Dic?ionar de Geografie



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə72/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48287
1   ...   68   69   70   71   72   73   74   75   ...   124

Nori arzători. Masă de gaze şi vapori fierbinţi (la circa 700oC), amestecată cu cenuşă vulcanică emanată în timpul erupţiei unui vulcan (de tip pelean), fie prin craterul acestuia, fie, cel mai frecvent, prin fisurile laterale ale conului vulcanic (ex.: erupţia din nori arzători a lui Mont Pelèe care în 1902 a distrus oraşul St. Pierre din insula Martinica).

Norian. Ultimul etaj al Triasicului superior de facies alpin, caracterizat prin anumite specii de amoniţi (Pinacoceras metternichi, Arcestes gigantogaleatus, Cladiscites tornatus etc.), lamelibranhiate (Monotis salinaria, Megalodon scutatus, Gervilleia exilis etc.), brahiopode (Rhynconella fissicostata, Terebratula gregaria etc.), gasteropode (Turbo solitarius etc.) şi prin alge calcaroase (Giroporella şi Diplopora). În ţara noastră Norianul este reprezentat în Munţii Hăghimaş (prin calcare de tip Hallstatt), în Munţii Codru (Codru-Moma) şi Munţii Perşani (prin calcare recifale), în Rarău, Pădurea Craiului etc. Sin. Noric.

Norit. Varietate de gabrou (v.), care, în loc de dialag, conţine piroxen, hipersten sau enstatit, uneori olivină şi cordierit.

Normală, eroziune. v. Eroziune.

Normannian. v. Nivelul oceanului, Monasterianul inferior.

Norvegosamide. Sistem muntos în Peninsula Kola format în Arhaic, ce cuprinde granite şi gnaise mai ales.

Noumeait. Sin. Garnierit (v.).

Noxă. Factor, agent, substanţă etc., cu efecte dăunătoare pentru organism. Substanţă toxică care participă la formarea unui poluant.

Nubecularia. Foraminifer neperforat, cunoscut din Permocarbonifer până astăzi, prin forme care, trăind în colonii, au dat naştere, împreună cu algele calcaroase şi briozoarele, la recife. În România specia Nubecularia novorossica a fost găsit în Sarmaţianul de la Repedea-Iaşi.

Nucleu de condensare. Particulă materială de ordin microscopic, cu însuşiri higroscopice, care înlesneşte fenomenul condensării vaporilor de apă din atmosferă. Nucleele de condensare ajung în atmosferă în timpul erupţiilor vulcanice, în urma arderilor (fum, constituit din particule fine de carbon nears), în urma furtunilor de praf din regiunile aride şi semiaride, sau în urma mişcărilor convective ale aerului încărcat cu praf, polen, spori, microorganisme etc. Nuclee de condensare foarte active le constituie cristalele de sare rămase în atmosferă de pe urma evaporării picăturilor fine de apă, spulberate de vânt de pe crestele valurilor, în timpul furtunilor dezlănţuite pe suprafeţele mărilor şi oceanelor. Numărul nucleelor de condensare scade cu înălţimea. Vara, când mişcările convective ale aerului sunt mai puternice, ele ridică în aer o cantitate mult mai mare de asemenea nuclee de condensare decât iarna. De asemenea, numărul nucleelor de condensare este mult mai mic deasupra mărilor şi oceanelor decât deasupra continentelor. Deci nucleele de condensare sunt particule mici solide sau lichide (uneori chiar de gaz ionizat), care constituie suportul condensării vaporilor de apă din atmosferă.

Nucleu de îngheţare. V. Nucleu de sublimare.

Nucleu de sublimare. Particule aflate în suspensie în atmosferă (altele decât cele de gheaţă), care se presupune că ar constitui suportul sublimării vaporilor de apă. Ele nu au fost însă identificate, rolul de nucleu de sublimare fiind cu siguranţă jucat de cristalele de gheaţă preexistente (formate prin sublimarea vaporilor de apă la temperaturi de -40oC) şi de picăturile de apă îngheţată.

Nucleul Pământului. Sfera centrală a Pământului, situată începând de la 2 900 km, separată de manta prin discontinuitatea Gutemberg. Are o densitate mare (9,7-12) şi se presupune a fi format din nichel şi fier, de unde şi numele de Nife. Pare a fi în stare lichidă până la 5 000 km adâncime, de unde ar fi solid. V. Structura Pământului. Sin. Barisfera (v.).

Nucula. (lat. nucula-nucă mică). Lamelibranhiat, apărut în Silurian, dar care trăieşte şi astăzi. În ţara noastră este cunoscută din Tortonianul de la interiorul arcului carpatic.

Nummulites. (lat. nummulus-monedă măruntă, băncuţă). Gen fosil de foraminifer perforat. Numuliţii sunt forme bentonice, litorale, de ape calde şi, împreună cu alte organisme, au dat naştere cunoscutelor "calcare cu numuliţi", exploatate ca piatră pentru construcţii. Se cunosc din Senonian (prin forme mici), având maximum de dezvoltare în Eocen. În ţara noastră sunt mai cunoscute speciile: Nummulites perforatus (din Eocenul de la Cluj-Napoca), N. distans (din Eocenul de la Bacău, din Dobrogea, de la Albeşti-Muscel din jud. Argeş etc.

Numulitic. Sin. Paleogen (v.).

Nunakol. Vârf rotunjit ce se ridică deasupra unui gheţar.

Nunatak. (cuv. eschimoş). Creastă stâncoasă care străpunge gheţarul pe calota groenlandez, înălţându-se cu mai multe sute de metri deasupra lui. Are versanţi abrupţi, datorită erodării puternice a gheţarului în direcţia sa de mişcare, părţile care se găsesc deasupra nivelului gheţii fiind supuse unei dezagregări intense a rocilor. Termenul a fost introdus în ştiinţă de exploratorul şi geologul suedez Nils Adolf Erik Nordenskjöld (1832-1901), care a explorat Groenlanda între anii 1870-1883, generalizându-se apoi şi la formele asemănătoare din Antarctida şi din alte regiuni de pe glob în care au fost gheţari de calotă. Deci, nunatakul este un vârf sau o creastă stâncoasă care se înalţă deasupra gheţarilor de calotă, uneori cu mai multe sute de metri. Versanţii sunt abrupţi datorită eroziunii gheţii, ca şi dezagregărilor prin îngheţ.
O
Oagă. v. Hoagă.

Oarbă, vale. Vale ce se termină brusc în faţa unui perete calcaros, sau în faţa unei contrapante, sub care se pierde într-un aven. Se mai numesc aşa şi acelea care pătrund din exterior într-un perete (sau platou) calcaros unde se restrânge brusc, luând formă de cheie.

Oază. (gr. oasis-oază, origine egipteană). Loc acoperit cu vegetaţie spontană bogată, situat în cuprinsul unui deşert, instalat spontan ca urmare a existenţei pânzei de apă freatică la mică adâncime, a izvoarelor, a micilor pâraie care coboară periodic din regiunile muntoase din apropiere, şi a uedurilor care pot intercepta pânza de apă subterană. Amenajările efectuate de om în oaze, prin construirea de fântâni, de puţuri arteziene, de şanţuri adânci pentru interceptarea pânzei de apă subterană, de canale de aducţiune şi de galeii subterane (foggare) prin care se aduce apa captată de la poalele muntelui din apropiere, permit amenajarea şi transformarea oazelor spontane în oaze cultivabile care pot asigura necesarul de legume, fructe, cereale, bumbac etc., pentru o populaţie sedentară destul de numeroasă. Culturile au aspect etajat, pentru a primi lumina şi căldura corespunzătoare necesităţilor diferitelor plante. La umbra curmalilor se cultivă pomi fructiferi, iar la umbra acestora, grâu, orez, legume. În oazele de la poalele Anzilor, din Argentina, se cultivă trestie de zahăr (în regiunea Tucuman) şi viţă de vie (în regiunea Mendoza); în oazele din nord-vestul Mexicului, din valea Nilului (Egipt, Sudan) şi din Asia Centrală se cultivă bumbacul etc.

Oază antarctică. Porţiuni rămase libere de gheaţă în Antarctica, unde modelarea reliefului se face subaerian, cu precădere pe calea gelivaţiei. Se mai numesc Oaze Banguer.

Obană. Ochiuri de izvoare ascendente, mai ales pe suprafaţa calcarelor (regionalism în zona Mangaliei).

Obârşie. Capătul superior al unei văi, al unui torent, al unui râu, al unui gheţar sau al unei alunecări de teren. Obârşia unui torent o formează bazinul său de recepţie; a unui gheţar, unul sau mai multe circuri glaciare; a unui râu, unul sau mai multe izvoare; a unei văi fluviatile din regiuni slab accidentate, o înşeuare; în regiuni accidentate, o râpă de obârşie care reflectă caracterul rocilor în care este modelată; a unei alunecări de teren, o râpă de desprindere de formă semicirculară sau o râpă de prăbuşire, formată cel mai adesea prin procese sufozionale.

Obcină. Culme muntoasă prelungă, cu spinare domoală, uneori cu aspect de pod, şi cu înălţime care variază între 900 şi 1 600 m pe care se putea umbla cu carul. În ţara noastră sunt cunoscute Obcinele Bucovinei: Obcina Mestecănişului (1 588 m), constituită din şisturi cristaline; Obcina Feredeului (1 495 m), constituită în principal din fliş Cretacic şi Obcina Mare (1 208), constituită din fliş Paleogen. Agenţii externi au modelat intens relieful tectonic iniţial, creând trei niveluri principale de eroziune. Deci provine din fragmentarea paralelă sau radiară a suprafeţelor de eroziune. Pe arterele hidrografice principale, valea Moldovei şi valea Moldoviţei, se dezvoltă depresiuni longitudinale numite câmpuri, care permit o circulaţie lesnicioasă şi o populare intensă a regiunii Obcinelor. Obcinele se extind în Carpaţii Orientali, numele respectiv fiind frecvent din Maramureş şi până în zona Munţilor Nemira. Var. Opcină.

Obducţie. Opusul subducţiei în întâlnirea dintre două plăci tectonice: încălecarea unei plăci care suportă un ocean peste altă placă, şi care face ca ofiolitele să apară suprapuse unor formaţiuni de alt tip (R.G. Coleman, 1977).

Obelisc vulcanic. V. Ac.

Obolus. (gr. obolos-monedă măruntă). Brahiopod care a avut o mare arie de răspândire geografică (regiunea Mării Baltice, Asia, America de Nord) şi este cunoscut din Cambrian (Obolus apollinis) şi din Ordovician (gresia cenuşie deschisă a Ordovicianului inferior, cu Obolus sau cu Ungulite).

Obsecventă, vale. Vale ce curge pe frontul cuestei, în sens invers faţă de înclinarea stratelor. Se caracterizează prin rupturi de pantă şi praguri. Sin. Anaclinală. V. Vale.

Observaţie climatologică. Observaţie meteorologică efectuată zilnic, la patru termene orare standard (1, 7, 13, 19) după timpul solar local mediu (ex., Oradea are ora 13 32').

Observaţie sinoptică. Observaţie meteorologică întreprinsă simultan (la orele sinoptice standard) de către toate staţiile cu program sinoptic de pe suprafaţa planetei, necesară cunoaşterii stării timpului în momentul respectiv şi prognozării evoluţiei lui viitoare.

Obsidian. (lat. obsidianus lapis-piatra lui Obsidius, care ar fi descoperit-o prima oară în Egipt). Rocă magmatică efuzivă cu structura hialină (sticlă vulcanică), de culoare neagră, uneori brună-cenuşie sau roşie rubanată, cu luciu sticlos şi spărtură concoidală. Se formează prin răcirea bruscă a lavei, în general acide, în urma unei erupţii submarine. Fiind o rocă foarte tare, a fost întrebuinţat mult în epoca de piatră, pentru confecţionarea armelor şi a uneltelor.

Obturaţie glaciară. Totalitatea formelor de acumulare glaciară realizate la difluenţa unei limbi de gheaţă către o vale afluentă fără gheaţă. În acest loc gheţarul dă un mic lob (o digitaţie difluentă) ce pătrunde uşor pe valea fără gheaţă şi depune aici unul sau mai multe arcuri morenaice, cu convexitatea spre amontele văii (invers decât morenele frontale), iar în spatele acestora apare o umplere fluviatilă sau o câmpie aluvială (sau fluvio-lacustră). Uneori aceste valuri sunt tăiate de un torent de drenaj, iar în regiunile calcaroase poate să se transforme într-o depresiune închisă (pseudo-polie). Pe câmpia aluvială pot apare şi trepte marginale sau banchete.

Occident. Spaţiul geografic din apusul (vestul) Europei. Nume generic pentru ţările sau popoarele din această parte, uneori incluzându-se şi America de Nord.

Ocean. (lat. oceanus, gr. okeanos-ocean). Vastă întindere de apă sărată acumulată în marile depresiuni ale scoarţei terestre, delimitată de mase de uscat continentale. Se cunosc patru oceane: Pacific, Atlantic, Indian şi Arctic (care mai nou este considerat o mare mediterană, denumit mai devreme Îngheţat de Nord, deoarece se considera că şi în emosfera sudică era un Ocean Îngheţat de Sud sau Austral sau Antarctic, care este de fapt o prelungire spre sud a celor trei oceane principale), care comunică între ele două câte două şi, împreună cu mările mărginaşe adiacente, formează Oceanul Planetar sau Mondial, în suprafaţă de 362 000 000 km2, volum de 361 milioane km3. Adâncimea medie a Oceanului Planetar este de 3 794 m, iar adâncimea maximă, situată în sudul Insulelor Mariane, este de 11 022 m (uneori se dă valoarea maximă de 10 924 m în Groapa Challanger din Insulele Mariane). Întinderile de apă acoperă 61% din suprafaţa emisferei nordice, 81% din suprafaţa emisferei sudice şi 71% din suprafaţa totală a globului. Suprafaţa şi adâncimea maximă a oceanelor şi adâncimea medie sunt următoarele: Pacific (179,7 mil. km2; 11 022 adâncimea maximă deşi se dau şi valoarea de 11 034 m; 4 121 m adâncimea medie); Atlantic (93,4 mil. km2; 8 428 m şi respectiv 3 926 m); Indian (74,9 mil. km2; 7 450 m dar relativ recent s-a descoperit Groapa Diamantina cu 8 047 m, şi respectiv 3897 m); Arctic (13,1 mil. km2; 5 449 m şi respectiv 1 205 m). Adâncimea medie este de 3 794 m. La periferia oceanelor se întâlnesc o serie de mări mărginaşe, care apar fie ca golfuri ale acestora, fie întinderi de apă separate între ele prin insule sau prin praguri submarine. Astfel: Oceanului Pacific îi aparţin mările: Bering, Ohotsk, Japoniei, Galbenă, Chinei de Est, Chinei de Sud, Sulu, Sulawesi, Maluku, Seram, Banda, Bali, Flores, Sawu, Tasman, Coralilor etc.; Oceanului Atlantic îi aparţin mările: Baltică, Nordului, Mediterană, Neagră, Labradorului, Caraibilor, Golful Mexic, Antilelor, Weddell etc.; Oceanului Indian îi aparţin mările: Roşie, Arabiei, Golful Bengal, Andaman, Timor, Arafura etc.; Oceanului Arctic îi aparţin mările: Groenlandei, Norvegiei, Barents, Kara, Laptev, Siberiei Răsăritene etc. Metodele şi mijloacele moderne de studiere a marilor adâncimi şi a fundurilor oceanice au dus la o revoluţionare a cunoştinţelor asupra structurii, compoziţiei şi dinamicii acestora. Astăzi se ştie că nu există nici o corelare între relieful terestru (munţi, dealuri, podişuri, câmpii) şi relieful submarin (dorsale submarine, praguri, platouri, guyot-uri, câmpii abisale, gropi abisale etc.). Relieful submarin, cu excepţia platformei continentale, nu a fost modelat de agenţii subaerieni ca relieful continental. Dragajele executate pe fundul oceanelor au arătat că toate sedimentele sunt de origine marină, ca şi flora şi fauna din carotele forajele executate în ultimii ani în zona marilor adâncimi oceanice. Sedimentele oceanice, în unele cazuri mai vechi de 100 milioane ani, nu sunt cutate, consolidate sau metamorfozate ca cele de pe uscat. Există deosebiri fundamentale şi în ceea ce priveşte constituţia petrografică a scoarţei oceanice şi a celei continentale. În timp ce scoarţa continentală este constituită din roci sedimentare, metamorfice şi magmatice (intrusive şi extrusive), bogate în siliciu şi aluminiu (SiAl), scoarţa suboceanică este constituită aproape numai din bazalte (oceanite bazaltice), cu aspect diferit faţă de bazaltele continentale, cu densitate mai mare decât a acestora şi cu un procent mare de siliciu şi magneziu (SiMa). Oceanele iau naştere prin lărgirea unor mari despicături ale scoarţei (rift), pe care urcă magmă ce împinge mereu în lateral această nouă scoarţă, fenomenul numindu-se expansiunea fundului oceanic; în acest proces, marginile riftului se îngroaşă mult cu lavă, dând mari cordiliere de tip muntos, numite dorsale medio-oceanice. După un maximum de expansiune, peste o parte a oceanului poate înainta o placă continentală (ex.: placa americană peste Pacificul de Vest), făcându-l să se restrângă până la închidere. Din aceste cauze, configuraţia oceanelor pe glob s-a schimbat în timp geologic (de ex.: Oceanul Atlantic a început să se formeze numai acum 100-180 milioane de ani). Relieful fundului oceanic este mai puţin variat decât relieful uscatului, fiind alcătuit din următoarele părţi: paltforma continentală sau şelful, care reprezintă porţiuni de uscat submers, situat de obicei între 0 şi -200 m (mai rar poate fi întâlnit până la -400 sau -500 m, ca în jurul Antarctidei sau al Golfului Biscaya), cu mare extindere în Marea Nordului, în partea estică a Americii de Nord (de la peninsula Florida până la coasta Labradorului), în regiunea arhipelagului arctic din nordul Canadei, în nordul Siberiei etc.; taluzul sau povârnişul continental, care reprezintă marginea propriu-zisă a continentelor şi face trecerea între platforma continentală şi depresiunile oceanice, putând coborî de la -200 la -4 000 şi chiar -6 000 m, în pantă continuă sau în trepte, cu înclinarea pantei variind de la 5-6o la 12-14o; în jurul insulelor vulcanice şi mai ales în jurul celor coraligene poate ajunge până la 45o (în Marea Neagră taluzul continental începe de la -180 m şi ajunge până la -1 800 m, cu o pantă medie de 8-12o); fundul oceanelor, care cuprinde peste 75% din suprafaţa lor, are aspectul unei câmpii netede, fiind despărţit prin praguri sau dorsale submarine în bazine oceanice (ex.: bazinul Nord-American este despărţit de bazinul Capului Verde prin dorsala Nord-Atlantică; bazinul Angolei este despărţit de bazinul Capului prin pragul Walvis etc.), şi prezentând uneori suprafeţe mai ridicate, clădite din lave bazaltice, cu aspect de podişuri submarine, numite platouri submarine (ex.: Platoul Kerguelen şi Platoul Crozet din sudul Oceanului Indian, Platoul Albatros din estul Pacificului, Platoul Noii Zeelande etc.); gropile oceanice sau fosele, care cuprind 2,8% din suprafaţa Oceanului Planetar şi se formează de obicei în zonele marginale ale oceanelor în care, sub scoarţa terestră, au loc mişcări convective descendente care au tendinţa să sugă spre manta scoarţa de sub fundul oceanic, având adâncimi mai mari de -6 000 m, lungimi de peste 1 000 km şi lăţimi de 100-200 km (ex.: în Oceanul Pacific: groapa Marianelor-11 022 m, groapa Tonga-10 882 m, groapa Bonin-10 544 m, groapa Kurilelor-10 542 m, groapa Filipinelor-10 497 m, groapa Kermadec-10 047 m, groapa Planet-9 140 m, groapa Atacama-8 055 m, groapa Aleutinelor-7 822 m etc.; în Oceanul Atlantic: groapa din estul Insulelor Sandwich de Sud-8 482 m, groapa Puerto Rico-8 385 m, groapa Romanche-7 728 m, groapa Caiman-7 680 m; în Oceanul Indian: groapa Diamantina-8 047 m, groapa Jawei-7 450 m); pragurile submarine, reprezintă reliefuri mai ridicate care se întâlnesc pe fundul oceanelor, independent de dorsalele medio-oceanice, atât în largul oceanelor cât şi în apropierea continentelor (ex.: pragul Walvis sau Balenei, pragul W. Thomson, pragul Groenlando-islandez şi pragul Nansen în Oceanul Atlantic; pragul Chilian şi pragul Hazca, în vestul Americii de Sud etc.); dorsalele submarine medio-oceanice sunt unităţi geomorfologice submarine de importanţă planetară, care nu sunt cordiliere muntoase tinere, în faza de ridicare, cum se considerau până de curând, ci lanţuri vulcanice de tip liniar, dispuse în şiruri paralele de o parte şi de alta a văii Rift (v.) pe care o domină cu 1 500-2 000 m. Dorsalele medio-oceanice se ridică cu 2 500-2 700 m deasupra câmpiilor abisale, iar în unele locuri se ridică chiar deasupra nivelului mării, formând insule izolate sau lanţuri de insule vulcanice (ex.: insulele Jan Mayen, Islanda, Azore, Ascension, Tristan da Cunha, etc., din lungul dorsalei submarine medio-oceanice atlantice şi cele, foarte frecvente din Oceanul Pacific, ca: arhipelagurile Polineziei, insulele Hawaii etc.). O altă grupă o formează guyoţii (v.). Configuraţia oceanelor s-a schimbat în decursul erelor geologice, ca urmare a expansiunii continue a fundurilor submarine, determinată de degajările de magmă din lungul marilor linii de fractură ale scoarţei terestre, care s-au materializat în dorsalele medio-oceanice. Deplasările fundurilor oceanice se fac în medie cu 7-8 cm pe an de o parte şi de alta a văii Rift din lungul dorsalelor medio-oceanice. Problema originii apei oceanice nu este elucidată. Se pare că s-a format din condensarea vaporilor de apă şi din dizolvarea treptată a sărurilor solubile de pe scoarţa primară, şi din transportul substanţelor solubile de către apele curgătoare în decursul erelor geologice. Salinitatea medie a Oceanului Planetar este de 35‰, dar ea variază în funcţie de condiţii climatice, fiind ceva mai mică la ecuator, din cauza precipitaţiilor abundente, şi mai mare la tropice, din cauza evaporaţiei foarte puternice. De asemenea, salinitatea scade în mările care au comunicaţie cu oceanul prin strâmtori (Marea Baltică 6-10‰, Marea Neagră 17-18‰), aport important de ape dulci continentale şi grad de evaporare scăzut în timpul anului. Salinitate mai ridicată au mările din regiunile tropicale, ca: Marea Roşie cu 38-39‰, golfurile Aqaba şi Suez cu 41-42‰, Golful Persic cu 38-40‰. În adâncime, în oceane salinitatea variază extrem de puţin. Substanţele dizolvate sunt numeroase, dar în cantitate mai mare sunt: clorura de sodiu (76-78%), clorura de magneziu, apoi sulfatul de magneziu, de calciu şi de potasiu. S-a calculat că dacă toată apa Oceanului Planetar s-ar evapora ar acoperi întreaga suprafaţă a Pământului cu un strat de săruri gros de 44 m. Temperatura apelor oceanice variază în raport direct cu intensitatea radiaţiilor solare, care constituie sursa principală de încălzire. Ea mai depinde de circulaţia curenţilor marini calzi sau reci, de aşezarea oceanelor pe glob, de aportul mare de apă al unor fluvii, în cazul mărilor din nordul Asiei etc. În general temperatura la suprafaţa apelor oceanice scade din regiunea ecuatorială (+27,1oC) până la -1,5oC la latitudinile polare. Temperatura apelor oceanice scade şi în adâncime putând ajunge, pe fundul oceanelor, la adâncimi de -4 000 m, la valori de +1,6oC. Apele oceanice sunt în continuă mişcare determinată de valuri (v.), curenţi (v.) şi maree (v.). Apa oceanelor şi mărilor constituie un mediu favorabil de viaţă pentru o mare categorie de plante şi animale. De altfel, se admite că pe planeta noastră primele forme de viaţă au luat naştere tocmai în apa de mare (69% din viaţa organică). Viaţa în apa mărilor şi oceanelor apare sub forme foarte variate, de la microorganismele din plancton (v.) şi până la cele mai mari mamifere marine-balenele. Fauna oceanică constituie astăzi o importantă sursă de hrană pentru omenire.

Oceanite. Bazalte formate în Oceanul Pacific, în insulele sale (Hawaii, Samoa etc.) din vulcanii acestora. Bazaltele sunt bogate în olivină şi diopsid.

Oceanografie. (gr. okeanos-ocean, graphein-a scrie). Ramură a oceanologiei care studiază configuraţia ţărmurilor, proceselor de abraziune şi de acumulare marină, adâncimile mărilor şi oceanelor, topografia fundurilor submarine, structura fundului oceanic, sedimentele, proprietăţile fizice şi chimice ale apelor marine, procesele dinamice care au loc în masa de apă a Oceanului Planetar, diviziunile Oceanului Planetar şi caracteristicile lor, gheaţa marină, viaţa din apele mărilor şi oceanelor. Oceanografia ştiinţifică începe să se dezvolte o dată cu publicarea, la Amsterdam, în 1725, a lucrării Istoria fizică a mării, un studiu al golfului Lion, făcut de Marsigli, ce cuprindea însă toată problematica marină. Mai târziu, expediţia vasului Challenger (1872-1876) deschide şirul explorărilor metodice, între care trebuie subliniat şi rolul prinţului Albert I de Monaco (1848-1923), care a condus personal 28 campanii de cercetare. Studiile oceanografice au făcut mari progrese în urma cercetărilor ştiinţifice înzestrate cu aparatura de sondaj ultrasonic, de dragare a fundului oceanic, iar în ultimii ani, şi cu aparatura de forare la mari adâncimi, aparatură electronică şi studii din sateliţi. Ele au o importanţă ştiinţifică fundamentală în explicarea fenomenelor de expansiune a fundurilor oceanice şi o importanţă practică imediată, în valorificarea imenselor resurse oferite de Oceanul Planetar.

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   68   69   70   71   72   73   74   75   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin