Dic?ionar de Geografie

Neovulcanism. Totalitatea manifestaţiilor vulcanice din era Neozoică.

Neozoic. (gr. neos-nou, zoon-vieţuitoare). A treia şi ultima eră geologică din scara stratigrafică, separată la începutul sec. XIX de formaţiunile mezozoice ale lui James Hutton de la sfârşitul sec. XVIII, de către geologii francezi Al. Brogniart (1770-1847) şi G. Cuvier (1769-1832), care au studiat formaţiunile acestei ere, foarte bine reprezentate în Bazinul Parisului. Apreciată la circa 54 000 000 de ani durată, această eră, care se subdivide în perioadele: Paleogen (v.), Neogen (v.) şi Antropogen (v.), începe după dispariţia amoniţilor, a belemniţilor, a rudiştilor şi a reptilelor mari şi apariţia numuliţilor, şi ajunge până în prezent. Numuliţii şi mamiferele, care chiar de la începutul acestei ere cuceresc, domeniile ocupate până atunci de reptile, sunt principalele fosile conducătoare ale stratigrafiei Neozoicului. Formaţiunile neozoice sunt reprezentate în special prin roci sedimentare detritice (argile, marne, gresii, conglomerate, nisipuri etc.) şi diferite calcare, în general mai puţin consolidate şi mai puţin compacte decât cele din perioadele anterioare. Rocile magmatice (intruziuni de granodiorite; roci vulcanice de tipul riolitelor, dacitelor, andezitelor şi bazaltelor etc.), deşi uneori destul de dezvoltate, sunt în general subordonate ca răspândire formaţiunilor sedimentare. În ţara noastră, în lanţul Munţilor Vulcanici (Oaş-Gutâi-Ţibleş, Călimani-Gurghiu-Harghita) din partea internă a Carpaţilor, erupţiile vulcanice au fost însoţite de mari cantităţi de piroclastite. În sedimentele neozoice se întâlnesc tot felul de faciesuri, de la cele continentale (cu mare dezvoltare a celor eoliene, lacustre, salmastre, dulci şi fluviatile), la cele marine (cu mare dezvoltare, în special, a celor neritice şi litorale), în asociaţie cu care se găsesc, după caz, zăcăminte de sare gemă, de gips, de ţiţei şi de lignit (ca în Carpaţii Româneşti), de ţiţei (ex.: în Mesopotamia) etc. Minereurile metalifere sunt mai puţin frecvente decât în perioadele anterioare, legate de ariile continentale formate din roci cristaline şi situate în apropierea unor importante bazine de sedimentare (ex.: acumulările de mangan de la Ciatura şi Nikopol în Ucraina; oolitele feruginoase în Tunisia etc.). Din punctul de vedere paleontologic, flora Neozoicului este dominată de fanerogamele angiosperme mono- şi dicotidelonate, apărând tipuri de arbori care se găsesc în pădurile actuale (ex.: stejarul, castanul, arinul, carpenul, paltinul, fagul, mesteacănul ş.a.), alături de specii tropicale şi subtropicale. Gimnospermele sunt în regres, iar criptogamele vasculare au rămas puţine. Fauna neozoică este reprezentată prin toate încrengăturile regnului animal, până la mamiferele actuale superioare. Nevertebratele sunt reprezentate prin: numeroase foraminifere de talie mare (ex.: Nummulites, Assilina, Alveolina, Miogypsina etc.), foarte puţine brahiopode (ex.: unele terebratule) şi spongieri; hexacoralieri, în special în zona ecuatorială; abundente echinide (ex.: Conoclypeus, Echinolampas, Clypeaster etc.) şi rare crinoide cu peduncul scurt (Conocrinus) sau fără peduncul (Antedon); lamelibranhiatele şi gasteropodele cunosc o mare bogăţie de forme, până la cele actuale; insecte foarte dezvoltate ca specii şi număr; crustaceele evoluează spre tipurile actuale. Dintre vertebrate, peştii teleosteeni, începând în special din Miocen, au evoluat spre formele actuale, iar evoluţia mamiferelor cuprinde aproape toată istoria acestora: în Paleocen au apărut primele carnivore şi copitate, iar începând din Eocen a început diferenţierea tuturor celorlalte familii de mamifere (subungulate, impari- şi paricopitate; fisipidele, cetaceele etc.), care culminează cu diferenţierea primatelor şi, în final, la începutul Cuaternarului, cu apariţia omului. În Neozoic a avut loc marea orogeneză alpină, finalizată prin ridicarea lanţului alpino-carpa-tico-himalayan. Din fosta Mare Tethys, existentă în erele anterioare, au rămas numai unele mări separate (ex.: Marea Mediterană), în Neozoic manifestându-se şi unele ingresiuni marine în Eocen, în Oligocenul inferior şi în Miocenul mediu (Helveţian-Tortonian) şi o tendinţă de regresiune, mai răspândită în Ponţian. În ţara noastră, depozitele neozoice, uneori de grosimi foarte mari (ex.: 5 000 m în Bazinul Transilvaniei) au o largă răspândire în Carpaţii Meridionali şi Orientali, în bazinele interne ale Carpaţilor, în Depresiunea Getică şi Câmpia Română, în Dobrogea şi pe marginea platformelor precarpatice (în Moldova etc.).

Neptunism. (de la Neptun, zeul mărilor). Teorie geologică neştiinţifică, bazată pe ideea că toate rocile şi toate structurile geologice îşi au originea în apa mărilor şi a oceanelor. Elaborată în 1775 de către mineralogul german Abraham Gottlob Werner (1749-1817) şi susţinută de adepţii lui din "şcoala neptunistă", teoria susţine formarea tuturor rocilor, inclusiv a celor care provin prin consolidarea magmei, prin sedimentare în apă şi explică formarea cutelor din scoarţa terestră prin precipitarea sedimentelor (săruri şi materiale solide) din apele marine pe fundurile cu relief ondulat ale depresiunilor respective. Neptunismul a fost combătut de plutonism (v.) şi înlocuit, treptat, în explicarea tectonicii scoarţei terestre.

Nerinea. Gasteropod marin, exclusiv fosil. Este cunoscut prin numeroase specii din faciesul recifal al Jurasicului şi Cretacicului, întâlnindu-se frecvent sub formă de mulaje interne. În ţara noastră se cunoaşte în calcarele marine jurasice din Munţii Hăşmaş, Rarău (Nerinea carpathica, N. nodosa), în depozitele cretacice de la Petroşani, în calcarele cretacice din Dobrogea de mijloc (N. dobrudshensis, numai ca mulaje interne) etc.

Neritică, regiune. (gr. nerites-scoici de mare). Regiunea domeniului marin, cu adâncimi mai mici decât 200 m, care se întinde în apropierea ţărmurilor continentelor şi insulelor, deasupra platformei continentale. Apele regiunii neritice sunt străbătute de lumina abundentă a razelor solare, prezintă variaţii mari de temperatură şi de salinitate şi, datorită agitaţiei produse de valuri, maree şi curenţi, o bună aerisire. În această regiune trăiesc alge (verzi, brune, roşii) şi animale atât eurihaline şi euriterme, cât şi stenohaline şi stenoterme (corali, moluşte, arici de mare etc.) diferenţiate, în general, după legătura lor cu caracterul mâlos, nisipos sau stâncos al substratului şi prin zonalitatea geografică. Sedimentele neritice, foarte variate şi foarte fosilifere, sunt constituite din pietrişuri mici, nisipuri şi mâluri, cu resturi organice (cochilii, detritus coraligen etc.), apoi din calcare oolitice, calcare recifale, zăcăminte de bauxită, de fier etc. Sin. Zonă neritică.

Netezirea reliefului. v. Nivelarea reliefului.

Neuropteris. (gr. neuron-nerv, pteris-ferigă). Plantă fosilă din grupul Pteridospermatophytae, caracteristică pentru Carbonifer şi Permian (până în Rothliegendes). Specia Neuropteris cordata este cunoscută în ţara noastră din Carboniferul superior din Banat.

Neuston. Grupa insectelor, din zona pelagică, ce merg pe suprafaţa apei.

Neutrofile. Organisme care trăiesc în medii cu reacţie neutră.

Névé. Termen francez (de la lat. nix, nivis-zăpadă) pentru firn (v.).

Newjanskit. (de la numele raionului Newjansk, la nord de oraşul Sverdlovsk-Ural, Rusia, unde a fost descoperit). Amestec natural de osmiu şi iridiu (OsIr), cu un conţinut de 46,8%-77,2% Ir şi 21-49,3% Os, întâlnit, în primul rând, în roci magmatice ultrabazice (dunite şi peridotite), şi izolat în filoane hidrotermale aurifere cu cuarţ, şi în aluviuni, cu minerale de platină şi cu aur. Este întrebuinţat la fabricarea unor aparate speciale de fizică (cristalele mari) şi la fabricarea vârfurilor de peniţe pentru stilouri, a tăişurilor de instrumente chirurgicale etc. (granulele mici). Sin. Osmiridiu.

Nişă. (fr. niche-adâncitură). Formă de relief cu aspect de adâncitură dispusă de obicei pe suprafeţele verticale sau puternic înclinate. După agentul care le creează, se deosebesc: nişă de abraziune, sculptată de valuri la baza falezelor abrupte constituite din roci tari, având forma unei firide desfăşurate în lungul ţărmului şi a cărei dezvoltare este determinată de natura petrografică eterogenă a falezei (adâncirea nişei de abraziune duce la prăbuşirea porţiunii de faleză rămase fără sprijin şi la retragerea treptată a falezei); nişă eoliană, scobitură creată prin acţiunea erozivă a vântului încărcat cu nisip la baza versanţilor abrupţi sau la baza rocilor, în regiunile aride; nişă de meandrare, scobitură săpată de o apă curgătoare în malul concav al unui meandru sau la cotul unui râu; nişă de nivaţie, scobitură de formă alungită, modelată în zona pajiştilor şi golurilor alpine de către zăpada acumulată în cantitate mai mare, în mici depresiuni sau sub versanţii umbriţi care favorizează stagnarea mai îndelungată a zăpezii, şi care se formează prin acţiunea combinată a şiroirii, a gelivaţiei, a presiunii zăpezii transformate primăvara în gheaţă; nişă de alunecare, cavitate semicirculară cu malul superior abrupt, din care s-a desprins o mică alunecare); nişă de izvor, în jurul unui izvor puternic, dispus pe o pantă, ca de ex., izvorul Drăganului; nişă de solifluxiune, în zona de desprindere a solifluxiunilor sub formă de limbă; nişă de eroziune termică, formată prin degheţul gheţii din mal când apa râului este mai caldă şi poate eroda uşor lateral; etc.

Nichel. (de la Nick, geniul minelor din mitologia scandinavă). Element chimic (Ni) din grupul al optulea al sistemului periodic al elementelor. A fost descoperit în 1751 de către chimistul şi mineralogul suedez Alex Frederick Cronstedt (1722-1765), în minereurile de cobalt de la Los (Suedia), existenţa sa confirmată de către Bergman şi separat în stare pură de chimistul german J. Richter în 1804. Se găseşte în natură sub formă de sulfură (millerit), arseniură (nichelină), silicaţi (garnierit) etc., şi se extrage prin reducerea cu cărbune a oxidului de nichel obţinut prin prăjirea minereurilor. Se aliajă uşor, cunoscându-se peste 3 000 de aliaje. Are diferite întrebuinţări. Zăcăminte mari de nichel se găsesc în: Canada (57% din producţia mondială) la Sudbury, Sherit Gordon, Thompson, Giant Nickel; în Rusia, în Noua Caledonie, în Republica Africa de Sud, în S.U.A., Yugoslavia, Finlanda, Filipine etc.

Nichelină. Arseniură de nichel naturală (NiAs) care se formează pe cale hidrotermală (în filoane) sau sub formă de impregnaţii (în norite) şi în mase compacte. Se alterează, formând eflorescenţe şi mase pulverulente de annabergit. Conţinând 43,9% Ni se exploatează ca minereu de nichel când se găsesc rezerve suficiente. Zăcăminte de nichelină se cunosc în: Munţii Metalici-Saxonia din Germania, în Rusia (în Siberia), în Canada (la Cobalt-Ontario), Austria, Argentina, Japonia etc. În România apare în unele roci ultrabazice serpentinizate la: Ogradena, Tisoviţa, Plavişeviţa, Eibenthal (jud. Mehedinţi), Oraviţa-Ciclova Română (jud. Caraş-Severin) etc.

Nife. Nucleul Pământului. Sin. Barisferă (v.). V. şi Structura Pământului.

Nifesima. (Nichel-Fier-Siliciu-Magneziu). Geosfera interioară (în concepţia mai veche) a mantalei Pământului care înconjură nucleul exterior şi este despărţită de acesta prin suprafaţa de discontinuitate a lui Gutemberg (2 900 km adâncime). Este constituită din nichel, fier şi silicaţi de magneziu.

Nilssonia. Plantă fosilă din subîncrengătura Gymnospermae (clasa Cycadophyta), cunoscută numai prin frunzele sale. Este cunoscută din Jurasic (Nilssonia orientalis şi N. schmidti, în Liasicul de la Vulcan (Codlea), până în Cretacicul inferior şi, ca relict, în Eocenul din Alaska.

Nimbostratus. Gen de nori cu aspect de pânză cenuşie, frecvent întunecată, având pretutindeni grosimi suficient de mari pentru a masca complet Soarele. Precipitaţiile lichide ori solide, continui şi cu intensităţi moderate pe care le generează, îi conferă o înfăţişare vaporoasă (difuză). Frecvent, sub pânza de nori Nimbostratus, apar nori joşi, zdrenţuiţi, sudaţi sau nu de aceasta. V. şi Nori.

Niobit. (de la Niobe, regina legendară a Frigiei, fiica lui Tantal). Oxid de nobiu care se găseşte întotdeauna împreună cu tantalitul (v.). Este întâlnit în unele filoane pegmatitico-granitice. Zăcăminte de niobit se cunosc în Norvegia (Moss, Kragerö şi Finbo), Franţa (Limoges), Groenlanda (Ivigtut) etc. Sin. Columbit.

Nipa. Formaţiune de palmieri pitici (îndeosebi Nipa fructicans) de pe mlaştinile litorale ale din zona gurilor fluviilor ce debuşează în mările tropicale (Australia, Asia de Sud-Est, gura Amazonului etc.).

Nisip. 1. Fracţiune granulometrică a rocilor sedimentare necoezive şi a pământurilor, constituită din particule cu dimensiunile cuprinse între 0,02 mm (limita până la care particulele sunt vizibile cu ochiul liber) şi 2 mm. 2. Rocă sedimentară detritică neconsolidată, mobilă, formată în condiţii subacvatice sau subaeriene, prin dezagregarea rocilor preexistente, constituită din granule având dimensiunile de la punctul 1. După mărimea granulelor, în limitele de mai sus, se deosebesc: nisip mare (grăunţos, grosolan), 1-2 mm; nisip mijlociu (griş), 0,2-1 mm; nisip fin, 0,1-0,2 mm; nisip făinos mare, 0,05-0,1 mm şi nisip făinos mic, 0,02-0,05 mm. Nisipurile sunt constituite, în principal, din cuarţ (peste 50%), feldspaţi (10-15%), muscovit (10-15%) etc., plus minerale argiloase, alte diverse substanţe minerale (limonit, calcit, glauconit etc.), substanţe organice, cochilii şi fragmente de cochilii etc. După compoziţia mineralogică predominantă, se deosebesc: nisipuri cuarţoase, nisipuri micacee, nisipuri argiloase, nisipuri glauconitice etc., iar după locul de formare: nisipuri marine, nisipuri fluviatile, nisipuri de dune. O categorie specială de nisipuri o formează nisipurile care conţin minerale sau substanţe minerale utile, şi anume: nisipuri gemifere, care conţin pietre preţioase (ex.: diamante, smaragde etc.); nisipuri metalifere, care conţin granule metalifere sau de metale native (ex.: aur, platină, casiterit etc.) şi nisipuri petrolifere, care constituie roca-magazin (v.) cea mai importantă, saturată cu hidrocarburi lichide. Unele nisipuri conţin apă (strat acvifer). Nisipuri sunt folosite, în principal, la prepararea mortarelor şi a betoanelor (normale şi hidraulice) şi, de asemenea: ca pat pentru fundaţiile de pavaje (în special când este curat, fără amestec de materii argiloase, fiind incompresibil); la lucrări de drumuri (pentru mixturi asfaltice, macadamuri, straturi filtrante sau înnisipări); ca agregat de nisipare (nisip de aderenţă) la frânarea şi, uneori, la demararea vehiculelor motoare care circulă pe şine (ex.: tramvaie, locomotive etc.); în metalurgie, la alcătuirea amestecului de formare pentru tipare de turnat: fontă, oţel, aliaje etc.; ca abraziv, la rectificarea sticlelor şi a cristalelor optice sau la curăţirea pieselor metalice prin sablare; ca materie primă: la fabricarea geamurilor şi a pieselor de sticlă, la confecţionarea pietrelor artificiale pentru construcţii (bolţari de beton simplu sau amestecat cu zgură), a cărămizilor presate, a obiectelor de ceramică fină, la fabricarea unor elemente prefabricate (ex.: tuburi, ţigle, trepte, dale etc.) etc. În ţara noastră se găsesc numeroase cariere de nisip, în special în luncile şi pe malurile apelor curgătoare, cantonate, în cea mai mare parte, în terenuri terţiare (Neozoic). Pentru industria sticlei, nisipul se exploatează: la Vălenii de Munte (jud. Prahova), la Miorcani şi Hudeşti (jud. Botoşani) etc. Sin. Psamit

Nisip de Fontainbleau. Strate de nisip şi gresii depuse în Oligocen mediu în cadrul Bazinului Parisului, cu resturi de Ostrea longirostris şi Ampullinopsis craseatinus.

Nisip plutitor. Nisip care, în prezenţa apei ce curge prin masa lui, are tendinţa să se deplaseze sub forma unui noroi gros (curgeri de nisip). Particulele solide ale nisipului sunt antrenate de o forţă F_a, egală cu produsul dintre greutatea specifică a apei _a şi valoarea gradientului hidraulic i: F_a=_ai, în cazul unui curent ascendent, presiunea ascensională care aduce nisipul în stare de plutire fiind egală cu greutatea unitară a particulelor sub apă. În cazul stării de plutire, nisipul suferă o afânare considerabilă, însoţită de pierderea totală a capacităţii portante, fapt care devine foarte periculos la săpăturile de fundaţii, în incinte de palplanşe, sub nivelul apei subterane. Acţiunea de antrenare hidrodinamică a nisipurilor plutitoare este mai frecventă în cazul nisipurilor fine şi mijlocii, uniforme, cu porozitate naturală mare. Apariţia nisipurilor plutitoare poate fi prevenită prin reducerea gradientului hidraulic sub valoarea lui critică, în cazul adâncirii palplanşelor din jurul săpăturilor, sau prin protejarea suprafeţei nisipului cu un filtru invers. Sin. Nisip flotant.

Nisip productiv. Rocă-magazin (v.) care poate alcătui un strat purtător de hidrocarburi fluide sau de apă sărată, din cadrul unui complex productiv, şi care, când cantităţile de ţiţei sau de gaze, conţinute, sunt în cantităţi industriale, constituie un obiectiv de exploatare. După natura fluidelor conţinute de roca-magazin, se deosebesc: nisipuri petrolifere, nisipuri gazeifere şi nisipuri acvifere. Principalele formaţiuni geologice cu nisipuri productive din ţara noastră sunt: Helveţianul (la Ţicleni, Bâlteni, Bustuchin etc.); Sarmaţianul (la Boldeşti, Cobia, Leordeni, Bâlteni, Ţicleni, Zătreni etc.); Meoţianul, divizat în: Meoţianul I, Meoţianul II, Meoţianul intermediar (la Boldeşti, Băicoi, Ţintea, Urlaţi, Ceptura etc.) şi Meoţianul III (la Moreni, Gura Ocniţei, Răzvad etc.); Dacianul constituit din complexul Dräder (la Moreni, Gura Ocniţei, Ochiuri etc.) etc.

Nitrificare. (lat. nitrum-azot, fieri-a fi făcut). Procesul biochimic care se produce în solurile umede (cu circa 60% apă din capacitatea maximă pentru apă), dar bine aerisite şi drenate, cu structură glomerulară, şi care constă în transformarea amoniacului rezultat din descompunerea substanţelor organice în azotaţi asimilaţi de plante şi folosiţi la sinteza materiei organice. Transformarea constă în oxidarea amoniacului sub acţiunea bacteriilor nitrificatoare (Nitrosomonas) şi formarea de acid azotos şi azotiţi, după care, sub acţiunea altor bacterii (Nitrobacter), aceştia sunt oxidaţi în acid azotic. În combinaţiile cu Ca, K, etc. din sol, acesta dă azotaţii asimilaţi de plante. Nitrificarea este un proces exoterm, care se produce la temperaturi în jurul a 37^o şi încetează sub 5^o sau peste 55^o, şi care este parţial sau total împiedicat de prezenţa humusului slab humificat şi acid (turbă, humus brut de pădure etc.) şi a unei cantităţi prea mari de substanţe organice în sol. Lucrările solului (în special ogorul negru), care îmbunătăţesc condiţiile de aerisire, adăugarea de îngrăşăminte fosfatice şi potasice, amendarea solurilor acide cu var etc. intensifică procesul de nitrificare în sol.

Nitrofite. Plante adaptate la sol cu conţinut ridicat de azot asimilabil.

Nitrokalit. (lat. nitrum-azot, kalium). Azotat de potasiu natural (KNO₃) care se găseşte subordonat în zăcămintele de nitronatrit (v.) sau, sub influenţa resturilor organice, se formează pe pereţii unor peşteri sau pe unele soluri de stepă uscată (ca eflorescenţe). Apare în natură ca agregate aciculare şi filiforme, ca mase pulverulente sau sub formă de cruste granulare. Este transparent, incolor sau alb-cenuşiu. Uşor solubil în apă, fără a fi higroscopic. Este folosit ca îngrăşământ mineral, la fabricarea pulberii negre sau a altor forme de explozivi, în industria alimentară (conservant pentru peşte, carne, etc.). Se găseşte în zăcămintele din Chile, Bolivia, India, Rusia. Sin. Salpetru de potasiu, Salpetru de India, Silitră.

Nitronatrit. (lat. nitrum-azot, ar. nathroun). Azot de sodiu natural (NaNO₃) care se formează în regiunile calde, uscate, lipsite de vegetaţie, ca urmare a descompunerii unor substanţe azotoase (guano), a microvegetaţiei acvatice etc. Se prezintă în natură în mase granulare compacte, sub formă de cruste sau ca eflorescenţe. Este transparent, incolor sau alb, uneori cu nuanţe cenuşii, brun-roşcate sau gălbui. Este cel mai important îngrăşământ mineral (se produce astăzi şi sintetic), dar are şi întrebuinţări industriale. Cele mai mari zăcăminte de nitronatrit se găsesc în Chile (deşertul Atacama), apoi, în depozite mai mici, în Bolivia, Egipt, India, California, Kazahstan, Asia Centrală. Sin. Salpetru de sodiu, Salpetru de Chile, Silitră.

Nival, regim. Regimul de dezvoltare al unui fenomen influenţat de zăpadă, sau care se dezvoltă în etajul cu zăpadă: regim hidrologic nival, etaj nival etc.

Nivaţie. (lat. nix, nivis-zăpadă). Totalitatea proceselor de modelare a reliefului prin îngheţ şi dezgheţ repetat, exercitată de masa de zăpadă acumulată în timpul iernii în locurile adăpostite din zona montană înaltă. Principalele forme de origine nivală sunt nişele sau micile circuri de nivaţie. Aşadar, nivaţia este totalitatea fenomenelor morfogenetice datorate acţiunii directe a zăpezii şi a firnului (F.E. Mathhes, 1900). Sensul a fost lărgit ulterior pentru totalitatea fenomenelor din regiunile unde zăpada joacă un mare rol (Emm. de Martonne, 1947), exceptând însă acţiunea gheţii; mai recent, se înţelege prin morfogeneză nivală acele fenomene ce se datoresc frigului şi îngheţului apei (criergie), denumite şi periglaciare. În acest mediu apar următoarele forme nivale: circuri nivale sau semipâlnii nivale (bazinete cu aspect torenţial modelate puternic de zăpadă, care de multe ori devine în parte firn, uneori apropiindu-se chiar de stadiul de gheaţă, situate sub limita zăpezilor persistente), cornişe nivale (treaptă, umeri mici, sau scobitură alungită sub muchia unei creste, imediat sub bătaia vântului, creată de acţiunea zăpezii acumulată aici şi adusă din partea opusă; ex.: pe partea de est a Muntelui Mic), nişe de nivaţie, grohotişuri nivale (care cad la partea inferioare a unui abrupt masat cu zăpadă sau firn, acumulându-se peste aceasta şi lăsând un gol între el şi abrupt după topirea zăpezii), morene nivale (transportate de avalanşe şi depuse în fruntea acesteia, ca o potcoavă-potcoave nivale), culoare de avalanşe (jgheaburi săpate de avalanşe), conuri de avalanşe (partea inferioară a unui culoar de avalanşe, sub formă de pâlnie sau semicon, acoperită uneori cu un con de grohotiş); forme subnivale, realizate de torenţii subnivali.

Nivel. Parte din suprafaţa Pământului, mai mare sau mai mică, inclusiv acvatică, ce se presupune orizontală, respectiv având aproximativ peste tot aceeaşi altitudine: nivelul mării, nivel de bază (v.), nivel de eroziune, nivelul hidrostatic etc.

Nivel de bază. Nivelul cel mai coborât al albiei unui râu în punctul de vărsare într-un râu mai mare, într-un fluviu, într-un lac sau mare, care comandă, prin mecanismul eroziunii regresive, adâncirea profilului longitudinal al albiei curgătoare respective. Se deosebesc: nivel de bază general, constituit de nivelul Oceanului Planetar, şi nivel de bază local, reprezentat de nivelul de confluenţă a două ape curgătoare sau de nivelul unui lac sau al unei mări închise în care se varsă râul sau fluviul considerat. Ex.: nivelul Mării Caspice (care este cu 28 m sub nivelul Oceanului Planetar) constituie un nivel de bază local pentru fluviile Volga, Ural, Emba, Terek, Kura etc.; nivelul lacului Aral (+53 m) constituie un nivel de bază local pentru Sârdaria şi Amudaria. Pentru apele cu scurgere temporară din regiunile cu climat arid sau semiarid, nivelul de bază local îl constituie suprafaţa piemontană pe care aceste ape se împrăştie şi se pierd prin infiltraţie şi evaporaţie. Nivelurile către care tinde să fie netezit relieful situat deasupra lor poartă numele de baze de eroziune sau baze de denudaţie, acestea limitând acţiunea eroziunii regresive şi a denudaţiei, precum şi a transportului şi depunerii. Starea de echilibru către care tinde poate fi modificată însă prin schimbarea nivelului de bază, reactivându-se eroziunea, în cazul coborârii nivelului de bază, sau depunerile, în cazul ridicării acestuia. Sin. Nivel inferior de denudaţie. Mai nou, se consideră că este şi un nivel de bază regional (mări închise, lacuri mari, cu mai multe confluenţe, depresiuni interioare endoreice) iar nivelul de bază local este punctul de confluenţă al oricărui râu sau depresiunile intramontane, în care râurile debuşează cam la acelaşi nivel, cum este cazul Depresiunii Braşovului; o cascadă sau un prag important). Unii autori (W. Penck) au separat şi baze de denudare care reprezintă fâşiile netede de la poala versanţilor ce activează eroziunea şi retragerea acestora şi coincid cu albiile râurilor, sau chiar cu unele trepte structurale de versant, sau cu nivele vechi de eroziune ridicate la diferite altitudini deasupra albiilor actuale.