Dic?ionar de Geografie

Monoindustrie. Tip de structură industrială locală sau regională, caracterizată prin specializarea activităţii industriale într-un singur grup de produse fabricate.

Monolit. (gr. monos-unu, lithos-piatră). Probă de formă paralelipipedică (1,00 x 15-20 x 8-12), luată din roci moi (ex.: soluri, roci argiloase şi marnoase, loess etc.), reprezentând profilul intact, în secţiune verticală, al unui teren. Asemenea monoliţi se iau pentru studiul în laborator al solurilor, al terenurilor de fundaţie sau pentru colecţii muzeale.

Monominerală, rocă. Rocă formată aproape exclusiv dintr-un singur mineral (ex.: gipsul, sarea gemă etc.).

Monophyllites. (gr. monos-unu, phylon-frunză, foaie). Specie de amonit întâlnit din Triasicul mediu până în Cretacicul inferior, este frecvent, în numeroase specii, în formaţiunile triasice din ţara noastră (ex.: Monophyllites aonis, M. agenor etc.).

Monopleura. Lamelibranhiat pahiodont din grupul Rudiştilor. Este fosilă caracteristică pentru Cretacicul inferior (faciesul recifal al etajului Urgonian), întâlnită în ţara noastră, în Dobrogea.

Monotis. Lamelibranhiat. Specia Monotis salinaria este cunoscută din formaţiunile Triasicului superior alpin din ţara noastră (calcarele de Hallstatt din Rarău şi Hăghimaş).

Monotreme. Ordin de mamifere primitive, cu caractere reptiliene şi aviene (fac ouă şi au un cioc cornos), cunoscute în stare fosilă din Australia. Astăzi este reprezentat prin genurile Echidna şi Ornithorhincus, care trăiesc în Australia şi Noua Guinee.

Mont. Termen francez din Munţii Jura, reprezentând o culme muntoasă sau deluroasă suprapusă unui anticlinal. Sin. Culme de anticlinal.

Montan. Fenomen care se dezvoltă specific în mediul de munte: sol, climat, vegetaţie, procese geomorfologice etc. Dezvoltarea pe altitudine a diferitelor tipuri de climat şi vegetaţie conduce la distingerea unor etaje morfoclimatice: etajul cu pădure (în munţii mijlocii), etajul subnival sau al pajiştilor alpine (cu strat de zăpadă sezonier), etajul nival (cu deszăpezire foarte târzie şi care menţine limbi de zăpadă şi vara, sau chiar câteva veri la rând), etajul glaciar (cu firn şi gheaţă); etajele nivale sunt uneori reunite în etajul periglaciar.

Montan, sol. Sol de altitudine format în regiunile muntoase, unde scăderea treptată a temperaturii şi mărirea cantităţii de precipitaţii cu altitudinea condiţionează o zonalitate verticală (etajare) a solurilor, pe distanţe foarte scurte. Solul montan are un profil scurt, cu frecvente fragmente de rocă-mamă şi cu o reacţie puternic acidă.

Montian. Etajul inferior al Paleocenului cu melcii caracteristici Cerithium inopinatum şi Turritella montensis.

Monticellit. (de la numele abatelui Theodor Monticelli, 1759-1845, care a studiat lava Vezuviului, în care se găseşte mineralul). Silicat natural de calciu şi de magneziu (CaMgSiO), întâlnit rar în unele calcare de contact sau în lavele vulcanului Vezuviu. Se obţine artificial în materialele refractare forsteritice, dolomitice şi magnezitice.

Monticuli de alunecare. Movile bine evidenţiate rezultate din fragmentarea valurilor de alunecare. Sin. Grueţi, Ţiglăi.

Montmorillonit. (de la numele localităţii Montmorillon-departamentul Vienne-Franţa). Aluminosilicat natural hidratat de Al, Mg şi Fe, din grupul mineralelor argiloase, care ia naştere aproape exclusiv prin alterarea rocilor magmatice bazice, a cenuşilor vulcanice etc., într-un mediu alcalin. Este mineralul preponderent al bentonitului (v.). Este incolor, alb, şi este foarte moale, fărâmicios şi tixotrop. Prin încălzire, între 100 şi 250^o pierde apa de absorbţie, la 610-690^o pierde apa de constituţie şi la 800-900^o este distrusă reţeaua cristalină a mineralului. Argilele montmorillonitice se umflă în prezenţa umezelii, iar după uscare crapă pe adâncimi destul de mari. În ţara noastră se găsesc la Pârvova, Rugi (jud. Caraş-Severin), Răzoare (jud. Cluj), Valea Chioarului (jud. Maramureş), Adamclisi (jud. Constanţa).

Monzonit. Rocă magmatică intruzivă, intermediară între sienite şi rocile bazice, constituită, în principal, din ortoză şi plagioclaz, alături de care se găseşte cuarţ (monzonit acid) sau augit (monzonit bazic). Este frecventă în insula Sahalin, în Volenia (Ucraina), în Armenia, în Tirol etc.

Monţian. (de la numele localităţii Mons-Belgia). Primul etaj al Paleocenului (unii autori îl socotesc ultimul etaj al Cretacicului superior), caracterizat prin calcare cu Lithothamnium, prin unele lamelibranhiate (Physa montensis), apoi gasteropode (Cerithium inopinatum, Turritella montensis etc.), prin foraminifere (numuliţi) etc. Este dezvoltat în special în Belgia, în Franţa (în bazinul Parisului), în Dalmaţia (stratele marno-bituminoase de Cosina), în Rusia, în Egipt etc. În România s-ar găsi, după unii autori, fie în facies marin (în flişul Carpaţilor Orientali), fie în facies continental-lacustru (în nord-vestul Transilvaniei).

Moor. Sol care, conform definiţiilor din clasificările germane, este format pe un strat de turbă. În sistemul românesc de clasificare este inclus la solurile turboase, iar în legenda FAO la histosoluri (v. Histosol).

Mor. Tip de humus (v.) brut întâlnit în regiuni cu climă rece şi umedă în care resturile organice sunt descompuse exclusiv de ciuperci. Din cauza procesului de humificare care progresează foarte încet, resturile organice parţial humificate şi-au păstrat structura iniţială a plantelor din care au provenit şi se pot deosebi cu ochiul liber. Stratul de humificare A_o variază ca grosime de la câţiva centimetri la câţiva decimetri şi este de culoare brună-roşcată deschisă. Reacţia morului este foarte acidă (pH de la 3,5 la 4,5) din cauza abundenţei acidului fulvic. Se întâlneşte în regiunea montană pe substrate silicioase sub pădure de conifere degradată (pe soluri bine drenate şi sărace în baze) şi în regiunea landelor acidifile de tip atlantic. Nu are structură glomerulară şi, din cauza mediului acid, nu se dezvoltă bacterii şi actinomicete. V. şi Humus mor.

Morbiditate. Frecvenţa sau intensitatea îmbolnăvirilor într-o proporţie dată. Indicele de morbiditate se calculează după formula m = M/N • 100 000 în care M = numărul îmbolnăvirilor, iar N = populaţia totală.

Morenă. (Fr. Prov. Moureno, de la mor-bot sau sp. morenas-negru). Materialul detritic rezultat din sfărâmăturile rocilor din regiunea torenţilor, din rocile dezagregate de eroziunea atmosferică în regiunile înalte şi din materialul rupt din maluri (în special prin acţiunea avalanşelor) şi de pe fundul văii unui gheţar, pe care acesta le transportă în mişcarea sa (morene în mişcare) şi le depune când ajunge în zona de topire (morene depuse sau staţionare). Morenele sunt constituite, în general, din bucăţi de rocă tare, de toate formele, amestecate haotic şi înglobate într-o argilă mai mult sau mai puţin nisipoasă. După poziţia lor în masa gheţarului în mişcare, morenele sunt: superficiale, căzute pe suprafaţa gheţarului (laterale sau mediane, formate prin unirea celor laterale, când două limbi de gheaţă se întâlnesc); interne, depuse în crăpăturile gheţarului) şi inferioare (de fund), mişcate pe fundul văii glaciare. După poziţia pe care o ia materialul morenic la depunere, morenele sunt: longitudinale (din morenele mediane şi interne), marginale (din morenele laterale), adânci (din morenele de fund) şi frontale (terminale sau finale), formate din toate morenele în mişcare. Aşadar, prin morenă se înţelege totalitatea aluviunilor glaciare pe cale de a fi transportate sau care sunt deja depuse. Se compun din blocuri mari sau mici de roci dure, uneori scrijelite sau tocite, amestecate haotic într-o argilă nisipoasă şi în făină glaciară. Morenele se clasifică după mai multe puncte de vedere: 1. După poziţia în raport cu gheţarul: morene de suprafaţă (pe suprafaţa gheţarului), morene laterale (între gheţar şi versant), morene mediane (rezultate din cele laterale interne după confluenţa a doi gheţari), morene de ablaţie (un strat continuu morenaic ce acoperă partea ultimă a unei limbi pe cale de micşorare prin topire), morene interne sau intraglaciare (în masa gheţarului), morene de fund (pe patul de alunecare), morene frontale sau terminale (la aliniamentul de topire, formând un arc morenaic). 2. Poziţia după topire: morene externe (ce corespund maximului glaciar), morene interne (corespund ultimei faze glaciare şi apar înapoia celor externe), cordoane morenaice (din depunerea celor laterale sau mediane), morene de circ. 3. După modul de punere în loc, sau după structură: morene de împingere (morene frontale împinse şi deranjate de înaintări întâmplătoare ale limbii), morene spălate (din care apele proglaciare au îndepărtat materialele fine), morene stratificate (în care alternează net stratele unele peste altele, din vechile alternări ale unor pături de gheaţă ce le acopereau periodic), morene de grohotiş (din grohotiş căzut pe limba glaciară, de pe pereţii de deasupra gheţarului), morene nivale (depuse de avalanşe). 4. După momentul depunerii în ansamblul unei perioade glaciare: morene stadiale (v. Stadiu glaciar), morene de retragere, morene de avansare. 5. Morenele de calotă se subdivid în morene de fund (drumlin, esker sau ös sau ösar, kame) şi morenele frontale, cunoscute şi sub numele de salpausselka.

Morfoclimatic, sistem. V. Morfogeneză.

Morfogeneză. Totalitatea proceselor de creare şi evoluţie a formelor de relief sub acţiunea agenţilor interni şi externi. Morfogeneza declanşată de om a căpătat numele de morfogeneză antropică. Totalitatea fenomenelor de morfogeneză şi formele rezultate sub un anumit tip de climat se numeşte sistem morfoclimatic (sau climatomorfologic). Termenul de morfogeneză este folosit şi în alte ştiinţe (ex.: Morfogeneza solurilor), de aceea mai corect este geomorfogeneză. Sin. Geomorfologie dinamică.

Morfografie. (gr. morphe-formă, graphein-a scrie, a descrie). Parte a geomorfologiei care se ocupă cu descrierea şi clasificarea formelor de relief după aspectul lor exterior (înălţime, formă, fragmentare etc.) fără a ţine seama de geneza lor. Mijlocul esenţial de analiză morfologică îl constituie profilul morfologic, cu ajutorul căruia se urmăresc aspectul morfologic al văilor şi interfluviilor, poziţia, înclinarea şi forma pantelor etc. V. Geomorfologia.

Morfologia solului. Alcătuirea solului din orizonturi diferite (sub aspectul compoziţiei, culorii, texturii, structurii etc.).

Morfologie. V. Geomorfologie.

Morfologie terestră. (gr. morphe-formă, logos-ştiinţă, studiu). Nume introdus de K.Fr. Neumann pentru disciplina care se ocupă cu studiul formelor suprafeţei Pământului. În 1894 A. Penck generalizează denumirea de Morfologie a suprafeţei Pământului care este înlocuită, după primul război mondial, cu aceea de Geomorfologie (v.).

Morfometrie. (gr. morphe-formă, metron-măsură). 1. Parte geomorfologiei care se ocupă cu măsurarea dimensiunilor formelor de relief (înălţime absolută şi relativă, lungime, lăţime etc.) şi cu fragmentarea lor verticală şi orizontală. Pe baza studiilor morfometrice se întocmesc hărţi speciale, ca: harta densităţii fragmentării, harta adâncimii fragmentării, harta pantelor etc. Măsurătorile se fac pe teren sau în laborator pe hărţi. 2. Măsurători morfometrice se fac şi asupra galeţilor din albiile apelor curgătoare sau a altor particule acumulative pentru a se stabili indicele de asimetrie, indicele de turtire sau de aplatisare şi indicele de rulare sau de tocire. Din aceste măsurători se pot deduce procesele geomorfologice care le-au generat. Studiile morfometrice servesc şi la rezolvarea problemelor legate de construcţia căilor de comunicaţie, a canalelor navigabile şi a celor necesare irigaţiilor, de amplasarea stabilimentelor industriale, a aşezărilor, a barajelor etc.

Morfoscopie. Studiul formei şi al suprafeţelor unor elemente acumulative (nisip, pietriş, blocuri etc.), sau al unor roci detritice, cu scopul deducerii proceselor geomorfologice care le-au generat.

Morfosculptură. (gr. morphe-formă, lat. sculptura-sculptură). Acţiunea de eroziune, transport şi depunere a agenţilor modelatori externi care duce la formarea reliefului de ordinul III, ca: nivele şi suprafeţe de eroziune, văi fluviatile şi glaciare, tăpşane piemontane, conuri de dejecţie, delte, martori de eroziune, forme de eroziune şi acumulare glaciară, eoliană, marină etc. Deci, prin morfosculptură se înţelege totalitatea proceselor externe care creează relief prin eroziune (sculptare). Prin extensiune, procesul de eroziune este luat în sens complex (distrugerea rocii, deplasarea produselor, transport şi acumulare), deci totalitatea proceselor şi formelor erozivo-acumulative.

Morfostructură. (gr. morphe-formă, lat. structura-structură). Parte a geomorfologiei care studiază raporturile dintre litologie, structură şi liniile mari ale reliefului blocurilor continentale şi ale depresiunilor oceanice şi marine create sub acţiunea forţelor endogene. Ea cuprinde aşa-zisele forme de ordinul II, în care intră lanţurile muntoase, relief de platformă, podişurile, câmpiile, relief vulcanic şi relieful cuvetelor oceanice şi marine. Din îmbinarea a două sau a mai multor grupe de forme de ordinul II rezultă complexitatea reliefului blocurilor continentale şi depresiunilor oceanice. Morfo- structura permite să se facă aprecieri juste asupra marilor unităţi de relief, precum şi asupra genezei şi evoluţiei lor. Deci, morfostructura este un termen echivoc însemnând totalitatea structurilor geologice care impun forme de relief, sau totalitatea formelor de relief care sunt determinate de structură (relief structural). În mod obişnuit, însă se foloseşte ca titlu pentru acea parte a geomorfologiei care studiază raporturile dintre structură (uneori şi litologie) şi formele de relief (fie că este vorba numai de structuri statice, fie că este vorba de tectonică-mişcări).

Morfostructural, relief. Totalitatea formelor de relief al căror contur exterior este impus de structură geologică. Unii autori cuprind aici numai acele forme care se rea-lizează prin eroziune diferenţială (elementul dinamic), deşi conturul formelor este impus de structură (elementul static, sau de permanenţă): aceste forme sunt de două categorii: a) direct concordante cu structura (vale de sinclinal, culme de anticlinal etc.), sau b) de concordanţă inversă (sinclinal suspendat, vale de anticlinal etc.) sau inversiuni de relief. Alţi autori includ şi formele realizate direct de tectonică (relief tectono-structural), cum ar fi: lanţurile muntoase, dealurile etc., create de înălţările diferenţiate.

Morfotectură. V. Geotectură.

Morganit. V. sub Beril.

Morogan. V. Vertisol.

Mortalitate. Intensitatea sau frecvenţa deceselor în rândul unei populaţii. Se distinge, mortalitate generală, ca raport între decedaţii tuturor vârstelor (într-un interval de timp, de regulă un an) şi populaţia totală a unui teritoriu (ţară, regiune ş.a.) şi mortalitate infantilă, ca raport între decedaţii sub 1 an şi numărul năcuţilor vii din anul respectiv. Ambii indici se exprimă în pro mile (‰). În studiile speciale, mai deliate, se utilizează şi indicele mortalităţii profesionale, ca intensitate a mortalităţii datorată exercitării unei profesiuni; se exprimă în indici de supramortalitate.

Moscovian. (de la numele oraşului Moscova, în al cărui bazin este bine dezvoltat). Etajul Carboniferului mediu din Europa orientală (teritoriul Rusiei), corespunzător Westphalianului (v.) din Europa occidentală, de care se deosebeşte prin faciesul marin al depozitelor sale. Este caracterizat printr-o faună de foraminifere (Fusulina cylindrica), brahiopode (Spirifer mosquensis), goniatiţi (Glyphioceras) etc. În ţara noastră Moscovianul apare la Cornereva (jud. Caraş-Severin).

Mostişte. Vale adâncită în suprafaţa Câmpiei Române având albia largă şi umedă, însoţită de lacuri şi bălţi naturale sau antropogene. Prin extensiune, numele a fost atribuit unei porţiuni din Câmpia Română situată în partea de vest a Bărăganului şi străbătută de valea şi apa cu acelaşi nume. Deci, mostiştea este un tip de vale specifică Câmpiei Române, cu izvorul în interiorul câmpiei, cu profil longitudinal subechilibru, cu scurgere mică, uneori intermitentă, cu albia largă şi umedă, uneori în formă de U deschis, cu lacuri de tipul iazurilor, naturale sau antropice, înşiruite în lungul său. Uneori, în mod similar, se foloseşte şi termenul de tip Colentina.

Mottureau. V. Gilgaï.

Moustierian. (de la numele localităţii Moustiers din Alpii Meridionali Francezi, unde a fost studiat prima dată). Paleoliticul mijlociu (de tranziţie) (circa 100 000-40 000 î.e.n.), caracterizat prin apariţia omului de Neanderthal (Homo primigenius), în prima parte (etajul de Micoque-Moustieran I), şi a unui tip de om mai diferenţiat (Homo primigenius moustierensis), în a doua sa parte (etajul de Sirgenstein-Moustierian II). Cultura umană a acestei perioade este caracterizată prin: producerea focului în mod mecanic, prin frecarea a două crengi uscate de copac sau prin lovirea a două bucăţi de piatră tare (cremene); "vârful de mână" (vârful moustierian), o lamă de formă ovală sau triunghiulară, cu două tăişuri, terminate cu un vârf ascuţit; răzuitorul de silex în forma literei "D". Spre sfârşitul perioadei apar obiecte lucrate din os (de rinocer, mamut, urs, cal, ren etc.) şi acul de cusut, din oase de peşte găurite la un capăt. Vârfurile de lemn se carbonizează superficial pentru a le face mai rezistente. Se confecţionează şi recipiente din nuiele, nade pentru vânat etc. Moustierianul reprezintă începutul culturilor de peşteră. Var. Musterian.

Movilă. Ridicătură de pământ cu aspect de calotă sferică, de mici dimensiuni, realizată de obicei de om pe câmpii sau podişuri întinse. Au servit ca puncte de hotar, morminte, puncte de observaţie. Sin. Măgură (v.), Gorgan, Tumul.

Movilă de lahar. Movilă modelată de eroziune în material vulcanic de tip lahar, cu înălţime de 5-15 m. La noi, pot fi observate în Munţii Harghita pe la 980-1 000 m.

Movile de alunecare. v. Monticuli de alunecare.

Movile de tundră. v. Gelisol.

Muşuroaie înierbate. V. Marghile.

Muşuroi. Formă mică de relief (10-30 cm) cu aspect de calotă sferică, care în principal are origine biogenă (de furnici, de cârtiţe).

Muchia cuestei. Linia care uneşte fruntea cu spinarea (monoclinul) cuestei.

Muchia terasei. v. Terasă.

Mull. (germ. Mull-gunoi). Tip de humus format din materia organică complet humificată şi bine transformată de bacteriile aerobe (nu se mai văd urmele ţesuturilor vegetale primitive) şi intim amestecată cu masa minerală a solului. Predomină acizii humici de culoare brună-negricioasă care dau cu bazele produşi stabili cu reacţie neutră sau slab acidă. Se deosebesc: mull calcic, de culoare neagră sau brun-negricios, foarte bogat în acizi humici şi saturat cu calciu, întâlnit în cernoziomuri (v.) şi în rendzine (v.) şi mull forestier, format, în condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, în soluri bogate în baze, dar mai sărace în carbonat de calciu. Mull-ul se întâlneşte în ţara noastră pe soluri slab acide, sub pădurile de foioase şi de amestec de foioase cu răşinoase. v. Humus mull.

Mullit. (de la insula Mull-Scoţia). Silicat de aluminiu întâlnit în stare naturală numai în enclavele argiloase care se găsesc uneori în bazalte. Se obţine însă sintetic, în fabricarea materialelor refractare, prin calcinarea argilelor şi bauxitelor cu andaluzit, silimanit şi disten, minerale care se transformă, la temperaturi de peste 1 300^o, în mullit şi cristobalit. Este un component principal al porţelanului.

Multituberculate. (lat. multi-multe, tuberculatus-umflat, cocoşat). Mamifere placentare, care au trăit din Jurasicul inferior până în Eocen. Erau, probabil, animale erbivore şi de statură mică. Exemple fosile: Microlestes (cel mai vechi mamifer european) şi Plagiaulax.

Muncel. Relief care face trecerea între masivele sau lanţurile muntoase înalte şi treapta mai coborâtă a dealurilor. Muncelul este un munte mai mic şi nu un deal (ex.: muncelul Oaşului, muncelul Curburii interne, muncelul Măcinului). Deci este un munte cu altitudine medie sau mică, dar care saltă peste culmile din jur obişnuit de tip obcină; alteori este vorba de un munte mic izolat, sau de un deal rotund ce saltă peste culmile deluroase din jur. Aşadar, muncelul este unicat şi nu se foloseşte la plural. Sin. Muntişor, Monteor.

Munte. Formă de relief pozitivă şi mare, ce trece obişnuit de 800 m altitudine, în care văile se adâncesc cu cel puţin 400-500 m faţă de interfluvii şi unde domină pantele înclinate (peste 20^o) de tipul versanţilor. Când sunt formaţi din roci dure cristaline şi se ridică brusc deasupra câmpiei, munţii pot avea chiar altitudini în jur de 500 m. Asocierea munţilor dă grupe, ramuri, lanţuri muntoase. Munţii se clasifică variat: 1. După altitudine: joşi (sub 1 000 m), medii (1 000-1 500/2 000 m şi sunt în general împăduriţi), înalţi (2 000-4 000 m, cu etaj nival şi chiar glaciar), foarte înalţi (peste 4 000 m); 2. După geneză şi stilul morfotectonic: a) munţi de cutare şi înălţare, sau de geosinclinal (care s-au realizat prin cutarea şi înălţarea unor geosinclinale; aceştia pot fi, la rândul lor, de tip alpin şi carpatic, iar în cadrul ultimului se individualizează unele subtipuri locale ca: obcină, clăbucet, masiv etc.); b) masive muntoase zise vechi (care, de obicei, sunt constituite din roci cristaline vechi şi reprezintă bucăţi sau blocuri de platforme reînălţate până la altitudini de circa 800-2 000 m şi au, de cele mai multe ori, aspect de horst sau de munţi bloc; c) munţi vulcanici (masive izolate sau lanţuri de conuri); d) uneori se folosesc şi termeni mai puţin adecvaţi ca munţi de eroziune (proveniţi prin fragmentarea unui podiş înalt, care însă face parte obişnuit dintr-un lanţ muntos), munţi tectonici (toţi munţii, în afară de vulcanici şi de cei reziduali) etc.; 3. după vechime şi stadiul de evoluţie: alpini sau tineri (cei formaţi în timpul orogenezei alpine), vechi (care pot fi hercinici sau cel mult caledonici, fiind reduşi puternic prin eroziune; de cele mai multe ori însă, denumirea de munţi sau masiv vechi se dă şi unor blocuri de platformă care au fost înălţate la altitudinea actuală de munte tot de către ridicările alpine); 4. munţi reziduali (resturi din munţii vechi scăpate de eroziune; în cadrul lor se deosebesc inselbergurile, sau munţii insulari (care sunt izolaţi şi uneori provin direct prin fragmentarea şi reducerea unui podiş, când pot avea partea superioară plată, numindu-se şi munţi tabulari).

Muscel. Deal cu aspect de culme prelungă din regiunea subcarpatică argeşeană, acoperit cu fâneţe şi livezi şi pomi fructiferi. Adeseori numai versantul despădurit al unui deal, folosit ca fâneaţă şi livadă, poartă numele de muscel. Deci, muscelele sunt culmi prelungi, obişnuit cu structură monoclinală, care se desprind perpendicular de sub munte, formând dealuri înalte. Sunt specifice Subcarpaţilor dintre Dâmboviţa şi Olt (Muscelele Argeşului) şi zonei Năsăudului (Muscelele Năsăudului).