse în strate succesive şi concentrice, începând de la pereţii cavităţii spre centru. Geodele se întâlnesc în roci solubile sau în filoanele hidrotermale (ex.: în ţara noastră în regiunea Baia Sprie, Cavnic, Rodna Veche etc.). Geodele au o deosebită importanţă pentru studiul asociaţiilor de minerale, al formei şi al mărimii cristalelor respective, constituind structura muzeelor mineralogice sau ale colecţiilor de laborator.

Geodepresiune. Depresiune în scoarţa Pământului, coborâtă prin acţiunea forţelor tectonice verticale, nemodificată de agenţii externi (depresiune tectonică primară) şi către care sunt deversate cutele de decolare gravitaţională din geotumoare (v.).

Geodezie. (gr. ge-pământ, daizein-a diviza). Disciplină fundamentată în secolul al XVII-lea prin lucrările astronomilor Snell van Royen (Willebrord Snellius) (1591-1626), Jean Picard (1620-1682), Jacques Jean Cassini (1677-1756) etc., şi care se ocupă cu studiul formei şi dimensiunilor Pământului, utilizând în acest scop patru metode fundamentale: triangulaţia (adică măsurarea unghiurilor şi a distanţelor); nivelmentul (măsurarea altitudinii); astronomia geodezică (determinarea poziţiei punctelor de pe suprafaţa Terrei cu ajutorul coordonatelor astronomice); gravimetria (legătura câmpului gravitaţional cu forma Pământului şi cu natura şi structura materiei din litosferă). Geodezia se foloseşte în ultima vreme, pentru măsurători geodezice de mare precizie, de sateliţi artificiali. Ea măsoară elementele suprafeţei terestre în scopul reprezentării acesteia pe hărţi şi determină, cât mai exact posibil, forma şi dimensiunile Terrei. În ţara noastră, geodezia a luat naştere la sfârşitul secolului trecut, odată cu întocmirea reţelei de triangulaţie generală a ţării de către astronomul C. Căpităneanu.

Geodezie. Ştiinţă care se ocupă cu studiul formei şi al dimensiunilor Pământului, cu tehnica măsurării şi reprezentării cartografice sau numerice a suprafeţei Pământului pe porţiuni determinate.

Geodinamică. (gr. ge-pământ, dynamis-forţă). V. sub Geologie.

Geoecologie. Curent geografic care preconizează studiul complex al landşafturilor, folosind atât metode geografice, mai ales aerofotogrammetrice, cât şi ecologice. Numită iniţial Ecologie landşaftică (C. Troll, 1939), apoi Biogeocenologie (V.N. Sukacev, 1945), Geoecologia (C. Troll, 1966) a rămas în prezent la stadiul încercărilor preliminare, fără a se impune şi fără a deveni disciplină geografică sau biologică.

Geofile. Animale care-şi petrec numai parţial viaţa în sol (diverse rozătoare, insecte etc.).

Geofizica. (gr. ge-pământ, physis-natură). Ştiinţa care studiază fenomenele fizice referitoare la Pământ în ansamblul lui sau numai la anumite părţi ale acestuia, precum şi structura şi proprietăţile fizice ale Pământului şi, în special, ale învelişurilor sale externe: litosfera, hidrosfera şi atmosfera. Cercetările principale ale geofizicii se referă la: fizica globului terestru sau geofizica pură, care cuprinde: geofizica atmosferei, geofizica hidrosferei şi geofizica litosferei (Pământul solid), aceasta din urmă având ca subramuri: gravimetria (care studiază forţa de gravitaţie a Pământului); magnetometria (care studiază magnetismul terestru, geomagnetismul); electrometria (care studiază proprietăţile electrice ale Terrei, geoelectricitatea); radiometria (care studiază proprietăţile radioactive ale rocilor şi ale scoarţei terestre, radioactivitatea terestră); seismologia (care studiază modul de propagare a undelor seismice atât prin litosferă cât şi prin interiorul Pământului) şi geotermia (care studiază disiparea energiei termice interne a Pământului) şi la aplicaţiile geofizicii sau geofizica aplicată, care cuprinde: prospecţiunile geofizice şi geofizica industrială sau carotajul geofizic. Observaţiile geofizice se efectuează atât pe uscat, în numeroase staţii şi observatoare, cât şi pe oceane, cu ajutorul vaselor oceanografice. În ultimul timp au fost realizate progrese deosebite în cercetările geofizice, prin lansarea sateliţilor artificiali ai planetei, a rachetelor geofizice, a navelor cosmice şi a staţiilor interplanetare. În ţara noastră, în ultimul timp cercetările geofizice au luat o amplă dezvoltare, care au permis lămurirea multor probleme legate de structura geologică a ţării şi descoperirea de zăcăminte de substanţe minerale utile, ca: ţiţei, gaze naturale, minereuri, sare etc. În sens mai restrâns, prin geofizică se înţelege frecvent numai studiul proprietăţilor fizice ale litosferei.

Geofon. (gr. ge-pământ, phone-sunet, voce). Aparat simplu, construit după principiul seismografului, care poate capta vibraţiile rocilor produse de şocuri (explodarea unor încărcături de exploziv) sau de lovituri în conducte sau şine de cale ferată. Cu ajutorul geofonului se pot înregistra vibraţiile provocate de loviturile unei mase de 7 kg până la o distanţă de 900 m în şisturi, de 600 m în huilă şi de 150 m în aluviuni. Este folosit în prospecţiunile geofizice, la cercetarea manifestării presiunii miniere şi la lucrările de salvare minieră pentru descoperirea minerilor rămaşi blocaţi în subteran în urma exploziilor de gaz metan sau de praf de cărbune, sau în urma surpărilor etc.

Geografia agriculturii. Studiul categoriilor de folosinţă a terenurilor, al culturilor agricole şi al creşterii animalelor sub aspectul repartiţiei geografice (spaţiale) şi al structurilor regionale; ramură a geografiei economice.

Geografia industriei. Studiul răspândirii şi concentrării industriei în teritoriu, al rolului activităţilor industriale în modificarea peisajului geografic, în structura populaţiei, în fizionomia şi profilul economice al aşezărilor umane, a regiunilor şi ţărilor analizate evolutiv şi cauzal.

Geografia solurilor. Disciplină geografică care se ocupă cu studiul genezei, evoluţiei şi repartiţiei solului pe suprafaţa uscatului. Ea face legătura geografiei cu pedologia, cu care are comun obiectul de cercetare solul, dar care se deosebeşte prin aceea că priveşte solul sub aspectul său de corp natural, produs şi component al peisajului geografic, şi îl studiază în conformitate cu metodele, principiile şi legile geografiei. Sin. Pedogeografie.

Geografia transporturilor. Studiul geografic, la nivel mondial sau regional, al sistemelor de căi de comunicaţie, al curenţilor de transport ce au loc în lungul acestor căi de comunicaţie, al nodurilor de transport (puncte de concentrare a curenţilor de transport), al diferitelor tipuri de transport.

Geografia turismului. Studiul premiselor complexe ale fenomenului turistic (potenţialul turistic), al repartiţiei geografice a regiunilor emitente, al fluxurilor turistice şi al regiunilor de primire, al evoluţiei formelor de turism practicate, dependente de potenţialul geografic turistic, al clasificării formelor de turism.

Geografia economică. Ştiinţă a întregului teritorial analizat din latura producţiei şi a traficului.

Geografia socială. Studiul populaţiei, al aşezărilor urbane şi rurale şi al activităţilor sociale (fără cele politice şi economice). Adesea, noţiunea este folosită în echivalenţă cu geografia umană (în Europa), sau cu geografia culturală (în S.U.A.).

Geografie. (gr. ge-pământ, graphein-a scrie). Definiţiile geografiei converg către o ştiinţă care studiază exteriorul Pământului, dar cu variante şi controverse care îmbracă trei principale unghiuri de vedere: naturalistic (mergând până la determinism geografic), social (mergând până la voluntarism) şi complex (mediul de la suprafaţa Terrei ca un sistem, în care şi societatea este o componentă sau un subsistem). Indiferent de aceste poziţii şi variantele lor, tot ca părţi de convergenţă, geografia abordează fenomenele de la suprafaţa Pământului în interdependenţa lor teritorială şi temporală, la nivel planetar (geografie generală), sau la nivel continental, zonal, regional şi local (geografie regională) şi totdeauna în sens cauzal. Cităm două definiţii: Ştiinţa Pământului considerat în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri atât din punct de vedere static (al distribuirii în spaţiu) cât şi din punct de vedere dinamic-al transformării în timp (S. Mehedinţi); Geografia studiază organizarea lăuntrică, naturală şi cea impusă de om, a mediului de la exteriorul solid al Terrei, sau spaţiul terestru, ca un sistem dinamic şi unitar (geografia generală), dar diversificat local şi regional (geografia regională)-Gr. Posea şi alţii. Cu alte cuvinte, este vorba de studiul geosferei externe (compusă din mai multe pături) al cărui specific rezidă în schimbul de materie şi energie, atât spre interiorul Terrei cât şi cu Cosmosul sau, studiul unităţii structurale a naturii de la suprafaţa Terrei, prin analiza şi interacţiunile elementelor ce o compun (geografia generală) şi regionalitatea îmbinării acestora (geografia regională). Geografia are două principii esenţiale formulate de către Al. von Humboldt (1769-1859): principiul cauzalităţii (orice fenomen nu trebuie studiat şi înţeles în sine, trebuie să-i fie căutate cauzele, mergând apoi până la consecinţele cele mai îndepărtate, inclusiv sociale sau istorice) şi principiul geografiei comparate, sau al geografiei generale (fenomenele locale trebuiesc privite în comparaţie şi cu cele analoage din alte regiuni; studiul părţilor locale sau regionale nu poate fi independent în raport cu datele privind ansamblul Terrei). Ultimul principiu a îndepărtat obstacolul ce despărţea până acum geografia generală de cea regională. În România, creatorul geografiei moderne a fost S. Mehedinţi. Geografia contemporană a condus la specializări pe discipline: geomorfologie, hidrologia uscatului, oceanografie, climatologie, biogeografie, pedogeografie, geografia economică şi geografie populaţiei şi a aşezărilor (geografia umană). Deci, sintetizat, geografia este ştiinţa care studiază învelişul terestru complex, descriind şi explicând aspectele statice şi fenomenele dinamice care se desfăşoară într-o strânsă interdependenţă cu masele celor patru învelişuri planetare, sub influenţa energiei radiante care vine de la Soare (calorică, luminoasă, chimică), a forţei gravitaţiei (terestre şi universale) şi a forţei Coriolis.