Dic?ionar de Geografie

Geografie medicală. 1. Studiul distribuţiei bolilor pe Terra în strânsă corelare cu mediul geografic. 2. Studiul mediului înconjurător sub aspectul influenţei acestuia asupra sănătăţii omului.

Geografie umană. Parte a geografiei ce se ocupă de om şi activităţile umane în raport cu mediul geografic. Geografia umană include studiul omului (al grupurilor umane), sub aspect demografic, etnografic, al distribuţiei, densităţii, dinamicii, apoi al aşezărilor umane (originea, distribuţia, formele şi reţeaua de aşezări).

Geoid. (gr. ge-pământ, eidos-aspect). Corpul geometric care reprezintă forma teoretică a Pământului şi a cărei suprafaţă se obţine dacă se prelungeşte, în mod imaginar, nivelul mediu al Oceanului Planetar (neafcetat de maree) pe întreaga suprafaţă a globului, făcându-se abstracţie de prezenţa uscaturilor. Suprafaţa geoidului, considerată ca suprafaţă de referinţă pentru măsurătorile de nivelment, este în fiecare punct al său perpendiculară pe direcţia firului de plumb, iar forma sa se apropie de cea a elipsoidului de revoluţie cu aceeaşi masă, acelaşi centru de gravitaţie şi aceeaşi axă de rotaţie. Se admite că geoidul diferă de elipsoid cu valori mici, de ordinul sutelor de metri. Măsurătorile de precizie au scos în evidenţă două largi "umflături" (care se ridică cu maximum 100-150 m în raport cu elipsoidul) în largul coastelor Africii şi în nord-estul insulei Noua Guinee, iar o a treia, de mai mică importanţă, în regiunea insulelor Spitzbergen. În sudul Indiei şi în regiunea golfului Mexic apar două largi depresiuni care coboară suprafaţa geoidului cu 100 m sub suprafaţa elipsoidului de revoluţie (de rotaţie).

Geoistorie. Disciplină dezvoltată inegal în cadrul geografiei, uneori şi al istoriei, care se ocupă cu aspecte de convergenţă dintre geografie şi istorie, un fel de geografie umană a trecutului, gândită însă cu metode actuale. Se dă atenţie raporturilor dintre om şi mediu în decursul istoriei, sau în timpul formării şi evoluţiei unor state, avantajelor şi dezavantajelor impuse de anumite elemente geografice etc. Termenul a fost introdus de F. Braudel pentru a indica alte aspecte decât cele implicate de geopolitică.

Geoizotermă. (gr. ge-pământ, isos-egal, la fel, therme-căldură). Linia care uneşte, pe hartă sau pe un profil geologic, punctele din scoarţa Pământului, pentru care s-a determinat aceeaşi temperatură. Geoizotermele sunt mai rare în regiunile accidentate, muntoase (35-70 m), şi mai dese sub văi (20-25 m), la adâncimi mari tinzând să devină paralele şi concentrice.

Geologie. (gr. ge-pământ, logos-studiu, vorbire despre, ştiinţă). Ansamblul ştiinţelor naturii care se ocupă cu studiul globului pământesc şi, în special, cu scoarţa solidă a acestuia, în procesul ei de dezvoltare. Geologia, cunoscută ca noţiune, în sensul ei actual de ştiinţă a Pământului, din 1657 (în lucrarea "Geologia norvegica" a lui Mickel Pederson Escholt), studiază structura şi compoziţia Pământului şi modul de formare a mineralelor şi a rocilor (petrologia); determină raporturile pe care rocile le au unele faţă de altele în aşezarea lor în scoarţă (tectonica); cercetează caracteristicile fizice (geofizica) şi procesele endogene şi exogene care produc modificări în structura, compoziţia şi relieful scoarţei (geodinamica), studiază fazele de dezvoltare a faunei şi a florei din trecutul cel mai îndepărtat până azi (paleontologia) şi stabileşte în timp şi în spaţiu evoluţia Pământului (geologia istorică sau stratigrafia). Metodele de cercetare ale geologiei sunt: observarea directă pe teren şi în laborator a proprietăţilor rocilor şi a resturilor fosile (de faună şi floră) care se găsesc în sedimente; deducţia, adică folosirea aşa-numitei metode a actualismului (v. sub Geologie istorică), experimentarea, adică reproducerea în laborator (la scară mai mică şi în condiţiile în care nu se ţine seama de factorul timp, esenţial în geologie) a unor fenomene analoage cu cele geologice care se petrec în interiorul sau la suprafaţa globului (ex.: topituri de silicaţi identici cu cei din magme, studiindu-se condiţiile de răcire şi de cristalizare a rocilor magmatice; cutări de strate, prin analogie cu deformarea materialelor de construcţie; transformarea, la temperaturi şi presiuni mari, a calcarului sedimentar în marmură etc.). Geologia este o ştiinţă foarte veche, deşi la începutul ei nu se poate vorbi decât de unele observaţii sumare despre schimbările suferite în decursul timpului de mări şi continente (ex.: Pitagora în sec. VI î.e.n., Xenofon şi Herodot în sec. V î.e.n., Aristotel în sec. IV î.e.n., etc.). Idei mai clare despre alcătuirea scoarţei Pământului au fost formulate de Leonardo da Vinci (1452-1519) asupra întinderii mărilor pe locuri unde astăzi este uscat, de Bernard Palissy (1510-1590) asupra naturii fosilelor şi a rocilor, de M. Steno (1638-1687) privind alcătuirea şi poziţia stratelor în scoarţă etc. G.W. Leibniz (1646-1716) a emis pentru prima oară ideea că Pământul a fost iniţial incandescent şi ulterior, treptat, s-a răcit şi consolidat, iar M.V. Lomonosov (1711-1765) a arătat că istoria geologică a Pământului este influenţată de lupta dintre agenţii modificatori externi (vântul, ploaia, râurile etc.) şi cei interni (vulcanismul, orogeneza etc.). Între 1790-1830, în lupta dintre neptunişti, adepţii lui A. Werner (1749-1818) şi plutonişti, adepţii lui J. Hutton (1726-1797), s-au pus bazele geologiei moderne, care în tot secolul al XIX-lea au continuat să se precizeze şi să se dezvolte. Astfel, G. Cuvier (1769-1832) şi A. Brogniart (1770-1847) pun bazele paleontologiei; W. Smith (1769-1839) pune bazele stratigrafiei, pe care după 1850 Oppel şi Quenstedt le precizează; Ch. Lyell combate teoria cataclismelor elaborată de Cuvier, susţinută şi dezvoltată de A. d' Orbigny (1802-1857), opunându-i principiul actualismului; Naumann, Rosenbuch şi Zirkel îmbunătăţesc şi dezvoltă petrografia; Torell fondează concepţia modernă asupra glaciaţiilor; E. Suess (1831-1914) dezvoltă cercetările tectonice etc. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, patrimoniul geologiei este îmbogăţit cu valoroase contribuţii în toate ramurile geologice: astfel, în Anglia sunt lucrările lui A. Holmes (Geologie generală), G.W. Tyrell etc.; în Germania ale lui E. Kayser (Geologie generală), F. Sieberg (Seismologie), F. Rinne (Petrografie), H. Stille (Tectonică) etc.; în Franţa ale lui E. Haug (Geologie dinamică), L. Moret (Paleontologie), M. Gignaux etc.; în Elveţia ale lui M. Lugeon (Geologie tehnică, în special geologia barajelor), A. Heim (Geologie generală) etc.; în S.U.A. ale lui A. Horn, J. Dana, R.A. Dally etc.; în U.R.S.S. ale lui A.P. Karpinski (Geologie generală), V.O. Kovalevski (Paleontologie), V.A. Obrucev (Geologie generală), E.S. Fedorov (Cristalografie), V.I. Vernadski şi A.E. Fersman (Geochimie) etc. Alcătuirea geologică a ţării noastre a fost studiată în trecut atât de geologi străini, care au făcut cercetări în special în Banat şi în Transilvania (Fr. Hauer, Guido Stache, Fr. Herbich, F. Schafarzic, A. Koch, V. Uhlig, K. Peters, N. Andrusov, W. Teisseyre etc.), cât şi de geologi români, ca: Grigore Cobălcescu (1831-1892) şi Gregoriu Ştefănescu (1838-1911), care au pus bazele învăţământului geologic superior în ţara noastră; Sava Athanasiu (1866-1946); Ludovic Mrazec (1867-1944), Gh. Munteanu-Murgoci (1872-1925), Ion Simionescu (1873-1944), Ion Popescu-Voiteşti (1876-1944), Ion Atanasiu (1892-1949), Gh. Macovei (1880-1969) etc.

Geologie istorică. Disciplină care se ocupă cu studiul formaţiunilor geologice ale scoarţei Pământului (în special al stratelor de roci sedimentare), respectiv cu succesiunea în timp şi spaţiu a transformărilor de ordin fizic, chimic şi biologic din interiorul şi de la suprafaţa Pământului, în scopul reconstituirii fazelor evoluţiei acestuia şi legile acestei evoluţii. Cercetările stratigrafice sunt, în general îngreunate, de faptul că: aproape 71% din formaţiunile scoarţei sunt acoperite de apa mărilor şi oceanelor, deci inaccesibile observaţiilor directe, mare parte din sedimentele depuse în timpurile geologice au fost metamorfozate, iar altă parte au fost total sau parţial erodate în timp, în cadrul diverselor orogeneze, laminate sau puternic dislocate prin cutări sau falieri. Metodele folosite în stratigrafie sunt: metoda actualismului sau metoda cauzelor actuale, introdusă de Ch. Lyell (1797-1875), în baza căreia fenomenele care au loc azi la suprafaţa terestră respectiv modificările la care aceasta este supusă, sunt datorate aceloraşi cauze şi se produc în acelaşi mod ca şi în trecutul geologic depărtat, însă la altă scară; metoda paleontologică, în baza căreia stratele cu fosile identice sunt sincrone (au aceeaşi vârstă), iar cele în care fosilele aparţin unor clase de organisme mai puţin evoluate, sunt mai vechi decât cele în care se găsesc fosile de organisme mai superioare); metoda stratigrafică propriu-zisă, în baza căreia, într-o succesiune normală, stratele de deasupra, acoperitoare, sunt mai noi decât cele de dedesubt acoperite, dacă n-au fost dislocate de mişcările tectonice; metoda petrografică, aplicabilă însă numai pe suprafeţe restrânse, în baza căreia stratele constituite din aceleaşi roci sunt de aceeaşi vârstă (ex.: creta din malul lacului Siutghiol, la nord de Constanţa, este de aceeaşi vârstă, senoniană, cu creta de la Basarabi, la 30 km distanţă, dar nu cu toate formaţiunile similare de pe glob). În baza acestor metode stratigrafia urmăreşte: stabilirea vârstei geologice relative şi absolute a stratelor, respectiv scoarţei Pământului, sincronizarea stratelor şi aranjamentul tectonic al acestora, etc. Studiile stratigrafice sunt utile şi în descoperirea unor zăcăminte de substanţe minerale utile (ex.: ţiţei, cărbuni, gaze naturale etc.). Sin. Stratigrafie, Geologie stratigrafică.

Geologie structurală. V. sub Tectonică.

Geologie tehnică. Ramură a geologiei aplicate care se ocupă cu studiul mediului geologic natural, în special cu studiul păturilor superficiale ale scoarţei terestre, în vederea determinării condiţiilor de fundare a diferitelor construcţii inginereşti (baraje, tuneluri, căi ferate, poduri etc.) şi stabilirii condiţiilor tehnico-geologice pentru asigurarea stabilităţii acestor construcţii. Elementele care se cercetează sunt: compoziţia, structura, starea, proprietăţile fizico-mecanice şi condiţiile de echilibru ale rocilor din amplasamentele construcţiilor şi exploatărilor miniere, în raport cu comportarea lor sub influenţa acestora; fenomenele naturale fizico-geologice şi eventuala lor influenţă asupra viitoarelor construcţii, prevăzând evoluţia lor în viitor; procesele (schimbările) tehnico-geologice care se vor produce în roci, ca urmare a exploatărilor miniere sau a ridicării construcţiilor. Bazându-se pe studii speciale de teren şi de laborator, Geologia tehnică furnizează date, exprimate cantitativ, privind: alegerea amplasamentului construcţiei şi alegerea sistemului şi a adâncimii de fundare a acesteia; alegerea variantei celei mai favorabile pentru trasee (la drumuri, căi ferate etc.), amplasamente etc.; alegerea sistemului de construcţie; determinarea porţiunilor periculoase sau mai puţin stabile ale traseului, ale amplasamentului construcţiei etc., pentru care sunt necesare lucrări speciale; calificarea tehnică a terenului de fundaţie, cu privire în special la stabilitatea şi soliditate (rezistenţă, compresibilitate etc.), precum şi la evoluţia acestora în viitor; prevederea, dacă este posibil, a eventualelor condiţii naturale speciale care s-ar putea întâlni în cursul executării construcţiei (ex.: viituri de ape, apariţii de gaze în lucrările subterane, împingeri şi presiuni asupra construcţiei etc.) şi pentru care sunt necesare măsuri speciale de siguranţă; determinarea acţiunii apelor subterane asupra construcţiei şi asupra rocilor şi pământurilor din terenul de fundaţie; stabilirea condiţiilor de lucru, a volumelor lucrărilor de pământ, a eventualelor măsuri de protecţie etc., în legătură cu condiţiile naturale ale terenului; procurarea din apropierea şantierului, a materialelor naturale de construcţie; asigurarea alimentării cu apă a şantierului, în timpul executării construcţiei şi pentru folosirea ei. Sin. Geologie inginerească.

Geomagnetic. Referitor la magnetismul terestru.

Geomagnetism. Disciplină a geofizicii care se ocupă cu studiul repartiţiei în spaţiu şi al variaţiei în timp ale câmpului geomagnetic.

Geomecanică. V. sub Tectonică.

Geomorfocronologie. Cronologia geomorfologică întocmită pe baza ierarhizării în timp a caracteristicilor reliefului actual. Este vorba de realizarea marilor ansambluri muntoase şi de platformă (epoci geomorfologice); în cadrul acestora de separarea principalelor perioade de timp când evoluţia a fost impusă, sau de perioade tectonice sau de peneplenizări deosebit de îndelungate care se păstrează evident în relieful actual (etape), de ierarhizări în faze (şi subfaze) a principalelor categorii (familii, sau forme) de relief care se observă în peisajul actual (sub forma unor nivele, trepte, suprafeţe) şi care au fost realizate de către diferiţi agenţi externi (râuri, gheţari etc.), de un anumit climat, de o anume stare a nivelului de bază, sau de o fază de mişcări tectonice. Scara morfocronologică se realizează din îmbinarea scării morfotectonice cu scara morfosculpturală, relieful fiind rezultanta în timp a celor doi factori.

Geomorfologia. (gr. ge-pământ, morphe-formă, logos-ştiinţă). Disciplină fizico-geografică care se ocupă cu descrierea şi geneza formelor de relief (atât a celor care alcătuiesc suprafaţa uscatului cât şi a reliefului fundului mărilor şi oceanelor), cu evoluţia lor în timp şi spaţiu (dinamica), cu modul lor de grupare şi de răspândire pe suprafaţa Pământului (clasificare) şi cu folosirea lor de către om. Geomorfologia urmăreşte formarea şi evoluţia reliefului ca un rezultat al interacţiunii dintre forţele interne (care dau naştere cutărilor, dislocărilor, mişcărilor epirogenetice, mişcărilor tangenţiale, fenomenelor vulcanice şi cutremurelor) şi agenţii externi (care dau naştere proceselor de dezagregare, alterare, eroziune, transport şi acumulare). Principalele forţe care declanşează şi acţionează direct sau indirect asupra proceselor endogene şi exogene sunt: gravitaţia, energia solară, forţa Coriolis şi forţele de atracţie Pământ-Lună şi Pământ-Soare. Geomorfologia studiază relieful ca parte componentă a învelişului geografic, în strânsă interdependenţă cu toţi ceilalţi componenţi ai acestuia, fiind legată totodată de ştiinţele care studiază aceşti componenţi. Se deosebesc: geomorfologie climatică (studiază formele de relief create de agenţi externi grupaţi pe zone climatice) şi geomorfologie structurală (studiază formele de relief care iau naştere sub influenţa mişcărilor tectonice, a structurii şi a petrografiei, urmărind raporturile formă, rocă şi structură). Geomorfologia a fost denumită astfel în 1854 (K.Fr. Neumann), apoi morfologie în 1894 (A. Penck) şi, într-o etapă mai veche, fiziografie; este considerată că devine ştiinţă clasică odată cu studiile sintetice şi teoretice ale lui W.M. Davis (1899, 1912), care emite şi respectiv creează teoria ciclului geografic şi metoda blocdiagramelor. Este o ştiinţă solicitată uneori şi de geologie (geologia dinamică externă), aceasta folosind-o însă mai ales ca metodă de studiu. Geomorfologia se subdivide în generală şi regională. Prima are, la rândul ei, o serie de ramuri: geomorfologia structuralo-tectonică (se ocupă cu relieful rezultat din mişcările tectonice, iar după unii autori şi cu relieful degajat în diferite tipuri de structuri geologice); geomorfologie climatică (studiul modelării reliefului sub diferite climate, sau, după alţi autori, studiul reliefului realizat de agenţii externi sub diferite climate); morfometria (măsurarea formelor şi suprafeţelor); morfografia (descrierea formelor-termen mai rar întrebuinţat); morfogeneza sau geomorfologia dianmică (studiul cauzal, inclusiv procesele geomorfologice actuale); geomofologie aplicată (sau inginerească). Megageomorfologia globală, termen lansat în 1981, 1983 de R. Gardiner şi H. Scoging, pentru a defini o nouă direcţie de studiu care tinde să revoluţioneze concepţia geomorfologică (în sensul tectonicii plăcilor); se ocupă mai mult cu mecanisme şi procese morfogenetice la scară regională, planetară şi interplanetară.

Geomorfosfera. Spaţiul genezei şi al evoluţiei reliefului terestru. Este o geosferă analogă celorlalte sfere care compun învelişul geografic (atmosfera, hidrosfera etc.) şi se extinde de la suprafaţa topografică până la astenosferă suprapunându-se cu scoarţa terestră şi cu tectonosfera. Mai nou, se înţelege spaţiul în care, sub acţiunea proceselor geomorfologice interne şi externe, se formează relief. Cuprinde Epigeomorfosfera, Mezogeomorfosfera şi Endogeomorfosfera, în fiecare acţionând anumite sisteme geomorfologice. În prima geomorfosferă acţionează factorii externi, în a doua factori tectonici în conjugare cu cei geochimici (rezultă acţiuni ca rupturi, cute şi falieri de ordinul II ce dau forme ca munţi, horsturi, grabene etc.) iar în ultima geomorfosferă factori tectonici ( cu forme ca plăcile tectonice, continentele, bazinele oceanice). Sin. Reliofosfera.

Geopolitică. Doctrină social-politică, apărută la sfârşitul sec. XIX-începutul sec. XX (Fr. Ratzel ş.a.) care, pe baza interpretării denaturate a datelor geografiei fizice şi economice, a antropogeografiei, susţine că politica statelor ar fi determinată de situaţia lor geografică. În numele lozincii "spaţiului vital" necesar statelor cu mare densitate demografică, geopolitica justifică militarismul agresiv, expansionismul puterilor imperialiste, colonialismul şi neocolonialismul. Ea a fost, de asemenea, folosită de ideologia fascistă pentru legitimarea războaielor de cortopire, precum şi de rasism. Din aceste motive, geografii care s-au ocupat fără tendinţă de raporturile dintre geografie şi aspectele politice au renunţat la termenul de geopolitică folosind noţiunea de geografie politică.

Georgian. (de la numele statului Georgia din S.U.A.). Seria inferioară a Cambrianului, descoperită în statul Georgia, în sud-estul S.U.A., caracterizată prin depozitele cu trilobitul Olenellus. Împreună cu acesta, care este predominant, se găsesc arheociatide, brahiopode nearticulate (ex.: Obelella, Discinella etc.), celenterate (Medusites), primele nautiloidee (Volborthella), viermi tubicoli (Arenicolites), gasteropode (Scenella) etc. Georgianul se întâlneşte şi în Europa de Nord; în regiunea Golfului Finic (Scutul Baltic), unde apare sub formă de argile plastice glauconitice sau argile dungate cu pelicule negricioase şi gresii cu fucoide; în zona insulelor britanice, în zona ardeno-polonă (Lysa-Góra, Sudeţi, Ardeni) şi în zona bretano-boemă, unde apare sub formă de şisturi şi grauwacke, în parte metamorfozate; apoi în colinele Timan, în insula Novaia Zemlea, în sudul Munţilor Ural, în câteva regiuni din cuprinsul zonei mediteraneene etc.

Geosfere. (gr. ge-pământ, sphaira-sferă). Pătură constitutivă a globului pământesc (ex., litosfera), respectiv înveliş extern al acestuia (ex., atmosfera), separate între ele prin suprafeţe de discontinuitate. Geosferele sunt concentrice unele faţă de altele, în raport cu centrul Pământului; cele mai adânci sunt mai uniforme din punctul de vedere al compoziţiei lor chimice, şi mai apropiate de forma geometrică ideală a unei sfere, decât cele exterioare. Prin asimilare, se consideră geosfere şi biosfera şi hidrosfera, care se întrepătrund şi cu litosfera şi cu atmosfera. Cu studiul structurii interne a globului terestru (cercetată prin observaţii directe numai în ceea ce priveşte pătura superioară foarte subţire, prin puţuri de mină până la adâncimi care rar depăşesc 2 000 m (5 000 m în Africa de Sud), prin foraje până la 14 000 km şi pe cale deductivă, pe baza datelor obţinute din densitatea Pământului, viteza de propagare a undelor seismice şi compoziţia meteoriţilor, pentru adâncimile cele mai mari, s-au ocupat E. Suess, V.M. Goldschmidt, V.I. Vernadski, R.A. Daly etc. Sintetizând datele actuale, structura internă a geosferelor Pământului poate fi rezumată astfel: Litosfera, Astenosfera, Mantaua profundă, Nucleul exterior şi Nucleul interior. Suprafeţele de discontinuitate sunt: Conrad (la cca 17 km adâncime), Moho (35 km), Byerly (1 200 km), Gutenberg-Wiechert (la 2 900 km) şi Lehman (5 000 km).

Geosinclinal. (gr. ge-pământ, syn-împreună, klinein-a înclina). Denumire dată în 1870 de geologul american J. Dana regiunilor depresionare alungite şi foarte întinse ale scoarţei terestre, caracterizate printr-o intensă şi variată mobilitate tectonică, care suferă în cursul timpurilor geologice o scufundare mare însoţită de mişcări puternice de cutare şi fracturare, de importante manifestări ale magmatismului plutonic şi vulcanic, precum şi de o deosebită dezvoltare a metamorfismului. În geosinclinale se acumulează depozite sedimentare de grosimi foarte mari şi, sub acţiunea predominantă a mişcărilor verticale negative sau pozitive, se produce divizarea regiunii geosinclinale în zone scufundate (fose, jgheaburi etc.), respectiv în zone ridicate (cordiliere, geanticlinale etc.). Exemplul clasic al unui geosinclinal cu structură complexă este fosta Marea Tethys, care mărginea ca un brâu continuu, în Mezozoic şi în Neozoic, bordura sudică a Europei şi Asiei, pe care le separa de continentele sudice despărţite din Gondwana. După cutare, regiunile geosinclinale se transformă în regiuni cutate sau orogene (ex., orogenul carpatic), din fose dezvoltându-se sinclinorii, iar din geanticlinale, anticlinorii. În evoluţia regiunilor geosinclinale, studiate în decursul timpului şi de L. Kober, H. Stille, A.W. Grabau, Ch. Schuchert, E. Haug, V.V. Belousov şi alţii, se deosebesc trei faze principale: faza de litogeneză sau de geosinclinal propriu-zis, în care predomină mişcările tectonice negative, acumulări de sedimente cu caracter de fliş şi cu grosimi considerabile; faza de orogeneză, în care predomină mişcările tectonice pozitive de ridicare (în primul stadiu al fazei) şi puternice mişcări de cutare (în al doilea stadiu), care, în final, duc la formarea lanţurilor de munţi cutaţi (zone de orogen); faza de gliptogeneză (de repaus orogenic), caracterizată prin atacarea, erodarea şi peneplenizarea reliefului orogenic de către agenţii modificatori externi (vântul, apele curgătoare etc.). Treptat, mobilitatea regiunii sinclinale se reduce, aceasta evoluând spre o regiune stabilă (rigidă), alăturându-se, în final, platformelor. După caracterele lor specifice, se folosesc numiri diferite pentru diversele tipuri de geosinclinale: monogeosinclinale, care sunt arii de sedimentare alimentate continuu şi unitar, care apar separate de mările adânci printr-un prag marginal pe cale de scufundare şi care suferă o singură fază de orogeneză pentru transformarea în lanţ muntos (ex., geosinclinalul Appalachilor din S.U.A.); poligeosinclinale, care sunt zone largi de sedimentare, alungite, în lungul ţărmului continental, împărţite în fose (intrageosinclinale) şi, respectiv, cordiliere (intrageanticlinale şi ridicări) (ex.: geosinclinalul Cordilierilor, din care s-au dezvoltat Munţii Stâncoşi din America de Nord şi Anzii din America de Sud); mezogeosinclinale sau ortogeosinclinale, care sunt depresiuni alungite situate între două platforme (regiuni continentale) (ex., geosinclinalul Tethys, din care s-a dezvoltat lanţul muntos Alpino-Carpato-Himalayan); parageosinclinale, care sunt fose având mişcări tectonice oscilatoare, la marginea continentelor, separate de acestea prin cordiliere submarine şi ghirlande de insule (ex.: regiunea mărilor Ohotsk, Japoniei, Chinei); geosinclinale relicte, geosinclinale care-şi păstrează funcţia şi după transformarea în platformă a zonelor înconjurătoare (ex., geosinclinalul hercinic al Dobrogei de Nord, până în Triasic); subgeosinclinale, care sunt zone alungite pe platforme care mai păstrează unele tendinţe de subsidenţă limitată, marcând ultimele mişcări oscilatorie ale zonei respective (ex., depresiunea Nipru-Doneţ, pe Platforma Rusă) etc. În schema următoare este sintetizată evoluţia unui geosinclinal, după V.V. Belousov, M. Gignaux, M. Kay, H. şi G. Termier: I faza de litogeneză (stadiul 1: formarea zonei de minimă rezistenţă; tectonica şi sedimentare (TS): formarea fracturilor dintre SiAl şi SiMa; stadiul 2: preorogeneză; TS-formarea geosinclinalului şi începerea acumulării sedimentelor; stadiul 3: cataorogeneza: TS-formarea cordilierelor şi a geanticlinalelor, odată cu desărvârşirea acumulării depozitelor de fliş; stadiul 4: epirogeneză: TS-formarea cutelor submerse); II faza de orogeneză: (stadiul 1: inversiune de relief: TS-formarea bazinelor paralice şi sedimentarea depozitelor respective; stadiul 2: cutarea; TS-formarea bazinelor limnice şi a depozitelor respective; stadiul 3: orogeneza tardivă; TS-formarea cutelor de decolare); III faza de gliptogeneză: stadiul de repaus orogenic; TS-formarea horsturilor, a grabenelor şi acţiunea de peneplenizare, formarea de arcoze, molase şi gresii. În geosinclinale există condiţii favorabile de formare şi de acumulare a unor importante zăcăminte de substanţe minerale utile, legate fie de manifestări magmatice (zăcăminte de minereuri polimetalice, de mangan etc.), fie de fenomene de sedimentare (zăcăminte de ţiţei, de gaze etc.).