Dic?ionar de Geografie

Grăunţos. V. Granular.

Greaben. 1. Parte proeminentă a unei stânci de tip promontoriu. 2. Spinare îngustă de deal.

Greben. Pisc sau creastă scurtă ce porneşte dintr-o creastă principală (ca cele de pe latura nordică a crestei Făgăraşului).

Greenockit. (de la numele oraşului Greenock-Marea Britanie). Sulfură naturală de cadmiu (CdS), care conţine până la 77% cadmiu şi uneori şi indiu, şi se găseşte, împreună cu blenda şi wurtzitul, în zona de oxidare a zăcămintelor de sulfuri. În ţara noastră greenockitul este cunoscut la: Cârlibaba (jud. Suceava), Somova (jud. Tulcea), Ocna de Fier (jud. Caraş-Severin), Ilba (jud. Maramureş), Stănija (jud. Hunedoara) etc.

Greisen. Rocă metamorfică formată prin fenomenul de autometamorfism pneumatolitic-hidrotermal al rocilor granitice. Filoanele de greisen însoţesc de cele mai multe ori granitele, porfirele granitice şi aplitele şi conţin adesea concentraţii de staniu (sub formă de casiterit), wolfram etc.

Greisenizare. Fenomen de autometamorfism pneumatolitico-hidrotermal care afectează rocile granitice, formând greisenul (v.). Este provocat de fluidele mineralizante care conţin substanţe volatile ca: F, B, în condiţii de temperatură şi de presiune înalte. Sub acţiunea acidului fluorhidric, care se formează din reacţia între fluoruri (în special fluorura de staniu, SnF₄) şi vapori de apă, feldspatul din granit se descompune, cu formare de cuarţ şi muscovit. În cazul când fluidele mineralizante conţin şi alte substanţe volatile în roca alterată, se pot forma şi alte minerale (ex.: turmalină, fluorină, topaz etc.) şi chiar casiterit, uneori în cantităţi recuperabile.

Gren. Intensificare bruscă şi temporară a vântului (furtună locală).

Gren alb. Vijelie fără precipitaţii.

Gresia de Racoţi. Strate de gresie formate în Priabonianul inferior în zona Jibou (jud. Sălaj) în Bazinul Transilvaniei.

Gresia de Torridon. Gresie formată în nord-vestul Scoţiei în Proterozoicul superior. Se sprijină pe gnaisul lewisian şi probabil s-a format pe uscat (depozit continental).

Gresie. Rocă sedimentară detritică, consolidată, formată prin cimentarea granulelor de nisip cu un ciment silicios, calcaros, argilos, feruginos etc., deosebindu-se astfel: gresii silicioase, gresii calcaroase etc. Gresiile se întâlnesc în toate formaţiunile geologice sub formă de bancuri, lentile strate, de multe ori fără o stratificaţie aparentă sau cu o stratificaţie încrucişată. Gresiile sunt dispuse sub formă de strate (înguste sau masive), lentile, bancuri. Culoarea gresiilor este variabilă după natura cimentului (albă, roşie, sau galbenă-brună, verde, cenuşie sau negricioasă, după cum cimentul este silice sau calcar, respectiv oxizi de fier, glauconit sau conţine substanţe organice bituminizate). Gresiile dau naştere la reliefuri structurale, la grohotişuri, culmi şi masive greoaie (când stratele sunt groase şi gresia dură). Gresiile sunt întrebuinţate ca material de pavaje şi ca piatră pentru construcţii, pentru pietre de moară (gresiile silicioase), pentru sculptură (unele gresii calcaroase), iar varietăţile cuarţoase curate, ca abraziv, ca materie primă în industria sticlei sau a materialelor refractare. În ţara noastră gresiile, de numeroase feluri, au o foarte largă răspândire. Astfel: gresia de Kliwa este constituită din peste 98% fragmente de cuarţ cimentate cu opal, calcedonie sau tot cu cuarţ şi se întâlnesc în formaţiunile oligocene din zona marginală a flişului carpatic, din Bucovina până în valea Teleajenului, unde se exploatează la Vălenii de Munte, pentru fabrica de geamuri de la Scăieni (jud. Prahova) etc.; gresia de Tarcău, calcaroasă, feldspatică, răspândită în Eocenul Carpaţilor Orientali, şi gresia de Fusaru, asemănătoare gresiei de Tarcău, dar care se întâlneşte în Paleogenul carpatic din jud. Prahova. Este de menţionat şi gresia petroliferă de Buştenari, de vârstă oligocenă (similară gresiei de Kliwa), rocă-magazin în care s-a acumulat ţiţei.

Greutate volumetrică. Raportul (Y_a) dintre greutatea (G) a unui corp poros sau cu goluri interioare şi volumul său aparent (V_a) (inclusiv volumul porilor şi al golurilor interioare): Ya=G/Va, care în cazul rocilor şi al substanţelor minerale utile este unitatea greutăţii de volum a acestora în stare naturală. Greutatea volumetrică, ca şi densitatea, variază în funcţie de gradul de porozitate şi de adâncimea la care se află în scoarţa terestră rocile şi substanţele minerale utile. Valorile pentru roci sunt: andezite 2,40-2,80 daN/dm; bazalte 2,60-3,10; calcare 2,00-2,75; cuarţite 2,50-2,70; dacite 2,40-2,60; diabaze 2,70-3,30; gabrouri 2,80-3,10; gnaisuri 2,50-2,70; granodiorite 2,60-2,80; gresii 1,80-2,75; huilă 0,80-1,40; marne 1,70-2,65; marmure 2,70-2,80; melafire 2,40-3,30; porfire 2,30-2,80; riolite 2,40-2,60; serpentine 2,40-2,90; sienite 1,50-2,90; şisturi micacee 2,60-2,80; tufuri 1,30-2,40. Greutatea volumetrică se foloseşte în mod curent în practică pentru: evaluarea rezervelor zăcămintelor de substanţe minerale utile etc. Raportul (k_d) dintre greutatea volumetrică (Ya) şi greutatea specifică (Y) a unei roci sau substanţe minerale utile poartă numele de grad de densitate: k_d=(Y_a/Y) 1, iar diferenţa reprezintă gradul de porozitate sau porozitatea reală a rocii sau substanţei minerale utile respective. Sin. Greutate specifică aparentă, Greutatea unităţii de volum.

Grezes litées. Sfărâmături de versant rezultate prin dezagregare, care se ordonează în pături paralele la baza versantului, unele fine, altele mai grosiere. Sunt specifice mai ales pentru climat periglaciar. Sin. Sfărâmături stratificate.

Grind. Formă de relief rezultată din depuneri aluvionare în lungul cursului unei ape curgătoare (grinduri fluviale), la gura de vărsare a fluviilor în mare sau de-a lungul coastelor marine (grinduri marine) sau peste terenuri continentale (grinduri continentale). Grindurile fluviale se formează în lungul apelor curgătoare, în regiunile de şes, şi sunt constituite din aluviuni care se depun în timpul revărsărilor, ca urmare a scăderii bruşte a puterii de transport a apelor care-şi micşorează viteza când ies din cadrul albiei minore. Grindurile maritime sau cordoanele litorale (v.) se formează prin depunerea materialelor transportate de curenţii marini şi de valuri. Ele pot închide unele golfuri formând lagune (ex.: Siutghiol, complexul Razim) sau pot închide gurile unor văi, formând limanele fluvio-marine (ex.: Techirghiol, Agigea, Tatlageac, Mangalia, Taşaul). În cadrul Deltei Dunării se întâlnesc grinduri de origine mixtă fluvio-marină (ex.: Letea şi Caraorman) care au contribuit într-o largă măsură la formarea deltei. După poziţia lor în raport cu nivelul mării, grindurile marine pot fi submerse (sub nivelul mării) sau emerse (deasupra nivelului mării). V. Cordon.

Grindină. Hodrometeor constituit din sferule sau fragmente de gheaţă cu diametre între 5 şi 50 mm (uneori mai mari), care se asociază câteodată în blocuri neregulate. În general, granulele de grindină sunt formate dintr-un nucleu mat, înconjurat de un strat de gheaţă transparentă sau de straturi alternative transparente şi mate. Se formează prin îngheţarea apei suprarăcite din partea mediană a norului Cumulonimbus, pe granulele de măzăriche moale incomplet îngheţate. Când viteza curenţilor ascendenţi din interiorul norului depăşeşte viteza de cădere a particulelor astfel formate, acestea sunt antrenate către partea superioară a norului, unde capătă un înveliş de gheaţă mat, produs prin sublimarea pe suprafaţa lor a vaporilor de apă. Numărul învelişurilor transparente şi mate depinde de cel al trecerilor succesive din partea mediană în cea superioară a norului. Grindina cade cel mai frecvent în semestrul cald (niciodată la temperaturi negative ale suprafeţei terestre), fiind aproape întotdeauna însoţită de averse de ploaie, oraje şi vijelii. Popular i se spune "piatră".

Grizu. Amestec de gaze conţinând în special metan, inclus în porii rocilor sau ai substanţelor minerale, din care se degajă în timpul lucrărilor miniere. Este incolor, inodor, netoxic, dar în amestec cu aerul este exploziv (între 5,5 şi 16% metan în aer). Se întâlneşte mai ales în minele de cărbuni, sau în cele de săruri de potasiu sau de sodiu.

Groapă abisală. V. Fosă abisală.

Grohaşe. Mari excavaţiuni de exploatare minieră (auriferă), care în partea superioară au un puţ vertical denumit vârtej (denumire mai veche din Munţii Apuseni).

Grohot. Grohotiş mobil dispus pe versanţi, în pânze (ex., în Retezat, sau în Ţibleş-muntele Grohot). Sin. Horj.

Grohotiş. Îngrămădire de fragmente colţuroase de roci, de forme şi dimensiuni variabile, care se întâlneşte pe versanţii munţilor, la baza pantelor abrupte. Se formează în regiunile muntoase şi deluroase, din stâncile expuse acţiunii agenţilor modificatori externi, în special variaţiilor de temperatură (îngheţ, dezgheţ şi insolaţia) care determină sfărâmarea rocilor. Grohotişul are o pantă foarte repede, iar materialul este sortat după mărime, în partea inferioară aflându-se bolovanii cei mari mari, iar în partea superioară, materialul mai mărunt. În ţara noastră grohotişurile sunt frecvente în zona etajului alpin din Munţii Făgăraş, Parâng, Retezat, Piatra Craiului, Bucegi etc., unde formează conuri şi pânze de grohotiş. Grohotişurile pot fi vechi (stabilizate), acoperite de cele mai multe ori de vegetaţie, şi actuale, în curs de mişcare (ex., marele grohotiş din Masivul Piatra Craiului). Prin cimentare, grohotişul se transformă în brecii sedimentare. La formarea grohotişului contribuie deci şi gravitaţia. După modul de organizare şi după pantă pot fi: pânze de grohotiş (mări de pietre, când suprafaţa este mai puţin înclinată), poale de grohotiş (dispuse uniform la baza unui versant); se mai numeşte taluz de grohotiş sau glacis de grohotiş şi conuri de grohotiş (dispuse la baza unor culoare de versant care canalizează căderea bolovanilor). Trierea sau ordonarea materialului de grohotiş se face prin gravitaţie (când blocurile mari ajung mai jos, iar cele mici rămân mai sus-grohotiş de gravitaţie pură), alteori se adaugă şi zăpada (care îl transportă în interiorul ei sau alunecă peste ea-grohotiş nival), alteori se ordonează în pături subţiri paralele cu versantul în funcţie de mărimea periodică a dezagregărilor (grohotişuri ordonate, stratificate, grezes littées). Există şi variante populare ca: grohot (v.), horjuri. V. Gelifracţie.

Grosular. Varietate de granat (v.) descoperită în anul 1790 de mineralogul rus E. Lacsman, pe valea râului Vilini-Siberia Răsăriteană.

Grotă. (it. grotta-peşteră). Sin. Peşteră (v.), Cavernă. Totuşi, în accepţiunea mai nouă, grota este peştera cu lungimea de sub 10 m, iar când depăşeşte 10 m devine peşteră.

Grotă glaciară. Peşteră modelată în gheaţă de către apele de topire ce curg în interior şi care se deschide la partea terminală a gheţarului.

Grotă marină. Gol subteran excavat de valuri la baza falezei, în rocile moi.

Grueţi. Movile provenite prin disecarea de către şiroaie a valurilor de alunecare, modelate apoi şi rotunjite de către pluviodenudare.

Grui. 1. Interfluviu de confluenţă care coboară lin, fiind obişnuit terasat. 2. Movilă pe un şes deluros; munte mic conic; umăr de deal; bot de deal prelung şi neted (exemplu la vest de oraşul Câmpulung Muscel).

Grumaz. Spinare lată de deal, cu pante relativ repezi (coastă).

Grupă. Totalitatea depozitelor sedimentare formate în timpul unei ere geologice (v.). Grupele sunt denumite la fel ca şi erele (ex.: grupă paleozoică, grupă mezozoică, grupă neozoică etc.).

Grupă de cod. Subdiviziune a codului sinoptic internaţional, formată din cinci litere care simbolizează diferiţi parametri meteorologici.

Grus granitic. Material detritic relativ mic, neconsolidat, rezultat din dezagregarea granitului.

Gryphaea. (gr. grypos-curbat, încovoiat). Lamelibranhiat foarte răspândit din Neozoic până astăzi. Ex.: Gryphaea arcuata (în faciesul litoral al Sinemurianului din Europa), G. brongniarti, G. eszterhazyi (în Eocenul din nord-vestul Transilvaniei) etc. Specia actuală, Gryphaea angulata, este stridia portugheză, comestibilă.

Guano. Rocă sedimentară organogenă fosfatică, provenită din transformarea, în condiţiile unui climat arid sau de peşteră, a unor resturi de organisme: excemente, ouă şi cadavre de păsări, de lilieci, de peşti etc. Guano se găseşte sub formă de strate în depozite mari pe litoralul american al Oceanului Pacific, în Chile, Peru etc. şi se utilizează ca îngrăşământ organic natural.

Gueil (Goueil). Resurgenţă cu debit mare la ieşirea dintr-o conductă carstică (Pirineii francezi).

Guelta. Termen arab din Sahara ce semnifică o baltă care se menţine un anumit timp după trecerea viiturii uedului, fie că este alimentată de izvoare, fie de scurgerea de sub aluviuni (inferoflux).

Gufer (gouffere). Aven cu dimensiuni deosebite care se deschide deasupra unei mari cavităţi carstice sau în conducte subterane de mari dimensiuni; la contactul cu peştera se observă forme de prăbuşire ale tavanului unei săli subterane.

Gulet (goulet). 1. Trecere îngustă printr-un ţărm stâncos situată în aval sau în amonte de un golf, de obicei de tip riass, care reduce mult comunicaţia cu largul mării şi măreşte viteza curentului de maree; o îngustare ca un gât într-o porţiune a unui golf de tip riass. 2. Porţiune de vale îngustă, de tip semicheie.

Gummit. Hidroxid complex de U, Pb, Ca, Ba şi Si, rezultat din alterarea uraninitului (v.), care conţine 60-70% U₃O₈. Este rareori cristalin, mai des fiind amorf.

Gur. V. Gours.

Gurgui. Vârful unui deal sau munte mai înalt între altele mai joase.

Guyot. (după numele geomorfologului american de origine franceză Guyot, care l-a descoperit). Relief submarin de origine vulcanică, în formă de trunchi de con, cu secţiunea de cele mai multe ori ovală, care se ridică izolat pe fundul oceanului. Atinge uneori înălţimi până la 2 000 m, dar rămâne, de obicei, cu partea superioară la 900-1 800 m sub nivelul mării, fapt care indică amplitudinea mişcărilor negative ale fundului oceanului în locul respectiv. Forma specifică a acestui relief se datoreşte abraziunii la care au fost supuse conurile vulcanice în timpul când se găseau exondate deasupra nivelului mării. Guyot-urile au constituit fundamentul multor formaţiuni de corali, pe versanţii lor întâlnindu-se curgeri submarine, iar pe platformele de eroziune: pietrişuri, nisipuri şi mâluri. Guyot-urile se întâlnesc în nord-estul Oceanului Pacific (în golful Alaska), în Oceanul Atlantic şi în câteva puncte din Oceanul Indian.

Günz. (de la numele unui afluent al Dunării, în Bavaria, care izvorăşte din Alpii Allgau). Prima fază a glaciaţiei cuaternare alpine în schema întocmită de A. Penck şi E. Brückner pentru Alpii Orientali. Această glaciaţie a fost pusă în evidenţă de pânza superioară de pietrişuri "Deckenschotter" transportate de torenţii alimentaţi din gheţarul Günz. Urmele acestei glaciaţiuni, al cărei început a avut loc aproximativ cu 600 000 ani î.e.n., nu s-au păstrat în formaţiunile glaciare de calotă din Câmpia Germano-Polonă sau din America de Nord (deci nu i se cunoaşte un echivalent în glaciaţiunea continentală).

Gymnospermae. Var. Gimnosperme (v.).

Gyrocon. Cochilie caracteristică unor amoniţi aberanţi din Cretacic (ex., Crioceras emerici) şi unor nautiloidee (ex., Phragmoceras).

Gyrodus. Peşte ganoid, adaptat la viaţa recifală. Este cunoscut din Jurasic şi Cretacic, fiind întâlnit şi în ţara noastră (numai dinţii) în calcarele cretacice din Dobrogea.

Gyroporella. Algă verde fosilă din familia Dassycladaceae. Împreună cu Diplopora au trăit în Triasic, când au format, prin acumularea talului lor, mase de calcar. În ţara noastră a fost întâlnită în Triasicul de la Vaşcău (jud. Bihor) (specia Gyroporella annulata).

Gyttia. (sued. Juttja). Partea superficială a unui depozit bituminos din mâlurile sapropelice, de culoare mai deschisă, în care se continuă încă transformarea în bitumine, sub influenţa oxigenului din aer.
H
h 1. Simbol pentru oră. 2. Simbol pentru înălţime, diferenţă de nivel sau altitudine deasupra nivelului mării.

Habitat. 1. Ansamblu de condiţii oferite vieţii de către o staţiune sau un biotop. Sin. Ecotop, Staţiune. 2. Mod de grupare a aşezărilor umane; suprafaţă ocupată de o populaţie. Sunt cunoscute două tipuri principale de habitate umane, distincte prin dimensiuni, natură şi specific al activităţilor ce se desfăşoară în cadrul lor: habitat rural şi habitat urban. 3. Ca termen de mediu, habitatul se referă la un spaţiu cu anumite condiţii naturale populat de anumite specii, sau pe care s-a instalat o anumită biocenoză. În ecologie, habitatul poate fi uscat (xeric), umed (hidric) sau intermediar (mesic). Sin. cu Biotop. În ecologia umană, habitatul este considerat element al ecosistemului uman, fiind format din factorii mediului înconjurător şi factorii psiho-sociali; se diferenţiază astfel trei niveluri de organizare ale habitatului: nivelul planetar, nivelul aşezărilor umane numit şi nivel social, nivelul reprezentat prin ambianţa individului sau grupurilor mici de indivizi.

Habitus. Aspect morfologic exterior, sprecific, pe care îl iau cristalele prin dezvoltarea relativă a feţelor cristalografice (ex.: habitus prismatic, acicular, tabular, lamelar etc.).

Habub. Nume dat în Sahara Orientală şi India, furtunilor puternice care generează nori de praf şi nisip, cu înălţimi de până la 1 500 m.

Hacienda. Mare proprietate agricolă în America Latină hispanică. Adevărat sistem economic şi social, hacienda a apărut în secolul al XVI-lea şi a evoluat diferenţiat în ansamblul latino-american. În prezent, numeroase hacienda practică o agricultură intensivă având producţia orientată spre export. În prezent hacienda a scăzut ca importanţă în sistemul proprietăţii.

Hadal. Mediul oceanic al marilor fose situat sub 7 000 m. Sin. Ultra-abisal.

Hait. Iaz artificial, format prin colectarea, cu ajutorul unui baraj, a apelor pâraielor, ceea ce duce la ridicarea nivelului apelor râului deversor, permiţând înaintarea plutelor pe acest râu.

Haldă. Formă de relief rezultată din depozitarea sterilului, sau minereului cu conţinut sub minimum extractibil, provenit din lucrările miniere, prepararea cărbunilor, minereurilor etc. Are diferite aspecte: movilă, terasă, piramidă etc.

Halit. (gr. hals-sare). Sin. Sare gemă (v.).

Halloysit. Silicat natural hidratat de aluminiu, din grupa mineralelor argiloase, în care apa se găseşte în părţi egale ca hidroxil şi molecule de apă. Se formează prin descompunerea alumosilicaţilor, respectiv alterarea feldspaţilor din unele roci (gabrou, diabaz etc.) prin procese hidrotermale sau în condiţii exogene. În ţara noastră apare ca produs hidrotermal legat de magmatismul neogen de la Baia Mare şi Cavnic (jud. Maramureş) şi ca produs sedimentar în bentonitele de la Valea Chioarului (jud. Maramureş) şi Tufări (jud. Mehedinţi).

Hallstat, calcare de. Calcare fine, compacte, de culoare roşie sau cenuşie, cu amoniţi (Trachyceras, Cladiscites etc.), care reprezintă Triasicul mediu şi superior al Alpilor calcaroşi de Nord. Aceste calcare sunt cunoscute şi în ţara noastră în Munţii Moma (Munţii Apuseni), în Dobrogea şi în Carpaţii Orientali.

Halmiroliză. (gr. halmyros-sărat, lyein-a dizolva). Procesele de alterare şi de sintetizare la minerale noi, care au loc între apele mărilor şi oceanelor şi sedimentele (detritice, piroclastice sau magmatogene) depuse sau care constituie fundul depresiunilor marine. Un produs tipic al halmirolizei este glauconitul (v.).

Halo solar, lunar. Fotometeori cu aspect de inele, arce, coloane sau focare luminoase, rezultate în urma refracţiei, reflexiei şi dispersiei luminii solare sau lunare de către cristalele de gheaţă aflate în suspensie în atmosferă. Apare de regulă când în dreptul Soarelui sau Lunii trec văluri subţiri de nori superiori (Cirrostratus şi Cirrocumulus) sau nori Stratus cu temperaturi negative foarte coborâte. Halo-ul solar poate prezenta unele coloraţii, pe când halo-ul lunar este întotdeauna alb. Frecvenţa haloului este redusă în regiunile temperate şi foarte mare în cele polare, unde norii sunt alcătuiţi aproape exclusiv din cristale de gheaţă. În funcţie de abundenţa şi orientarea cristalelor de gheaţă ia naştere fie halo ordinar sau mic (inel cu raza unghiulară de 22^o, având marginea interioară, dinspre astru, colorată în roşu, iar cea exterioară în verde-albăstrui), fie halo extraordinar sau mare (inel cu raza unghiulară de 46^o, alb ori slab colorat, concentric cu halo ordinar.

Halocarst. Carstul ce se dezvoltă pe sare.

Halofite. Plante care trăiesc pe soluri sărate.

Halogeneză, soluri de. (gr. hals-sare, genos-naştere). V. sub Halomorf, sol.

Halomorf, sol. (gr. hals-sare, morphe-formă). Sol caracterizat prin acumularea sărurilor solubile (în primul rând a clorurilor, sulfaţilor şi azotaţilor de sodiu), răspândit în regiunile deşertice, semideşertice şi de stepă unde este posibilă acumularea acestor săruri; ocupă părţile mai joase ale depresiunilor, unde se întâlneşte sub formă de petice izolate, de dimensiuni variabile, sau sub formă de fâşii desfăşurate în lungul văilor cu apă temporară. Principalele tipuri de soluri halomorfe sau soluri de halogeneză sunt: solonceacul (v.), soloneţul (v.) şi solodiul (v.).

Halysites. (gr. halysis-lanţ). Celenterat antozoar tabulat, colonial, caracteristic Silurianului şi începutul Devonianului. Specia clasică a acestui gen este Halysites catenularia.

Hamada. (ar.-neroditor, neproductiv, sterp). Platou pietros din regiunile deşertice în care rocile tari aflorează fără să fie acoperite de o pătură de sol sau de nisip. Suprafaţa platoului este uşor înclinat şi coincide cu apariţia la zi a unor strate dure, adesea orizontale sau monocline. Unele părţi din hamadă au deasupra o crustă calcaroasă sau silicioasă, denumită carapace hamadiană, care îi consolidează suprafaţa şi care s-a format într-un trecut ceva mai umed. Marginile de tip abrupt ale hamadei se numesc, în arabă, kreb (cornişe în rocile sedimentare rezistente). De asemenea, pe marginile hamadei se găsesc martorii de eroziune numiţi gara (arab), care poate avea şi kreb. Diferenţele mari diurne de temperatură produc o intensă dezagregare a rocilor dar vântul îndepărtează produsele mai fine, din care cauză pe suprafaţa hamadei se întâlnesc adesea numai pietre şi bolovani colţuroşi. Principalele platouri de hamada sunt situate în jurul masivelor muntoase din Sahara, în jumătatea vestică a peninsulei Arabice (unde se numesc harrat) şi în Australia centrală şi vestică (unde se numesc rock plains). Hamadele din Brazilia, realizate într-un climat mai puţin arid, se numesc chapadas, taboleiros sau tabuleiros. Deşert de piatră.