Dic?ionar de Geografie

Hialit. (gr. hyalos-cuarţ, sticlă). Varietate de opal (v.) incolor şi transparent. Se formează prin alteraţia hidrotermală a silicaţilor şi este mineralul predominant în trunchiurile de arbori silicifiaţi.

Hibolites. Belemnit cunoscut din Jurasic şi Cretacic. Specia Hibolites hastatus este cunoscută în ţara noastră din Jurasicul mediu al Munţilor Piatra Craiului.

Hida, strate de. Complexul depozitelor detritice constituite din gresii grosiere cu trovanţi, conglomerate şi gresii stratificate în alternanţă cu marne, care se găsesc în nord-vestul Bazinului Transilvaniei, între marnele de Chechiş (Burdigalianul superior) şi tuful de Dej (Tortonianul inferior).

Hidatogen. (gr. hydor-apă, genesis-formare). Calitatea mineralelor care se formează din soluţiile magmatice bogate în apă. Prin extensiune se numesc hidatogene toate mineralele şi asociaţiile de minerale care, chimic sau mecanic, se formează prin intermediul sau cu ajutorul apei.

Hiddenit. v. sub Spodumen.

Hidrargilit. (gr. hydor-apă, argilos-argilă albă). Hidroxid natural de aluminiu, care se formează, de obicei, prin descompunerea şi hidroliza silicaţilor de aluminiu, în procese hidrotermale (la temperaturi joase), dar mai ales în condiţii exogene, de climă caldă tropicală şi subtropicală. Este mineral component al bauxitei, lateritelor etc., găsindu-se frecvent şi în unele şisturi cristaline sau ca produs de transformare a nefelinului. Prin încălzire se transformă în diaspor sau boehmit şi, la temperaturi mai mari, în corindon. Conţinând 65,43% Al₂O₃ este un minereu de aluminiu (sub formă de bauxită), întrebuinţându-se, împreună, cu celelalte minerale componente ale bauxitei, la extragerea aluminiului. Zăcăminte bogate în hidrargilit se găsesc în: Rusia (în raionul Tihvinsk-Sankt Petersburg, în Munţii Ural), Norvegia, India, S.U.A. etc. În ţara noastră hidrargilitul este un component de importanţă secundară al bauxitelor din Munţii Apuseni. Sin. Gibbsit.

Hidratare. Proces fundamental de alterare a mineralelor, ce constă în pătrunderea apei în reţeaua minerală, însoţită de izolarea ionilor din reţea prin pelicule de apă (hidratare fizică), sau fixarea apei (sub formă moleculară sau ionică) în însăşi constituţia unui mineral (hidratare chimică). Ant. Deshidratare.

Hidrocarburi. Compuşi organici formaţi din hidrogen şi carbon: petrol şi gaze naturale.

Hidrochore. Plante care se răspândesc cu ajutorul apei.

Hidrocratice, mişcări. (gr. hydor-apă, kratynein-a se consolida). Mişcări generale sau locale ale suprafeţei oceanelor şi mărilor (uneori şi a lacurilor), provocate de schimbările volumului de apă prin: evaporări intense (sezoniere), infiltraţii în scoarţă, procese hidrochimice etc. Cele mai importante mişcări hidrocratice au avut loc în perioada cuaternară, în fazele glaciare (mişcări negative) sau interglaciare (mişcări pozitive). Importanţa studiului acestor mişcări este deosebită pentru evoluţia paleogeografică a globului şi pentru rezolvarea diferitelor probleme practice legate de ţărmul mărilor şi oceanelor (ex., porturi etc.).

Hidrocriptofite. V. Criptofite.

Hidrofile. Organisme iubitoare de apă. Ant. Hidrofobe.

Hidrogeochimie. Metodă geochimică de prospecţiune bazată pe analiza cantitativă şi calitativă a sărurilor din apele superficiale (provenite din zăcămintele de ţiţei sau indicând existenţa unor asemenea acumulări).

Hidrogeologie. (gr. hydor-apă, ge-pământ, logos-studiu, ştiinţă). Ramură a geologiei (v.) care se ocupă cu: studiul apelor subterane (geneza; dinamica; regimul; compoziţia şi proprietăţile); bilanţul şi distribuţia regională a apelor; condiţiile în care apa se găseşte în roci şi comportarea acestora la acţiunea apei etc. Cercetările de prospectare şi explorarea hidrogeologică servesc pentru: captarea apelor subterane în vederea folosirii lor la alimentarea cu apă potabilă şi industrială a centrelor populate, a industriilor, a complexelor de irigaţie, a staţiunilor balneoclimaterice, a unor ramuri din industria chimică în care se extrag din apă diferite elemente (bor, iod, brom etc.); elaborarea de măsuri generale pentru asigurarea lucrărilor miniere subterane contra inundaţiilor, pentru executarea lucrărilor hidrotehnice, a drumurilor, a desecărilor etc.

Hidrograd. (gr. hydor-apă, lat. gradus-treaptă). Mărime care reprezintă a zecea parte din diferenţa dintre valoarea nivelurilor maxime şi minime absolute, înregistrate într-o lungă perioadă de timp, într-o secţiune oarecare a unui curs de apă sau la un post hidrometric. Valoarea hidrogradului (H) diferă în lungul unui curs de apă de la un post hidrometric la altul. Calcularea lui este necesară la caracterizarea variaţiei nivelurilor într-o anumită regiune şi valoarea lui este dată de: Hg = (Hmax-Hmin)/10, unde Hmax este nivelul maxim şi Hmin, nivelul minim, al apei. Pentru Hg = 1-2, nivelul râului este staţionar; pentru 4<Hg<7, apele sunt în continuă creştere şi sunt de aşteptat viituri; pentru Hg = 9, sunt posibile niveluri extraordinare, aproape de nivelul maxim înregistrat. Pe baza hidrogradelor înregistrate la posturile hidrometrice dintr-un bazin hidrografic se construieşte harta hidrogradelor, fie sub formă de cartodiagramă, fie sub formă de grafice circulare, pentru fiecare punct indicându-se valoarea nivelului zilnic şi, jos, numărul hidrogradelor corespunzătoare creşterii sau scăderii nivelurilor.

Hidrograf. (gr. hydor-apă, graphein-a scrie). Reprezentare grafică a variaţiei debitului sau nivelului unui curs de apă, în funcţie de timp, la un post hidrometric. Debitele sau nivelurile se trec pe ordonată, iar timpul (zi, lună, an sau ani) se trece pe abscisă. Graficul prezintă numeroase fluctuaţii de formă, de amplitudine şi de frecvenţă, în funcţie de extinderea şi forma bazinului, de natura rocilor şi de felul şi cantitatea precipitaţiilor. Este de două tipuri: cel de sus se numeşte hidrograf tip iar al doilea, hidrograful vitezelor reprezintă variaţia vitezelor pe verticală.

Hidrografie. Ramură a geografiei fizice care se ocupă cu repartiţia, descrierea şi caracterizarea apelor de la suprafaţa globului, executând totodată hărţile reţelelelor fluviale, ale lacurilor, coastelor marine, ale reliefului submarin, ale curenţilor marini etc.

Hidroizohipse. (gr. hydor-apă, isos-egal, la fel, hypsos-înălţime). Linii care unesc punctele cu acelaşi nivel al apei din diferite lucrări miniere şi în diferite perioade de timp, servind la stabilirea dinamicii apelor captive şi freatice.

Hidroizolinii. Liniile ce unesc punctele cu acelaşi nivel al apei subterane în diferite perioade de timp. Indică totodată şi direcţia de curgere a acesteia.

Hidroizopieze. (gr. hydor-apă, isos-egal, la fel, piesis-presiune). Linii care unesc punctele de egală presiune piezometrică a apelor subterane arteziene sau ascensionale.

Hidroizoterme. (gr. hydor-apă, isos-egal, la fel, therme-căldură). Linii care unesc punctele cu aceeaşi temperatură a apei din rocile acvifere respective (a apelor subpământene).

Hidrolacolit. Movilă rotundă sau ovală, înaltă de până la 40-50 m care are în subsol o lentilă de gheaţă, provenită dintr-o sursă de adânc care îngheaţă spre suprafaţă, produce presiuni mari, inclusiv ţâşnituri de apă în exterior. Când se topeşte lentila de gheaţă se formează o mică depresiune înconjurată de un val de pământ. V. Gelisol. V. Pingo.

Hidroliză. Proces fundamental de alterare a mineralelor, constând în reacţia chimică ce are loc între componentele disociate ale unei sări (molecule, ioni) şi molecule de apă (sau ionii acesteia), având ca rezultat formarea unui acid (sau o sare acidă) şi a unei baze (sau o sare bazică).

Hidrologie. (gr. hydor-apă, logos-ştiinţă). Disciplină care studiază proprietăţile fizice, chimice şi dinamica apelor din natură, legile generale care dirijează procesele din hidrosferă (v.), evoluţia elementelor hidrologice în vederea folosirii lor raţionale în economie, precum şi influenţa reciprocă dintre hidrosferă, atmosferă, litosferă şi biosferă. După obiectul său de studiu, hidrologia se împarte în: oceanologie (studiază mările şi oceanele); hidrologie fluviatilă sau potamologie (studiază apele curgătoare); limnologie (studiază lacurile); telmatologie (studiază mlaştinile); hidrogeologie (studiază apele subterane); glaciologie (studiază gheţarii şi zăpezile); hidrometrie (studiază metodele de culegere şi de prelucrare a datelor hidrologice). În mod special studiază circuitul apei în natură şi formele prin care trece.

Hidrometasomatoză. (gr. hydor-apă, meta-după, soma-atos-corp). V. sub Metasomatoză.

Hidrometeori. (gr. hydor-apă, meteoro-obiecte ridicate în aer). Produse de condensare (şi de sublimare) a vaporilor de apă pe sol (suprafaţa terestră), în stratul de aer din apropierea acestuia şi în atmosfera liberă.

Hidrometeorologie. Ramură de contact între hidrologie şi meteorologie, care studiază procesele şi starea apei în atmosferă.

Hidrometrie. (gr. hydor-apă, metron-măsură). V. sub Hidrologie.

Hidromorf, sol. (gr. hydor-apă, morphe-formă). Sol sau orizont de sol ale căror caractere se datoresc în mare parte prezenţei temporare sau permanente a apei. Excesul de umiditate din sol îngreunează pătrunderea oxigenului, astfel că procesele de oxidare sunt încetinite ca şi descompunerea materiei organice, ceea ce duce la acumularea acesteia (în unele cazuri sub formă de turbă). Compuşii feroşi ai fierului intră în reacţie cu silicea, alumina etc., şi formează minerale secundare, de tipul ferosilicaţilor cu fier feros, care au culoarea verde sau albăstruie. Procesul se numeşte gleizare (v.). În situaţiile în care supraumezirea solului este temporară, compuşii care au fost reduşi vor fi din nou oxidaţi, în perioada uscată, de oxigenul ce pătrunde în sol şi aduşi sub formă de hidroxizi de fier şi magnan de culoare brun-roşcată sau ruginie, depunându-se sub formă de pete sau sub formă de concreţiuni (bobovine), care alternează cu petele cenuşii-verzui sau vineţii de fier redus. Procesul se numeşte pseudogleizare, iar orizontul respectiv, orizont de pseudoglei. Principalele soluri hidromorfice sunt: soluri turbogleice, soluri pseudogleice, soluri de fâneaţă, iar pe suprafeţe mai restrânse, soluri de marşe, soluri de mangrove şi soluri de oaze.

Hidronime. Totalitatea numelor de ape dintr-o anumită zonă.

Hidrosferă. (gr. hydor-apă, sphaira-sferă). Totalitatea apelor marine şi continentale care acoperă globul terestru. Totalitatea apelor curgătoare (pâraie, râuri, fluvii) şi a celor stătătoare (lacuri, mări, oceane) de pe suprafaţa scoarţei terestre. Întinderile de apă acoperă 361 milioane km², adică 70,8% din suprafaţa totală a globului, pe când uscatul acoperă numai 149 milioane km², adică 29,2%. În emisfera nordică hidrosfera ocupă 60% din suprafaţa sa, iar în emisfera sudică, 81%. Hidrosfera împreună cu litosfera, atmosfera şi biosfera, constituie învelişurile externe ale globului pământesc, între ele existând o strânsă întrepătrundere şi un schimb activ de materie şi energie. V. Geosfere.

Hidrostabilitatea rocilor. Proprietatea rocilor de a rezista la acţiunea de distrugere a apelor de infiltraţie. Rocile care nu pot fi levigate sau erodate, datorită infiltrării apelor în interiorul lor, se numesc roci hidrostabile.

Hidrostatic. V. Nivelul hidrostatic.

Hidrotermală, fază. (gr. hydor-apă, therme-căldură). Ultima fază din procesul de consolidare a magmei, care are loc la temperaturi sub 365^o şi este caracterizat prin separarea unei soluţii reziduale apoase şi fierbinţi, din care, pe crăpăturile scoarţei, se formează şi se depun diverse minerale (în special de sulfuri metalice), formând filoanele hidrotermale. Soluţia apoasă acţionează asupra rocilor şi mineralelor cu care vine în contact, schimbându-le compoziţia chimică şi structura. Pe parcurs se pot combina şi cu ape subterane, pe care le mineralizează şi le încălzesc, împingându-le la suprafaţă ca ape termale.

Hidrotropism. Tendinţă de orientare a organelor plantelor (ex., rădăcinile) spre o sursă de umiditate.

Hidrozoare. Var. Hidrozoa (v.).

Hieroglife. (gr. hieros-sacru, glyphe-gravură). Impresiunile proeminente, alungite şi uneori ramificate, întâlnite pe suprafeţele inferioare ale stratelor de gresii fine şi de aleurite. Se deosebesc: mecanoglife (datorită presiunii superioare a stratelor grosiere), podoglife (datorită fundului neregulat al bazinului de sedimentare, pe care stratele încă neconsolidate se scurg ca o masă de noroi), reoglife (datorită curenţilor acvatici), bioglife (datorită urmelor de târâre a viermilor). Sunt cunoscute sub numele de strate cu hieroglife depozitele flişului Carpaţilor Orientali, caracterizate printr-o alternanţă de depozite argilo-marnoase şi de gresii tari, în bancuri nu prea groase, cu hieroglife pe partea lor inferioare. Var. Ieroglife.

Higrofile. Organisme iubitoare de umiditate ridicată (în sol sau în aer).

Higrofite. Plante de uscat, adaptate la umiditate ridicată (în sol sau în aer).

Higrograf. Instrument cu ajutorul căruia se măsoară, prin înregistrare, umezeala relativă a aerului. Are drept piesă receptoare (sensibilă) un mănunchi de fire de păr omenesc, degresat.

Higrometrie. Măsurarea umezelii aerului. Studiul metodelor de măsurare a umezelii aerului.

Higrometru. Instrument folosit pentru măsurarea umezelii relative a aerului. După piesa sensibilă la variaţiile umezelii se disting: higrometru cu fir de păr şi higrometru cu membrană organică. În regiunile cu climă aridă se utilizează higrometrul cu umezire permanentă (a cărui sursă de umezire se îndepărtează numai cu zece minute înainte efectuării observaţiei).

Higrometru gravimetric. Instrument utilizat pentru măsurarea umezelii absolute a aerului.

Higroscopicitate. Însuşirea de a absorbi vaporii de apă pe care o au diferitele substanţe din natură.

Hilea. Pădure deasă şi înaltă din regiunile tropicale pluviale. Sin. Selvas, Bosanes.

Himalayan. Tip de gheţar (v. Gheţar) şi tip de climat montan (v. Munte).

Hinterland. (germ. hinter-după, posterior, Land-regiune). 1. Blocul continental relativ rigid din punct de vedere tectonic, care mărgineşte un geosinclinal şi care, în momentul când acesta din urmă intră în faza de orogeneză, se deplasează spre interiorul geosinclinalului, în direcţia orogenezei. Hinterlandul rămâne astfel în spatele sistemului muntos cutat, ale cărui cute şi suprafeţe de ruptură sunt aplecate dinspre hinterland spre regiunea din faţă, numită vorland (ex., bazinul Transilvaniei, faţă de Carpaţii Orientali). 2. Teritoriu care gravitează spre un centru economic. 3. Arealul de unde provin exporturile şi unde se distribuie importurile ce trec printr-un port. Prin extensiune s-a dat acelaşi nume sferei de influenţă a unui oraş aflat fie în zona litorală, fie în interiorul uscatului. La origine, hinterland însemna zona din spatele unei aşezări de pe ţărmul mării.

Hionosferă. Strat în cadrul atmosferei în care temperaturile se menţin sub 0^oC, iar umiditatea favorizează ninsori. Limita inferioară a hionosferei se află la cca 5 000 m la ecuator şi coboară la 0 m la poli, în zonele temperate fiind la circa 3 000 m. Ea constituie în general şi limita zăpezilor permanente. Relieful care se ridică peste această limită suportă acţiunile îngheţului şi formează un etaj morfoclimatic specific.

Hiparion. v. Hipparion.

Hipersten. (gr. hyper-peste, foarte, sthenos-forţă, putere). Varietate de piroxen ce conţine peste 14% FeO şi se formează pe cale magmatică în rocile bogate în Fe (gabrou-norite, unele trahite şi andezite etc.). Se întâlneşte şi în gnaisurile cu piroxeni şi amfiboli, în gnaisurile cu biotit şi granaţi şi în unii meteoriţi. Când este curat se foloseşte ca piatră semipreţioasă în bijuterie. În ţara noastră se găseşte în unele roci bazice şi ultrabazice din munţii Drocei (Zarandului) şi din Carpaţii Meridionali, ca şi în numeroase andezite din zonele vulcanice (ex.: Dealul Uroiu, de lângă Simeria).

Hipidiomorf. (gr. hypo-sub, dedesubt, idios-propriu, particular, morphe-formă). Calitatea structurii rocilor magmatice intruzive de a avea primele minerale cristalizate în forma lor proprie (idiomorfe), iar celelalte, cristalizate ulterior, cu forma condiţionată de spaţiile rămase libere între elementele formate anterior.

Hipoabisice, roci. V. Roci magmatice, sub Rocă.

Hipocentru. Punct în interiorul scoarţei unde se declanşează un cutremur. Punctul de la suprafaţa scoarţei situat pe verticală se numeşte epicentru (v.). Sin. Focar. V. şi sub Cutremur de pământ.

Hipogen, hipogeu. (gr. hypo-sub, dedesubt, genesis-naştere). Calitatea unui mineral, a unei roci, soluţie sau proces şi fenomen carstic de a se forma în adâncime, în interiorul scoarţei. Se referă, în general, la efectele produse de soluţiile ascendente, de obicei hidrotermale. Curs hipogeu (curs subteran).

Hipotermal. (gr. hypo-termal, thermos-cald). Caracteristica unor minerale formate pe cale hidrotermală, la temperatură înaltă (între 500 şi 300^oC), sub influenţa unor puternici mineralizatori (fluor, clor, sulf etc.). În aceste condiţii se formează minerale de wolfram, molibden, bismut, staniu, aur etc., asociate de obicei cu turmalină, mice cu fluor, fluorină etc.

Hipparion. (gr. hippos-cal). Gen de mamifer imparicopitat din familia Equidae, de mărimea unui asin. Se deosebea de genul Equus (calul propriu-zis) prin dentiţie. A trăit de la sfârşitul Miocenului (evoluând din genul Merychippus din America de Nord), în tot Pliocenul, în Europa (speciile Hipparion gracile şi H. mediteraneum) şi Asia, fiind întâlnit, prin anumite specii, până în Villafranchian. A fost întâlnit şi în Pleistocenul inferior din Africa. Localităţile clasice unde a fost studiat acest ecvideu sunt: Samos, Pikermi (Grecia); Tarakleia, Ciobruci, Cimişlia etc. (în fosta URSS); Mont-Léberon (Franţa) etc. În ţara noastră a fost găsit în Sarmaţianul de la Dealul Păun (jud. Iaşi), în Meoţianul de la Zorleni, în Dacianul de la Bereşti, Măluşteni (jud. Vaslui), Berevoeşti-Muscel (jud. Argeş), pe pârâul Gălimea (jud. Vrancea) etc.

Hippurites. (gr. hippuris-coadă de cal). Gen de lamelibranhiat fosil din ordinul Pachiodonta (Rudişti). Acest gen caracterizează unele formaţiuni ale Cretacicului superior din regiunea mediteraneană, în care apar calcare şi recife cu Hippurites. În ţara noastră sunt frecvent întâlniţi în faciesul de Gossau, dezvoltat în munţii Rarău, în Munţii Apuseni (în Pădurea Craiului), în regiunea Cisnădie-Sibiu, în bazinul Haţeg etc.

Hipsografie. (gr. hypsos-înălţime, graphein-a scrie). 1. Ramură a geografiei fizice care se ocupă cu descrierea reliefului (munţi, dealuri, podişuri, câmpii etc.) în funcţie de altitudine. 2. Orografie (v.).

Hipsogramă. Grafic sub forma unei coloane sau diagramă indicând repartiţia înălţimilor unor suprafeţe dintr-o unitate teritorială (depresiune, bazin hidrografic etc.).

Hipsometrie. (gr. hypsos-înălţime, metron-măsură). Ramură a geodeziei care se ocupă cu măsurarea înălţimilor reliefului, respectiv a adâncimilor mărilor şi oceanelor. Reprezentarea pe planuri şi pe hărţi a reliefului uscatului şi a fundului apelor se face cu ajutorul izohipselor, respectiv al izobatelor (v. sub Izolinie). Hipsometria este parte a geomorfologiei care se referă la măsurarea şi analiza altitudinilor reliefului şi prin extindere, la toate laturile sale măsurabile într-o formă sau alta (pante, orientare, densitatea fragmentării etc.).

Hipsometru. (gr. hypsos-înălţime, metron-măsură). 1. Instrument utilizat pentru determinarea altitudinii unui loc prin măsurarea exactă a temperaturii de fierbere a apei. Se compune dintr-un termometru (termometru hipsometric) gradat de la 80 la 103^o (fiecare grad fiind divizat în 20 de părţi), dintr-un mic vas în care fierbe apa şi dintr-o lampă de spirt cu flacără de mărime constantă şi, în funcţionarea lui, se bazează pe legătura ce există între temperatura de fierbere şi presiunea atmosferică (deci şi înălţimea locului respectiv faţă de nivelul mării). Ex.: la 82^oC temperatura de fierbere a apei, presiune atmosferică 284,4 mm, altitudinea este 5 431 m; 84^o-416,3 mm-4 797 m; 86^o-450,3 mm-4 170 m; 88^o-486,6 mm-3 551 m; 90^o-525,4 mm-2 940 m; 92^o-566,7 mm-2 337 m; 94^o-610,7 mm-1 742 m; 96^o-657,4 mm-1 153 m; 98^o-707,2 mm-573 m; 100^oC-760,0 mm-0 m. 2. Hipsometrul este folosit, de asemenea, pentru etalonarea barometrelor (se utilizează pentru determinarea înălţimilor cu ajutorul presiunii la locul dat).

Hipurit. Gen fosil de lamelibranhiate (Hippurites) ce a trăit în Cretacic, intrând în compoziţia calcarelor alături de recifi.

Histogramă. (gr. histos-ţesut, gramma-desen). Grafic sub formă de coloane sau trepte, construite pe o linie dreaptă, care serveşte la caracterizarea statistică a variaţiei unei valori oarecare după indicatorul cantitativ. În abscisă se trec intervalele seriei (egale sau inegale), din fiecare interval ridicându-se coloane (dreptunghiuri) cu înălţimea proporţională cu mărimea pe care o reprezintă. Sub formă de histogramă se reprezintă rezultatele variaţiei conţinutului în componenţi utili dintr-un zăcământ, după datele probării, variaţia grosimii zăcământului, compoziţia granulometrică etc.

Histosol. Unitate principală de soluri în legenda FAO, care grupează solurile cu orizont histic la suprafaţă, de 40-60 cm grosime continuă sau 80 cm grosime cumulată. Grosimea orizontului histic poate fi mai mică de 40 cm când repauzează pe rocă dură sau pe fragmente de rocă dură (a căror interstiţii sunt umplute cu materie organică).

Hlei. V. Orizont gleic.

Hoagă (oagă). Vâlcea (termen popular local).

Hobaie (hobăi). Râpă (termen popular local).

Hogaş. V. Făgaş.

Hogback. Relief tipic eroziv-structural, care apare pe flacurile sinclinalelor sau anticlinalelor, reprezentat printr-o proeminenţă alungită de teren, cu pante aproximativ egale şi cu creasta slab rotunjită. S-a format datorită apariţiei la zi a unor strate foarte înclinate (puternic redresate), mai rezistente la eroziunea diferenţială a agenţilor externi decât cele învecinate. Hogback-uri se formează şi în cazul unor roci magmatice care apar la zi sub forma unor dyke-uri sau filoane, intruse în roci mai slabe. Fenomenul este specific formaţiunilor de fliş din Carpaţii Orientali (de Curbură) ca de ex., pe Valea Milcovului, în Vrancea. Aşadar, hogback-ul este o creastă simetrică rectilinie care are un flanc ce coincide cu planul unui strat rezistent, iar celălalt retează stratele în cap. Se formează în roci sedimentare cutate, a căror înclinare oscilează între 25 şi 70^o; creasta este pe un strat dur şi, apare de obicei pe flancurile unor sinclinale sau pe marginile unor anticlinale golite. Sunt relativ dese în reliefurile de tip appalachian. Are şi următoarele forme de transcriere: hog-back şi hog's back (termen de origine engleză).