Dic?ionar de Geografie

Lidiană. Varietate de radiolarit negru, bogată în substanţe organice şi minerale argiloase, asociată frecvent depozitelor de fliş.

Lidită. Rocă organogenă silicioasă, constituită în mare parte din radiolari, cu granulaţie fină şi având culoare neagră-cenuşie (din cauza incluziunilor de substanţe cărbunoase) sau brună-verzuie (din cauza incluziunilor de hidroxizi de fier sau de clorit). Se deosebeşte de rocile înconjurătoare în care se găseşte, prin compoziţie şi formă. Se foloseşte în recunoaşterea aurului: metalul cercetat se freacă de rocă, pe care lasă o urmă, care se dizolvă în acid azotic dacă nu este aur.

Lido. Termen italian folosit pentru cordoane de nisip dezvoltate în zona câmpiilor litorale; este caracteristic ţărmurilor joase ale Mării Adriatice (ex.; Lido di Venezia separă laguna Veneţia de Marea Adriatică); Nehrung (germ.); Sin. Săgeată litorală; Perisip.

Lignit. (lat. lignum-lemn, datorită faptului că în lignit este vizibilă adesea structura lemnoasă a plantei din care a provenit). Cărbune humic format în Terţiar (Neozoic), din tulpinile, ramurile, rădăcinile şi frunzele plantelor mari, ierboase sau arborescente (v. şi sub Cărbune). Are culoare brună, negricioasă, cu luciu mat (mai rar sticlos şi gras), spărtură neregulată şi o structură lemnoasă foarte pronunţată, în care se văd resturi de spori, polen, cuticule etc. Din punctul de vedere mineralogic, este constituit din fuzit, durit, vitrit şi clarit, adesea aranjate în fâşii alternante, care dau aspectul vărgat caracteristic multor ligniţi. Dă un cocs pulverulent şi circa 60% materii volatile şi, prin ardere, 7-47% cenuşă. Puterea calorică a lignitului, considerat un combustibil inferior, este de 2 600-4 100 kcal/kg, atingând maximum 6 600 kcal/kg, la unele varietăţi. Se deosebesc: ligniţi pământoşi (cu 53% acizi humici, brichetabili fără aglutinant) şi ligniţi xiloizi, ligniţi propriu-zişi (cu 6,5% acizi humici). Lignitul este folosit la încălzirea locuinţelor (ca atare sau înnobilat), în industria locală, în transporturi şi drept cărbune energetic (ex.: Işalniţa, Rogojelu, Schitu-Goleşti, Doiceşti, Oradea etc). Cea mai modernă utilizare a ligniţilor este transformarea lor în gaze comustibile prin gazeificarea lor subterană. Principalele exploatări de lignit din ţara noastră sunt: în Oltenia (Rovinari şi Valea Motrului din jud. Gorj), la Schitu-Goleşti (jud. Argeş), Şotânga-Doiceşti (jud. Dâmboviţa), Filipeştii de Pădure (jud. Prahova), Ojasca (jud. Buzău), Căpeni-Baraolt (jud. Braşov), Derna-Tătăruş, Sărmăşag, Ip (jud. Sălaj) etc. Uneori pentru lignitul în care nu se observă textura lemnului, se foloseşte termenul de cărbune brun.

Lilianit. Sulfură de plumb şi bismut ce cristalizează în sistem rombic, de culoare cenuşie, cu luciu metalic. Apare în flacoane hidrotermale asociată cu alte sulfuri.

Lima. (lat. lima-pilă). Lamelibranhiat întâlnit din Carbonifer până astăzi, foarte frecvent în formaţiunile mezozoice, fiind cunoscute peste 300 de specii fosile. Fosile caracteristice: Lima gigantea, Limnae bachygaster, Limulus, Lingula cornea, Lithothamnium, Lituites lituus, Lucina incrasata, Lytoceras adeloides. În ţara noastră este cunoscută din Cretacicul superior din Carpaţii Orientali.

Liman. Lac format prin bararea cu aluviuni a gurii de vărsare a unei ape curgătoare. Se deosebesc: limanuri fluviatile, când gura de vărsare a unui râu mai mic este închisă de grindurile unui râu mai mare (ex.: Căldăruşani, Snagov, Fundata, Amara, Mostiştea, Gârliţa, Oltina etc.) şi limanuri marine sau fluviomaritime, când gura de vărsare a unei ape curgătoare tributară mării este inundată, închisă şi separată de mare printr-un cordon litoral (ex.: Mangalia, Tatlageac, Techirghiol, Taşaul etc.). Limanul poate comunica sau nu cu marea. Cele marine se formează, de obicei, la mări fără maree, închiderea lor cu cordoane având loc în timpul ultimei transgresiuni.

Limba gheţarului. Partea gheţarului de tip montan care porneşte din circul glaciar şi înaintează coborând în lungul văii, exercitând o acţiune de eroziune foarte puternică la contactul cu roca, pe fundul văii cât şi pe pereţii ei laterali. Materialul erodat şi cel dezagregat de pe versanţii laterali este transportat şi depus sub formă de morenă (v.) frontală la capătul inferior, unde se topeşte gheţarul. Limba gheţarului poate atinge o lungime ce variază de la câteva zeci sau sute de metri (la gheţarii din Pirinei), până la câteva zeci de km. Cel mai lung gheţar de tip montan este Nishqually, din Munţii Coastelor (S.U.A.), care are 90 km.

Limburgit. (de la Limburg, numele vechi al oraşului german Kaiserstuhl). Rocă magmatică efuzivă din familia peridotitelor, formată preponderent din olivină şi augit, care apare sub formă de fenocristale înglobate într-o pastă microlitică de aceeaşi compoziţie. Are structură porfirică, culoarea neagră cu pete verzi şi prezintă uneori vacuole umplute cu zeoliţi (v.).

Limita apelor. Linia de contact între uscat şi apa mării, când aceasta din urmă este la maree joasă, pe litoralele cu relief de câmpie unde marea înaintează şi se retrage mult la flux şi reflux. V. Linia de ţărm.

Limită de lichiditate. Limita de la care o rocă moale îmbibată cu apă devine un lichid vâscos şi curge. Sin. Constanta Atterberg, Prag de lichiditate.

Limită de plasticitate. Limita de la care o rocă de tipul argilei şi marnei, îmbibată cu apă, devine plastică şi poate aluneca pe o pantă. Se exprimă matematic în procente de apă raportate la greutatea rocii uscate. Sin. Prag de plasticitate.

Limită geografică. Linie, dar mai ales fâşie sau zonă foarte alungită care întrerupe continuitatea unuia sau unor fenomene care au caracter geografic, sau până la care se dezvoltă un anume fenomen. După tipul şi caracterul fenomenului respectiv poate fi: limită climatică, geomorfologică, fizico-geografică, biogeografică etc., iar în cadrul lor alte limite cum ar fi: limita fagului, limita zăpezilor permanente etc.

Limită geologică. Suprafaţa de separare dintre două formaţiuni geologice, care se determină fie pe baza fosilelor caracteristice (în dreptul nivelului în care s-au schimbat asociaţia sau forma fosilelor respective), fie pe criterii litologice (pe bază de cicluri de sedimentare şi după cartare). Când formaţiunile sunt de vârste diferite, dar depuse în continuitate de sedimentare, limita se numeşte stratigrafică, deosebindu-se astfel o limită biostratigrafică, aptă a fi folosită la corelări stratigrafice între regiuni depărtate, şi o limită litostratigrafică, folosibilă, de obicei, la corelări între formaţiuni geologice dintr-o regiune mai puţin întinsă. Se deosebesc: limită de discordanţă, limita geologică trasată între două formaţiuni separate printr-o lacună de sedimentare (v. Lacună stratigrafică); limită tectonică, limita dintre două formaţiuni geologice separate printr-o suprafaţă de ruptură (falie, decroşare, încălecare etc.) şi limită de facies, limita dintre faciesuri diferite ale aceleiaşi formaţiuni geologice. Pe hărţi, profiluri sau secţiuni geologice, limitele geologice (respectiv cartografice) se trasează prin linii groase care marchează intersecţia, raportată la un plan orizontal de referinţă, a suprafeţei de separaţie a două formaţiuni geologice, cu suprafaţa topografică. Aceste linii apar: drepte (pentru o suprafaţă verticală); paralele cu curbele de nivel (pentru o suprafaţă orizontală; în V când suprafaţa este înclinată, cu vârful îndreptat spre aval (când înclinarea este conformă cu panta terenului) sau spre amonte (când înclinarea este contrară pantei).

Limita naturală a exploatării la zi. Adâncimea maximă până la care se poate ajunge cu exploatarea din punctul de vedere tehnic, fără ca pereţii carierei să se prăbuşească. Această limită depinde, în primul rând, de natura rocilor, ea fiind: 2-15 m pentru nisip; 4-40 m pentru nisip cu pietriş; 3-30 m pentru argilă; 10-50 m pentru cărbune brun; 4-10 m pentru caolin; 20 m pentru huilă şi antracit; 15 m pentru cretă; 10-20 m pentru gresie şi calcar; 60 m pentru roci sedimentare şi eruptive puţin fisurate etc.

Limita orografică a zăpezilor persistente. Linia sinuoasă care uneşte punctele cele mai joase ale unei zone ce are condiţii regionale şi locale de menţinere a zăpezii de la un an la altul. Aici, zăpezile permanente coboară sub forma unor petice nu prea întinse, situate în porţiunile concave ale reliefului, unde radiaţia solară are valori mai reduse. V. şi Limita zăpezilor permanente.

Limita uscatului. Linia de contact între uscat şi mare la maree maximă, pe litoralele joase. V. Limita apelor.

Limita zăpezilor permanente (persistente, perpetue, perene, veşnice, eterne). Limită climatică deasupra căreia zăpada căzută în timpul unui an se topeşte numai parţial în anotimpul cald, cantitatea respectivă căzută fiind mai mare decât ceea ce se pierde prin topire şi evaporare. Nivelul la care se situează limita zăpezilor permanente este determinată de latitudine, altitudine, de prezenţa curenţilor marini calzi sau reci, de cantitatea de precipitaţii, de expunere etc. (ex.: în insula Franz Joseph, la 82^o lat. N, este 50 m; în Novaia Zemlea, la 73^o lat. N, este 600 m; în Islanda de Nord, la 66^o lat. N, este 600-1 300 m; în Alpi, la 45-47^o lat. N, este 2 400-3 300 m; în Himalaya, la 28-33^o lat. N, este 4 900 m pe versantul sudic şi 5 600 m pe cel nordic; în Ruwenzori, la 0^o pe ecuator, este 5 000 m; Cotopaxi, în Ecuador, la 1,3^o lat. N, este 4 500-4 700 m; în Anzi, la 20-40^o lat. S, este 6 300-6 500 m; în Noua Zeelandă de Sud, la 44^o lat. S, este 2 200-2 400 m: în Ţara Focului, la 54^o lat. S, este 1 000 m; în insulele Georgia de Sud, la 54^o lat. S, este 400-700 m; în continentul Antarctida, la 62^o lat. S, limita coboară la 0 m, la nivelul mării). În Carpaţi, la latitudinea ţării noastre, limita ar fi la cca 2 900 m altitudine. Aşadar, limita zăpezilor permanente este linia începând de la care pot exista, în funcţie de condiţiile locale, de expoziţie şi microclimat, formaţiuni de firn sau chiar gheţari permanenţi. Pentru vechea glaciaţiune această limită este marcată, cu oarecare aproximaţie, de nişe nivale, circuri suspendate aliniate imediat sub unele creste, ca şi de nivelul mediu al fundului circurilor obişnuite. Această limită este, de obicei, mai ridicată pe versanţii orientaţi către soare şi mai coborâtă pe versanţii orientaţi către poli, fiind totodată mai ridicată în interiorul lanţului muntos decât pe marginile sale.

Limnaea. (gr. lamnaios-care trăieşte în bălţi). Gasteropod ce trăieşte în apele dulci sau slab salmastre stătătoare, pe plantele acvatice. Este cunoscut din Jurasic, fiind frecvent în formaţiunile pliocene din ţara noastră. Dintre speciile actuale, Limnaea truncatula serveşte ca gazdă intermediară în dezvoltarea gălbezii.

Limnic. 1. Care depinde de/sau care trăieşte în lacuri. Sin. Lacustru. 2. Unitate taxonomică de nivel inferior în sistemul român de clasificare a solurilor.

Limnigramă. Diagramă pe care este înregistrată variaţia în timp a nivelului unui lac sau a unui curs de apă.

Limnisol. Tip de sol hidromorf, format pe sedimente lacustre sau fluviolacustre, submerse sau emerse, caracterizat prin prezenţa unui orizont A (peste 20 cm grosime), urmat de orizont Gr sau/şi Gsr. Succesiunea reprezentativă de orizonturi: Alm-Gsr sau Alm-Gr-Gsr.

Limnocardiinae. Grup de lamelibranhiate adaptate la apă cu salinitate mică, întâlnite în special în bazinul sarmato-pontic. Au avut dezvoltare maximă în Ponţian şi Dacian, şi mai redusă în Meoţian (când apele erau prea sărate) şi în Levantin (când erau prea dulci). Cuprind numeroase specii: Limnocardium subsquamulosum (din regiunea subcarpatică), L. semseyi (din Ponţianul panonic) etc., Monodacna, Adacna, Didacna etc., dintre care unele mai trăiesc şi astăzi în Marea Neagră, în Marea Caspică şi în Lacul Aral. V. şi sub Cardiinae.

Limnologie. (gr. limne, limnos-lac, logos-ştiinţă). Ramură a hidrogeologiei care se ocupă cu studiul lacurilor, în ceea ce priveşte geneza, morfometria şi evoluţia cuvetelor lacustre, regimul hidrologic, termic, hidrochimic, procesele de colmatare etc. Limnologia are legături cu biologia, geologia, geomorfologia, chimia.

Limonit. (gr. lemon-lac, din cauza hidroxizilor de fier formaţi în lacuri şi mlaştini). Hidroxid de fier (Fe₂O₃ · n H₂O), cu compoziţia: 86-88% Fe₂O₃ şi 12-14% H₂O, conţinând şi hidroxizi de aluminiu, substanţe argiloase etc. Se formează în zonele litorale ale bazinelor marine, prin coagularea soluţiilor coloidale, în lacurile dulci, în urma activităţii ferobacteriilor, şi în zonele de oxidare ale zăcămintelor de sulfuri, formând aşa-numitele pălării de fier (v.), în care se acumulează mase afânate de goethit, limonit, lepidocrocit etc. Se găseşte şi ca ciment în gresii şi conglomerate. Are culoare închisă, prezentându-se sub formă de mase pământoase, agregate radiare, stalatitice, oolitice etc. Este un important minereu de fier. În ţara noastră, limonitul este o formaţiune supergenă foarte răspândită. Apare în zona de oxidare a zăcămintelor de fier şi de mangan sau de minereuri piritoase, în filoane pirometasomatice sau hidrotermale legate de magmatismul mezozoic sau neogen, sedimentar (în argile şi aluviuni) etc., la: Fundu Moldovei, Cârlibaba, Ciocăneşti, Iacobeni, Şaru Dornei, Broşteni, Dârmoxa etc. (jud. Suceava), în munţii Făgăraş, Şureanu, Mehedinţi, Pădurea Craiului; la Teliuc, Ghelar, Arănieş şi Vadu Dobrii (jud. Hunedoara); Ruschiţa, Târnova, Delineşti, Ohabiţa, Berzasca, Liubcova, Moldova Nouă, Dognecea, Ocna de Fier etc. (jud. Caraş-Severin); la Rimetea, Buru, Gilău, Someşul Cald şi, în special, la Căpuşu Mic (jud. Cluj). Se întâlneşte de asemenea, în filoanele metalifere din regiunea Baia Mare (Seini, Ilba, Nistru, Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ etc.), în munţii Ţibleş, Căliman, la Lueta (jud. Harghita), Baia de Arieş, Roşia Montană, Almaşul Mare (jud. Alba) şi în numeroase alte locuri.

Limulus. Artropod înrudit cu trilobiţii. Cunoscut din Triasic, trăieşte şi astăzi, ca fosilă vie, afundat în nisip, pe fundul mărilor din estul Asiei şi în apele litorale pacifice şi atlantice ale Americii de Nord. Se mai numeşte Crab de Moluce.

Lingula. (lat. lingula-limbă mică). Brahiopod nearticulat, cunoscut din Cambrian, foarte frecvent în formaţiunile siluriene şi devoniene, trăieşte şi astăzi prin 12 specii, în mările Chinei. Din cauza netransformării ei în timp, este o fosilă necaracteristică (indiferentă, neconducătoare) pentru formaţiunile în care se găseşte.

Linia de schimbare a datei. Linie convenţională stabilită în lungul meridianului de 180^o, socotit ca origine a schimbării datei. Navele care trec peste această linie îşi shimbă data calendaristică, respectând următoarea regulă: la trecerea din emisfera estică în cea vestică se repetă data zilei precedente, iar la trecerea din emisfera vestică în cea estică se sare peste data zilei care urmează. Schimbarea datei la bord nu se face în momentul traversării meridianului de 180^o, ci la miezul nopţii, chiar dacă nava trece peste acest meridian în cursul dimineţii, deci la scurt timp de la începerea unei zile noi. Linia de schimbare a datei nu corespunde în totul cu meridianul de 180^o, ci se abate, spre est de acesta, în dreptul peninsulei Ciukotka (Ciukotsk), apoi insulelor Vranghel, Fiji, Tonga, Kermadek, Chatam şi, spre vest, în dreptul insulelor Aleutine, pentru a permite anumitor porţiuni de uscat şi grupuri de insule să aibă aceeaşi zi calendaristică. Necunoaşterea problemei schimbării datei a făcut ca echipajul corăbiei "Victoria", din expediţia lui Magelan, singura care a făcut înconjurul Pământului, mergând spre vest, să constate la înapoiere în Spania, că era data de 8 septembrie 1522, şi nu 7 septembrie, cum indica jurnalul de bord.

Linia marilor înălţimi. Linia care uneşte punctele cele mai înalte dintr-un masiv, dintr-un bazin hidrografic, sau dintr-o ramură de munţi.

Linia polilor (axa polilor). Axa de revoluţie a elipsoidului, care trece prin centrul de gravitaţie al Pământului.

Linie cotidală. V. Cotidală, linie.

Linie de creastă. Linia ce uneşte punctele cele mai înalte din lungul unei creste.

Linie de cumpănă. V. Cumpăna apelor.

Linie de falie. Linia după care se intersectează planul unei falii cu suprafaţa topografică. Uneori, pe linie de falie se instalează: o vale, baza unui abrupt, o simplă denivelare, un şir de bazinete.

Linie de gren. Zonă îngustă situată de regulă în faţa frontului rece, caracterizată, ca şi acesta, prin descărcări electrice, precipitaţii şi furtuni.

Linie de ţărm. Linia în lungul căreia se face contactul dintre uscat şi mare. Poziţia liniei respective oscilează în funcţie de nivelul apei şi de tipul de relief pe care se face contactul. Când relieful de contact este o câmpie joasă pot avea loc mari oscilaţii ale liniei de ţărm: la flux, linia de ţărm se deplasează în interiorul uscatului (v. Limita uscatului), iar la reflux se retrage spre mare (v. Limita apelor); între aceste două limite se extinde zona mareică sau tidală. Uneori, prin linie de ţărm se înţelege aliniamentul de uscat supus direct acţiunii valurilor, în funcţie de maree, deci se fixează la mare înaltă şi calmă. Se deosebeşte de zero topografic (nivelul mediu al mării) şi de zero al hărţilor marine (nivelul celor mai joase nivele marine).

Liparit. (de la numele insulelor Lipare din sudul Italiei). Rocă magmatică efuzivă neovulcanică, de textură fluidală, de culoare albă-gălbuie, alcătuită din cuarţ, feldspaţi alcalici (în special sanidină), puţini plagioclazi şi rare minerale melanocrate. Face trecerea între dacite şi riolite, constituind termenul acid, bogat în silice, din seria slab alcali-potasică.

Liptobiolite. Sin. Cărbuni liptobiolitici (v. sub Cărbune). Exemple: Liptobiolite din spori (sin. Tasmanit), Liptobiolite din ceruri (sin. Piropisit), Liptobiolite din cuticule (sin. Papierkohle), Liptobiolite din răşini (sin. Rapdopisit), Liptobiolite din elemente de scoarţă, adică din suberină (sin. Lopinit).

Lişteavă. Mică depresiune lacustră situată în albia minoră şi sub grindul fluviatil (termen folosit în lungul Dunării din Câmpia Română).

Lithothamnium. (gr. lithos-piatră, thamnos-tufiş, boschet). Algă roşie marină, cu talul încrustat cu carbonat de calciu, care se prezintă sub forma unor tufe ramificate aemănătoare coralilor. Împreună cu altă algă roşie cu care se aseamănă, Lithophyllum, cu foraminifere, corali, briozoare şi moluşte, Lithothamnium a format, în timpul Tortonianului, calcarele de Leitha, groase de peste 100 m şi folosite ca piatră pentru construcţii. În Miocen, împreună cu viermi, briozoare şi foraminifere din genul Nubecularia s-au format sedimentele recifale din dealurile numite Toltry sau Miodobore, care se întâlnesc din Polonia până în Republica Moldova şi la Stânca-Ştefăneşti (jud. Iaşi). În ţara noastră a fost întâlnit în Eocenul de la Albeşti (jud. Argeş) şi în depozitele miocene din Subcarpaţi.

Litieră. Stratul superficial întâlnit în regiunile împădurite, alcătuit la partea superioară din frunze, ramuri şi alte resturi vegetale, incomplet descompuse, iar la partea inferioară, dintr-o masă coezivă din aceleaşi materiale, semidescompuse. Are grosimea de 2-5 cm, este de culoare brun-închisă şi se notează cu A_o sau Ol în profilul solului. Pe grosimea ei, de câţiva cm, obişnuit se pot separa trei strate: Ol, de litieră proaspătă, la partea superioară; Of, de litieră fermentativă, intrată în proces de humificare; Oh, de litieră humificată (cu mull, moder, mor). Sin. Pătură moartă.

Litionit. Sin. Lepidolit (v.).

Litoceras. (lito-piatră, keros-corn). Gen fosil de amoniţi jurasici, caracterizat prin cochilia sa evolută, larg ombilicată şi aproape circulară.

Litoclastie. Procesul mecanic de fragmentare a rocilor compacte (pe calea termoclastiei, crioclastiei etc.) fără a le modifica compoziţia chimică şi constituţia fizică.

Litofacies. Totalitatea caracterelor litologice (mineralogice, chimice, structurale, texturale) ale unui strat sau secvenţe sedimentare prin care se individualizează faţă de alte strate sau secvenţe. Reflectă condiţiile sedimentologice în care a avut loc formarea depozitelor respective.

Litofil. (gr. lithos-piatră, philein-a iubi). Calitatea unui element chimic care se concentrează de preferinţă în litosferă. Sunt circa 50 de asemenea elemente, printre care: O, Si, Al, Ca, Mg, Na, K, Ti, elementele rare etc., care împreună constituie 94% din masa scoarţei terestre. Majoritatea elementelor litofile au mare afinitate pentru oxigen, cu care se combină formând oxizi, silicaţi, carbonaţi.

Litofile. Organisme ce cresc pe stânci, pietre, grohotişuri (ex.: alge, licheni etc.).

Litogeneză. (gr. lithos-piatră, genesis-formare). Denumire dată în 1894 de către geologul german Johann Walther totalităţii proceselor de formare a rocilor sedimentare, adică: alterarea şi dezagregarea rocilor preexistente, transportul materialului rezultat şi acumularea lui, transformările diagenetice ulterioare pentru formarea rocilor, transformările suferite de roci în timp etc. Factorii principali ai producerii litogenezei sunt mişcările tectonice şi clima. Există litogeneză glaciară, humidă, aridă şi sedimentar-vulcanogenă. În procesul de litogeneză iau naştere şi suferă modificări diferite zăcăminte sedimentare, ca cele de petrol, gaze, sare, cărbuni, sulf, minerale de fier, mangan etc. Cunoaşterea condiţiilor de litogeneză permite prevederea şi descoperirea regiunilor în care ar putea să existe unele zăcăminte sedimentare (ex.: de gaze, ţiţei, cărbuni, sare etc.).

Litologie. (gr. lithos-piatră, logos-vorbire, ştiinţă). Ramură a geologiei care se ocupă cu studiul proprietăţilor şi legilor formării şi dezvoltării rocilor sedimentare şi a substanţelor minerale utile legate de acestea. Cu alte cuvinte, se ocupă cu studiul rocilor sedimentare şi al sedimentelor actuale, constituţia mineralogică şi structura lor, legităţile şi condiţiile de formare şi modificare. Cercetările litologice ajută la stabilirea zonelor unde au existat condiţii favorabile pentru formarea şi acumularea zăcămintelor de substanţe minerale utile (petrol, cărbuni, sare etc.). Sin. Petrologia sedimentelor, Sedimentologie.

Litometeor. Ansamblu de particule, în principal solide, ridicate de vânt de pe suprafaţa terestră şi purtate prin aer la distanţe şi intervale care depind, pe de o parte, de viteza vântului, iar pe de alta, de mărimea particulelor.

Litoral. (lat. litus, litoris-mal, ţărm). Făşia de teren situată în lungul ţărmului (v.) mării, care cuprinde: porţiunea de uscat asupra căreia acţionează direct fluxul şi refluxul, plaja inundabilă şi neinundabilă în timpul furtunilor, cordoanele litorale, dunele litorale şi falezele. În sens mai larg, termenul de "zonă litorală" înglobează atât sectorul submers de mică adâncime al platformei litorale, cât şi fâşia de uscat, de lăţime variabilă (1-5 km, în raport de configuraţia ţărmului), asupra căreia marea exercită o acţiune directă prin efectul de briză, de umiditate mai ridicată, de amplitudine termică mai moderată, de ionizare a atmosferei etc. Litoralul românesc se întinde pe o distanţă de aproximativ 245 km, de la braţul Musura (gura sudică a braţului Chilia) şi până la graniţa cu Bulgaria (Vama Veche). Sectorul dintre braţul Musura şi capătul sudic al grindului Chituc este de tip acumulativ, alcătuit dintr-un sector al Deltei propriu-zise, până la grindul Perişoru, şi dintr-un sector sudic format din grinduri joase de origine marină care închide complexul lagunar Razim-Sinoe. De la grindul Chituc şi până la graniţa cu Bulgaria, ţărmul devine înalt (10-35 m) şi abrupt, fiind sculptat de abraziunea marină, foarte activă, în loess, în marnă sau în calcar sarmatic. Şi în acest sector apar porţiuni mai joase constituite din grinduri marine ca cel desfăşurat între Capul Midia şi sudul staţiunii Mamaia, sau cel care închide limanul Techirghiol, între Eforie Nord şi Eforie Sud. În sens strict, litoralul este domeniul de uscat cuprins între linia nivelului cel mai jos al mării (limita apelor) şi linia nivelului maxim (limita uscatului). În sens larg (se foloseşte termenul de zonă de litoral), litoralul cuprinde şi sectorul submers de mică adâncime al platformei litorale, ca şi fâşia de uscat asupra căreia se exercită indirect influenţa mării, prin: brize, umiditate mai ridicată, amplitudine termică mai redusă, ionizarea aerului, activizarea scurgerii subterane etc. Sensul îngust de litoral este sinonim cu cel de ţărm.