Dic?ionar de Geografie

Inertinit. Grupul de macerale constitutive ale cărbunilor (micrinit, semifuzinit, fuzinit şi sclerotinit), care în procesul tehnologic (în special la cocsificare) se comportă mai inert decât restul maceralelor.

Inferoflux. Scurgere care are loc sub un curs de apă, respectiv sub aluviuni, atât în timpul când râul poate curge la suprafaţă, dar şi când acesta a secat aparent. Aceste scurgeri sunt foarte importante în regiunile aride. Sin. Subscurgere, Curgere sub aluviuni.

Infield. Zonă agricolă, cultivată regulat, constant în jurul aşezărilor rurale mici din zonele cu densitate redusă a populaţiei din Europa Occidentală (nord-vestul Germaniei, Norvegia, vestul Franţei, vestul Marii Britanii.

Infiltraţie. Pătrunderea apei în sol prin interstiţiile solului sau rocilor sub influenţa gravitaţiei, a forţelor capilare, a naturii solului, a duratei precipitaţiilor, a acoperirii solului cu vegetaţie etc. Infiltraţia alimentează cu apă pânza de apă superficială, pânza de apă freatică şi apele de adânc. Ea determină translocarea argilei, a hidroxizilor de fier şi de aluminiu şi a silicei, precum şi spălarea sărurilor din orizonturile superioare ale solului.

Infracambrian. Sfârşitul Proterozoicului superior.

Infrastructură geologică. Fundamentul adânc al unei regiuni de platformă sau de geosinclinal, în care se produce procesul de granitizare sau de formare de migmatite prin injecţie.

Infuzori. Clasă de protozoare evoluate, care cuprinde forme unicelulare, microscopice. Ca formă fosilă caracteristică se citează genul Calpionella (Tintinnopsella), din familia Tintinnidae, cu ţestul calcaros, caracteristic pentru faciesul pelagic al Jurasicului superior (ex.: Calpionella alpina, cu răspândire în N Africii, Spania, Alpi, Carpaţi, Crimeea, Caucaz şi Himalaya, şi Calpionella carpathica, din Carpaţii Orientali). Speciile actuale de infuzori, care se dezvoltă atât în apele curate cât şi în cele degradate, sunt indicatori specifici dominanţi de ape poluate. Trăiesc libere (ex.: Paramoecium, Vorticella, Stylomychia etc.) sau parazite, în acest caz producând îmbolnăviri la om şi la alte animale, în special la peşti (ex.: Balantidium, Ichtyophthirius, Chilodon, Cholpoda, Opalina etc.). În condiţii de viaţă neprielnice, infuzorii se învelesc cu o membrană rezistentă (se închistează), putând astfel supravieţui la uscăciune, temperaturi joase etc.

Ingresiune. (lat. ingressio-intrare). Avansarea locală, pe un front îngust, a mării, asupra unei porţiuni de uscat care a fost scufundat în urma unei mişcări epirogenetice. Fenomenul se produce când apele avansează repede şi îneacă un relief pe care abraziunea marină nu l-a erodat. Porţiunea de mare astfel formată se numeşte mare de ingresiune (ex.: mediteranele americană, europeană, şi asiatică; Marea Japoniei; Marea Norvegiei etc.). În urma unei ingresiuni marine se produce o structură ingresivă, caracterizată prin faptul că discordanţa care separă stratele mai vechi (ingredate), de dedesubt, de cele mai noi (ingresive), de deasupra, mulează, total sau parţial, un relief îngropat de depozite ingresive. Prin ingresiune sunt invadate gurile unor văi în care iau naştere golfuri înguste şi alungite (fiorduri, riassuri).

Injecţie. (lat. injectus-aruncat înăuntru, injectat). Pătrunderea sub presiune a unei magme juvenile, în zonele cele mai adânci ale scoarţei, schimbând în general compoziţia rocilor sedimentare înconjurătoare în care se produce intruziunea.

Inlandsis. v. Calota glaciară.

Inoceramus. (gr. is, inos-muşchi, forţă, keramis-cărămidă). Lamelibranhiat cu cochilia groasă. Este cunoscut din Jurasic până în Cretacicul superior, prin numeroase fosile caracteristice (Inoceramus concentricus în Albian; I. schloenbachi în Turonian; I. balticus în Senonian etc.). La noi se cunosc din flişul Carpaţilor Orientali: I. labiatus (Perşani), I. brogniarti (Glondu), I. cripsii (Tohanul vechi) şi în special I. saliburgensis, formă gigantică având cochilia până la 50 cm diametru. Depozitele de fliş ale Senonianului superior din Carpaţi, constituite din gresii calcaroase, şisturi marnoase şi marne calcaroase cu fucoide, marne şi argilite, cu urme de Inocerami, sunt cunoscute în stratigrafie sub numele de Strate cu Inocerami.

Insecta. Clasă de artropode terestre adaptate la zbor. Insectele cuprind două mari grupe: Apterygota, fără aripi, apărute în Devonian şi reprezentate astăzi printr-un număr redus de specii, şi Pterygota, insecte cu aripi. Acestea din urmă, la rândul lor, se subdivid în Palaeoptera, cu aripile desfăcute când sunt în repaus, apărute în Carbonifer (ex.: Meganeura, cu o deschidere a aripilor de 70 cm; Stenodyctia etc.), şi din care astăzi se mai cunosc efemeridele şi libelulele, şi Neoptera, cu aripile strânse în jurul corpului (majoritatea insectelor), apărute la sfârşitul Permianului (ex.: fluturii, albinele, muştele etc.). Din formaţiunile terţiare (neozoice) din ţara noastră se cunosc ca fosile: Cybister, Formica, Myrmica, Camptonotus etc.

Insectivore. (lat. insectus-tăiat, vorare-a mânca, a devora). Ordin de mamifere placentare, primitive, de talie în general mică, a căror hrană principală o constituie insectele. Prezintă caractere comune cu Marsupialele şi afinităţi cu primatele primitive (Lemurieni). Apar în Cretacicul superior, cu forme primitive (ex.: Zalambdalestes din Cretacicul superior din Mongolia), au o mare dezvoltare în Eocen, iar astăzi sunt în declin. În ţara noastră se cunosc resturi de Talpa (cârtiţa), de Erinaceus (ariciul) şi de Sorex (şoarecele de câmp) în formaţiunile Pliocenului superior de la Băile 1 Mai (Băile Episcopeşti) din jud. Bihor şi de la Măluşteni (jud. Vaslui).

Insecventă. O vale sau o alunecare de teren care sunt indiferente faţă de structură.

Inselberg. (germ. Insel-insulă, Berg-munte). Înălţime izolată care se ridică brusc deasupra câmpiei de eroziune înconjurătoare, în regiunile cu climat arid. Inselbergurile se dezvoltă în regiunile de platforme vechi când văile nu se mai adâncesc, dar se lărgesc continuu prin dezagregare şi procese gravitaţionale, ducând la reculul versanţilor şi la reducerea treptată a interfluviilor până la izolare de martori de eroziune (inselberguri de poziţie). Se mai pot forma inselberguri ca urmare a eroziunii diferenţiale care scoate în evidenţă şi conservă forme de relief cu aspect insular dezvoltate pe roci mai dure (inselberguri structurale). În regiunile de platforme vechi cu structură tabulară din Africa de Sud (regiunea Kalahari), Australia vestică şi centrală etc., relieful de inselberg este însoţit de tafelberg-uri (v.). Deci inselbergul este un relief rezidual format din roci dure, cu pante abrupte, având forma unui munte sau a unui monticul izolat (munte insular). Apare în regiunile aride, unde pantele abrupte se retrag paralel cu ele însele datorită dezagregărilor, în faza când cumpenele unui podiş sau a unui munte sunt disecate şi transformate în martori. V. Pediment.

In situ. (lat. "pe loc"). În geologie specifică o poziţie a unei roci, strat, fosilă, corp de mineru situate în locul de formare sau depozitare.

Insolaţie. Cantitatea de radiaţie solară directă ce cade pe unitatea de suprafaţă orizontală. În accepţiune mai largă se referă la cantitatea de radiaţie solară globală care cade pe o unitate de suprafaţă orizontală.

Insulă. (lat. insula). Întindere (porţiune) de uscat înconjurată din toate părţile de apă, situată în cursul unei ape curgătoare (insulă fluvială), în cadrul unei mări sau unui ocean (insulă marină) şi, mai rar, în cadrul unui lac şi care suferă pe toată întinderea ei, influenţa apei. Insulele fluviale sunt formate, mai ales în regiunea de şes a apelor curgătoare, acolo unde panta apei este cea mai mică, sau în zona de vărsare a apelor, în cazul formării deltelor. Au în general formă ovală sau alungită şi sunt constituite din nisipuri, prundişuri, etc., consolidate uneori prin împădurire în timp (ex.: fosta insulă Ada-Kaleh pe Dunăre, dispărută în urma construirii complexului hidroenergetic de la Porţile de Fier; ostrovul Corbului, ostrovul Maglavit, Ostrovul Mare unde s-a construit hidrocentrala Porţile de Fier II şi ostrovul Vraţa de pe Dunăre, între localităţile Hinova şi Salcia etc.). Insulele fluviale pot fi: insule de sedimentare (aluvionare) sau ostroave (v.) şi insule de detaşare formate prin tăierea porţiunilor proeminente din maluri (în special porţiunile cu depuneri aluvionare din coturile meandrelor), de către curentul apei sau prin ocolirea proeminenţelor de relief de pe fundul albiei. Pe cursul apelor curgătoare se întâlnesc uneori, şi insule plutitoare (v. Plaur). Insulele marine sunt formate prin acţiunea de eroziune a mării sau în urma altor fenomene fizico-geografice care au loc în mediul marin (ex.: erupţii vulcanice submarine, construcţii recifale coraligene etc.). Australia şi Antarctida, prin dimensiunile lor foarte mari, nu sunt considerate insule, ci continente. După poziţia lor geografică, după geneză şi după morfologie, se deosebesc: insule continentale, care pot fi: insule situate pe platforma continentală (ex.: Insulele Britanice, arhipelagul danez, insulele din nordul Asiei şi Americii etc.); insule rupte din continente ca urmare a mişcărilor de prăbuşire a scoarţei terestre (ex.: insulele din bazinul Mediteranelor europeană, americană, asiatică; insulele din estul Asiei, Australiei şi Africii); insulele aluvionare, situate lângă ţărm, mai ales la gura fluviilor (ex.: Insula Sacalin din faţa braţului Dunării, Sf. Gheorghe; insula Marajó de la gura Amazonului; insulele din jurul deltelor Mississippiului, Volgăi, Lenei etc.) şi insule oceanice, care pot fi: insule situate în largul oceanelor sau în lungul dorsalelor mediane din Oceanul Atlantic (ex.: Jan Mayen, Islanda, Azore, Sf. Elena, Tristan da Cunha etc.), din Oceanul Indian (ex.: Crozet, Heard, Kerguelen, Noul Amsterdam etc.) sau din Oceanul Pacific (ex.: Hawaii, Kermadec, Samoa, Tahiti, Marchize, Paştelui, Juan Fernandez, Galapagos etc.); insule coraligene (atoli), în Oceanul Indian (ex.: Laccadive, Maldive etc.), în Oceanul Pacific (ex.: Caroline, Marshall, Gilbert, Ellice, Touamotou etc.). În cadrul insulelor coraligene situate pe dorsalele vulcanice submarine se găsesc, în număr mai redus, şi insulele vulcanice. Cele mai mari insule de pe glob sunt: Groenlanda-2 176 000 km²; Noua Guinee-785 000 km²; Kalimantan-734 000 km²; Madagascar-590 000 km²; Baffin (Canada)-512 000 km²; Sumatera-434 000 km²; Noua Zeelandă-265 000 km²; Marea Britanie-230 000 km²; Honshu (Japonia)-226 000 km²; Victoria (Canada)-215 000 km²; Ellesmere (Canada)-200 000 km²; Sulawesi (Indonezia)-179 000 km²; Jawa (Indonezia)-126 000 km²; Cuba-114 000 km²; Newfoundland sau Terra Nova-111 000 km²; Luzon (Filipine)-106 000 km²; Islanda-103 000 km².

Integripaliate. (lat. integer-intact, nevătămat, pallium-manta). Manta de Lamelibranhiate (v.).

Intensitatea radiaţiei. Cantitatea de energie radiantă a unui flux de radiaţii oarecare, raportată la unitatea de suprafaţă şi de timp şi exprimată în cal/cm² min.

Intensiv. Caracteristică a unui sistem agricol, al unei agriculturi în care se obţin randamente mari pe unitatea de suprafaţă. Aceste randamente sunt rezultatul fie al utilizării unei numeroase forţe de muncă (cazul Asiei musonice), fie al utilizării unor mari cantităţi de îngrăşăminte, maşini şi echipamente productive diverse (cazul extrem-"cornbeltul" american).

Intercalaţie. Roca sterilă dintr-un zăcămint exploatabil, care se prezintă sub formă de strate subţiri sau de lentile intercalate în zăcământ, şi care trebuie eliminată din masa de material util.

Intercotidal. V. Maree.

Interfluviu. (lat. inter-între, fluvius-apă curgătoare). Relief situat între două văi alăturate, independent de forma şi dimensiunile lui. Se deosebesc: interfluviu sub formă de câmp neted, uniform, cu mare desfăşurare în lăţime, ce domină văile care-l delimitează cu câteva zeci de metri şi este caracteristic regiunilor de câmpie; interfluviu sub formă de pod neted, îngust, relativ uniform, care domină văile care-l delimitează cu mai mult decât o sută de metri şi este caracteristic regiunilor de podiş; interfluviu sub formă de culme convexă, însoţită de obicei de terase, care domină văile vecine cu altitudini cuprinse între 100 şi 300 m şi este caracteristic regiunilor de dealuri; interfluviu sub formă de creastă sau de culme îngustă, cu versanţi abrupţi, care se ridică cu câteva sute de metri deasupra văilor vecine şi este caracteristic regiunilor muntoase.

Interglaciar. (lat. inter-între, glacialis-îngheţat). Fază de topire şi de retragere a gheţarilor din Pleistocen (în special din Europa centrală şi sudică şi din zonele temperate ale emisferei boreale) spre regiunile polare, determinată de o încălzire generală a climei globului. Separă două faze glaciare, de la care împrumută şi numele (ex.: interglaciarul Günz-Mindel, interglaciarul Mindel-Riss şi interglaciarul Riss-Würm). Pot fi denumite şi după nume propriu: exemplu în Germania-Holstein, Eem; în Rusia-Lihvino, Minsk; în America de Nord-Aftonian, Yarmouth, Sangamon). Prezenţa fazelor interglaciare este dovedită cu ajutorul analizelor sporipolinice care scot în evidenţă existenţa unei vegetaţii de climă caldă, loess intercalat între depozite glaciare (depus mai ales la început de interglaciar), precum şi prin prezenţa solurilor intercalate între depozitele glaciare (provenite din alterarea părţilor superioare a materialelor morenice sau a loessurilor). Procesele de solificare de pe suprafeţele materialelor morenice suprapuse atestă de asemenea o pedogeneză activă şi îndelungată, determinată de fazele de încălzire a climei în interglaciarele respective.

Intermitent. Izvor a cărei curgere se opreşte şi revine la anumite intervale de timp. Este caracteristic regiunilor carstice (ex.: Izbucul de la Călugări din Platoul Vaşcăului, jud. Bihor sau Izvorul Bujorul de pe Valea Poşăgii, afluent al Arieşului).

Interstadiu glaciar. V. Glaciar.

Interstiţiu. Interval sau loc gol situat între particulele rocilor sau solului.

Interstratificat. Se întrebuinţează acest calificativ pentru un pat de albie, o curgere (noroioasă, solifluidală, de lavă), sau un strat care se găseşte intercalat într-o serie sedimentară de cu totul altă natură.

Intertidal. V. Maree.

Intracarpatic. Care se află, care se desfăşoară între Munţii Carpaţi.

Intrageanticlinal (Intrageoanticlinal). Porţiuni alungite şi ridicate (riduri) ale unui geosinclinal pe care se depun strate sedimentare subţiri şi relativ grosiere şi care se exondează periodic, timp în care sunt erodate, furnizând material pentru intrageosinclinale. V. şi sub Intrageosinclinal.

Intrageosinclinal. (lat. intra-în, în interiorul, gr. ge-pământ, syn-împreună, klinein-a înclina). Fosă alungită şi adâncită a unui geosinclinal, în care se acumulează sedimente fine, cu grosime mare, în continuitate de sedimentare. Această fosă este separată de alte zone similare prin intrageanticlinale, porţiuni alungite ridicate în cadrul geosinclinalului, caracterizate, atât timp cât sunt sub nivelul mării, prin depozite sedimentare subţiri, cu grosimi mari, şi cu multe lacune de sedimentare. Când sunt exondate, intrageanticlinalele furnizează materialul sedimentar care se depune în fosele învecinate.

Intraglaciar. Se spune despre apa conţinută între cristalele de gheaţă, sau apa care circulă prin tunelele din interiorul gheţarului (torenţi intraglaciari), sau apa închisă în anumite cavităţi din interiorul gheţii. De asemenea, se spune morene intraglaciare despre morenele interne, din masa unui gheţar (difuzate, în zona de alimentare, sau concentrate, în zona de ablaţie).

Intramagmatic. (lat. intra-în, în interiorul, gr. magma-aluat). Calitatea mineralelor sau a asociaţiilor de minerale, care s-au consolidat în adâncimea scoarţei Pământului şi au ajuns la suprafaţă, fie intruse pe crăpături filoniene, fie în urma unor fenomene vulcanice. De obicei, cristalele formate intramagmatic sunt perfecte şi se prezintă ca fenocristale înglobate în pasta consolidată spre suprafaţă, dar uneori se prezintă corodate de către agenţii magmatici.

Intramontan. Care se află, care se desfăşoară între munţi.

Intravilan. Zonă care cuprinde suprafaţa unei aşezări umane.

Intrazonal. Component sau fenomen al mediului ce nu formează zonă proprie, ci apare ca însoţitor al aspectelor zonale.

Intruziune. (lat. intrudere-a pătrunde). Procesul de pătrundere a magmei în crăpăturile scoarţei terestre sau de-a lungul suprafeţelor cu rezistenţă slabă (ex.: plane de stratificaţie, suprafeţe de contact între formaţiuni etc.) sau rezultatul acestei pătrunderi, adică corpul magmatic consolidat sub formă de batolite, lacolite, silluri, filoane, apofize, dyke-uri etc. Aceste intruziuni se formează: prin înglobarea în magmă a rocilor sedimentare preexistente în spaţiul ocupat de corpul intruziv; prin transformarea unor roci preexistente de către agenţii mineralizatori juvenili; prin pătrunderea cu forţa a unei magme în păturile superficiale ale scoarţei. Intruziunile, întotdeauna mai vechi decât rocile înconjurătoare, sunt foarte importante din punctul de vedere economic, deoarece aduc din adâncime, spre suprafaţă, substanţe minerale utile. Aşadar, prin intruziune se înţelege atât procesul de pătrundere a magmei cât şi corpul magmatic consolidat.

Intruzive, roci. V. sub Rocă.

Inundaţie. Invadarea unui teritoriu de către apele unui râu, sau de apele coborâte de pe versant. De obicei, inundaţiile sunt produse de către revărsarea apelor unui râu în luncă, sau terenuri similare, în timpul viiturilor. În timpul inundaţiilor are loc depunerea unor aluviuni fine (mâluri de inundaţie) pe calea decantării; uneori au loc chiar eroziuni şi tasări (pe locurile unde stagnează mai mult apa). V. Viitură, Revărsare.

Invazie de aer. Advecţie rapidă de aer (mai ales rece) provenit dintr-o regiune îndepărtată (ex., în cazul ţării noastre, dinspre Oceanul Arctic sau dinspre Rusia-Siberia).

Inversiune. Se spune despre un fenomen când apare într-o situaţie opusă celei iniţiale sau celei obişnuite, socotită normală. Ex.: inversiuni de temperatură, inversiune tectonică (de la un graben la un horst), inversiunea mişcărilor tectonice, inversiune de relief.

Inversiune de precipitaţii. Fenomenul scăderii cantităţilor de precipitaţii (paralel cu creşterea altitudinii) dincolo de nivelul precipitaţiilor maxime.

Inversiune de relief. (lat. inversio-întoarcere). Transformarea prin eroziune îndelungată a formelor iniţiale de relief, în forme de relief inverse, datorită rezistenţei inegale la eroziune a rocilor (ex.: în lungul anticlinalelor se formează văi, în timp ce sinclinalele rămân mai înalte devenind interfluvii; în locul unui fost horst se poate întâlni o vale, iar în locul unui fost graben, un relief pozitiv). Cele mai caracteristice inversiuni de relief se întâlnesc în Munţii Appalachi din estul S.U.A. În ţara noastră, Munţii Ciucaş, Ceahlău, Hăghimaş etc. din Carpaţii Orientali, sau Munţii Bucegi, Oslea, din Carpaţii Meridionali, sunt sinclinale suspendate care domină regiunile înconjurătoare. Deci, inversiunea de relief este un stadiu de evoluţie a unui relief ondulat în care pe locul unor foste forme pozitive apar unele negative şi invers; de ex., pe locul unui interfluviu se instalează o vale, iar o parte din fosta vale devine interfluviu. Fenomenul este întâlnit mai des în structurile cutate şi faliate, datorită durităţii inegale a rocilor atacate de eroziune într-un acelaşi interval de timp. Aşa de ex.: un interfluviu de anticlinal se poate transforma cu timpul în vale de anticlinal, iar fosta vale de sinclinal dispare, devenind un interfluviu (sinclinal suspendat); un horst poate fi redus prin eroziune, iar placa mai dură de la suprafaţa unui graben poate întârzia eroziunea şi devine un fals horst (pseudohorst); unele curgeri vulcanice pot umple anumite văi cu lave dure şi astfel eroziunea devine mai activă pe rocile sedimentare ale interfluviului, unde, cu timpul, se mută valea.

Inversiune termică (de temperatură). Creşterea temperaturii cu înălţimea în anotimpul rece al anului, în regiunile muntoase, când pe văi şi în depresiuni se localizează aerul rece, în timp ce mai sus, pe versanţii muntelui, temperaturile sunt mai ridicate, scăderea de temperatură la sol faţă de temperatura din atmosfera liberă (şi din adăpostul meteorologic), ca urmare a radiaţiei din timpul nopţilor senine şi calme, care poate determina formarea de brume (v.) primăvara şi toamna. În ţara noastră astfel de inversiuni sunt frecvente în toate depresiunile carpatice. Tot inversiune de temperatură este şi inversiunea de zăpadă, care se formează pe şi din cauza stratului de zăpadă, primăvara. Din cauza stratificării stabile din stratul cu inversiune de temperatură, mişcările convective nu sunt posibile, iar formarea nebulozităţii are loc la limita superioară a acestui strat. După geneză se deosebesc: inversiune termică de radiaţie (datorată răcirii radiative nocturne a suprafeţei active şi aerului de deasupra); inversiune termică de advecţie (generată de pătrunderea unei mase de aer rece într-o regiune acoperită cu aer cald, pe care îl dizlocă spre înălţime); inversiune termică de comprimare (datorită încălzirii prin comprimare adiabatică a aerului cu mişcări descendente din părţile centrale ale anticiclonilor); inversiune termică frontală (formată prin alunecarea ascendentă lentă a unei mase de aer cald, peste o masă de aer rece).

Involuţie. Ondulare a stratelor subţiri şi variate ca granulometrie şi comportament faţă de apă sub presiunile exercitate de îngheţ. Reprezintă un tip de structură periglaciară. Sin. Plicaţie.

Iodargit. Iodură naturală de argint (AgI), întâlnită rar, în pălăria unor zăcăminte argentifere. Conţinând aproape 46% Ag este un minereu de argint.

Ionizarea atmosferei. Procesul de disociere a electronilor, de moleculele neutre ale gazelor ce compun atmosfera, sub acţiunea radiaţiilor cosmice şi a radioactivităţii terestre.

Ionosferă. (gr. ion-călător, migrator, spaira-sferă). Strat superior al atmosferei terestre, situat între 80 şi 400 km altitudine, puternic ionizat sub acţiunea radiaţiilor gamma, X şi ultraviolete emise de Soare, cum şi a radiaţiilor cosmice. Studiind modul de propagare a undelor hertziene (de radio) lungi şi medii, fizicianul şi matematicianul englez Oliver Heaviside (1850-1925) descoperă păturile inferioare ale ionosferei, straturile "D" şi "E" (stratul Kennely-Heaviside), situate între 80 şi 120 km. Stratul "D", care dispare în timpul nopţii, joacă un rol important în propagarea undelor lungi radioelectrice, pe cele de lungime medie absorbindu-le. Stratul "E" are o conductibilitate electrică foarte ridicată şi reflectă noaptea undele medii radioelectrice, iar ziua, undele scurte. Partea superioară a ionosferei a fost studiată de fizicianul englez Edward Victor Appleton (1892-1965), care a descoperit straturile F şi G (straturile Appleton), situate între 200 şi 400 km, cu ajutorul undelor decametrice radioelectrice. Stratul F se descompune în timpul zilei în F₁ şi F₂, care sunt puternic ionizate. Ionosfera prezintă o foarte mare importanţă în dezvoltarea radiocomunicaţiilor şi în urmărirea fenomenelor electromagnetice din atmosfera înaltă (furtuni magnetice, aurore polare etc.). V. şi Termosferă.