Dic?ionar de Geografie



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə61/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48287
1   ...   57   58   59   60   61   62   63   64   ...   124

Maclă. (lat. macula-ochi de za). Concreştere regulată (maclare), simetrică, a două sau mai multe cristale ale aceleiaşi specii minerale. Apare în timpul cristalizării substanţei sau prin deformarea ei.

Macroclimă. Clima la scară planetară sau la scara unor regiuni geografice (zone, continente etc.). Se formează sub acţiunea factorilor principali: afluxul de energie solară, circulaţia generală a curenţilor atmosferici, corelaţia dintre suprafaţa apelor şi cea a uscatului etc.

Macroelement. Element de nutriţie necesar plantelor în cantităţi mari (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf etc.).

Macrometeorologie. Ştiinţa care se ocupă cu studiul proceselor şi fenomenelor meteorologice la scară planetară sau la scara unor regiuni geografice foarte întinse.

Macrorelief. Termen folosit adesea echivoc, în sens de forme de relief mai mari decât altele mai mici. Într-o clasificare generală a formelor, macrorelieful se referă la formele majore ale continentelor şi fundului oceanic, respectiv tipurile majore de relief, care sunt: munţi, podişuri, dealuri, câmpii; apoi: dorsale, platforme continentale etc. Ordinea, în scara taxonomică, este următoarea: relief planetar (continente şi bazine oceanice; uneori, denumit şi megarelief), macrorelief, mezorelief, microrelief. După determinarea plăcilor tectonice, sunt autori care pe acestea le consideră cele mai mari forme de relief.

Macroseism. (gr. makros-mare, seismos-cutremur, scuturătură). Cutremur de pământ de intensitate mare simţit de om (microseismele nu sunt simţite de om, ci înregistrate numai de aparate). V. sub Cutremur de pământ.

Macrospori. Spori de dimensiuni cuprinse între 0,2 şi 5 mm. Sin. Megaspori.

Macroturbulenţă. Deplasări de aer în lungul meridianelor, datorate perturbaţiilor ciclonice şi anticiclonice.

Mactra. Specie de lamelibranhiat fosil. Este cunoscută din Cretacic, dar cele mai multe specii sunt caracteristice pentru Sarmaţian. În România se găseşte în regiunea subcarpatică (Mactra bulgarica), în Podişul Moldovei (Mactra podolica), în sudul Dobrogei (Mactra fabreana) etc.

Madreporari. (it. madrepora-corali). Ordin de coralieri care trăiesc în general în colonii, foarte rar solitari, şi care au un schelet calcaros în formă de arbore. Sunt principalii constructori de recife coraliere, cunoscuţi fie numai în stare fosilă (tetracoralierii sau madreporarii paleozoici), fie şi în stare fosilă şi actuali (Hexacoralierii sau madreporarii post-paleozoici). Astăzi se cunosc peste 2 500 specii care trăiesc în mările calde, tropicale.

Maestrichtian. (de la numele oraşului Maastricht-Olanda). Subetajul superior al Senonianului, caracterizat printr-o faună bogată de amoniţi (Acanthoscaphites tridens, Discoscaphites constrictus etc.), belemniţi (Belemnitella lanceolata), lamelibranhiate (Inoceramus tegulatus, Hippurites radiosus etc.), foraminifere (Globotruncana etc.). Este reprezentat în ţara noastră printr-un facies de cretă (în Dobrogea de Sud şi în sudul Câmpiei Române), un facies de fliş (în Carpaţii Orientali), un facies marnos nisipos cu amoniţi şi inocerami (în Depresiunea Getică, în bazinul Oltului etc.).

Mafic. Sin. Melanocrat (v.).

Magdalenian. (de la numele peşterii "La Madeleine" din departamentul Dordogne-Franţa). Ultima cultură umană a Pleistocenului nou (sfârşitul Paleoliticului superior) (15 000-10 000/8 000 î.e.n.), care corespunde fazei de retragere a ultimei glaciaţiuni würmiene. Este caracterizată prin marea dezvoltare a tehnicii de prelucrare a osului şi a cornului (vârfuri de lance, ace cu ureche, străpungătoare, aruncătoare de lance etc.) şi printr-o diversificare şi o microlitizare (unele mărunte) a tipurilor de unelte din piatră, adaptate pentru: dălţi, răzuitoare, cuţite cu spate teşit, harpoane simple sau cu două rânduri de barbele (pentru vânat şi pescuit) etc. Apare pentru prima dată, săgeata de lemn cu vârful ascuţit, din os sau din corn, lansată cu propulsorul. Cultura magdaleniană a fost răspândită în sudul şi în centrul Franţei, în Elveţia şi în Germania de mijloc. În ţara noastră, unele influenţe ale acestei culturi s-au resimţit în aşezările mezolitice găsite în masivul Ceahlău.

Magmă. (gr. magma-aluat, pastă întărită). Masa topită, mai fluidă sau mai vâscoasă, din interiorul Pământului, a cărei compoziţie chimică foarte complexă, putând varia de la un punct la altul, în raport cu originea sa şi cu natura stratelor străbătute, este constituită dintr-un amestec de silicaţi şi oxizi (SiO2, Al2O3, Fe2O3, FeO, MgO, CaO, Na2O, K2O etc.), gaze (CO2, ClF, Hcl, H2S etc.) şi vapori de apă. Se formează, într-un bazin sau rezervor magmatic, datorită temperaturilor foarte înalte din interior (ipoteza pirosferică, având la bază ipoteza cosmogonică a lui Laplace, după care s-ar fi păstrat un nucleu incandescent din masa iniţială; ipoteza vetrelor magmatice, dedusă din prima), mişcărilor tectonice care schimbă condiţiile de echilibru fizico-chimic al substanţelor chimice (ipoteza magmogenezei, a lui E. Haug, care leagă formarea magmei de zonele geosinclinale; ipoteza tectonică a lui V.V. Belousov) şi proceselor de dezintegrare a substanţelor radioactive, care produc temperaturi foarte ridicate (ipoteza radioactivă a lui J. Joly, dezvoltată de acelaşi Belousov sub denumirea de ipoteza radiomigraţionistă). Cercetările moderne au condus la concluzia că în scoarţa Pământului se găsesc trei tipuri de magmă: magmă ultrabazică (sub oceane), magmă acidă (în blocurile continentale, sursa bazaltelor de platouri) şi magmă foarte acidă (în zonele de orogeneză). După conţinutul în silice, au fost deosebite patru tipuri de magmă: acidă (peste 65%; se găseşte în blocurile continentale şi zonele de orogeneză, cu magme foarte acide); neutră (65-52%), bazică (52-40%) şi ultrabazică (sub 40%; se găseşte sub oceane). De asemenea, când magma este suprasaturată în gaz (în condiţii de scădere a presiunii şi ridicare a temperaturii) se numeşte piromagmă; când este suprasaturată în gaz, găsindu-se la adâncimi mari şi presiuni ridicate se cheamă hipomagmă; epimagma este o piromagmă degazeificată ce devine o lavă găunoasă. Consolidarea acestei topituri, în interiorul căreia se produce o dife-renţiere magmatică (v.), duce la formarea rocilor magmatice, fie mai în adâncime (roci intrusive, de adâncime, plutonice sau abisale), fie în apropierea suprafeţei (roci filoniene), fie deasupra scoarţei (roci efuzive, de suprafaţă, sau vulcanice). Procesul de consolidare cuprinde patru faze principale: faza ortomagmatică (lichid-magmatică), până la 650o, în care se formează majoritatea rocilor magmatice (granite, granodiorite, sienite etc.), adică formaţiuni endomagmatice; faza pegmatitică, între 650 şi 573o, în care soluţiile reziduale diferenţiate, rămase de la prima fază, dau naştere rocilor filoniene diferenţiate (pegmatite, aplite, lamprofire etc.); faza pneumatolitică, între 573 şi 360o, continuare a fazei anterioare, în care soluţia reziduală, foarte bogată în compuşi volatili, pătrunde sub presiune în rocile formate anterior sau în cele înconjurătoare, formând minerale noi: fluorină, wolframit, topaz etc. (formaţiuni perimagmatice); faza hidrotermală, sub 360o, în care, din soluţiile apoase diluate, cristalizează minerale care dau naştere filoanelor metalifere (formaţiuni apomagmatice). Fenomenele geologice care se produc în interiorul magmei sau în afara bazinelor magmatice, dar sub influenţa magmei, se numesc fenomene magmatice, iar totalitatea lor constituie magmatismul. Se deosebesc: fenomene magmatice endogene sau plutonice (în adâncime), fenomene magmatice vulcanice (de suprafaţă) (v. şi la Vulcanism) şi fenomene magmatice de contact (în cadrul cărora iau naştere roci metamorfice (v. sub Metamorfism). Deoarece fenomenele magmatice sunt legate totdeauna de dezvoltarea geosinclinalelor (v.), se deosebesc: un magmatism iniţial, în care se formează ofiolitele etc. (ex.: în Munţii Drocei=Zarandului, Trascău şi Metaliferi din Munţii Apuseni); un magmatism sintructogenetic (sinorogenic), care însoţeşte principalele faze de cutare din geosinclinal şi în care se formează intruziuni de granite, granodiorite, cu aplite, lamprofire, porfirite etc. (ex.: granitele din Carpaţii Meridionali, în Autohtonul Pânzei getice, şi cele din Nordul Dobrogei); un magmatism subsecvent, care dă intruziuni de roci plutonice acide (ex., banatitele din vestul Munţilor Banatului şi ai Munţilor Apuseni) sau roci intermediare (dacite, andezite) (ex.: în Harghita, Căliman, Ţibleş, Oaş, Gutâi etc.), însoţite de importante mi-neralizaţii hidrotermale; un magmatism final, care dă extruziuni de roci bazaltice (ex., la Racoş, în Metaliferi din Munţii Apuseni). După formare, magma are tendinţa de a se deplasa spre părţile superioare ale scoarţei, ocupând, în drumul său ascensional, spaţii de forme şi dimensiuni diferite, care dau, în interiorul scoarţei terestre, naştere la: batolite, lacolite, apofize, filoane, stock-uri etc., iar la suprafaţa acesteia, ca urmare a fenomenului vulcanic, la: cupole, domuri, platouri de bazalte, pânze etc. V. şi Magmatism.

Magmatism. Ansamblul fenomenelor legate de magmă, mai ales urcarea acesteia spre/sau până la suprafaţă şi pătrunderea ei sub formă de intruziuni în interiorul scoarţei. După natura mişcărilor magmei şi nivelul de pătrundere în scoarţă se deosebesc trei forme de magmatism: profund (intrusiv, endogen, plutonic), care prin răcire dă roci plutonice; magmatism de suprafaţă (extrusiv, sau vulcanism) care cuprinde ansamblul fenomenelor vulcanice, şi magmatism de contact (ce conduce la roci metamorfice; v. Metamorfism). De asemenea, tipurile de magmatism sunt puse în legătură şi cu fazele dezvoltării unui geosinclinal, fiind strâns legat de acestea: magmatism iniţial (în faza de început a geosinclinalului, când se formează ofiolite etc., ca cele din Apuseni), magmatism sinorogenic sau structogenetic însoţeşte principalele faze de cutare, când se pun în loc intruziuni de granite, profire etc., ca cele din Autohtonul Pânzei getice, sau din Nordul Dobrogei), magmatism subsecvent (intruziuni plutonice acide, ca banatitele din Banat, sau roci intermediare, ca dacitele şi andezitele din Oaş-Harghita), magmatism final (extruziuni de bazalte, ca cele de la Racoş, Detunatele din Munţii Metaliferi etc.). Ca forme consolidate, magma realizează în interiorul scoarţei: batolite, lacolite, apofize, filoane, stock-uri, iar la suprafaţă: conuri, cupole, domuri, platouri, curgeri de pânze.

Magmosferă. (gr. magma-aluat, sphaira-sferă). Sin. Mantaua Pământului (v.).

Magnetism terestru. Proprietate a globului terestru de a se comporta ca un dipol magnetic. Polii magnetici (v.) ai Pământului, în care converg liniile de forţă ale câmpului magnetic terestru, nu coincid cu polii geografici (axa de rotaţie a Pământului face un unghi de circa 11o cu axa polilor magnetici). Măsurători efectuate asupra magnetismului terestru au arătat că poziţia polilor magnetici este în continuă, dar lentă, deplasare, şi, de asemenea, intensitatea câmpului magnetic este într-o fază de continuă şi foarte lentă scădere. Câmpul magnetic terestru, prin crearea centurilor Van Allen, formează un fel de umbrelă magnetică capabilă să protejeze viaţa de pe Pământ de acţiunea distructivă a radiaţiilor ce vin din spaţiul cosmic şi de la Soare. Liniile de forţă ale câmpului magnetic al Pământului determină orientarea acului busolei în direcţia lor, indiferent de locul în care se face determinarea (pe uscat, pe apă, în aer), permiţând în felul acesta folosirea busolei ca instrument de orientare. Magnetismul terestru este determinat prin: intensitatea magnetică (forţa magnetică acţionând asupra unităţii de masă dintr-un anumit loc), înclinaţia magnetică (v.) şi declinaţia magnetică (v.). Prezenţa unei anumite particularităţi geologice (ex., fracturile), a anumitor roci (ex.: rocile magmatice bazice, ca bazaltele, diabazele etc., cu mare conţinut de fier) şi în special a minereurilor de fier (ex., în ordine, magnetit, pirotină, pirită, siderit etc.), de nichel, cobalt sau mangan, determină schimbări locale importante ale câmpului magnetic terestru, creând aşa-numitele anomalii magnetice, pe determinarea cărora se bazează prospecţiunea magnetometrică, folosită în explorările geologice (ex.: anomalia de la Kurs din Ucraina, cea mai mare cunoscută până în prezent, care se întinde pe o suprafaţă de 250 km lungime şi 40 km lăţime, fiind determinată de un zăcămint de magnetit aflat la 150-300 m adâncime în scoarţa terestră). Sin. Magnetism pământesc. Se numeşte paleomagnetism, cel care se referă la trecutul geologic al câmpului magnetic, arhemagnetism, cel din perioadele istorice şi magnetism remanent, cel fixat ca linii magnetice, în anumite roci, mai ales vulcanice, în momentul consolidării lor.

Magnetit. (gr. mgnes-magnet, în legătură cu păstorul Magnes, care l-a găsit primul, atrăgându-i cuiele încălţămintei sau vârful de fier al toiagului). Oxid natural de fier (Fe3O4) care conţine titan (titanomagnetitul) sau crom (cromomagnetitul) şi procente ridicate de MgO (până la 10%) şi Al2O3 (până la 15%). Se formează: pe cale magmatică (diseminat în roci, în special bazice, sau în concentraţii legate genetic de aceste roci); în pegmatite (în parageneză cu sfen, biotit şi apatit); în zăcăminte hidrotermale; în skarnele formaţiunilor metasomatice de contact; mai rar exogen, prin reducerea hidroxizilor de fier. Alterându-se greu se întâlneşte frecvent în aluviuni. Are culoare neagră de fier. Conţinând 71,4% Fe, este cel mai important şi mai răspândit minereu de fier. Zăcăminte mari se găsesc la: Magnitnaia, Kusinsk, Vâsokaia (în Ural), Krivoi-Rog şi Kursk (Ucraina), Kirunavaara şi Luosavaara (Suedia), în regiunea Lacului Superior (Canada), în Labrador etc. În România magnetitul este un mineral accesoriu foarte răspândit în cantităţi mici (sub 1-2%) în numeroase formaţiuni ca: şisturi cloritoase, amfibolite, gabrouri şi serpentinite, ale fundamentului cristalin din Carpaţii Orientali, Munţii Apuseni şi Dobrogea; andezite, bazalte, gabrouri, serpentinite şi lamprofire Mezozoice din aceleaşi regiuni şi din Carpaţii Meridionali; andezite şi diorite banatitice şi corneenele lor, din Banat şi Munţii Apuseni; andezite şi bazalte neogene şi tufurile lor din Carpaţii Orientali, Munţii Apuseni şi Bazinul Transilvaniei. În cristale mai mari (peste 1 mm), atingând câteva procente din masa rocii sau ajungând chiar la concentraţii exploatabile, se găsesc la: Dognecea, Ocna de Fier, Băuţarul inferior, Borlova, Rusca Montană etc. (jud. Caraş-Severin); Cârlibaba, Ciocăneşti, Iacobeni, Şaru Dornei, Fundu Moldovei, Crucea etc. (jud. Suceava); în munţii Lotrului şi Şureanu; la Teliuc, Ghelar, Alun, Vadu Dobrii etc. (jud. Hunedoara); în munţii Drocea, Highiş (din Munţii Zarandului) şi în masive-le Bihor şi Cindrel; la Măcin, Greci, Turcoaia, Valea Teilor, Iulia (jud. Tulcea); în munţii Căpăţânii, Parâng-Lotru, Mehedinţi, Gurghiu şi Harghita etc.

Magnetopauză. Limita exterioară până unde se extind în spaţiu liniile de forţă ale câmpului magnetic al Pământului. Presiunea vântului solar (v.) deformează puternic magnetopauza, apropiind-o de Pământ în partea dinspre Soare şi depărtând-o în partea opusă. V. şi Magnetosferă.

Magnetosferă. (gr. magnes-magnet, sphaira-sferă). Zonă mult extinsă în afara atmosferei terestre, în care liniile de forţă ale câmpului magnetic al Pământului captează particulele electrizate provenite din radiaţia cosmică şi din cea corpusculară trimise de Soare. Magnetosfera include şi centurile de radiaţii Van Allen din jurul Pământului. Ea este puternic deformată de presiunea vântului solar, fiind mai turtită în partea dinspre Soare şi mai alungită în partea opusă.

Magnezit. (de la numele regiunii Magnesia, din zona de coastă a Thessaliei-Macedonia). Carbonat natural anhidru de magneziu (MgCO3), care se formează pe cale hidrotermală şi prin metasomatoza rocilor calcaroase (dolomite şi calcare dolomitice) sau prin alterarea rocilor ultrabazice (bogate în magneziu). Încălzit între 650 şi 800o, devine caustic (pierde CO2). Conţine 28,8% Mg fiind astfel un minereu de magneziu. Se întrebuinţează la fabricarea cimentului Sorel, a plăcilor refractare pentru construcţii uşoare (xylolit) sau a cărămizilor refractare pentru cuptoarele Martin şi pentru convertizoare; la fabricarea CO2; ca abraziv; la fabricarea izolatoarelor electrice, în industria hârtiei, a zahărului, a cauciucului etc.; la extragerea magneziului metalic. Zăcăminte mai importante se găsesc: în Rusia (Satchinsk în Ural), în Manciuria de Sud, Coreea, China, Spania, Austria, Germania, Suedia, S.U.A. etc. În România magnezitul se găseşte: ca produs hidrotermal în sepentinitele paleozoice din masivul Parâng (la Urdele, Muntinu şi Găuri), la Tisoviţa, Eibenthal (jud. Mehedinţi), ca minerale de gangă în unele filoane metalifere la Rodna (jud. Bistriţa-Năsăud) şi Stănija (jud. Hunedoara) şi în nămolul lacului Techirghiol. Sin. Spat de magneziu, Giobertit.

Magneziu. Element chimic (Mg). A fost izolat în 1809 de chimistul englez Humpry Davy (1778-1829). În scoarţa terestră magneziu se găseşte în proporţie mare (2,35%), sub formă de silicaţi (ex.: talc, azbest etc.), carbonaţi (ex.: magnezit, dolomit), clorură de magneziu şi potasiu (carnalit), iar în apa mărilor (în cantităţi apreciabile), sub formă de cloruri, sulfaţi, bromuri. Magneziul metalic se obţine din sărurile depozitelor lagunare depuse din apa de mare, din magnezit (v.), dolomit (v.) şi carnalit (v.) prin procedee electrochimice, chimice şi termice. Are diferite întrebuinţări. State mari producătoare de magneziu sunt S.U.A., Canada, Japonia, Germania, Franţa, Italia, Anglia, Rusia etc., şi Israel (unde se extrage din apele Mării Moarte).

Magnitudine. Logaritmul zecimal al raportului B/Bo, în care B este amplitudinea maximă (în microni) a unui cutremur superficial (cu adâncimea focarului până la 20 km), înregistrată de un seismograf standard la o distanţă epicentrală de 100 km şi Bo este amplitudinea corespunzătoare, în condiţiile precizate, a unui cutremur de magnitudine nulă (M = log B/Bo). Prin extindere, magnitudinea se determină pentru orice seismograf, pentru orice cutremur (fără limitări de adâncime sau de distanţă epicentrală), cu ajutorul formulei: M = log A/Ao+C+D, unde A este amplitudinea adevărată a mişcării solului; Ao este componenta orizontală a amplitudinii maxime pentru undele superficiale cu perioada de aproximativ 20 secunde pentru cutremurul de magnitudine nulă; C este constanta staţiei de înregistrare (depinde de condiţiile geologice ale regiunii respective) şi D este constanta cutremurului (depinde de: mecanismul cutremurului, adâncimea focarului, repartiţia azimutală a energiei în focar etc.). Pentru staţia seimografică Bucureşti, formula este: M = log A+1,34791 logo+2,57124 când: 30oo 150o, unde o este distanţa epicentrală exprimată în grade. Deci magnitudinea este numărul ce reprezintă energia dispersată de un cutremur, sau logaritmul amplitudinii maximale a mişcării măsurată la 100 km de epicentru şi exprimată în microni.

Mal. Fâşie îngustă de uscat care limitează de ambele părţi albia unei ape curgătoare, despărţind albia minoră de albia majoră sau faţă de câmp, în care se manifestă permanent interacţiunea dintre apă şi uscat. Datorită acţiunii erozive a apei, malurile suferă modificări continue, condiţionate de volumul şi de viteza apei curgătoare, precum şi de natura rocilor care alcătuiesc malul. Între cele două maluri curge râul la ape medii. Aceste modificări duc la formarea de maluri rectilinii, maluri convexe sau concave (la cursurile meandrate), de maluri înalte sau maluri joase, de maluri abrupte sau maluri teşite etc. Malurile concave sunt abrupte şi se retrag prin eroziunea laterală a râului, iar cele convexe sunt mai line şi adesea se alungesc în albie prin acumulări de aluviuni. Termenul de mal este folosit uneori şi pentru orice abrupt situat sub suprafeţe relativ plane. Pentru a opri modificarea nedorită a malurilor, în scopul protejării podurilor, căilor de comunicaţie, construcţiilor, barajelor etc., se execută lucrări hidrotehnice corespunzătoare.

Malachit. (gr. malache-nalbă; numit astfel din cauza asemănării culorii sale cu a plantei). Carbonat bazic de cupru, anhidru, CuCO3 • Cu(OH)2, care se formează exclusiv în zona de oxidare a minereurilor de cupru, mai ales în legătură cu calcarele sau cu alţi carbonaţi. Conţine 57,4% Cu fiind, astfel, un important minereu de cupru. Este întrebuinţat, în praf, la prepararea unor vopsele minerale ("verde de munte", deoarece mineralul are culoarea verde). Varietăţile compacte sunt întrebuinţate în bijuterie şi la confecţionarea unor obiecte de artă (vase etc.). Cele mai mari zăcăminte din lume, de faimă mondială în trecut, au fost în Rusia (la Mednorudiansk, lângă Nijnâi-Taghil şi la Gumeşevsk, lângă Sverdlovsk). Din primul s-a scos malachitul cu care au fost îmbrăcate coloanele catedralei Isaakiev din Sankt Petersburg, apoi una din sălile Palatului de Iarnă ("sala malachitului"), mesele de la Ermitaj etc. Se mai găseşte în Australia, Congo, S.U.A. etc. În România a fost întâlnit la: Altân Tepe, Măcin, Turcoaia, Cerna, Horia, Somova etc. (jud. Tulcea); Moldova Nouă, Oraviţa-Ciclova Română, Dognecea, Ocna de Fier etc. (jud. Caraş-Severin), Băiţa, Pietroasa, Remeţi (jud. Bihor); Ilba, Cavnic (jud. Maramureş); Săcărâmb, Hondol, Ruda-Barza, Stănija (jud. Hunedoara); Zlatna, Almaşul Mare, Întregalde, Bucium, Abrud, Baia de Arieş (jud. Alba) etc. I se mai spune malahit.

Malm. (cuv. engl. de la numele dat de Oppel unui pământ lutos bogat în calcar şi acid fosforic). Seria (epoca) superioară a Jurasicului, de relativă stabilitate tectonică în Europa şi de un intens diastrofism în unele regiuni circumpacifice, caracterizată în principal printr-o sedimentare calcaroasă, în parte recifală, care spre sfârşit trece într-un facies lacustru, cu depozite argilo-marnoase. Se subdivide în etajele: Callovian şi Oxfordian (Malmul inferior), Kimmeridgian (Malmul mediu), Portlandian şi Purbeckian (Malmul superior). Ultimele două etaje şi partea superioară a Kimmeridgianului sunt cunoscute şi sub numele de Tithonic. Malmul este caracterizat printr-o bogată faună de: amoniţi (Lytoceras, Phylloceras, Cardioceras, Kosmoceras, Pe-risphinctes, Virgatites, Peltoceras, Aspidoceras etc.), belemniţi (Belemnopsis, Hibolites, Duvalia etc.), lamelibranhiate (Posidonia, Aucella, Trigonia, Diceras, Matheronia etc.), gasteropode (Nerinea etc.), brahiopode (Lacunosella, Monticlarella, Pygope, Trigonellina etc.), crinoide şi echinoide (Rhabdocidaris, Hemicidaris etc.). În Malm se dezvoltă reptilele zburătoare (Pterodactylus), dinosaurienii (Brontosaurus, Brachiosaurus), apar primele păsări (Archaeopteryx) şi mamiferele primitive reprezentate prin Plagiaulax (multituberculat) şi Triconodon (marsupial). În partea de nord şi de est a platformei prealpine unde este răspândit, Malmul este dezvoltat sub un facies argilos şi nisipos, cu marne şi calcare în anumite regiuni (Anglia, Germania de nord) sau fără calcare în altele (Platforma rusă). Spre domeniul alpin (în Munţii Jura, în Germania, Polonia etc.) calcarele devin mai abundente (local se dezvoltă şi recife), iar în domeniul alpin propriu-zis, formaţiunile Malmului îmbracă un facies specific, calcaros, bogat în amoniţi şi brahiopode (calcare nodulare, calcare cu Apthycus, calcare cu radiolari, calcare cu calpionele etc.), iar local în partea inferioară, se întâlnesc jaspuri cu radiolari. Malmul se cunoaşte în ţara noastră: în Dobrogea centrală (Hârşova-Topalu, Valea Casimcei), în Dobrogea de Sud şi în Câmpia Română (identificat prin foraje), apoi în Carpaţii Orientali (Bucegi, Hăghimaş), în Munţii Apuseni, în părţile externe ale Carpaţilor Meridionali, în Banatul central şi occidental şi în Maramureş (la Poiana Botizei) etc.

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   57   58   59   60   61   62   63   64   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin