Dic?ionar de Geografie

Gipsic. 1. Subdiviziune, în legenda FAO, a unităţilor principale de soluri din regiunile aride (yermosoluri, xerosoluri), definite prin prezenţa în primii 75-125 cm a unui orizont gipsic. 2. Caracter diagnostic care, în sistemul român de clasificare a solurilor, este determinat de prezenţa orizontului Rrz constituit predominant din gips. Este folosit pentru separarea rendzinelor la nivel de varietate.

Gipsul de Montmartre. Strat de gips format în Bazinul Parisului la sfârşitul Eocenului cu resturi de mamifere (Palaeotherium, Peratherium).

Girondian. (de la numele estuarului Gironde-Franţa, format la vărsarea râurilor Garonne şi Dordogne, în Golful Biscaya). Etaj al Miocenului inferior în regiunile cu sedimentaţie mai adâncă, unde se dezvoltă adeseori un facies glauconitic cu faună de moluşte mici.

Giruetă. Aparat meteorologic utilizat pentru determinarea direcţiei şi intensităţii vântului. Sin. Anemoscop.

Girvanella. Algă albastră, microscopică, calcaroasă. Este foarte răspândită în formaţiunile geologice, având, se pare, un rol în formarea oolitelor sau la precipitarea calcarelor în strate concentrice. Este cunoscută din Cambrianul de pe fluviul Lena (Rusia), din Silurianul din Anglia şi din calcarele triasice şi jurasice din Franţa.

Gisment. Unghiul, măsurat în sensul rotaţiei acelor de ceasornic, pe care îl face o direcţie oarecare cu direcţia axei de coordonate Oy (care în topografie se confundă cu direcţia N-S geografică); în navigaţie este unghiul format de axa longitudinală a avionului cu direcţia unui post terestru de emisie.

Giveţian. (de la numele localităţii franceze Givet, din cantonul Ardeni). Etajul superior al Devonianului mediu, caracterizat prin: tabulaţi (Favosites, Alveolites), tetracoralieri (Lythophyllum), brahiopode (Stringocephalus burtini, Spirifer mucronatus), goniatiţi (Agoniatites), peşti placodermi (Pterichtys) etc., şi prin depozite de cele mai diferite faciesuri (recifal, litoral, batial, lagunar etc.). Sin. Etajul cu Stringocephalus.

Givraj. Îngheţarea bruscă a picăturilor de apă suprarăcită (cu temperaturi negative), care alcătuiesc frecvent norii frontului cald sau frontului oclus de tip cald, pe aeronave în zbor.

Glaciar. 1. Sin. Diluvium (v.). 2. Termen general folosit pentru toate fenomenele care se raportează la gheţari: aparat glaciar (gheţarul şi elementele sale), fenomene care se produc (subglaciar, proglaciar-în faţă, supraglaciar etc.), cronologie glaciară (epocă, fază, stadiu, interstadiu, maximum, oscilaţie etc., sau adjective ca: ana-, cata-, inter-, pre-, post-, eo-, dani-, fini-, gothi-, neo-, tardi glaciar), domeniu glaciar (zone şi etaje supuse acţiunii glaciare actuale), relief glaciar (formele create de acţiunea gheţarilor: văi, troguri, circuri, bazinete, praguri). De asemenea, termenul este folosit ca substantiv: epocă, perioadă, acţiune glaciară etc.

Glaciaţie. (lat. glacies-gheaţă). Perioadă de timp în care condiţiile climatice determină formarea, înaintarea şi retragerea gheţarilor, pe suprafeţe mai mult sau mai puţin întinse ale globului terestru. Prima parte a perioadei se numeşte anaglaciar, urmată de maximum glaciar, iar partea finală se cheamă cataglaciar. Oscilările minore din timpul unei perioade se numesc stadii (avansarea gheţarilor) şi interstadii (retragerile). Perioadele dintre două glaciaţiuni se numesc interglaciaţiuni. După gradul de dezvoltare al aparetelor glaciare, glaciaţiile pot fi de mai multe feluri: glaciaţie de circuri (redusă la circuri izolate), glaciaţie locală (grupuri de gheţari alpini dezvoltaţi numai pe munţii cei mai înalţi), glaciaţie regională (gheţarii ocupă cea mai mare parte a culmilor şi văilor unor ansambluri muntoase; în această categorie intră şi aşa-zisa glaciaţie subarctică cu gheţari de tip alaskian), glaciaţie continentală (calote ce acoperă aproape total suprafeţe imense de relief). Cauzele glaciaţiilor ar fi, după diverşi autori, datorită: variaţiei înclinării axei polilor, între 20 şi 24^o28'; migrării periheliului; modificării excentricităţii orbitei Pământului; emanaţiilor variabile ale căldurii Soarelui, din cauza petelor solare; reducerii activităţii vulcanice, care a scăzut dioxidul de carbon din atmosferă sub 0,03%; acţiunii curenţilor boreali; ridicării anumitor blocuri continentale deasupra limitei zăpezilor persistente etc. Deşi repetarea fazelor glaciare este o caracteristică a Cuaternarului (v.), în istoria geologică a Pământului se cunosc mai multe glaciaţii: glaciaţia precambriană (algonkiană), dovedită prin tillitele (v.) de la baza formaţiunilor algonkiene din regiunea Marilor Lacuri din America, din insulele Spitzbergen, din nordul Norvegiei, de la gura fluviului Lena (în Siberia), din Africa de Sud şi Australia etc; glaciaţia paleozoică (permo-carboniferă), ale cărei urme au fost recunoscute în Argentina, Brazilia, Insulele Falkland, în sudul Africii, în Madagascar, India, Australia şi Tasmania şi glaciaţia cuaternară, care în faza Riss (v.) a acoperit cu gheaţă suprafeţe enorme în partea nordică a Americii, Europei şi Asiei (glaciaţia pleistocenă), iar în faza actuală s-a retras în limitele ei din jurul celor doi poli ai Terrei şi pe culmile cele mai înalte ale munţilor.

Glaciodislocare. Dislocarea, ruperea şi mutarea din loc a unor bucăţi de rocă din patul (mai ales din spatele pragurilor), din pereţii văilor glaciare şi din circuri, datorită unor rădăcini de gheaţă ce pătrund prin crăpături şi care se mişcă odată cu deplasarea sau împingerea gheţarului. Mai poartă numele de detracţie, în opoziţie cu şlefuirea care duce la netezire, numită detersie.

Glacioeustatism. Ridicarea şi coborârea ritmică a nivelului apelor mărilor şi oceanelor care constituie Oceanul Planetar, sub influenţa fazelor glaciare şi interglaciare din Cuaternar, datorită topirii unei părţi din gheaţă (deglacizare) şi revenirii apei în oceane prin intermediul apelor curgătoare (în fazele interglaciare), respectiv înmagazinării apelor în masele de gheaţă (în perioadele glaciare). În faza glaciară Riss, volumul apei rămase pe uscat sub formă de gheţari a determinat coborârea nivelului Oceanului Planetar cu 145 m sub nivelul actual, în Würm a scăzut cu 130 m mai jos decât în prezent, iar prin continuarea topirii gheţarilor din Antarctida, din Groenlanda şi din regiunea Arctică, nivelul Oceanului Planetar creşte, în prezent, cu 1 mm pe an şi va creşte cu încă câteva zeci de metri (circa 80 m), când se vor fi topit toţi gheţarii de pe glob. Totuşi, din cauza izostaziei nu au existat corelaţii directe între creşterile şi descreşterile nivelului oceanic şi volumul de gheaţă instalat sau topit. Ca forme de relief se creează terase eustatice. Sin. Eustatism climatic.

Glacioizostazie (glacioizostatism). (lat. glacies-gheaţă, gr. isos-acelaşi şi stasis-poziţie). Mişcări compensatorii (izostatice) verticale ale unor regiuni cu gheţari produse prin variaţia încărcăturii: coborâri, când se instalează o calotă ce creşte, ridicări, când calota se topeşte. Ridicările postglaciare ale scuturilor scandinav şi canadian sunt un exemplu sigur. Terase marine, profilul longitudinal al râurilor precum şi regresiuni marine sunt dovezi care evidenţiază prezenţa mişcărilor de ridicare de natură glacioizostatică în regiunile Scandinaviei, Marii Britanii de Nord şi Canadei (la ridicări).

Glaciolacustre. Formaţiuni sedimentare depuse în lacurile existente la marginile calotelor glaciare (lacuri proglaciare), sau în lacurile juxtapuse gheţarilor, în timpul glaciaţiunilor cuaternare.

Glaciologie. (lat. glacies-gheaţă, gr. logos-ştiinţă, vorbire). Ştiinţa care se ocupă cu studiul formelor pe care le îmbracă gheaţa în natură, condiţiile de apariţie şi acţiunea gheţii asupra solului, rocilor şi reliefului ca şi asupra vieţuitoarelor.

Glacis. Prispă îngustă şi puternic înclinată, situată la contactul dintre povârnişul abrupt al unui versant şi panta slabă a albiei majore a unui râu, a unei depresiuni sau a unei câmpii. Glacisul este constituit din materiale aluvio-deluviale acumulate mai ales pe cale gravitaţională. În regiunile semiaride şi aride se formează la poalele munţilor glacisuri întinse, numite pedimente, cu pante uşor înclinate şi fragmentate adânc de apele care coboară din munte. Aşadar, glacisul este o fâşie de teren cu pantă lină şi netedă creată la poala unui abrupt, sau a unui versant mai înclinat. Este o suprafaţă de nivelare, cu profil longitudinal concav, panta maximă rar trecând de 10^o, dar domină pantele de 2-4^o. Glacisurile iau naştere în aproape toate climatele, prin procese de retragere a abrupturilor şi versanţilor şi prin procese de eroziune în suprafaţă pe glacis; mai dezvoltate sunt însă în climatele aride şi semiaride. Clasificare: A. După materialele dominante la suprafaţă sunt: 1. Glacisuri în rocă (la zi domină roca în loc); 2. Glacisuri detritice, aluviale sau de acumulare (domină materiale dezagregate, alohtone sau autohtone); 3. Glacisuri mixte (sunt mai dese, când roca în loc aflorează mai ales în partea superioară, sau alternează trene detritice cu aflorimente de rocă în loc). O variantă de glacis detritic este glacisul-reg (acoperit de pietriş apărut din substratul pietros, similar unui regolit pe cale de a fi spălat selectiv prin ablaţie). B. După morfogeneză glacisurile sunt: 1. Glacis de ablaţie (glacisuri pietroase, sau mixte, subdivizate în glacisuri de denudare şi glacisuri de coroziune, la primele dominând spălarea în suprafaţă, care îndepărtează mereu de pe roca sănătoasă părţile meteorizate, iar la secundele apar şi procese de dizolvare şi eroziune chimică, mai ales pe calcare); o variantă a glacisului de ablaţie este glacisul de solifluxiune, în climatele periglaciare pe roci moi; 2. Glacisuri de împrăştiere, numite şi glacisuri acoperite, aluviate sau ranas (în spaniolă, suprafaţa lor este acoperită cu materiale alohtone, împrăştiate difuz, grosimea lor rămânând redusă; adesea, uedurile poartă materialele la viituri până la distanţe mari şi lasă în final o peliculă de mâl ce se usucă repede, numită, de indienii sud-americani, llapanas); 3. Glacis coluvial (format prin aport local al şiroirii difuze coborâte de pe versant; are ca variante glacisul proluvial, realizat prin îngemănarea conurilor de dejecţie ale pâraielor de versant şi glacisul coluvio-proluvial); 4. Glacisul de înecare (aluvionare) este un glacis de împrăştiere, în care aluviunile ajung să depăşească chiar 10 m grosime, fosilizând un relief adesea variat (sunt specifice regiunilor endoreice, secetoase, favorizate uneori şi de subsidenţe); în acest caz, conurile de dejecţie, situate la ieşirea din munte, trec gradat în glacis de înecare şi apoi într-o pânză groasă aluvială şi cu lacuri temporare denumite salares (America Latină), playa (America de Nord), chott, kevir (Africa). C. După poziţie şi formă: 1. Glacis de piemont (la poala muntelui); glacis de vale (la baza frunţii teraselor şi deasupra luncii, sau la contactul luncă-versant); 3. Glacis-terasă (partea inferioară a unui glacis scurt, extins în lungul unei văi şi care a fost retezată de râu ca frunte de terasă); 4. Glacis-versant (versanţi concavi şi scurţi care mărginesc o vale, având o pantă medie mai mare decât un glacis obişnuit de eroziune); glacis de front structural (într-o zonă cu cueste sau cu structuri tabulare). Unii autori pun semnul egal între glacis şi pediment, alţii consideră că pedimentele se formează numai pe roci dure, sunt mai stabile în timp dar se realizează mai lent. În fine, alţii consideră că glacisul şi pedimentul sunt două etape premergătoare pediplenării, respectiv glacisurile aparţin primei etape, când nivelarea abrupturilor unor zone înalte se face numai în exterior, sub forma unor fâşii relativ înguste; în faza a doua, procesul de glacisare pătrunde şi în interiorul muntelui sau podişului, în lungul văilor, despicând cumpenele de apă şi izolând inselberguri; acum apar pedimentele-nivelări elipsoidale sau circulare în jurul inselbergurilor: faza de pedimentare. Glacis precontinental. V. Margine continentală.

Glacizare. Extinderea fenomenului glaciar pe suprafeţe mari, ca urmare a unor alimentări abundente cu gheaţă. Opus: deglacizare.

Glaskopf. (germ. glas-sticlă, kopf-cap). Termen minier pentru mineralele care se prezintă în agregate mamelonare, sferoidale sau botrioidale (asemănătoare cu ciorchine de strugure), cu suprafaţa lustruită (ex.: glaskopf roşu-hematit; glaskopf brun-limonit; glaskopf negru-psilomelan).

Glauberit. (de la numele chimistului german J.G. Glauber, 1604-1668). Sulfat dublu de sodiu şi de calciu, întâlnit în unele zăcăminte de sare gemă, în care s-a format prin precipitare chimică din soluţiile marine concentrate. Se utilizează la fabricarea sticlei.

Glaucolit. V. sub Scapolit.

Glauconit. (gr. glaukos-albastru-verde, albastru marin). Silicat hidratat de aluminiu, magneziu, fier şi potasiu, format la adâncimi mici, în zonele litorale ale mărilor şi oceanelor. Cel mai frecvent se găseşte în rocile sedimentare (mai ales nisipuri şi gresii), sub formă de granule mici, rotunjite, de culoare verde închis până la negru. Are luciu mat, mai rar sticlos sau gras şi, prin alterare, se descompune în hidroxizi de fier şi silice. Se întrebuinţează: în stare brută sau după prelucrare termică, ca îngrăşământ agricol; la fabricarea unei vopsele de protecţie de culoare verde, foarte rezistentă şi netoxică; prin transformarea lui în neopermutit (cu o soluţie de sare gemă), se foloseşte ca dedurizant pentru apele dure, în industria zahărului, a berii, vinului etc. Se găseşte în Rusia şi Ucraina (la limita de sud a Platformei ruse) etc., în ţara noastră, în nisipurile glauconitice cretacice şi paleogene din sudul Dobrogei şi din regiunea dintre Valea Teleajenului şi Valea Buzăului (în faciesul de Şotrile), în gresia de Kliwa, în Eocenul epicontinental din Transilvania etc.

Glei. V. sub Gleizare şi sub Orizont gleic.

Gleic. 1. Subtip de sol, în sistemul român de clasificare, definit prin prezenţa unui orizont gleic în profilul solurilor la care acest orizont nu este diagnostic la nivel de tip. 2. Subdiviziune, în cadrul unor unităţi principale de sol din legenda FAO, definită prin prezenţa caracterelor de hidromorfie în primii 50 cm.

Gleisol. Unitate principală de sol în legenda FAO, ce grupează solurile formate pe materiale neconsolidate (cu excepţia depozitelor aluviale recente) şi care prezintă caractere de hidromorfie în primii 50 cm.

Gleizare. (rus. glei-noroi). Proces de formare a unui mediu reductor în masa solului, în condiţii de anaerobioză create de exces de umiditate (înmlăştinire), datorită fie apei de precipitaţii stagnante în sol (pseudogleizare), fie apei freatice aflată la mică adâncime (gleizare tipică). Gleizarea se produce fie în întregul profil al solului, fie numai într-unul dintre orizonturile inferioare (B şi C) ale acestuia, şi constă în: reducerea fierului trivalent din compuşii ferici insolubili în fier bivalent, care dă compuşi solubili; a manganului tetravalent în mangan bivalent mobil; a sulfaţilor şi nitriţilor în sulfuri, respectiv în amoniac etc. Stratul solului care conţine această manifestare morfologică a procesului de gleizare (gleiul) se numeşte orizont cu glei şi se notează, în profil, cu litera G. Acest orizont se caracterizează prin culoarea sa predominant cenuşie-vineţie (albastră) sau verzuie, prin abundenţa de fier, frecvent cu bobovine (v.) sau alios (v.), şi prin textura sa mai argiloasă decât în restul profilului (argila formată se păstrează în profil, nu este îndepărtată ca la podzolire). În cazul în care nivelul stratului acvifer oscilează, stratul de sol de deasupra va fi supus periodic îmbibării cu apă şi uscării, ceea ce îi va da un colorit marmorat (pestriţ) în care se observă pete cenuşii-vineţii (datorate compuşilor feroşi) şi pete galbui-roşcate sau ruginii (datorate compuşilor ferici). V. şi sub Hidromorf, sol.

Gleizat. Subtip de sol care, în sistemul român de clasificare, este definit prin prezenţa orizontului de glei în partea inferioară a profilului solurilor la care acest orizont nu este diagnostic la nivel de tip.

Glimee. V. Alunecare de teren.

Glint. Termen germano-baltic indicând marginea unui platou sedimentar acolo unde el domină soclul cristalin, denudat, ce formează subasmentul.

Gliptogeneză. (gr. glyptos-sculptat, genesis-naştere, formare). Totalitatea proceselor exercitate de agenţii externi care sculptează relief, sau conduce la uzura rocilor (eroziune în sens restrâns). Sin. Eroziune (v.).

Globigerina. (lat. globus-sferă, gerere-a purta). Gen de foraminifere perforate cunoscut din Cretacic până azi. Astăzi formează mâlul cu globigerine, care conţine 34% parte minerală, restul organisme calcaroase, şi se găseşte în oceanele Atlantic, Indian şi Pacific, până la adâncimi cuprinse între 2 000 şi 5 000 m. Specia Globigerina bulloides este frecventă în ţara noastră în formaţiunile miocene din judeţele Prahova şi Buzău.

Glomerulă. (lat. glomus, glomeris-ghem). Agregat structural de sol, rotunjit, poros, format prin gruparea (alipirea) mai multor particule elementare colţuroase sau rotunjite, care nu depăşeşte, în general, dimensiunea de 5 mm. Particulele cele mai fine formează microglomerule. Atât particulele elementare cât şi microglomerulele sunt legate între ele printr-un ciment coloidal, cel mai bun fiind humusul activ, cu conţinut mare de calciu. După mărimea glomerulelor, structura solului este: structură glomerulară mare (5-3 mm), medie (3-1 mm) şi fină (1-0,5 mm), iar după aşezarea glomerulelor: structură pufoasă afânată şi compactă îndesată. Structura glomerulară, prin spaţiile căreia pătrund în sol apa şi aerul, constituie un factor important al fertilităţii solului şi este bine reprezentată în cernoziomuri. Presiunea rădăcinilor şi activitatea bacteriilor şi a microfaunei din sol contribuie la formarea glomerulelor, iar unele mijloace agrotehnice şi chimice, la degradarea lor.

Glosic. 1. Subtip al luvisolurilor albice şi soloneţurilor din sistemul român de clasificare, definită prin prezenţa orizontului glosic (E+B). 2. Subdiviziune a cernoziomurilor din legenda FAO, definită prin pătrunderea orizontului A, sub formă de limbi, în orizontul subiacent.

Glossopteris. (gr. glossa-limbă, pteris-ferigă). Plantă fosilă cu aspect de ferigă, din ordinul Filicales, caracteristică pentru flora Permiană, apărută după glaciaţia de la sfârşitul Carboniferului, în cadrul continentului Gondwana (flora cu Glossopteris). Reprezentanţi ai acestui gen se întâlnesc până în Rhetian.

Glycimeris. Sin. Pectunculus (v.).

Gnais. (germ. gneis). Rocă metamorfică, în general acidă, feldspatică, din catazonă, cu textură şistoasă sau fin rubanată, în care feldspaţii, şi mai puţin cuarţul (mai albe), alternează cu pături micacee (mai închise la culoare). Conţine, în proporţii variabile: epidot, hornblendă, granaţi, clorit, cordierit, silimanit, turmalină, rutil, disten etc. Se deosebesc: ortognaisuri (gnaisuri granitice), de origine magmatică, cu aspect omogen, structură granoblastică şi lepidoblastică şi cu modul de zăcământ masiv, şi paragnaisuri, de origine sedimentară, variabile din punctul de vedere mineralogic, chimic şi structural, bogate în mică. Dacă feldspaţii se dezvoltă sub formă de nodule lenticulare, se formează gnaisuri oculare. Gnaisurile sunt întrebuinţate în construcţii, pentru fabricarea macadamului şi pentru împietruiri, apoi ca lespezi pentru trotuare, borduri, plăci, blocuri etc., în special ortognaisurile, care se alterează mai greu decât paragnaisurile. Răspândite în formaţiuni precambriene, paleozoice şi alpine, gnaisurile formează fundamentul Carpaţilor Meridionali şi Orientali în ţara noastră, desoebindu-se ca roci caracteristice: gnaisul ocular de Cozia, care se dezvoltă începând de la vest de râul Olt, de la Valea lui Stan şi, trecând la est de acest râu, dispare între valea Vâlsanului şi Râul Doamnei, şi gnaisul de Cumpăna, dezvoltat în valea Argeşului şi la vest de aceasta, până la Olt, şi la est, până la Holbav (jud. Braşov).

Gnetales. Plante din filumul Gymnospermae, care posedă şi unele caracteristici ale Angiospermelor (ovulul este acoperit de un înveliş asemănător învelişului carpelar al acestora). Resturile fosile sunt nesigure. Actualmente se cunosc trei familii, ai căror reprezentanţi sunt genurile: Ephedra (în Asia, Europa şi America), Welwitschia (în regiunile aride din Africa de Sud) şi Gnetum (în pădurile tropicale din Asia, Africa şi America de Sud).

Goarţe. Denumire locală pentru alunecări superficiale.

Gobi. Compartimente endoreice intramuntoase separate prin culmi joase, în interiorul unor mari depresiuni numite tala. Prezintă şi vegetaţie halofilă. Prin extensiune s-a dat numele podişului Gobi (denumire mongolă).

Goethit. (numit astfel în onoarea poetului german Johann Wolfgang Goethe, 1749-1832; iniţial a fost numit onegit, după lacul unde a fost descoperit: o insulă pe lacul Onega). Hidroxid natural de fier (HFeO₂), format ca produs de alteraţie a minereurilor de fier (siderit, sulfuri etc.), sau, foarte rar, ca produs hidrotermal de temperatură joasă, în geodele de ametist etc. Conţinând 63% Fe şi găsându-se împreună cu limonitul, este un important minereu de fier. Zăcăminte de acest fel se găsesc în Rusia, Germania, Franţa, Anglia, S.U.A. şi, în ţara noastră, în Munţii Poiana Ruscă (la Teliuc şi Ghelar).

Gol de aer. Fenomenul întreruperii bruşte a unui curent de aer ascendent, accentuat uneori prin înlocuirea cu un curent descendent.

Gol de munte. Suprafaţă de păşune alpină situată peste limita pădurii.

Goletz. V. Umăr.

Golf. (it. golfo, de la gr. kolpos-cută, sinuozitate). Parte a unei mări sau a unui lac care înaintează mai mult sau mai puţin în uscat şi care, ca formă, dimensiuni şi geneză sunt foarte diferite. Unele sunt larg deschise (ex.: Genova, Lion, Valencia etc.), altele pătrund adânc în uscat, sunt înguste şi sinuoase, închise de un prag sau cordon (ex.: fiordurile Scandinaviei, Groenlandei, Alaskăi etc.) şi limanele, iar altele au formă de pâlnie (ex.: estuarele Tamisei şi Severnului din Marea Britanie, estuarul Sf. Laurenţiu din Canada, estuarul La Plata etc. sau riasurile de pe coasta de nord-vest a peninsulei Iberice sau de pe coasta de sud-est a Chinei). Sunt unele golfuri care, deşi au dimensiuni de mări, se numesc totuşi golfuri (ex.: Mexic, Hudson, Bengal, Biscaya, Guineii etc.), iar altele, care sunt veritabile golfuri, poartă numele de mări (ex.: Marea Roşie, Marea Galbenă etc.). Golfurile oferă adăposturi naturale vaselor surprinse de furtună şi prezintă condiţii favorabile pentru construirea porturilor. Denumirea de baie (bay) este sinonimă, aplicându-se cu precădere golfurilor mai mici şi larg deschise; adesea însă cele două denumiri se folosesc simultan (baia sau golful Biscaya); unele băi sunt însă imense (Hudson Bay, care este cât o mare). Pentru golfurile mici (golfuleţe) există diferite denumiri locale: anse (baie mică şi rotundă), crique (golf foarte mic scobit într-un ţărm stâncos, ce poate adăposti câteva bărci), havre (un mic anse ce poate adăposti nave de tonaj mic-termen breton).