Dic?ionar de Geografie

Floë. Gheţari plutitori de formă plată şi extinşi, groşi de circa 1 m, rupţi din banchiză. Acoperă în special mările nordice. V. Gheaţă de mare.

Floare de fier. Depunere de aragonit, cu aspect filiform sau coralian, în filoane hidrotermale formate la temperaturi joase.

Flogopit. (gr. asemănător cu focul, datorită culorii mineralului). Varietate de mică feromagneziană care se formează în formaţiunile metasomatice de contact şi în pegmatitele care străbat calcare dolomitice sau alte roci magneziene sărace în silice şi în fier (ex., serpentinele). Zăcăminte de flogopit se recunosc la: Slindiansk, lângă lacul Baikal, în regiunea Alfan, în Siberia (Rusia), în provincia Ontario (Canada), unde cristalele ajung la 2 m, în Madagascar, Sri Lanka, India etc. În România flogopitul apare în calcarele şi dolomitele şisturilor cristaline din munţii Făgăraş, Parâng, Godeanu etc., apoi într-o rocă granitică la Ditrău (jud. Harghita) şi în skarnele banatitelor (la Tinova, Oţelul Roşu = Bistra, jud. Caraş-Severin etc.) etc.

Flood. Termen englez semnificând viitură.

Floră. (lat. Flora-zeiţa florilor). Totalitatea speciilor de plante care se găsesc într-un spaţiu dat (ex.: flora Bucegilor, flora Dobrogei, flora României etc.), care trăiesc într-un anumit mediu caracteristic (ex.: flora de nisip, flora de sărătură), sau într-o anumită perioadă geologică (ex., flora terţiară). Prin extensiune, cu acelaşi termen se defineşte şi lucrarea care conţine lista tuturor plantelor dintr-o ţară, sau dintr-o regiune naturală, descrierea lor şi tablouri care permit determinarea lor. Noţiunea de floră nu trebuie confundată cu noţiunea de vegetaţie, prin care se înţelege felul în care plantele se asociază între ele în mod natural, pentru a forma covorul vegetal. Termen ca: pădure, pajişte alpină, stepă etc. indică forma de vegetaţie a unei regiuni, a unei zone sau a unui etaj bioclimatic. Bogăţia unei flore constă în numărul de specii şi variază de la o regiune la alta, de la o zonă sau de la un etaj la altul. Pot exista flore sărace, care să aibă o vegetaţie bogată (ex., o pădure de conifere, formată din specii puţine) şi flore bogate cu vegetaţie săracă (ex., speciile numeroase care cresc pe un versant pietros neîmpădurit).

Floridae. Alge roşii, cu talul ramificat, care se reproduc atât pe cale sexuată, cât şi pe cale asexuată.

Flotaţie. Procedeu de separare a mineralelor din minereuri, sau separarea cărbunelui de steril, prin măcinarea şi amestecarea minereurilor cu apă sau cu alte substanţe lichide, care fac ca unele minerale să plutească la suprafaţă (să floteze).

Fluaj. Deformare a gheţii, privită ca un lichid vâscos, sub influenţa presiunii exercitate de propria sa greutate şi a alunecării pe un pat stâncos. Fluajul este extensiv în zona de acumulare (se produce în lungul liniilor de alunecare înclinate spre aval) şi compresiv în zona de ablaţie (se produce spre amonte). Fluajul se transformă în linii de ruptură, de forfecare, în crevase, atunci când limita plasticităţii este depăşită sub influenţa grosimii gheţii şi a temperaturii sale.

Fluide de zăcământ. Faza lichidă şi gazoasă (ţiţei, apă şi gaze) care saturează porii rocii colectoare a unui zăcământ de hidrocarburi. Iniţial, distribuţia fluidelor în roca colectoare este determinată de condiţiile de geneză a zăcământului, de forţele gravitaţionale şi de cele capilare. Astfel, datorită forţei gravitaţionale, apa ocupă zona inferioară a zăcământului, urmează deasupra ţiţeiul şi apoi gazele; dar, datorită efectului forţelor capilare, şi în zonele cu ţiţei, respectiv cu gaze, porii cei mai mici ai rocilor conţin apă (apă interstiţială). În timpul exploatării, când fluidele sunt dezlocuite unele de altele din zăcământ, se constată prezenţa, respectiv curgerea în aceeaşi zonă a două sau a tuturor celor trei fluide (curgere bifazică, respectiv trifazică).

Fluorină. (lat. fluorum-stare lichidă). Fluorură naturală de calciu (CaF₂) care se formează pe cale hidrotermală, însoţând cele mai variate minerale metalifere în filoane. Zăcăminte de fluorină se găsesc în Rusia (la Kalangui-Transbaikalia), în S.U.A., Germania, Anglia, Spania, Franţa etc. În ţara noastră se întâlneşte în rocile magmatice de la Turcoaia, Cârjelari, Hamcearca etc, şi în baritina de la Somova (jud. Tulcea); ca mineral de gangă la Moldova Nouă, Sasca Montană, Oraviţa-Ciclova Română (jud. Caraş-Severin), Băiţa (jud. Bihor), Ilba, Baia Sprie, Cavnic (jud. Maramureş), Dorna Cândrenilor (jud. Suceava), în Munţii Ţibleş şi la Rodna (jud. Bistriţa-Năsăud), Stănija etc. (jud. Hunedoara) etc.

Fluvioglaciar. Material intermediar între acela al morenelor (v.) şi acela al aluviunilor fluviatile, constituit din depuneri de origine fluviatilă şi glaciară cu stratificaţie torenţială sau de tip morenic (till), diferite ca mărime (de la mâl şi nisip până la bolovani), cu muchii şi colţuri slab tocite. Materialul depunerilor fluvioglaciare care se etalează la periferia morenelor frontale, în fazele de retragere a gheţarilor, dă naştere unui relief fluvioglaciar constituit din kames, oësar-uri, conuri fluvioglaciare şi câmpii fluvioglaciare sau sandre, în care râurile pot forma ulterior terase fluvioglaciare. Ansamblul depozitelor de tranziţie alcătuite din materialul morenic şi din aluviunile transportate de apele curgătoare care ies de sub fruntea gheţarului, din materialele din depresiunea terminală, din zona de drumlin-uri, din valurile morenei frontale, din conul de tranziţie şi din câmpia fluvioglaciară, situată la periferia acestuia, în care apele au săpat terase fluvioglaciare, constituie complexul fluvioglaciar. Aşadar, prin fluvioglaciare înţelegem fenomene hidrologice şi forme de relief realizate la fâşia de topire a gheţarului şi imediat în exteriorul acesteia. 1. Aluviuni fluvioglaciare sunt materiale intermediare între morene şi aluviuni (se caracterizează prin heterometrie, tocire redusă, stratificare torenţială sau proglaciară). 2. Con de tranziţie fluvioglaciară este partea din amonte a unei pânze aluviale care vine în contact direct cu morenele terminale şi care are pantă longitudinală accentuată şi o bombare mediană. 3. Complex fluvioglaciar, ansamblu de conuri de tranziţie şi terase săpate în ele. 4. Terase fluvioglaciare formate pe partea piemontană a unui munte afectat de glaciaţiune în Cuaternar şi la care perioadele de aluvionare şi de tăiere a frunţilor au fost reglate, prin intermediul regimului hidrologic, de către variaţiile climatice.

Fluviomarin. Depozit format cu deosebire în regiunile deltelor, la limita dintre apele dulci (fluviale) şi cele marine. Se acumulează de obicei sub formă de grinduri fluviomaritime, ca în cazul grindurilor Letea, Caraorman, Sărăturile, din cuprinsul Deltei Dunării, iar apoi delte etc.

Fluvisol. Unitate principală în legenda FAO, care grupează soluri slab dezvoltate de pe depozite recente aluviale, lacustre şi marine. Sin. pro parte Soluri aluviale.

Fluviu. (lat. fluvius, de la fluere-a curge). Curs de apă cu lungime, suprafaţă de bazin şi debit mare, care colectează multe râuri şi care se varsă direct în mare printr-o deltă (ex.: Dunărea, Volga, Nilul, Mississippi etc.) sau printr-un estuar (ex.: Tamisa, Sena, Congo, Sf. Laurenţiu etc.). În cazuri rare fluviile se pot vărsa şi în lacuri (ex.: Sârdaria şi Amudaria, în lacul Aral; Chari în lacul Ciad etc.). Fluviile se deosebesc de râuri prin dimensiuni şi prin complexitatea regimului lor, datorită diversităţii afluenţilor care le alimentează şi diversităţii climei regiunilor pe care le străbat. Astfel, ele pot fi alimentate din topirea gheţarilor (ex.: Rhonul, Rhinul, Sârdaria, Amudaria etc.), din scurgerea apelor unor lacuri (ex.: Neva, Sf. Laurenţiu) sau din izvoare (ex.: Dunărea, Volga, Elba, Vistula etc.). Fluviile din zona de climă ecuatorială au un debit aproape constant (ex.: Congo, Amazonul), în timp ce acelea din zona subecuatorială (ex.: Chari, Nigerul, Zambezi, Orinoco etc.) şi din regiunile musonice (ex.: Indul, Gangele, Irrawaddy, Salween, Mekong, Fluviul Roşu etc.) înregistrează variaţii mari de debit între anotimpul umed şi cel secetos. Fluviile, ca toate apele curgătoare, cresc, în general, ca volum de apă, dinspre izvoare spre vărsare datorită afluenţilor pe care îi primesc pe parcurs. Excepţie fac Nilul, care străbătând de la sud la nord deşertul Sahara pierde pe parcurs o importantă cantitate de apă prin evaporaţie şi prin infiltraţie, astfel că dacă nu i-ar aduce rezerve importante de apă Nilul Albastru şi Atbara, din podişul Abisiniei (Etiopiei), nu ar ajunge cu propriile "forţe" până la Marea Mediterană; apoi fluviile Niger, Ind, Tigru şi Eufrat care străbat, spre vărsare, deşerturi. Fluviile constituie importante căi de navigaţie, au un mare potenţial hidroenergetic, permit irigarea unor întinse regiuni aride şi folosirea lor pentru agricultură (ex.: valea Nilului, regiunea Mesopotamiei, bazinele mijlocii şi inferioare ale Indului şi Gangelui etc.). Cele mai importante fluvii ale Globului sunt: Nilul cu Kagera (6 670 km), Amazonul cu Ucayali (6 280 km), Mississippi cu Missouri (6 215 km; Missouri are 3 970 km), Iangtze sau Chang Jiang (5 520 km), Obi cu Irtâş (5 410 km), La Plata cu Parana (4 700 km), Huanghe (4 670 km), Mekong (4 500 km), Amur cu Şilka (4 416 km), Lena (4 400 km), Congo (4 370 km), Mackenzie cu Athabaska (4 240 km), Niger (4 160 km), Enisei (4 092 km), Volga (3 531 km), Dunărea (2 857 km) etc.

Flux. Sensul general este acela de curent care afectează un fluid. Se aplică în mod concret pentru circulaţia apei oceanice şi fluviatile, dar şi pentru mărfuri, populaţie etc. Aşa de ex.: flux geotermic (în geofizică), flux magnetic, flux oceanic (v. Maree), flux de circulaţie ş.a.

Flux migratoriu. Numărul total al deplasărilor efectuate în cursul unei perioade (zi, oră, lună, an ş.a.) de la o zonă de origine comună spre o zonă de destinaţie comună.

Foburg. Parte a unui oraş situat dincolo de limitele sale juridice, spaţiale, actuale saz trecute. Evoluţia urbană tinde spre încorporarea acestei părţi drept cartier în masa urbană. Sin. Cartier periferic, periferie.

Focar. V. Hipocentru.

Foehn (Föhn). (lat. favonius-vânt de vest, călduţ). Vânt cald şi uscat cu caracter descendent care se formează după trecerea aerului peste o culme muntoasă, ca urmare a comprimării şi încălzirii adiabatice a acestuia. Ia naştere când de o parte a unui lanţ muntos se găseşte un anticlon, iar de cealaltă parte, o arie de minimă barometrică (o depresiune): aerul anticiclonic, căutând să depăşească lanţul muntos, urcă pe versantul din partea sa, se răceşte prin detentă şi devine umed-saturat, fapt care va determina condensarea vaporilor de apă (conţinuţi în aerul descendent), după procentul pseudoadiabatic (0,5^o la 100 m). La coborâre, pe versantul opus, aerul se comprimă prin mişcarea sa descendentă şi se încălzeşte adiabatic cu 1^oC la 100 m. În felul acesta aerul ajunge cu o temperatură mai ridicată la poalele versantului pe care coboară, decât cea pe care o avusese în punctul de plecare de pe versantul opus. Foehnul cel mai tipic se formează în Munţii Alpi (între Italia şi Elveţia), unde apare ca un vânt violent şi cald care declanşează formarea avalanşelor de zăpadă. Vânturi de acelaşi tip se mai întâlnesc în Munţii Himalaya, Caucaz, Pirinei, Atlasul Telian; apoi în Munţii Stâncoşi (unde poartă numele de chinook); în Anzi (zonda); în Carpaţii Meridionali (Vântul Mare) etc. În ţara noastră, efect de foehn se simte şi la aerul care trece munţii, dinspre Transilvania, în regiunea Carpaţilor de Curbură, unde se înregistrează o micşorare a umidităţii relative a aerului şi a nebulozităţii, precum şi o încălzire de tip adiabatic.

Foggara. Tunele subterane efectuate la nivelul pânzei de apă în deşert (Algeria), legate la suprafaţă prin puţuri pentru întreţinere, servind pentru irigări. Sin. Khettara (marocan).

Foidite. Roci magmatice alcaline (intruzive şi efuzive), bazice, lipsite de feldspaţi, în care predomină feldspatoizii. Dintre rocile intruzive se amintesc: ijolitele, missouritele, turjaitele, care se găsesc în Rusia, Suedia, Finlanda, Montana şi în Madagascar, iar dintre rocile efuzive: bazalte nefelinice, bazalte cu haüyn, bazalte leucitice, bazalte melilitice, nefelinite, sodalitite, leucitite etc., care se găsesc în Germania, Boemia (Cehia), Italia. Ca roci filoniene se citează alnöitul, bergalitul etc. şi ca roci piroclastice, peperino sau cineritul leucititic, din jurul Romei.

Foliaţie. Capacitatea rocilor de a se desface mai uşor după anumite suprafeţe paralele, determinată direct de dispoziţia paralelă a mineralelor foioase (ex.: micele) şi a mineralelor alungite (în care caz roca posedă şi lineaţie). Suprafeţele de foliaţie pot fi plane, uşor ondulate (ex.: gresiile curbicorticale din Flişul carpatic) sau chiar puternic contorsionate.

Fond funciar. Totalitatea suprafeţelor de teren din limitele unei unităţi teritoriale, incluse în sfera valorificării de către om.

Fonolit. (gr. phone-sunet, lithos-piatră). Rocă neovulcanică, fin cristalizată, formată din feldspaţi alcalini (sanidină, anortozit etc.) şi din feldspatoizi (nefelin), asociaţi cu varietăţi sodice de piroxeni (augit egirinic, egirin etc.) şi amfiboli (hornblendă). Are culoare cenuşie şi verzuie, este compactă şi, în plăci subţiri, prin lovire, produce un sunet caracteristic. Fonolitele se prezintă, ca formă de zăcământ, în: domuri, lacolite, neck-uri, curgeri de lavă şi filoane. Se întrebuinţează sub formă de plăci, în locul ardeziei.

Foraminifere. (lat. foramen-gaură, deschizătură, ferre-a purta). Ordin de protozoare rizopode, care au corpul protoplasmatic învelit într-o cochilie (ţest) de compoziţie diferită (chitinos-rar fosilizat, calcaros sau arenaceu). Marea majoritate a foraminiferelor sunt marine (bentonice sau planctonice), puţine sunt salmastre şi o singură familie (Allogromiide) este de apă dulce. Sunt microscopice, dar pot ajunge până la 6 cm, unele forme chiar 12 cm. Se hrănesc cu alge microscopice (Diatomee etc.) sau cu alte protozoare. Formaniferele bentonice au fost foarte răspândite în timpurile geologice (ex: Fusulina în Carbonifer; Orbitolina, Orbitoides în Cretacic; Numulites în Paleogen); trăind în bancuri dese în zonele litorale, au format, prin aglomerarea ţestelor lor, calcare. Foraminiferele pelagice (ex.: Schwagerina în Carbonifer; Globigerinele, în special cele actuale) au format în trecut calcare, iar în prezent mâluri calcaroase. În Carpaţi, Subcarpaţi, Bazinul Transilvaniei şi Dobrogea, foraminiferele fosile caracterizează diferite etaje ale Mezozoicului, Paleogenului şi Miocenului, iar în Dobrogea au format zăcământul de cretă de la Murfatlar (Basarabi).

Forare. A efectua operaţiile de săpare a unei găuri de sondă în vederea cercetării structurilor geologice, a explorării sau a exploatării unor zăcăminte de substanţe minerale utile etc.

Förde. Termen german desemnând un golf, sau un canal de lângă ţărm, sau între o insulă şi ţărm provenite dintr-o vale glaciară; oarecum similar cu Fjärd.

Formaţie (Formaţiune). Complex de roci care se disting prin anumite particularităţi ale compoziţiei lor şi care s-au format în anumite condiţii geologice (de geosinclinal, de platformă etc.), într-o anumită perioadă de timp, pe mari întinderi ale scoarţei terestre.

Formaţiunea de Karoo. Depozit de uscat apărut în Carboniferul superior-Jurasic, situat în sudul şi vestul Africii. În bază apar tillitele, apoi deasupra lor conglomerate, gresii, argile şi cărbuni cu floră de Glossopteris. În cadrul acestei formaţiuni ulterior au foste determinate stratele continentale de Dwyka, Ekka, Beaufort, Stormberg ca şi stratul de vulcanite Drakensberg.

Formaţiunea de Potomac. Depozite continentale situate în America de Nord, de la Appalachi şi până la Golful Mexic. Cuprind conglomerate, gresii, argile cu fosile de faună şi de floră.

Formaţiunea de Swaziland. Depozite arhaice din sudul Africii care cuprind resturi de bacterii şi de alge albastre.

Formaţiunea Laramie. Depozite situate în America de Nord-Pacific, formate în timpul Cretacicului superior (Senonian-Danian). Stratele ating 3 000 m grosime şi cuprind cărbuni şi schelete de dinozauri de uscat.

Formă de relief. Configuraţie geometrică simplă sau complexă ce îmbracă o anumită parte a suprafeţei scoarţei terestre şi a cărei unitate rezultă din geneza comună a părţilor sale componente. De obicei, tipul de formă se repetă de mai multe ori, fie în timp, fie în diferite locuri unde condiţiile genetice au fost similare. Ex.: vale, terasă, bazin oceanic. Formele de relief se clasifică după mărime: forme planetare (bazinele oceanice şi continentele), forme majore (munţi, dealuri, podişuri, câmpii, dorsale oceanice, platouri oceanice etc.), mezoforme (văi, terase etc., principalele forme create de agenţii externi) şi microforme (lapiezuri, crovuri etc., forme mici create de un singur proces morfologic). Formele de relief se clasifică şi după geneză (create de agenţii interni sau de cei externi; forme fluviatile, glaciare, marine etc.), sau, o clasificare foarte generală, după un plan mediu orizontal de referinţă, în: forme pozitive (munţi, interfluvii, continente etc.) şi forme negative (depresiune, văi, bazine oceanice etc.). V. Relief.

Formaţiune geologică. (lat. formaţio-formaţiune). Succesiune de strate, cu compoziţie litologică de ansamblu uniformă, depuse în condiţii de sedimentare, deasupra şi dedesubtul cărora se pot separa alte formaţiuni. Separarea unei formaţiuni de alta se face prin: analiză litologică, faună, tip de stratificaţie, diaclaze, mod de prezentare în carotajele geofizice etc. Formaţiunea, unitate fundamentală în cartografia geologică, se defineşte prin: nume geografice (ex.: formaţiunea de Carapelit, din Dobrogea), adjective semnificative (ex.: formaţiune cu gaze sau cu cărbuni) sau prin litere (când este vorba de lucrări de uz intern în care se specifică ce se înţelege, de ex, prin formaţiunea C). În sens larg, prin formaţiune se înţelege orice asociaţie de roci, pentru care se precizează condiţiile mediului de depunere (ex.: formaţiune continentală, formaţiune salmastră, formaţiune de geosinclinal sau formaţiune de platformă etc.) sau care fac parte dintr-o unitate cronostratigrafică, indiferent de mărimea ei (ex.: formaţiune carboniferă, triasică, paleogenă etc.).

Formaţiune vegetală. Unitate taxonometrică de vegetaţie ce cuprinde totalitatea alianţelor cu aceleaşi dominante în stratul principal şi cu pretenţii ecologice apropiate (pădurea de conifere, tundra).

Formaţiuni superficiale. Materiale mobile sau consolidate ulterior formării lor, care acoperă roca în loc şi care suportă sau nu, în partea superioară, sol. Ele au origini foarte diverse: alterite (rezultate în urma alterării rocilor în loc, cum ar fi arena granitică, lateritele etc.), regolite (prin fragmentarea pe loc a unor roci masive), grohotişuri (din fragmentare şi transport de roci dure), deluvii (transport lent pe versanţi), coluvii (transport lent la baza versanţilor), proluvii (transport la baza versanţilor de către torenţi), aluviuni (transport de către râuri), morene (de către gheţari), depozite eoliene (nisip, loess). Reiese că fiecare tip de formaţiune superficială rezultă prin acţiunea de eroziune sau transport a unui proces sau agent de eroziune; ca urmare, se vorbeşte adesea de formaţiuni sau depozite corelative (aluviunile se corelează cu eroziunea din bazinul superior, loessul cu eroziunea eoliană etc.); pentru depozitele mai vechi, dispuse sub formă de strate, şi care au fost şi ele corelate, se foloseşte termenul de sedimente corelate. Sin. Manta de sfărâmături (când materialele sunt destul de groase şi uniforme atât pe versanţi cât şi pe porţiunile plane), Cuvertură detritică, Cuvertură aluvială, Pânze de aluviuni (când este mai subţire), Depozite de pantă, Depozite de versant, Pătură de dezagregări, Pătură de alterări.

Forsterit. (de la numele savantului englez Thomas Ignace Marie Forster, 1789-1860). Ortosilicat natural de magneziu (Mg₂SiO₄), din grupa olivinei, întâlnit frecvent în rocile care au luat naştere în urma metamorfismului de contact al calcarelor şi dolomitelor, format pe seama rocilor ultrabazice, serpentinizate sub influenţa agenţilor pneumatolitici, sau apărând în unele erupţii vulcanice (ex., pe Monte Soma-Vezuviu). Se întâlneşte în Rusia (Transbaikalia, Uralul de Sud), în Norvegia etc., iar în România, în unele roci magneziene din Munţii Bihorului.

Forţa Coriolis. V. Coriolis, forţă.

Forţa de deviaţie. V. Coriolis, forţă.

Fosă. (lat. fossa, fossum-şanţ, groapă, de la fodere-a săpa). Porţiune alungită şi îngustă a unui geosinclinal, cuprinsă între două cordiliere şi caracterizată prin depozite groase, fine, slab diferenţiate în spaţiu şi timp şi lipsite de discordanţe, care uneori suferă şi un metamorfism mai mult sau mai puţin accentuat. Sin. Intrageosinclinal. De fapt, prin fosă se mai înţelege: 1. Fosă tectonică, sinonim cu graben. 2. Intrageosinclinal (v. mai sus). 3. Rift, fosă de dimensiuni continentale sau oceanice, lungă de mai multe mii de km-termen englez care înseamnă ruptură. 4. Fosă abisală, formă majoră a reliefului fundului oceanului, cu aspect de groapă sau de şanţ, în general arcuită şi ale cărei adâncimi depăşesc 6 000 m; este însoţită, în mod obişnuit, pe o margine de către o ghirlandă de insule, un tectogen, şi se axează pe o ruptură a scoarţei terestre (marcată de vulcanism şi cutremure de origine profundă).

Fosforit. Varietate de apatit (v.) amorfă, compactă sau pământoasă, care se formează sub formă de nodule sau de concreţiuni în depozite de fosfat de calciu şi fosfat tricalcic, rezultată din acumularea şi transformarea resturilor organice bogate în fosfor (oase, dejecţii, cochilii etc.). Se întâlneşte în depozite marine epicontinentale şi lagunare, în depozitele de mlaştină întinse, în depozite concreţionare sau oolitice interstratificate etc. Are de obicei culoarea negricioasă. Mari zăcăminte de fosforit se găsesc: în Rusia (în Platforma Rusă), în sudul Kazahstanului, în statele vestice ale S.U.A., în Africa de Nord (la nord de Munţii Atlas, pe litoralul Algeriei, Marocului şi Tunisiei etc.). În ţara noastră se găsesc fosforite în sudul Dobrogei.

Fosilă. (lat. de la fodere, fossus, fossilis-dezgropat, scos din pământ). Rest al unui organism vegetal sau animal, sau al urmelor lor de viaţă din trecutul geologic al Pământului, conservat în depozitele sedimentare. Aceste resturi sunt documente importante pentru confirmarea procesului de evoluţie a vieţuitoarelor şi caracterizează rocile sedimentare în care se găsesc din punctul de vedere paleontologic. Se deosebesc: macrofosile (ex.: reptilele, mamiferele) şi microfosile (ex., moluştele), care se găsesc în roci, fie izolate (fixate intim, simplu prinse, uşor detaşabile sau în roci mobile), fie în cuiburi (primare, dacă au rămas pe locul de fosilizare, sau secundare, dacă au fost remaniate, transportate şi depuse din nou, prin acţiunea agenţilor modificatori externi). Nomenclatura stabilită de naturalistul suedez Carl van Linné (1707-1778) foloseşte, pentru denumirea unui organism fosil, respectiv pentru determinarea locului pe care îl are în sistematica vegetală şi animală, denumirea latină a genului şi a speciei, urmată de numele aceluia care a descris pentru prima dată specia respectivă (ex.: Platanus aceroides Goeppert; Productus horridus Sow., etc.). Evoluţia organismelor fosile, studiată de paleontologie (v.), furnizează stratigrafiei date care-i permit să stabilească vârsta relativă a diferitelor strate şi să sincronizeze stratele conţinând aceleaşi fosile şi care se găsesc la distanţe mari unele de altele. După importanţa lor, respectiv după valoarea lor stratigrafică, se deosebesc: fosile caracteristice (conducătoare), care provin de la organisme care au avut o existenţă scurtă (o perioadă sau chiar numai o epocă) şi o arie de răspândire mare sau de la organisme care, deşi au avut o viaţă lungă (o eră sau chiar mai mult), au suferit în timp modificări evolutive constante şi caracteristice (ex.: graptoliţii din Silurian; numuliţii din Paleogen; amoniţii din Mezozoic etc.); fosile necaracteristice (indiferente), care provin de la vieţuitoare care au avut o existenţă îndelungată, fără să fi suferit modificări evidente, morfologice sau anatomice (ex.: unele foraminifere, radiolarii, spongierii, apoi brahiopodul Lingula din Cambrian-Actual, cefalopodul Nautilus din Paleozoic-Actual etc.); fosile de facies, care provin de la vieţuitoare care au trăit în anumite condiţii climatice, geografice, sedimentologice, indiferent de timp şi spaţiu (ex.: coralii, ostreidele din zona litorală, rudiştii etc.).