Dic?ionar de Geografie

Pământuri rele. Forme de relief cu aspect golaş caracteristic, alcătuite dintr-o reţea deasă de ravene (v.) despărţite prin creste proeminente. Se dezvoltă pe povârnişuri constituite din roci impermeabile cu rezistenţă la eroziune, sub acţiunea intensă a denudaţiei activate de lipsa solului şi a unei cuverturi vegetale protectoare. Se formează în regiunile cu ploi torenţiale intense care întreţin o denudaţie activă, capabilă să spele pătura de sol şi să pătrundă în roca subiacentă, scoţând din producţie suprafeţe imense de teren. Se cunosc astfel de fenomene de amploare foarte mare în Munţii Apenini (în Italia), în statele Nebraska şi North Dakota din S.U.A. etc. Pământurile rele se întâlnesc şi în ţara noastră în regiunea Subcarpaţilor de la curbură, declanşate de despăduririle masive efectuate în trecut. V. şi Badlands (badland).

Păpuşi de loess. Concreţiuni de carbonat de calciu (de calcar) care se formează în depunerile de loess (v.), în care se acumulează la adâncimi diferite. Au formele cele mai variate şi dimensiuni chiar mai mari decât un pumn (amintesc păpuşile de jucărie). Conţin şi o anumită cantitate de material din masa loessului, cimentat de carbonatul de calciu în cantitate mare.

Păşune. Pajişte naturală sau artificială destinată păşunatului animalelor.

Pătură acviferă. Sin. Strat acvifer (v.), Pânză acviferă, Pânză de apă.

Pâclă urbană sau industrială. Litometeor reprezentat prin prezenţa în aerul urban a unor cantităţi mari de fum, funingine şi praf, emise de surse locale.

Pâclă. (sl. pâlk). Particule fine de praf sau alte pulberi solide, invizibile cu ochiul liber, care se găsesc în suspensie în atmosferă, dându-i un aspect tulbure, opalescent şi reducând în acelaşi timp vizibilitatea la mai puţin de 5 km. Apare în ţara noastră, cu deosebire vara, în situaţiile anticiclonice, când aerul este încărcat cu praf transparent din regiunile perideşertice ale Africii de Nord, Siriei şi Arabiei. Impurificarea puternică a aerului din centrele mari industriale datorită particulelor de praf şi de fum împrăştiate în atmosferă de fabrici şi uzine se numesc pâclă industrială sau pâclă de oraş. Pâcla este deci un litometeor constând din suspensia în atmosferă a unor particule solide de dimensiuni microscopice care dau aerului un aspect opalescent.

Pâclă. 1. Ceaţă. 2. Sin. Vulcan noroios (v.).

Pâlnie carstică. Dolină continuată cu un ponor, având forma unei pâlnii.

Pâlnie de sufoziune. Formă conică creată în loess, prin sufoziune, continuată, de obicei, cu un horn sau tunel de sufoziune. Sin. Pâlnie de surpare.

Pânză acviferă. Întindere de apă subterană acumulată în roci poroase. După poziţia lor în interiorul structurilor geologice şi prin raport cu râurile se deosebesc mai multe tipuri de pânze acvifere: 1. Pânze acvifere libere-care nu sunt acoperite de un strat impermeabil şi se alimentează cu apă de infiltrare pe toată suprafaţa lor; se mai numesc şi pânze freatice, deoarece din ele se alimentează puţurile (fântânile); pânzele libere, pot fi suspendate pe flancul unui versant, când dau naştere, de obicei, la izvoare, în partea inferioară, sau pot fi încătuşate; în ultimul caz au scurgere laterală către un râu ce curge prin mijlocul lor, iar acesta le poate realimenta, la rândul său, în timpul viiturilor. 2. Pânzele acvifere captive, sunt cele care au un acoperiş parţial impermeabil ce le menţine sub presiune; ele pot fi ascendente (urcă pe o conductă până undeva sub nivelul solului), sau arteziene (ţâşnesc peste nivelul solului). 3. Pânzele acvifere captive fosile-curpinse între două strate total impermeabile şi scapă circuitului natural al apei; Sin. Strat acvifer (v.), Pătură acviferă, Pânză de apă.

Pânză aluvială. Suprafaţa extinsă formată din aluviuni.

Pânză de şariaj. Unitate tectonică întâlnită în unele regiuni de orogen, în care mase importante de roci mai vechi sunt deplasate şi împinse de forţele generate de mişcări tectonice, pe sute de km, peste un fundament constituit, de cele mai multe ori, din roci mai tinere. Procesul poartă numele de şariaj (încălecare), pachetul de strate care şariajă (încalecă) constituie alohtonul sau pânza propriu-zisă, iar pachetul de şariat (încălecat) din fundament, autohtonul. Suprafaţa de pe care se fac alunecarea şi încălecarea pânzei peste autohton, suprafaţă de contact anormal (ruptură), se numeşte suprafaţă sau plan de şariaj, care poate fi orizontal, mai mult sau mai puţin înclinat, şi ulterior recutat (ondulat). După modul lor de formare se deosebesc: pânze de şariaj de ordinul I (Sin. Pânze de supracutare) provenite din dezvoltarea exagerată a unor cute falii (cazurile cele mai frecvente); pânze de şariaj de ordinul II (Sin. Pânze de forfecare, de încălecare directă), provenite din falii inverse cu amploare mare în depozitele mai competente (se întâlnesc în zonele orogenice vechi, prealpine) şi pânze de şariaj de ordinul III (Sin. Pânze de decolare), provenite prin dezlipirea (decolarea) unor mase importante de roci de pe fundamentul lor iniţial şi alunecarea lor gravitaţională, pe distanţe mari. Locul unde autohtonul apare vizibil la suprafaţă, prin eroziunea alohtonului, se numeşte fereastră tectonică (v.), iar porţiunea de pânză (alohton) păstrată izolată faţă de eroziune peste autohton constituie un petic de acoperire (v.). În ţara noastră, în lanţul Carpaţilor, constituit, în ansamblu, din numeroase încălecări şi supraîncălecări, se întâlnesc mai multe pânze de şariaj. Astfel, în flişul Carpaţilor Orientali, urmărită pe o lungime de circa 300 km pe teritoriul ţării noastre (se continuă în Ucraina, până în regiunea Borislav), apare Pânza de Tarcău, pusă în evidenţă de Uhlig, în 1907, şi cercetată şi detaliată ulterior de cercetările multor geologi români (Mrazec, Macovei etc.), în al cărei autohton, în zona marginală a flişului din Moldova, se găseşte ţiţei. În cadrul acestei pânze se întâlnesc: ferestre (Dumesnic şi Cracău) şi semiferestre (Vrancea, Slănic Moldova) tectonice; petice de acoperire (Dealul Slatinei, Plaiul Zimnicelor), capuri tectonice (Soveja) şi lame de şariaj (Măgura Moineşti). În Carpaţii Meridionali se dezvoltă Pânza Getică pusă în evidenţă de Gh. Munteanu-Murgoci în 1905, cu o amploare de şariaj de peste 40 km, şi care poate fi urmărită pe aproape 200 km. În cadrul ei se găsesc petice de acoperire (Godeanu, Gura Văii etc.) şi o imensă semifereastră (Parâng). În Munţii Apuseni, şariajul principal este reprezentat prin Pânza de Codru, pusă în evidenţă de geologii T. Kräutner şi Rozloznic şi constituită din roci metamorfice străbătute de granite şi acoperite de sedimente de vârstă Permian-Liasic. Deci, pânza de şariaj este o unitate tectonică de orogen în care mase importante de roci mai vechi (alohtonul) au fost deplasate şi împinse de forţele generate de mişcări tectonice pe sute de km peste roci mai tinere rămase pe loc (autohtonul). Partea din faţă a pânzei se cheamă front de şariaj. În timpul înaintării sale, pânza se cutează, se rupe în solzi care se încalecă sau se împlântă în substrat. Eroziunea ulterioară conduce la formarea unui relief specific, între care: ferestre (aflorarea substratului, care poate lua forma unei depresiuni dacă roca acestuia este mai moale), front de încălecare (abruptul frontal al unei pânze de şariaj), depresiuni şi culoare tectonice de alunecare (formate între bucăţile unei pânze fragmentată în timpul înaintării sale şi în care eroziunea nu a jucat decât un rol minor de retuşare), martori denumiţi klippe (bucăţi izolate dintr-o pânză pe calea eroziunii). Sin. Pânză de supraîncălecare

Pânză de acoperire. Structură geologică specifică regiunilor de orogen, constituită din cute mari culcate, eventual răsturnate în zona lor frontală, datorită mişcărilor tectonice orizontale. Elementele unei pânze de acoperire sunt: alohtonul, carapacea sau corpul pânzei, format dintr-un flanc normal (partea pânzei de deasupra sâmburelui, cu depozite mai noi peste altele mai vechi); zona de rădăcină, din care provine pânza şi în care stratele sunt mai redresate aproape de verticală, în jurul şarnierei radicale; zona frontală a pânzei, în care flancul normal se racordează cu cel invers prin şarniera frontală, şi autohtonul (fundamentul), peste care s-a deplasat pânza şi care poate prezenta duplicaturi (v.), deversate în sensul de deplasare al pânzei. Pânze de acoperire tipice se întâlnesc chiar mai multe suprapuse în Alpii Occidentali. În ţara noastră sunt considerate pânze de acoperire digitaţiile (v.) superioare ale Pânzei de Codru (Munţii Apuseni).

Pânză de grohotiş. V. Grohotiş.

Pânză de lavă. Strat de rocă provenit dintr-o curgere extinsă de lavă, de obicei bazaltică. Grosimea este relativ mică dar pe o suprafaţă foarte mare.

Pânză freatică. V. Pânză acviferă.

Pârâu. Apă curgătoare de dimensiuni mici, temporară sau permanentă, care se varsă, de obicei, într-o apă curgătoare mai mare, respectiv într-un râu. Delimitarea între pârâu şi râu este relativă.

Pârloagă. Teren de cultură lăsat necultivat şi invadat de vegetaţie spontană.

Pearceit. Sulfoarseniură de cupru şi argint, naturală, care, conţinând 55-72% Ag, este un important minereu de argint. Se întâlneşte în filoane hidrotermale plumbo-argentifere. În masă este negru, şi în foiţe subţiri este translucid, brun, verzui sau roşu, cu urma neagră, care prin frecare devine brună. A fost găsit în unele zăcăminte din Cehia, Spania, Mexic, Chile, S.U.A.

Pechstein. (germ-Pech-smoală, Stein-piatră). Varietate de sticlă vulcanică (v.) riolitică, de culoare, în general verzuie, cu luciu gras, şi un conţinut până la 10% apă. Spre deosebire de obsidian (v.) cu care se aseamănă, conţine uneori şi cristale în masa sa.

Pecopteris. (gr. pekein-a pieptăna, pteris-ferigă). Fanerogamă fosilă de tipul ferigilor. Face parte din flora carboniferă şi permiană. În ţara noastră este cunoscută din depozitele carbonifere de la Reşiţa din Banat (Pecopteris arborescens).

Pecten. (lat. pecten-pieptene). Lamelibranhiat marin. Majoritatea speciilor (peste 200 actuale şi peste 500 fosile) trăiesc pe fundul mărilor. Cunoscut din Devonian, s-a dezvoltat în Mezozoic şi în, special, în Neozoic, când a dat fosile caracteristice (ex.: Pecten latissimus, P. elegans, P. solarium etc.). în ţara noastră a fost întâlnit în depozitele tortoniene din Munţii Apuseni, de la Mitoc (jud. Botoşani) etc.

Pectunculus. (lat. pecten-pieptene, unculus-agrafă, copcă). Lamelibranhiat cunoscut din Cretacic până astăzi. Specia Pectunculuis pilosus este cunoscută în ţara noastră de la Petroşani (Valea Sălătunc) (în Burdigalian) şi de la Lăpugiu-Biutur-Coştei (jud. Maramureş) în Tortonian. Sin. Glycimeris.

Pedalfer. Categoria de soluri decalcifiate, răspândite în regiunile cu climat umed şi caracterizată prin procese pedogenetice în care predomină dinamica fierului şi a aluminiului. În profilul acestor soluri există un orizont de acumulare a oxizilor de aluminiu şi de fier, sub formă de hidroxizi sau de silicaţi secundari (ex.: argilă), fără a exista şi un orizont de acumulare apreciabilă a carbonaţilor. După clasificarea lui Marbut, din această categorie de soluri fac parte: solurile brune, soluri lesivate (argiloiluviale cu migrarea argilei), podzolurile, solurile feralitice, solurile care au suferit o degradare structurală în timp etc.

Pediment. Suprafaţă plană, uşor înclinată (1-7^o), tăiată în roci granulare dure, la piciorul unui versant muntos abrupt. Pedimentul se dezvoltă în condiţiile unui climat arid sau semiarid cu averse scurte, dar intense, sub acţiunea proceselor de dezagregare, alterare, scurgere în pânză (sheet-flood), şiroire, eroziune laterală etc. Aceste procese determină o reculare (retragere) a versanţilor care duce la extinderea pedimentelor, la distrugerea treptată a masivelor muntoase şi formarea pediplenelor (v.). Se întâlnesc procese de pedimentaţie şi în regiunile periglaciare, unde au o extindere mai redusă, precum şi în alte zone climatice, unde trebuie să fie considerate însă ca elemente relicte. Sin. Glacis de eroziune (J. Drech, 1949), Glacis de denudaţie (J. Tricart, 1964). Aşadar, pedimentul este definit obişnuit ca o suprafaţă de eroziune locală, uşor înclinată (1-7%) şi dezvoltată pe roci masive, rezistente, mai ales pe roci cristaline de tipul granitului, este echivalat adesea cu glacisul de eroziune în roci dure, sau glacisul pietros. Se impune însă menţiunea că pedimentul tipic are formă circulară sau elipsoidală, dezvoltându-se în jurul unui martor înalt de eroziune, cunoscut sub numele de inselberg. El reprezintă un stadiu mai avansat al ciclului de nivelare decât glacisul; în timp ce glacisul apare ca o fâşie netedă la marginea muntelui sau a podişului, în care pătrunde numai prin pâlnii de vale, pedimentele sunt instalate chiar în interiorul fostelor cumpene montane sau de podiş, disecate şi rămase ca inselberguri. Unirea a numeroase pedimente şi distrugerea inselbergurilor realizează o pediplenă. Pedimente tipice se formează sub climatele aride şi semiaride, prin procese de dezagregare, alterare, eroziune în pânză (sheet-flood), iar unele începuturi de pedimentare se întâlnesc şi sub climatul periglaciar. Ca relicte, se pot întâlni şi sub alte climate. La un pediment se disting obişnuit două elemente: inselbergul sau relieful rezidual şi câmpul de pediment, despărţite de un unghi sau ruptură de pantă numită knick. Relieful rezidual, situat de obicei central, poartă numiri variate: ciot stâncos (când este mic), spinare de balenă (când este jos şi rotunjit), cupolă, inselberg (când sunt foarte mari-denumire dată de W. Bornhardt în 1900; unii autori au numit inselbergurile, în cinstea lui, bornhardt-uri), kopje, cu variantele de Kop şi Koppie (termeni africani), castle koppie şi taurirt (termen tuareg, pentru Sahara), sau morne (termen francez provenit din spaniolă). Cât priveşte câmpul de pedimente, el poate fi uniform dezvoltat în jurul inselbergului, sau poate avea intrânduri adânci sau mai mici în interiorul abruptului muntos, aceste intrânduri fiind cunoscute sub denumirea engleză de embayment, sau sub cea sud-americană de rinconada (vale uniform de largă, dar relativ scurtă şi cu fundul plat, adesea înecată în aluviuni, intrând ca o pâlnie în munte); când debuşarea se face printr-un râu mic, apare un con pietros (fără aluviuni deosebite). Termenul de pediment a fost folosit prima dată de Dutton în 1882, dar definit de Mac Gee în 1897. Geografii francezi îl echivalează cu glacisul de eroziune (P. Birot şi J. Dresch, 1966).

Pedimentare. Procesele de formare a pedimentelor şi pediplenelor.

Pediplanaţie. Procesul general de formare a pediplenei. Termen introdus de A.D. Howard, 1942. V. sub Pediplenă.

Pediplenă. (lat. pes, pedis-picior, engl. plain-câmpie). Suprafaţă de denudaţie larg vălurită, formată prin extinderea pedimentelor (v.) într-un stadiu înaintat de nivelare a reliefului, în condiţiile unui climat arid. Pe suprafaţa pediplenelor se mai păstrează unele forme pozitive de relief ca inselbergurile (v.), spinările de balenă (v.) şi unele forme negative, intens colmatate, ca playas (v.). Totalitatea proceselor care contribuie la distrugerea reliefului, prin retragerea continuă a versanţilor până la formarea pediplenei, constituie pediplanaţia. Deci pediplena este o câmpie de denudare, formată prin extinderea şi îngemănarea pedimentelor pe locul unor masive muntoase sau podişuri, în condiţiile unui climat arid sau semiarid. Din loc în loc, în interiorul său se mai păstrează martori de eroziune de tipul inselbergurilor, sau depresiuni puţin adânci de tip playa. Este, în general, mai netedă decât peneplena. În România, mai tipică este pediplena carpatică. Termenul a fost utilizat prima dată de Maxon şi Anderson, în 1935, dar procesele de formare au fost analizate de W. Penck (1924) şi reluate pe larg de L. King (1951, 1953).

Pedoameliorativ. Care se referă la o măsură sau un complex de măsuri cu rol în ameliorarea solului.

Pedocal. Categorie de soluri carbonatice, foarte răspândite pe glob, dezvoltate pe roci calcaroase şi în regiunile cu climat arid, caracterizate prin prezenţa în profilul lor a unui orizont de acumulare a carbonatului de calciu. După clasificarea lui Marbut, din această categorie de soluri, care nu prezintă degradare texturală decât în stadii incipiente, fac parte: rendzinele, solurile de stepă (cernoziomurile), de silvostepă şi de deşert, sieroziomurile etc.

Pedogeneză. (gr. pedon-pământ, genesis-naştere). 1. Ansamblul proceselor fizice, chimice şi biologice care contribuie la formarea şi evoluţia solului, sub acţiunea factorilor pedogenetici (rocă-mamă, asupra căreia acţionează toţi ceilalţi factori, dar care, prin proprietăţile sale, poate imprima pedogenezei o anumită direcţie; clima; apa freatică, dacă se găseşte la o adâncime de la care poate influenţa profilul solului; biosfera; relieful; omul şi timpul. Ca procese pedogenetice se deosebesc: procese de alterare, cu un stadiu de fragmentare şi un stadiu de alterare a rocilor, în cadrul căreia alterarea chimică afectează mineralele primare şi dă naştere la un complex de alterare format atât din minerale solubile (carbonaţi, sulfaţi, cloruri etc.) cât şi din minerale coloidale (argile, oxizi hidrataţi) etc.; procese de îmbogăţire în materii organice, pornind de la resturile vegetale transformate pe cale biologică în humus, în urma cărora orizontul A, îmbogăţit în humus se distinge clar de orizonturile B şi C, bogate în substanţe minerale, şi procese de migrare şi de depunere a elementelor rezultate de pe urma alterării mineralelor. Sin. Proces pedogenetic, Geneza solurilor (v.), Solificare. 2. Parte a Pedologiei (v.) care studiază formarea şi evoluţia solurilor, precum şi legile care stau la baza acestora.

Pedogeografie. V. Geografia solurilor.

Pedologic. Care se referă la sol.

Pedologie. (gr. pedon-sol, ogor, logos-ştiinţă). Ştiinţă care studiază: originea, formarea şi evoluţia solului (v.); dinamica proceselor fizice, chimice şi biochimice care au loc în sol; caracterele morfologice şi proprietăţile solului considerat mediu de dezvoltare a plantelor, ca şi utilizararea lui în producţie; clasificarea, sistematica şi răspândirea în spaţiu a diverselor tipuri de sol şi căile de ridicare a fertilităţii lor. Pedologia, considerată iniţial o ramură a geologiei, este astăzi o ştiinţă independentă care ocupă o poziţie intermediară între ştiinţele naturii fără viaţă (ex.: geologia, mineralogia, petrografia, climatologia etc.), ştiinţele naturii vii (ex.: zoologia, botanica, microbiologia etc.), ştiinţele de bază (ex.: ştiinţele matematice, fizica, chimia) şi ştiinţele aplicate (ex.: agricultura, silvicultura etc.). Pedologia cuprinde următoarele părţi: pedogeneza (v.); fizica solului şi al metodelor de cercetare a acestora; chimia solului, care studiază proprietăţile chimice ale solului; biologia solului şi capitolul foarte important al acesteia, microbiologia solului, care studiază procesele biochimice ale solului în formarea şi evoluţia acestuia; clasificarea solurilor, care defineşte şi sistematizează unităţile taxonomice ale acestora; sistematica solurilor, care se ocupă cu studiul proprietăţilor (morfologice, fizice, chimice, biologice, productive) solurilor şi cu măsurile de ameliorare a acestora; geografia solurilor, care studiază răspândirea şi legile de răspândire a solurilor şi se ocupă cu cartarea şi prespecţiunea pedologică. Deoarece studiile şi rezultatele obţinute în pedologie stau la baza dezvoltării ştiinţifice a agriculturii, disciplina era numită în trecut agrogeologie. V. şi Paleopedologie. Sin. Ştiinţa solului.

Pedosferă. (gr. pedon-pământ, spahira-sferă, glob). Înveliş de sol format prin alterarea şi transformarea rocii parentale, ca urmare a proceselor complexe care au loc la suprafaţa scoarţei terestre între organismele vii (floră, faună), rocă, aer, apă, în condiţii de climă şi de relief diferite. Pedosfera face parte integrantă din peisajul geografic, constituind unul dintre componenţii săi principali.

Pedotaxon. Orizont sau caracter diagnostic folosit la definirea şi clasificarea solurilor. Sin. Element diagnostic.

Pedunculul meandrului. Porţiune îngustă de teren, adesea de forma unui istm, ce leagă partea înaltă din interiorul buclei unui meandu (popina) pe câmpul, terasele sau versantul din exterior. Sin. Gâtul meandrului.

Pegmatit. (gr. pegmat-întărit). Rocă magmatică filoniană, mai rar de origine metamorfică (în şisturi cristaline mezo- şi catazonale), care se formează în părţile superioare periferice ale masivelor magmatice intruzive, atât în interiorul acestora, cât şi în rocile înconjurătoare. Este caracterizată printr-o perfectă cristalizare a mineralelor componente, fie din soluţiile reziduale bogate în compuşi volatili, fie printr-o recristalizare sub influenţa acestor compuşi. Pegmatitele conţin aceleaşi minerale ca rocile-mame din care provin (de obicei: cuarţ, feldspat şi muscovit), la care se adaugă numeroase minerale secundare (ex.: turmalină, topaz, beril, pământuri rare, niobotantalaţi, mispichel, blendă, galenă, pirită, staniu, wolfram etc.), multe dintre ele exploatabile. Forma de zăcămint a pegmatitelor este de dyke (v.), de coloană şi de masă lenticulară, cu dimensiuni variind în limite apreciabile (grosime de la mm la metri şi zeci de metri, lungime de la zeci de metri la sute şi chiar peste o mie de metri, adâncime până la mai multe zeci de metri). Ca poziţie geologică faţă de rocile cu care se asociază, pegmatitele magmatice sunt situate mai ales în părţile periferice sau apicale ale intruziunii sau în afara ei, la mică distanţă, iar cele metamorfice, în partea superioară, respectiv în acoperişul migmatitelor (v.), cu care sunt de obicei asociate. Din punctul de vedere al numărului de specii minerale identificate în pegmatitele magmatice (peste 280 în unele), se deosebesc: pegmatite simple, cu compoziţia redusă (în general cuarţ şi feldspat şi subordonat mică), textura masivă (rareori zonară), cele mai răspândite, şi pegmatite complexe, cu compoziţie bogată în minerale şi cu textura, în general, zonară. După roca magmatică cu care sunt asociate genetic, se deosebesc: pegmatite granitice, pegmatite granodioritice, pegmatite sienitice, pegmatite gabbroice etc. O varietate specială de pegmatit este pegmatitul grafic, caracterizat prin concreşterea intimă a cuarţului şi feldspatului care au cristalizat simultan. Cele mai răspândite dintre acestea sunt pegmatitele granitice, importante surse de minerale utile, multe fiind proprii formării acestor concentraţii. Ca exemple, menţionăm: cuarţ, în Brazilia şi în Madagascar; ortoză în Ucraina, în Rusia (Karelia de Nord), Franţa, S.U.A. etc.; muscovit, la Minsk (Bielorusia), în Peninsula Kola (Rusia), India, S.U.A., Brazilia, Maroc etc.; minerale de litiu (spodumen, lepidolit etc.), în Rusia, S.U.A. (mina Etta-California etc.), Canada, Franţa (Montebras, la Cheze); beril, în Rusia (Ural, Siberia), S.U.A., Brazilia, Argentina, India, Maroc; niobiu şi tantal, exploatabile mai ales în aluviuni, în S.U.A. (Carolina de Nord), Australia occidentală, Rusia, Norvegia, Maroc, Nigeria etc.; thoriu şi pământuri rare (monazit, thorit, gadolinit, xenotim), aluviuni şi placer marin (v.), în India (Travancore), Brazilia, S.U.A., Rusia etc.; pietre preţioase (smarald, aquamarin, heliodor, topaz, spodumen, safir, turmalină etc.) în Rusia (Ural şi Siberia), Brazilia (Minas Gerais), Sri Lanka, Egipt, Transvaal etc. În afară de acestea, unele pegmatite mai conţin în plus: staniu, sub formă de casiterit (la Montebras-Franţa, în Australia de vest şi în aluviunile din Nigeria, Malaysia şi Indonezia); wolfram (scheelit sau wolframit), în S.U.A. (Oreana), Algeria; crioplit, la Ivigtut (Groenlanda), Miask (Ural) şi Peke's Peake (Colorado-S.U.A.), uraniu în Madagascar etc. În România se cunosc pegmatite la: Teregova (jud. Caraş-Severin), unde se exploatează pentru feldspat, beril etc.; Voineasa (jud. Vâlcea) şi Crâjma-Voislova (jud. Caraş-Severin), unde se exploatează mică; Muntele Rece (jud. Cluj) exploatat pentru cuarţ şi feldspat; Răzoare (în munţii Lăpuş-jud. Maramureş), unde se exploatează mică; etc. Pegmatitele metamorfice au, în general, o răspândire limitată şi conţin cuarţ, ortoză, microclin, muscovit şi, ca minerale accesorii, horblendă şi rareori beril, spodumen, apatit şi granat (ex.: în ţara noastră în Carpaţii Meridionali, în sudul Poianei Ruscă, şi în munţii Lăpuşului).