Din perspectiva de gen

ARTĂ-CULTURĂ

Scriitoarele din România povestesc cum aducerea pe lume a unui copil le-a schimbat viaţa

TOTB.ro, 12 noiembrie 2014

Sunt texte despre experienţe individuale, dar care, prin problematica pe care o ridică, au o foarte mare deschidere comunitară. Au scris, aşadar, despre posibilitatea de a-şi găsi „o cameră separată“ următoarele: Svetlana Cârstean, Adina Dabija, Ana Dragu, Domnica Drumea, Cristina Ispas, Luminiţa Marcu, Angela Marinescu, Ştefania Mihalache, Ioana Morpurgo, Viviana Muşa Augusto, Carmen Muşat, Simona Popescu, Adina Rosetti, Miruna Runcan, Georgina Sârbu, Simona Sora, Mihaela Ursa, Elena Vlădăreanu. Volumul va apărea la Editura Polirom, în colecţia „Ego-grafii“ şi este coordonat de Alina Purcaru. Vă propunem să citiţi în cele ce urmează unul dintre textele incluse în volum, scris de poeta şi jurnalista, Elena Vlădăreanu, care, de altfel, a mai pus în discuţie relaţia dintre creativitate şi maternitate, în piesa de teatru Habemus bebe, în regia lui Robert Bălan.

Non stress test

Lui Robert, care mi a fost alături în toată această perioadă şi care înţelege.

„Ma mi ! Ma mi ! Poţi să vii ?“ Fuck ! Of, băga mi aş ! „Vin acum, generale !“ E 5 dimineaţa şi, ca în fiecare zi, m am trezit mai devreme în ideea să prind două ore pentru mine. Dacă cineva îşi imaginează că e simplu, se înşală. Şi mie îmi par logice articolele de parenting, dar cât de complicată, vai de capul meu ce complicată şi ilogică e viaţa cu un toddler ! Nu troler, nu vorbesc de valize aici, ci toddler, acel mic animăluţ care nu mai este bebeluş, dar nici copil în toată regula nu i, care abia a învăţat să meargă şi abia vorbeşte, dar care debordează de personali­tate. Şi de ştiinţa de a spune nu, pe care eu nici acum nu o am după un an de terapie. Deci toddler. Eu nu cred că generaţia noastră a conţinut toddler i. Eu sunt convinsă că am sărit direct de la sânul mamei, la trei luni, odată cu diversificarea cu măr şi biscuiţi, la copii maturizându se, care ştiau ce e aia ruşine, frică, bătaie, ascultare.

Generalul mă simte de cum părăsesc patul de campanie, se trezeşte, îmi solicită prezenţa, iar eu trebuie să l adorm din nou. Dacă am noroc, mai prind poate juma de oră. Degeaba, sunt o căruţă de nervi. Nu mai bine dormeam?

„Se ridică într o subită pornire de groază. Să scape ! Trebuie să scape ! Frank o s o salveze. Are să i dea viaţă, poate şi dragoste. Voia să trăiască. De ce să fie nenorocită ? Avea şi ea dreptul la feri­cire.“ Aici am găsit semnul. Au trecut aproape trei ani de atunci şi eu nu am mai deschis această carte. Sunt două cărţi pe care ştiu sigur că nu le voi ter­mina niciodată, iar Oameni din Dublin este una dintre ele. Putea fi oricare alta, dar din nu ştiu ce motiv am ales o pe asta. „Ar fi bine să iei cu tine o carte, nişte şosete groase, o păturică, un elastic de prins părul, filmul preferat pe tabletă sau laptop, o sticluţă de apă.“ Aşa, ca într o mică excursie, să nu rişti să te plictiseşti. Am fost parcată într un pat, mi se rupe inima când mă văd, într o cameră cu alte cinci paturi, era un pat înalt, pentru că nu puteam să ating podeaua cu vârfurile, eram eu, albă ca varul, în cămeşoiul de naştere, şi geanta mea uriaşă, în care băgasem şi haine, şi periuţă de dinţi, şi hârtie igienică, şi agenda cu însemnările de la cursurile Lamaze – că poate trebuia să mă uit pe notiţe în timpul travaliului, nu ? –, şi pix, şi telefon mobil, şi încărcător, şi o carte. Şi bani. Împărţiţi în bancnote de 5 şi 10 lei. Şi reportofon, mi ar fi plăcut să am sunetul, atât, sunetul. Nu l am pornit până la urmă. Mi era groază că ar fi trebuit să explic ce i cu el şi eventual să cer voie. Aşadar, eu şi geanta mea într un pat înalt şi îngust aşteptând durerile. Deodată incredibil de liniştită, întrebându mă ce caut aici, că nu mă doare încă nimic. Să fi citit, dar cum aş fi putut când în tot acest timp celelalte femei năşteau ?

S a făcut apoi ora 14:00 şi timp de trei ore şi jumătate viaţa mea s a făcut ţăndări. A rămas o listă de cuvinte. S a întâmplat, când Eva era încă foarte mică, să rămân cu ea singură acasă aproape ziua întreagă, R. atunci era prins într un proiect timp de vreo trei săptămâni. Nu îndrăzneam nici să respir când ador­mea, de teamă că o voi trezi. Aruncam repede în tavă nişte peşte cu legume, porneam cuptorul, apoi citeam. Bebeluşii dorm mult la început, aşa că sor­beam cărţile cu o poftă pe care nu o mai avusesem vreodată. Uneori mai vedeam câte un film. Am văzut Cele trei înmormântări ale lui Melquiades Estrada în vreo cinci reprize. Dar nu aveam atât de multe filme câte aş fi vrut, aşa că mai degrabă citeam. Atunci, în prima perioadă din viaţa Evei, am început să citesc Amos Oz. Tot atunci am citit cea mai nepo­trivită carte pentru lăuzie, Thera de Zeruya Shalev.

povesti cu scrisoare si copiii_01Când nu dormea însă şi trebuia să i masez picio­ruşele – ca multe fetiţe, şi Eva s a născut cu mici probleme la picioare şi şolduri, pe care le am rezol­vat prin masaj medical trei ore pe zi –, ascultam foarte mult radio. Începusem cu muzică la posturile comerciale, după un timp însă mi se urâse de atâta muzică, nu mai suportam să nu aud o voce care să spună ceva, orice. Telefonul meu era aproape tot timpul închis, nu aveam chef să vorbesc cu nimeni, aşa că pentru multe ore erau singurele voci care ajungeau în dormitorul nostru. Într o zi am mutat pe Cultural şi acolo a rămas. Nu neapărat pentru că îmi plăcea ce auzeam sau de dor, nu îmi era încă dor, ci pentru că era un raport asupra lumii, de care aveam nevoie. Într o zi, am deschis reportofonul şi am înregistrat amestecul de voci scurse din aparat, gângurelile Evei şi pe mine cântându i. Când R. vedea vreun spectacol, ajungea acasă şi îmi poves­tea, iar eu îmi notam ce mi spunea el. „Păi, începe în hol. Fata, Florina Gleznea adică, îl urmăreşte pe autor şi i tot spune ce mult i a plăcut spectacolul. Ăla intră la wc, ea îl aşteaptă la uşă, în fine, după, se merge sus, unde e Valeria Seciu, care tot vor­beşte, şi vorbeşte, şi vorbeşte, şi vorbeşte… după trei minute, gata, mi am zis, treceau toate pe lângă urechile mele, aşteptam să se termine etc.“ Sau : „A fost ok. Chiar ok. Patru oameni în sală“. Sau : „Nu m a dat pe spate, dar e ok. Probabil diferă de la o reprezentaţie la alta, e un fel de performance, îşi trag rolurile la sorţi la început deci“. Aceasta a fost prima carte proiectată : o transcriere a lumii nu aşa cum o văd eu, ci aşa cum mi o relatează alţii. Experienţa mi se părea dramatică şi universală, începusem să citesc cu alţi ochi cărţile scrise de scriitoare mame. Era o problemă de timp, dar era şi o criză. Iar cea mai mare dorinţă pe care o aveam şi pe care continui s o am este să dorm. Cu toate acestea, nimeni şi nimic nu mă putea împiedica să mă simt singură. Am încetat să mai deschid ziarele pentru că acolo nu vedeam nimic decât copii şi bebeluşi violaţi, ucişi, torturaţi, aban­donaţi. Eram singură într o lume care mă înspăi­mânta, nici să ies din casă nu mai eram în stare. Norocul meu că venise frigul, aşa că nu mă mai simţeam obligată nici să merg în parc.

Cu mulţi ani în urmă, în timp ce lucram la europa. zece cântece funerare, am început să strâng şi să ordonez o arhivă de ştiri cu copii abuzaţi. Nu ştiam ce fac, de ce o fac, nici măcar nu auzisem de literatură conceptuală (care oricum abia se inventa), dar ei erau morţii cântecelor mele, chiar dacă nu scriam direct pentru ei, chiar dacă tot timpul părea că scriu despre mine, reveneam mereu la acel document plin de tristeţe, răvăşitor, în care mai puneam câteva rânduri, încă un copil mort, încă o viaţă neîncepută. Până la urmă nu am mai folosit această „colecţie“ în carte. Copiii mei au rămas acolo, pe hard ul unui computer vechi, atât de vechi că nu am mai putut salva nimic din el. Şi acum copiii aceştia se întorceau cu toţii la mine să mi tulbure nopţile, fiecare copil era Eva, şi eu neputincioasă, tremurând de frică, urmărită de cumplitul dacă. Dacă se întâmplă, cine ştie cum… ? Era depresie. Nu aş fi recunoscut nici moartă. În restul timpului, mă credeam foarte fericită. Îmi dădeau lacrimile din nimic, dar şi de fericire. Pisicel avea laringită şi era apatic, iar eu eram convinsă că sunt astfel pedepsită pentru cât sunt de fericită. Şi plângeam de mila lui. O luam pe Eva în braţe şi o miroseam şi mirosul ei era atât de minunat şi plângeam. O ţineam la sân şi iar plângeam. Când încă era frumos afară, a fost o toamnă lungă în 2011, şi ieşeam în parc, cădea lumina nu ştiu cum pe cărucior şi plângeam. Treceam pe lângă o mamă care cerşea cu copiii ei. Îi dădeam bani, apoi îmi dădeau lacrimile. Plângeam şi de epuizare, de nesomn, că nu eram înţeleasă, că nu aveam chef de vizite, a fost perioada de lapte şi lacrimi.

În vara lui 2012 m au invitat la Festivalul de Poezie de la Bistriţa. M am bucurat şi nu m am bucurat. Ca un cârtitor veşnic, mi am spus atunci că puteau să mă fi chemat cu un an, doi în urmă, când îmi apăruse spaţiu privat, nu acum, când aveam un copil de câteva luni şi eu nu mai eram nimic. Ce să fac eu, mămică şi gospodină, printre poeţi ? Totuşi am acceptat invitaţia şi, după o călă­torie lungă pe care Eva a suportat o fără nicio pro­blemă, dar în timpul căreia eu m am stresat teribil, am ajuns la Bistriţa. Înainte de a pleca răsfoisem zadarnic notiţele mele vechi şi nu am găsit nimic decent, care să poată fi citit acolo. E drept, aveam o carte din care nu citisem niciodată sau, oricum, foarte rar, dar ţinea deja de trecut. Poezia e la Bistriţa, aşa se numeşte festivalul, iar eu atunci nu puteam citi asta decât ca pe o amară ironie la adresa mea, ultima persoană care şi ar fi găsit loc într un oraş poetic. Nu puteam să mă sincronizez deloc cu programul festivalului, Eva se culca devreme, eu însămi îmi doream mai degrabă să dorm decât să ascult poezie sau muzică sau să socializez şi mă uram pentru asta, eram un extraterestru. Înainte refuzasem o invitaţie la un atelier de traduceri cu nişte poeţi israelieni şi îmi tot reproşam că nu am refuzat şi acum.

Îmi amintesc lectura mea, era în Sinagoga din Bistriţa, mă îndreptam spre scenă când am auzit din sală „Ia uite o, mă !“ cumva admirativ şi cu curiozi­tate, genul de remarcă de care m aş fi bucurat cu câţiva ani în urmă, când nu voiam decât să demon­strez şi să scandalizez şi să ridic sprâncene. Acum însă nu mai voiam nimic. Doar să mi găsesc nişte cuvinte. Nişte idei. Să fac ceva din noua mea viaţă, de mămică şi de gospodină, în care mă simţeam minunat, deşi eram conştientă că nu se face. Cum să te simţi minunat în faţa oalei de supă, ori eşti artistă ori ce ? ! Eşti artistă sau asta a fost ultima fron­tieră ? ! După lectură, Marta Petreu m a felicitat, adă­ugând că textele trebuie îmbunătăţite, aş putea să i le trimit şi să mi le retuşeze. Cartea apăruse deja de trei ani şi eu ştiam că niciun cuvânt nu era în plus, niciun cuvânt nu era în minus. Nu putea fi retuşată. Era bună sau proastă. Şi poate ultima. Atât. Iar eu, o intrusă.

Eva se apropia de un an şi eu am scris într o lună un roman pentru copii pe care l am trimis la concursul organizat de Editura Arthur. Era un pre­miu mare, pe lângă publicarea romanului, şi noi aveam nevoie de bani. Nu am câştigat. Am însă în computer acel text, care mi e drag şi pe care aş vrea să l public într o zi, pentru că are în el şi speranţă, şi amărăciune, şi teamă, şi eroism, şi prietenie, adică exact ingredientele pe care le avea sau de care avea nevoie viaţa mea atunci. Mintea mea funcţionează mai bine dimineaţa, aşa că la 5:00 eram în bucătărie, în faţa laptopului, cu o ceaşcă de cafea, scriind, la început cu mari ezitări, apoi din ce în ce mai sigură. Aveam la dispoziţie maxim două ore, uneori nici atât. Pentru că dacă Eva sim­ţea că nu sunt lângă ea, imediat se trezea şi cu ea trează nu puteam, şi nici acum, când are aproape trei ani, nu pot să fac nimic. Eram obosită mai tot timpul, intram în baie şi stăteam minute lungi, fan­tasmând asupra căzii, îmi spuneam că aş putea să aduc o pătură sau, mai bine, pilota de iarnă, să o înghesui în cadă şi să dorm acolo.

Când am aflat că sunt gravidă, eram deja înscrisă la masterat la CESI. Îmi plăcea enorm, era exact ceea ce dorisem să găsesc în facultate, efervescenţă şi teorie multă şi discuţii şi artă, mă simţeam inspi­rată, aveam idei şi credeam că o să mişc lumea. Am rămas însărcinată şi am avut un scurt moment de panică. Ce fac acum ? Urma să nasc la începutul celui de al doilea an, aşa că am decis imediat să mi îngheţ anul, chiar dacă am pierdut bursa. Am făcut bine că nu i am ascultat pe cei care spuneau să merg în continuare, că fetiţa va fi mică şi voi avea timp de citit şi de scris. Nu ai timp, dar nu ai nici spaţiu emoţional şi mental pentru aşa ceva. E greu şi fizic. Te mulgi, laşi lapte sau cum a făcut o cunoş­tinţă : ieşea în pauze şi alăpta copilul pe care îl adu­cea soţul cu maşina. Aşa că primul an al Evei a fost şi al meu. Eram acelaşi trup. Am reluat masteratul când Eva a împlinit un an, a fost foarte greu, la fel, cu scris şi citit noaptea. Lucrarea de disertaţie mi am scris o după un alt an, când Eva avea deja doi ani jumate, a fost şi mai difi­cil. Reuşisem însă să mi creez un ritm al meu, două ore dimineaţa de la 4:00 la 6:00 şi încă o oră două la somnul ei de prânz, scriam astfel două trei pagini de zi.

La cursul de Video, într o discuţie despre 4,3,2, Erwin Kessler a spus ceva gen : „Avortul… mare lucru. Ca şi naşterea, nu i mare lucru“. Exact, du te, te rog, şi naşte natural, chiar şi cu epidurală, şi vor­bim după aia despre mărimea lucrului !

La câteva luni de la naştere, a avut premiera un film la care scrisesem voice over ul, Crulic, şi m am dus să l văd, la vizionarea de presă. A fost prima mea ieşire şi a fost foarte apăsătoare. Îi lăsasem lapte acasă, dar ştiam că Eva nu lua biberonul, mi se părea că se prăbuşeşte lumea în cele trei ore cât aş fi lipsit. Am stat ca pe ghimpi, am ieşit din sală de cum a început să curgă genericul. Nu s a întâm­plat nimic, dar acest sentiment de panică, libertate, dependenţă, goliciune şi dor – greu de scris, de descris şi greu de definit – a rămas cu mine şi apare ori de câte ori eu şi Eva suntem despărţite. E un sentiment minunat, o prietenă îl descria prin a avea două inimi, una care bate în tine, alta care bate în afara ta, undeva departe, al cărei sunet tot încerci să l prinzi. E o lucrare a Liei Perjovschi, reprezentând harta drumurilor ei în Viena. Lucrarea asta m a urmărit tot timpul. Îmi imaginam propria mea hartă, cu dru­murile mele în spaţiul apartamentului şi rar, foarte rar, în afară, la piaţă, supermarket, vreun film sau spectacol. Era iarnă şi nu mi doream nimic. Decât să dorm. Nu vreau să spun că aşa este şi aşa tre­buie să fie cu toate mamele. Dar pentru mine a fost mai comod să mi limitez drumurile, eram oricum foarte obosită, eram şi foarte stresată, era o neno­rocire dacă venea ora de somn a fetei şi nu eram acasă. Parţial, lucrurile au rămas la fel. Dacă e obo­sită, se lasă tot timpul cu urlete, trebuie să fim în apropierea unui pat.

Pe harta aceasta a mea nu exista niciun spaţiu pentru scris. Umblam într o parte şi n alta în apar­tamentul nostru de două camere şi nu scriam nimic. Spălam vase şi făceam supe peste supe peste supe – ce bine a fost până la şase luni, când nu trebuia să fac nimic pentru a o hrăni pe Eva –, mai făceam curat când şi când, dar gândul de a scrie ceva pur şi simplu nu exista.

Pe la şase luni, în diverse conversaţii, a început să apară întrebarea : „O să scrii despre această expe­rienţă ?“. Probabil, răspundeam, da, poate o să scriu. Pentru că nu eram sigură. Întotdeauna mă simţisem o intrusă în literatură, mă şi comportam ca atare, tot timpul dădeam bir cu fugiţii. Acum era şi mai complicat. Nu mai eram deloc sigură de mine. Scrisesem între timp, împreună cu R., textul unui spectacol pentru copii, dar cum amândoi eram nemulţumiţi de rezultat, nesiguranţa mea se adân­cea, iar eu, deşi într un fel eram convinsă că o să scriu, nu ştiu cum, când şi ce, dar o să scriu, acum eram tristă şi neajutorată şi fără un timp în care să construiesc. Textul acesta nu fusese neapărat o cre­aţie, adică nu îl percepeam aşa, la fel cum nu per­cepeam ca fiind o creaţie contribuţia mea la alte două filme ale Ancăi Damian, cu toate că şi acolo lucrasem tot cu cuvinte, tot cu limbaj. Dar erau mai degrabă lucruri precise, în care era imposibil să inventezi.

Sigur, aş scrie, îmi răspundeam mie, dar cum să o fac ? Adunasem în minte tot felul de bucăţi, citeam dezordonat, teorii ale vizualului şi cărţi de paren­ting şi despre cum să rezolvi problemele de somn ale copilului. Uneori îmi făceam nişte notiţe într un carneţel jerpelit pe care îl luam după mine peste tot, la baie, la bucătărie, în dormitor. Dar nu mai vedeam mare lucru, iar vizualul fusese pentru mine tot timpul o sursă de inspiraţie. La un moment dat, în primăvara lui 2014, am început să strâng într un document toate bucăţile pe care le aveam şi toate notiţele pe care mi le făcusem. Se adunaseră în timp şi câteva link uri cu tot felul de chestii care aveau legătură cu maternitatea. Aveam nişte voci, le am editat şi suprapus şi combinat cu primele sunete ale Evei şi cu inimioara ei aşa cum o auzeam înainte de naştere, când făceam NST (Non Stress Test), înregistrasem de a lungul timpului tot felul de sunete : Eva râzând, Eva în cadă, Eva văzând sânul şi pregătindu se să sugă, sunete de jucării. Le am numit poeme audio. Înainte a fost însă un stencil, Femeia în misiune patriotică, pe care l am realizat împre­ună cu Andrei Gamarţ – el e artist, eu nu am mai făcut un stencil în viaţa mea – pentru zidul de lângă Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu (proiect al lui Dan Perjovschi). Aveam deci nişte bucăţi, diferite prin textură, dar asemănătoare, erau toate despre mater­nitate şi despre mine. Nu erau însă ceva anume, nu le puteam numi poezie sau eseu sau mai ştiu eu ce, nici eu nu mai eram ceva anume, în definitiv ce eram ? Eram mamă, sigur, dar eram o mamă bună ? Lucram în continuare în presă şi îmi plăcea ceea ce făceam, dar tânjeam uneori după viaţa mea dina­mică de dinainte, când nu mi scăpa nimic, citeam şi vedeam tot, acum mi se părea că nu mai ştiu nimic şi, mai grav, nici nu mă mai interesa. Totul era derizoriu.

Deşi nu mi stă în fire să mă consult în timp ce lucrez, de data asta i le am arătat lui R., şi text, şi sunete, şi ce mai aveam eu. Tocmai pentru că îmi eram teamă, teamă că nu iese nimic, că o să rămân cu această întrebare, dacă nu cumva s a încheiat totul, aşa cum s a întâmplat pentru multe scriitoare. Dar R. a zis sunt foarte mişto, hai să facem un spec­tacol. Şi am făcut un spectacol.

Cel mai mult m a afectat schimbarea relaţiilor cu prietenii. Când ne am căsătorit, nu am vrut nuntă, doar o petrecere cu prieteni şi rude foarte apropi­ate (adică părinţi, fraţi şi doi veri), chiar dacă asta a însemnat o mare mâhnire pentru părinţii noştri, care ar fi vrut rochie, dans şi dar. Ce ne interesa pe noi ? Noi nu îi voiam alături decât pe cei pe care îi iubeam. Şi erau atât de mulţi, prietenii noştri, şi noi atât de fericiţi. Acum facem când şi când inventarul. O persoană pe care nu ai mai văzut o şi cu care nu ai mai vorbit de luni de zile se mai numeşte prie­ten ? Dar cei cu care te vezi o dată la câteva luni, mai mult întâmplător decât programat, şi cu care nu mai ai ce să ţi spui se mai numesc prieteni ? Există vreun cuvânt cu care să denumeşti pe cineva care ţi a fost prieten şi care acum nu mai are chef de tine pentru că unde eşti tu e şi copilul, aşa că nu îţi mai răspunde la telefoane, la mesaje etc. ? Dar pe cei cunoscuţi recent, pe care îi întâlneşti doar în parc cu copiii, dar care, culmea, au ajuns să ştie mai multe despre tine decât prietenii din liceu ? Dar pe mămica primei prietene din viaţa fiicei tale, prima prietenă adevărată, de mers de mână şi îmbrăţişat, de spus noapte bună la geam în fiecare seară şi bună dimineaţa, tot la geam, în fiecare dimi­neaţă – Cred că Jane doarme deja… Oare Jane s a trezit ? Oare ce face Jane ? Poate îşi ia micul dejun… – şi care, printr o potriveală, locuieşte în State, şi cu care mai comunici doar prin e mail, şi visezi să o vizitezi într o zi de dragul fetelor, pe această fată cum o numeşti ?

Aşa că de la un moment dat încolo visez la un proiect, care nu este neapărat carte, adică nu în prima lui fază, încă mă gândesc la el şi probabil o să l fac cândva. Ceva pentru cei despre care ştiu sigur că mi au fost prieteni şi pe care acum nu mai ştiu cum să i numesc. Pentru cei pe care nu i am cunoscut, dar cu care am ajuns să mă văd şi să vor­besc zilnic şi pe care iar nu ştiu cum să i numesc. O experienţă pentru ei, pentru că mi e dor de ei, pentru că vreau să stăm de vorbă, pentru că, chiar dacă totul pare că s a schimbat, unele lucruri nu se schimbă de fapt niciodată.

http://totb.ro/scriitoarele-din-romania-povestesc-cum-aducerea-pe-lume-a-unui-copil-le-a-schimbat-viata/