Dic?ionar de Geografie

Nivel de bază carstic. Nivelul către care se desfăşoară eroziunea carstică (de obicei talvegul unei văi deschise la zi ce colectează apele peşterilor, sau baza impermeabilă de sub masivul calcaros) şi sub care aceasta încetează.

Nivel de condensare. Înălţime la care începe condensarea vaporilor de apă în atmosfera liberă şi care depinde de cantitatea de vapori de apă aflaţi la un moment dat în atmosferă şi de temperatura aerului. Procesul de condensare a vaporilor de apă are loc când aerul este saturat cu vapori, iar temperatura, destul de coborâtă pentru ca să se atingă punctul de rouă (v.). Formarea norilor este posibilă numai dacă temperatura aerului scade sub temperatura punctului de rouă. În mod practic, nivelul de condensare se situează la baza norilor şi corespunde cu înălţimea la care se realizează punctul de rouă. Deci, acest nivel este înălţimea la care vaporii de apă încep să se condenseze datorită răcirii dinamice a aerului în mişcare ascendentă. Coincide cu înălţimea bazei norilor.

Nivel de convecţie. Înălţime până la care ajung curenţii de aer ascendenţi. Coincide cu înălţimea părţilor superioare ale norilor.

Nivel de echilibru glaciar. Altitudine la care pot exista zăpezi persistente şi gheţari datorită faptului că procesul de acumulare a zăpezii este mai mare decât cel de topire. În regiunile de gheţari cuaternari se întâlnesc nişe de nivaţie (v.) şi circuri glaciare (v.) situate în apropierea culmilor, aproximativ cam la acelaşi nivel (nivelul circurilor glaciare). Pe versanţii nordici, mai reci şi mai umezi, circurile glaciare se găsesc la un nivel mai coborât decât pe versanţii sudici, mai calzi şi mai uscaţi. Excepţie fac versanţii sudici ai Munţilor Himalaya, pe care musonul de vară lasă cantităţi mari de umezeală permiţând acumularea zăpezilor la nivelul de 4 900-5 000 m. Pe versanţii nordici, care primesc foarte puţină umezeală, nivelul zăpezilor permanente este situat la altitudini mai mari, 6 000 m, iar extinderea şi activitatea gheţarilor este foarte redusă. Nivelul de echilibru glaciar este mai coborât în regiunile de latitudini mai mari decât în regiunile de latitudini mai mici. În Antarctida nivelul zăpezilor permanente coboară la nivelul mării, în Ţara Focului rămâne la 500 m altitudine, în Alpi la 3 000 m, iar în regiunile ecuatoriale ajunge la 5 000 m. Nivelul cel mai ridicat al zăpezilor persistente se întâlneşte în Munţii Anzi, la tropic şi în lanţurile muntoase interioare din Tibet, unde atinge 6 300-6 500 m. V. Limită orografică a zăpezilor persistente dar şi Limita zăpezilor persistente.

Nivel de eroziune. Treaptă de nivelare parţială extinsă în lungul văilor sub formă de aliniamente de umeri, proveniţi din disecarea unor versanţi-glacis sau a unor terase vechi foarte largi de pe care a dispărut pătura aluvială (terase în rocă). Nivelul de eroziune înclină uşor în acelaşi sens cu albia majoră a văii, respectiv corespunde profilului longitudinal de echilibru din momentul în care s-a format; uneori însă nivelul de eroziune a fost deformat de mişcările tectonice ulterioare. Suprafaţa de eroziune este o sumă de nivele de eroziune care s-au extins şi peste interfluvii, unindu-se total sau parţial pe areale extinse (suprafaţă de nivelare). În concepţia davisiană, care lega geneza peneplenei în mod direct de cea a nivelului de bază, noţiunea de nivel a fost echivalată cu cea de suprafaţă de nivelare, presupusă, pe vremea aceea, ca având o altitudine foarte uniformă, deci o orizontalitate aproape perfectă; ulterior s-a văzut că majoritatea peneplenelor sunt destul de ondulate. Nivel superior de denudare, sau nivel de creste sau gipfelflur, a fost definit ca un plan ideal tangent la cele mai înalte creste ale unei regiuni muntoase, determinat de distanţare egală a văilor şi de un sistem uniform de înclinare a versanţilor; cauza acestor creste egale se credea a fi o accelerare a denudării cu înălţimea, atingând la un moment dat un maximum peste care orice creastă era măcinată (terminologie introdusă de A. Penck, 1919). Prin extindere, se foloseşte uneori şi noţiunea de nivel inferior de denudare, echivalentă cu nivelul de bază.

Nivel de referinţă. Nivelul sau planul faţă de care se măsoară altitudinea reliefului şi coincide obişnuit cu nivelul mării. Se poate lua ca nivel de referinţă şi alt punct decât nivelul mării. Sin. Plan de referinţă.

Nivel de trai ecologic. Indicator al calităţii vieţii determinat prin raportul dintre suprafaţa naturală care rămâne la dispoziţia omului, după utilizarea multiplă a resurselor, şi populaţie. Valoarea nivelului de trai ecologic variază între o limită inferioară care reprezintă nivelul minim posibil pentru asigurarea supravieţuirii şi o limită superioară corespunzătoare nivelului de trai ecologic în condiţii de lux; între aceste limite se situează nivelul de trai ecologic decent.

Nivel hidrostatic. Suprafaţa liberă de echilibru stabil până la care se ridică apele subterane libere. Nivelul urmăreşte în general relieful scoarţei terestre, fără a fi însă absolut paralel cu acesta (de ex.: unde relieful este mai înălţat nivelul hidrostatic rămâne mai puţin bombat). Adâncimea nivelului hidrostatic este influenţată de factori permanenţi şi de alţii variabili (ce îi produc variaţii periodice sau întâmplătoare). Factorii permanenţi sunt: natura rocilor (în terenuri omogene, nivelul hidrostatic este teoretic o parabolă, în terenuri eterogene acest nivel prezintă inflexiuni, cu atât mai pronunţate cu cât coeficientul de permeabilitate al rocilor este mai mic); inegalităţile reliefului; oscilările patului impermeabil; vegetaţia (care prin rădăcini poate lua apă direct din stratul acvifer); filoanele eruptive (care întrerup stratul) etc. Factorii variabili sunt: precipitaţiile atmosferice (care produc variaţii pozitive sau negative ale nivelui hidrostatic, constatate fie imediat, fie după 3-6 luni); temperatura şi evapotranspiraţia (care ridică nivelul); oscilaţiile nivelului râurilor care alimentează pânza de apă sau sunt alimentate de ea); irigaţiile (care ridică nivelul hidrostatic); drenajele (care scad acest nivel); lucrările hidrotehnice (ex.: un baraj ridică nivelul hidrostatic, iar săparea unui canal îl coboară) etc. Când nivelul hidrostatic, care în lucrările miniere sau în foraje coincide cu nivelul real al apei din teren, este influenţat, prin drenarea stratului acvifer de unele operaţii de exploatare, se numeşte nivel hidrodinamic sau nivel dinamic.

Nivel inferior de denudaţie. Sin. Nivel de bază (v.).

Nivel izobaric standard. V. Suprafaţă izobarică.

Nivel piezometric. Nivelul de ridicare a apelor subterane într-un puţ de mină sau într-o gaură de sondă, după traversarea unuia sau mai multor orizonturi acvifere. La acest nivel presiunea apei este egală cu presiunea atmosferică. Deci nivelul depinde de presiunea hidrostatică. Poate fi pozitiv (când apa ţâşneşte deasupra suprafeţei topografice-ape arteziene), sau negativ (ape ascensionale). La apele cu nivel liber piezometric se confundă cu suprafaţa liberă, reală, în timp ce la apele sub presiune el se găseşte deasupra acoperişului nepermeabil al orizontului acvifer. Sin. Suprafaţă piezometrică.

Nivel superior de denudaţie. Sin. Nivelul crestelor.

Nivelarea reliefului. Reducere a altitudinii reliefului proeminent prin procesele geomorfologice, determinate de acţiunea agenţilor externi, care duc în final la crearea unor suprafeţe de peneplene (v.). Nivelarea reliefului are loc prin procese de eroziune, care duc la distrugerea formelor pozitive, şi prin procese de acumulare, care determină umplerea cu sedimente a formelor negative. O nivelare generalizată a reliefului, pe o suprafaţă care nu depăşeşte câteva zeci de km², constituie o suprafaţă de eroziune. Dacă nivelarea afectează suprafeţe mai întinse, de ordinul câtorva sute sau chiar câtorva mii de km², ea creează suprafeţe de nivelare. Nivelările se realizează în condiţii climatice diferite: suprafaţă de altiplanaţie, în condiţiile climatului periglaciar; suprafaţă de abraziune, în zona litorală; glacis sau pediment, în condiţiile climatului semiarid etc. Sin. Netezirea reliefului.

Nivelul crestelor. Plan ideal tangent la cele mai înalte creste, în regiunile muntoase înalte, având nivelul determinat de condiţiile climatice, de intervalul mediu dintre văi şi de pantele medii ale versanţilor. Altitudinea crestelor muntoase nu poate depăşi un anumit nivel deoarece ar fi repede distruse de acţiunea intensă de denudaţie a climei, care se manifestă printr-o dezagregare mecanică intensă, prin eroziune glaciară puternică şi prin vânturi care spulberă materialul dezagregat. Sin. Nivel superior de denudaţie.

Nivelul mării. Nivel mediu al Oceanului Planetar care serveşte ca plan de referinţă pentru calculul cotelor şi determinarea altitudinii reliefului sau al adâncimilor oceanelor şi mărilor. Cota zero se determină la nivelul mării cu ajutorul maregrafelor, vânturile şi variaţiile presiunii atmosferice determinând modificări zilnice care pot da diferenţe de câţiva cm faţă de nivelul mediu stabilit cu ajutorul acestora. Nivelul mediu al Oceanului Planetar creşte anual în medie cu 1,1 mm din aportul de apă care provine din topirea gheţarilor din Antarctida şi Arctica. În decursul timpurilor geologice nivelul Oceanului Planetar a variat atât din cauze climatice (eustatism climatic), cât mai ales din cauza expansiunii fundului oceanic. Aceasta a determinat, la rândul ei, formarea mişcărilor epirogenetice şi orogenetice, fapte care au dus la variaţii mari ale raportului dintre apă şi uscat şi la schimbarea frecventă a liniei ţărmurilor. Platformele de abraziune, terasele marine, platformele continentale etc., sunt dovezi ale unor astfel de schimbări. Aşadar, nivelul oceanului (mării) este cunoscut drept cota zero. Astfel, în jurul Mediteranei au fost stabilite următoarele nivele glacio-eustatice: Sicilian I (+80, +100 m); Sicilian II (+50, +60 m); Tyrrhenian I (+25, +35 m); Monasterianul superior (+10, +15 m); Monasterianul inferior (+5, +8 m; acest nivel se mai numeşte Normannian, de la Normandia, sau Tyrrhenian II); Flandrian, care a avut ca maximum transgresiunea dunkerquiană (+1, +2 m). În trecut, mai erau consemnate două nivele la care s-a renunţat: Calabrian (+180 m) şi Millazian (+55, +60 m). Pe lângă nivel mediu, mai există şi nivel înalt al mării şi nivel coborât; acestea sunt cele două linii când nivelul mediu nu se află nici în mers de flux şi nici în mers de reflux ci staţionează la ape mici sau la ape înalte; aceste două linii sunt pe alocuri marcate de materiale abandonate de valurile staţionare ale mării joase sau ale mării înalte. Unele hărţi marine au drept cota zero, pentru adâncimi, nivelul cel mai coborât al mării (şi nu pe cel mediu).

Nivelul râurilor. Înălţimea oglinzii apei unui râu faţă de un punct fix sau faţă de un plan convenţional, considerat zero. Cunoaşterea nivelurilor şi a variaţiei lor în timp şi în spaţiu constituie un element de bază în studierea râurilor şi serveşte la determinarea caracteristicilor debitelor medii, maxime, minime etc., precum şi la amenajările şi construcţiile hidrotehnice (poduri, stăvilare, baraje, ecluze, prize de apă, canalizări etc.). Observaţiile asupra variaţiei nivelurilor apei se efectuează la posturile hidrometrice situate în puncte caracteristice în lungul râurilor şi fluviilor. Datele înregistrate servesc la întocmirea de grafice de variaţie a nivelurilor apei, lunare, anuale sau multianuale, iar în timpul viiturilor se pot întocmi grafice zilnice sau de viitură. În urma prelucrării datelor înregistrate pe o perioadă lungă de ani, se stabilesc unele niveluri caracteristice, cum sunt: nivel maxim înregistrat în perioada cea mai lungă de observaţie; nivel maxim mediu determinat ca media nivelurilor maxime anuale; nivel mediu pe aceeaşi perioadă lungă de observaţie; nivel minim mediu determinat ca media nivelurilor minime anuale; nivel minim absolut; amplitudinea de variaţie a nivelurilor, definită ca diferenţa dintre cota maximă şi minimă înregistrată etc. Această ultimă noţiune serveşte la determinarea hidrogradului (v.), prin care se caracterizează variaţiile zilnice ale nivelurilor apelor în diverse puncte situate în lungul apelor navigabile, pentru cunoaşterea condiţiilor de navigabilitate.

Niveoeoliene, sedimente. Acumulări sub formă de pânze a unor nisipuri sau prafuri în amestec cu zăpadă uscată purtată de vânt. Aceste depozite sunt mai puţin triate decât loessul sau nisipul dunelor, în general slab stratificate. V. Formaţiuni superficiale.

Nivometrie. Măsurarea densităţii şi grosimii stratului de zăpadă în vederea determinării cantităţii de apă echivalentă, pe o suprafaţă dată.

Nivometru. Instrument cu ajutorul căruia se determină cantitatea de apă căzută sub formă de zăpadă.

Noapte tropicală. Noapte în care temperatura minimă nu coboară sub 20^oC.

Nod hidrografic. Loc sau arie de convergenţă a mai multor râuri, caracteristic pentru unele depresiuni intramontane şi subcarpatice. Nodurile hidrografice scot în evidenţă zonele de subsidenţă (v.) actuale sau vechi, care constituie pieţe de adunare a apelor, ca cea de pe Siretul inferior, cea de la Piteşti, de la sud de Târgu Jiu etc. Sin. Piaţă de adunare a apelor (v.).

Nod orografic. Masiv muntos sau deluros din care se despart culmi în diverse direcţii, şi în care reţeaua hidrografică are de asemenea un caracter divergent.

Nod structural. Vârfuri pe sinclinale suspendate, atacate concomitent de mai mulţi torenţi care le-a ramificat în culmi dispuse digitat.

Nodosaria. Foraminifer perforat, fosilă frecventă în terenurile terţiare, cunoscută şi în ţara noastră, în Miocenul din Valea Prahovei (Nodosaria spinicosta, N. paupercula) etc.

Nomadism. Mod de viaţă al unei colectivităţi umane, caracterizat prin lipsa unei aşezări stabile, prin deplasarea mai mult sau mai puţin frecventă a aceseteia (a colectivităţii) în cautarea de noi păşuni (creştere nomadă a animalelor), de noi terenuri de cultură (agricultură nomadă), de noi terenuri de cules şi vânat (la pigmei).

Nontronit. (de la numele localităţii Nontron, departamentul Dordogne-Franţa). Mineral argilos din grupul montmorillonitului (v.), bogat în Fe₂O₃, format prin alterarea rocilor, în special a celor magmatice, bogate în fier şi în magneziu. Se prezintă în mase pământoase criptocristaline, uneori în mase compacte opaliforme. Este galben-verzui sau verde-brun. Este casant, friabil şi gras la pipăit. În ţara noastră a fost semnalat la Ocna de Fier şi Tincova (jud. Caraş-Severin).

Noosferă. Înveliş al Pământului rezultat din transformarea şi ameliorarea biosferei de către om prin inteligenţa sa. Recent conceptul a fost restrâns la sfera gândirii umane.

Nord (geografic). Punctul unde se intersectează axa polilor cu suprafaţa geoidului în emisfera boreală. Punct cardinal situat pe direcţia stelei polare. Sin. miazănoapte.

Nori. Mase de picături de apă sau de cristale de gheaţă în suspensie în atmosferă, provenite din condensarea sau din sublimarea vaporilor de apă. Formarea norilor este strâns legată de prezenţa în atmosferă a vaporilor de apă şi a nucleelor de condensare, precum şi de condiţiile care asigură o răcire suficientă a aerului. Afluxul de umezeală din atmosferă şi răcirea aerului prin radiaţie, prin schimb turbulent sau prin detentă adiabatică, asigură condiţii pentru formarea norilor şi a precipitaţiilor. Rolul principal în răcirea aerului îl au curenţii ascendenţi de origine termică sau cei de origine dinamică (ascensiunea aerului cald pe suprafaţa de separaţie a aerului rece). La temperaturi cuprinse între -40 şi -50^oC, norii sunt formaţi numai din cristale de gheaţă. Între 0^o şi -30^o, norii sunt alcătuiţi atât din picături de apă în stare lichidă (suprafuziune), cât şi din cristale de gheaţă. Dimensiunile picăturilor de apă din nori variază între 2,5 şi 10 . Diametrul picăturilor creşte cu înălţimea, atingând la partea superioară a norului 200-400 . La partea inferioară sunt în medie 300-400 picături pe cm³, iar la cea superioară numărul acestora scade până la 100-300 picături pe cm³. Cantitatea de apă condensată dintr-un metru cub de nor este de 0,2-0,4 g, putându-se ajunge, în partea centrală a norilor Cumulonimbus, până la 4-5 g/m³. Apariţia norilor pe bolta cerească oglindeşte complexul fenomenelor care au loc în atmosferă, de aceea cunoaşterea norilor permite să se tragă concluzii asupra stării atmosferei, precum şi asupra evoluţiei fenomenelor de timp. Prima încercare de clasificare a norilor, de la care au rămas numirile ce se folosesc până astăzi, a fost făcută în Anglia, în anul 1803, de către meteorologul englez Luke Howard (1773-1864). Organizaţia Meteorologică Mondială a stabilit o clasificare internaţională a norilor, ţinând seama de forma (aspectul exterior), de înălţimea la care se găsesc şi de geneza lor. Clasificarea împarte norii în patru familii şi zece genuri: familia I, a norilor superiori, cu genul 1 (Cirrus), genul 2 (Cirrocumulus) şi genul 3 (Cirrostratus); familia II, a norilor mijlocii, cu genul 4 (Altocumulus) şi genul 5 (Altostratus); familia III, a norilor inferiori, cu genul 6 (Nimbostratus), genul 7 (Stratocumulus) şi genul 8 (Stratus); familia IV, a norilor de dezvoltare verticală, cu genul 9 (Cumulus) şi genul 10 (Cumulonimbus). Norii superiori, (înalţi) cu plafon de la 5 la 13 km, pentru latitudini mijlocii, sunt alcătuiţi din ace sau cristale fine de gheaţă. Au o structură fină, laminară sau filamentoasă şi o culoare albă sidefoasă. Deseori dau naştere la fenomene luminoase în jurul Soarelui sau al Lunii, şi înainte şi după răsăritul Soarelui, fiind luminaţi, iau culori diferite: roşiatică, galbenă, cenuşie. Se deosebesc norii: Cirrus (Ci), care sunt nori izolaţi, în forme filamentoase, de culoare albă-sidefie, cu aspect fibros şi nu fac umbre. Provin din Cirrocumulus, Altocumulus şi Cumulonimbus şi se transformă în Cirrostratus. Specii: Fibratus, nori fibroşi; Uncinus, în formă de virgulă, cu terminaţii în formă de croşetă sau de gheară; Castellanus, de forma unor turnuri mici ce le dă aspect crenelat; Floccus, alcătuiţi din mici grămezi dezlânate, albicioase. Norii Cirrus Uncinus, Cirrus Floccus etc. prevestesc înrăutăţirea vremii. Cirrocumulus (Cc) sunt grămezi de nori albi, fără umbre proprii, dispuse mai mult sau mai puţin regulat (în grupuri sau în şiruri). Sunt o formă degenerată a norilor Cirrus şi Cirrostratus şi se observă pe cer înaintea furtunilor. Specii: Stratiformis, situaţi în straturi orizontale pe mari suprafeţe; Lenticularis, care se prezintă sub formă de lentile, foarte alungite; Castellanus; Floccus; Undulatus, în bancuri sau straturi care prezintă ondulaţii. Cirrostratus (Cs) se prezintă sub forma unei pânze fine, transparente, albicioase, care dă loc fenomenelor de halou în jurul Soarelui sau al Lunii. Specii: Fibratus; Nebulosus, cu aspect de pânză continuă, fără detalii, care în general, prevăd un timp închis. Norii mijlocii, cu plafon între 2-7 km, la latitudini mijlocii, sunt nori de culoare albă strălucitoare până la cenuşie închisă. Uneori sunt transparenţi, alteori apar întunecaţi. Unii dintre ei prevestesc schimbarea vremii: Lenticularis, invazie de aer rece; Castellanus şi Flocus preced furtunile etc. Unii dau precipitaţii slabe, continue sau intermitente. Dintre aceşti nori fac parte: Altocumulus (Ac), nori sub formă de straturi sau bancuri, divizate în lamele sau în grămezi mici, dispuse uneori în grupuri, alteori în şiruri sau în rulouri, ale căror margini se unesc uneori. Acest gen de nori poate proveni din norii Cumulus şi Cumulonimbus. Specii: Stratiformis, Lenticularis, Castellanus, Floccus. Altostratus (As) au aspectul unei pânze continue, cu structură fibroasă, care prezintă benzi paralele, de culoare cenuşie, bătând uneori slab în albastru, şi anunţă începerea unei ploi mărunte. Provin din Altocumulus, Cumulonimbus şi se pot transforma în Cirrostratus şi Nimbostratus. Varietăţi: Altostratus translucidus, Altostratus opacus, Altostratus duplicatus, Altostratus undulatus, Altostratus radiatus. Norii inferiori (joşi), cu plafonul de la nivelul suprafeţei terestre până la 2 km, prezintă aspecte diferite, de la o pânză continuă, până la grămezi izolate, putând acoperi parţial sau complet cerul. Se deosebesc: Nimbostratus (Ns) (în vechea clasificare Nimbus-ploios) au aspectul unui strat continuu, amorf, de culoare cenuşie închisă, aproape uniform, şi produc precipitaţii continue şi de lungă durată. Sunt nori tipici de ploaie sau de zăpadă. Stratocumulus (Sc) se prezintă sub forma unui strat sau a unui banc compus din mici grămezi cu aspect de câlţi. Specii: Stratocumulus stratiformis, Stratocumulus lenticularis, Stratocumulus Castellanus. Stratus (St) sunt nori formaţi dintr-un strat uniform, asemănător ceţii, foarte aproape de suprafaţa solului, care produc precipitaţii slabe (burniţă). Specii: Nebulosus, Fractus. Provin din norii Nimbostratus, Cumulus şi Cumulonimbus. Norii de dezvoltare verticală se întind de la plafonul norilor inferiori şi până la cel al norilor superiori. Au conturul bine delimitat, iar pe partea luminată de Soare au o culoare albă ca de zăpadă. Vârfurile lor par că fumegă. Sunt nori care se formează în anotimpul cald al anului, în orele de după amiază, dar către seară coboară şi se lăţesc. Se deosebesc: Cumulus (Cu), nori care provin din Altocumulus şi Stratocumulus. Specii: Humilis, nori Cumulus cu o slabă extensiune verticală şi, în general, cu o formă turtită, fiind nori tipici de timp frumos; Mediocris, care au o dezvoltare verticală mediocră şi prezintă protuberanţe pentru dezvoltare; Congestus sunt nori cu extensiune verticală puternică şi prezintă protuberanţe puternic dezvoltate, la partea superioară având aspectul unor conopide. Cumulonimbus (Cb) (Sin. Nori de furtună) sunt norii care provin din Altostratus şi Altocumulus, Nimbostratus, Stratocumulus, Cumulus. Produc averse de ploaie sau de zăpadă, uneori grindină şi măzăriche, iar în cursul verii, furtuni. Specii: Calvus (pleşuv) are protuberanţele netede; Capillatus (pletos) prezintă părţi cirriforme, fibroase sau striate. Varietăţile Incus prezintă la partea superioară terminaţii în formă de nicovală, iar Mamma, în formă de mamelă. După condiţiile de formare, norii se clasifică în: nori de convecţie termică (nori de dezvoltare verticală); nori de alunecare ascendentă a aerului pe suprafeţele frontale (nori frontali); nori care apar în urma mişcărilor ondulatorii ale aerului pe suprafaţa de separare a două mase de aer diferite; nori de turbulenţă, care apar în masele de aer oceanice umede care sunt supuse mişcărilor turbulente când trec deasupra uscatului; nori de radiaţie, care rezultă în urma răcirii prin radiaţie a aerului. Tipuri de nori speciali sunt: nori luminoşi nocturni, constituiţi dintr-o pulbere foarte fină, cel mai probabil de origine cosmică, şi care se formează la circa 80 km altitudine şi continuă să fie luminaţi de Soare încă mult timp după apusul acestuia, răspândind o lumină albă-albăstruie sau albă-argintie, datorită difuziunii luminii solare; nori sidefii, care apar foarte rar, în regiunile nordice, la 20-30 km altitudine, constituiţi din particule solide foarte fine, de natură necunoscută (în direcţia Soarelui sau a Lunii au culori vii, care se succed în benzi mai mult sau mai puţin regulate); se aseamănă cu norii Cirrus; nori argintii (cu aspect cirriform, observabili pe cerul nopţii la înălţimi între 70-90 km, datorită culorii lor argintii albăstrii, care devin uneori portocalie sau roşie; nori de relief, cu aspecte foarte variate, care se formează în timpul zilei, în special în regiunile muntoase, fiind produşi de curenţii de aer care urcă de-a lungul pantelor (se pot transforma în nori Cumulonimbus). Se mai deosebesc: nori de erupţie vulcanică, datoraţi erupţiilor vulcanice şi având forme şi înălţimi asemănătoare norilor Cumulus şi Cumulonimbus, dar evoluţie mult mai rapidă; nori de incendii, asemănători norilor Cumulus Congestus sau Cumulonimbus, dar cu dezvoltare foarte rapidă şi cu aspect sumbru, ameninţător; nori de cascadă, care iau naştere în apropierea marilor cascade, datorită curenţilor ascendenţi de compensaţie ce transportă spre înălţime aerul umezit prin evaporarea micilor picături pulverulente.