Dincolo de monotonie: coduri de lectură ale limbii de lemn

Dincolo de monotonie: coduri de lectură ale limbii de lemn
Rodica Zafiu

Universitatea din Bucureşti

Descrierile discursului totalitar comunist – pentru care, în bibliografia românească din ultimele două decenii, s-a încetăţenit denumirea limbă de lemn¹ – ajung aproape întotdeauna la formule care neagă caracterul său comunicativ, insistând asupra ritualizării (limbaj de incantaţie, Thom 1987, woodoo language, Manoliu Manea 1993: 248), a golirii de sens (limbaj monoton, repetitiv, clişeizat) şi a ficţionalizării, a lipsei de legătură cu realitatea (limbaj autosuficient, Thom 1987; limbaj opac, Teodorescu 2000: 187-188).

În contradicţie cu aceste formule, care atrag atenţia asupra devierilor de la prototipul unei comunicări politice şi al comunicării în genere, dar riscă să conducă la o simplificare a fenomenului şi la pierderea din vedere a unora dintre caracteristicile sale, ne propunem să urmărim, complementar, felul în care limba de lemn comunica, totuşi, prin mecanismele implicitului (aluzie, eufemism etc.), o serie de informaţii, pentru descoperirea cărora era necesară activarea unor coduri de lectură.

Specificul limbii de lemn este dat, în ultimă instanţă, de contextul politic în care discursurile alternative nu se mai pot manifesta şi ideologia oficială se impune prin constrângere. În afara dialogului real, a posibilităţii de contrazicere, într-o situaţie în care deliberarea şi persuasiunea nu mai sunt necesare, pentru că acţiunile se decid unilateral, limba de lemn, care proliferează în aproape toate zonele discursului public, pierde multe din caracteristicile unui limbaj politic autentic. Totuşi, chiar dacă exacerbează anumite trăsături negative ale limbajului politic (clişeizarea, simplificarea, ritualizarea, eufemizarea), limba de lemn continuă să transmită conţinuturi ideologice şi chiar informaţii despre acţiunea politică imediată.

Ca şi în codul diplomatic, existenţa clişeelor şi a eufemismelor nu exclude informaţia, pe care mesajul o transmite tocmai prin minima variaţie în clişee. De fapt, discursul în limba de lemn, ca orice tip de discurs, transmite informaţii intenţionat şi neintenţionat, prin ceea ce afirmă explicit, dar şi prin ceea ce ascunde, omite, lasă să se întrevadă fără să vrea (de exemplu, prin polemica disimulată şi prin încercările de autojustificare)². E ceea ce le permite, în epocă şi ulterior, atât cetăţenilor obişnuiţi, cât şi politologilor şi istoricilor, să supună mesajele puterrii totalitare unei lecturi critice³.

1. Viziunea din interior
Descrierea din interior a discursului totalitar este total diferită de percepţia exterioară: cei care l-au perpetuat îl prezintă de multă ori, cu toată convingerea, ca pe un discurs normal, înzestrat cu stil şi idei, în care îşi poate face loc originalitatea.

Unul dintre autorii discursurilor lui N. Ceauşescu vorbeşte în asemenea termeni despre textele produse, descriind procesul de creaţie colectivă: „gândirea lui mi-a dat mult de furcă până când am reuşit să o pătrund, pentru că era încâlcită şi, mai ales, exprimată primitiv şi rigid” (Popescu 1994: 74); „am început să completăm, să dezvoltăm, să precizăm ideile, să introducem idei noi”; „în final, l-am luat în mână ca pe o bijuterie” (p. 112). Judecata finală este deconcertantă, contrazicând total ideea de monotonie a limbii de lemn: „raportul lui Ceauşescu cred că poate fi comparat cu un capitol dintr-un roman captivant” (p. 122).

Asemenea mărturii, oricât ar părea de aberante, dovedesc că, cel puţin pentru o categorie restrânsă de indivizi, din interiorul sistemului, textele în limbă de lemn apăreau ca un obiect legitim de lectură şi apreciere.
2. Situaţii, contexte, tipuri de texte
Ne propunem să temperăm tentaţia actuală de a considera – cel puţin din perspectiva analizei de discurs – textele în limbă de lemn ca identice, perfect echivalente şi nonsemnificative. Discursul totalitar este uniform în structurile sale lingvistice, dar destul de diferit în ceea ce priveşte situaţiile de comunicare şi raporturile dintre participanţi. Varietatea se înregistrează pe axa istorică, dar şi sub raport sociolingvistic, în funcţie de puterea relativă a emiţătorului şi de caracterul formal sau informal al situaţiei.

Diferenţe clare apar în evoluţia istorică. Discursul totalitar românesc din perioada comunistă manifestă o vizibilă uniformitate în timp, mai ales în privinţa unor clişee şi structuri sintactice şi retorice (stilul nominal, cuplul de sinonime, epitetul ornant etc.); sunt însă evidente şi diferenţele, manifestate în special în gradele de agresivitate şi de informativitate. Mai violent, dar şi mai deschis, limbajul din perioada de luare a puterii e destul de bogat în informaţii, în special din sfera conflictualităţii (desemnează duşmanii şi aliaţii, stabileşte ţintele atacului, îndeamnă la acţiune imediată). În perioada de stabilitate a regimului, deja consolidat şi deţinând pârghiile controlului poliţienesc, textele sunt mult mai neutre, violenţa se retrage din prim plan, iar ceremonia obligatorie de afirmare a satisfacţiei reduce din capacitatea discursului de a vehicula informaţie.

O opoziţie netă este şi cea dintre discursurile puterii şi discursurile-ecou sau de răspuns: cantitatea de informaţie variază în funcţie de apropierea de centrul de decizie. Într-un regim totalitar, care doar mimează un dialog democratic, discursurile puterii (şi, în anumite perioade, şi cele care le retransmit, interpretându-le) au dreptul să transmită informaţii, ale căror efecte asupra societăţii pot fi imediate şi majore. Discursul liderului putea să anunţe schimbări politice şi economice, semnalând modificări ale dogmei, reorientări în politica externă şi acţiuni viitoare în administraţia internă. Discursurile de răspuns (de exemplu: telegramele de adeziune) nu aveau dreptul de a inova, fiind doar repetitive, confirmative, celebrative.

În plus, între textele vremii trebuie stabilită o ierarhie a puterii de comunicare şi a informativităţii şi în funcţie de caracterul formal/informal al situaţiei (Papadima 1992). În mod tipic, mai dense în elemente concrete şi informative erau comunicările în contexte mai puţin publice, în care reprezentanţi ai puterii anunţau sau reafirmau mai direct regulile ascunse ale jocului.

Aşadar, discursul cel mai direct şi mai informativ e de căutat în anii ’50, în intervenţiile principalilor deţinători ai puterii, în şedinţe secrete; discursul cel mai monoton şi lipsit de interes se acumulează, în anii ’80, în „luările de cuvânt” la congrese şi conferinţe ale unor membri neînsemnaţi ai sistemului.
3. Tipuri de informaţii

Principalele informaţii pe care le transmite limba de lemn privesc atât actul de comunicare (locutorii aflând ce trebuie să spună şi care este raportul de forţe în care se află cu interlocutorii lor), cât şi realitatea exterioară (reflectată în date, de obicei indirecte, despre situaţia economică şi politică şi despre consecinţele acesteia asupra propriei existenţe).

Dogma: ce trebuie spus

Comunicarea în limbă de lemn are o latură, deloc neglijabilă, de metacomunicare. Locutorii autorizaţi de sistem transmit regulile de interpretare: definirea termenilor, modul în care trebuie înţeles mesajul politic. În perioada totalitarismului comunist, controlul asupra interpretării era realizat de intruziunile ideologice în dicţionare, de presă şi mai ales de orele de „învăţământ politic”. În dezbaterile regizate, reprezentantul puterii transmise ierarhic de la centru avea rolul de a evalua, de a corecta şi a reformula:

mi se pare că tov. Jar a vorbit despre un conflict între Vasile Luca şi tov. Gheorghiu-Dej. Or, acesta nu este un fel de a pune problema. Aici nu este vorba de niciun fel de luptă personală. Aici este vorba de linia partidului reprezentată de tov. Gheorghiu-Dej şi este vorba de linia deviatoare reprezentată de Vasile Luca (Şedinţa 1952, p. 107);
Nu vreau să jignesc pe nimeni aici, nici pe scriitori, şi cu atât mai puţin literatura, dar discuţiile au fost destul de limitate, înguste (Stenograma 1971, p. 161);

Se pare că nu sânt înţelese câteva lucruri elementare (Stenograma 1971, p. 164).

Discursul totalitar comunica, astfel, reguli de comportament verbal, importante pentru supravieţuire. Reformulările nu erau receptate, în contextul dat, ca simple polemici, exprimări ale unui punct de vedere diferit, ci ca impunere autoritară a versiunii oficiale, unice. Controlul asupra aplicării acestor reguli se realiza prin mecanismele cenzurii.

Negarea unui termen sau a unei formulări nu face însă ca acestea să fie mai puţin prezente în discurs. Dimpotrivă, negaţia vehementă atrage atenţia asupra punctului sensibil, sugerând o ipostază mai plauzibilă a realităţii.

Raportul de forţe: cine decide

Discursul oficial din perioada comunistă avea în primul rând rolul de a reconfirma relaţiile de putere şi de a ocupa spaţiul în care ar fi putut să apară discursuri alternative. Chiar monotonia sa era semnificativă, transmiţând un ethos de continuitate şi stabilitate, imaginea unei forţe care controlează, fără a avea nevoie să seducă.

E caracteristică pentru discursul politic totalitar şi referirea la raportul de forţe între locutori: deţinătorul puterii îi aminteşte adesea interlocutorului că nu are dreptul la opinie. Evaluarea raportului de forţe este esenţială pentru reglarea comportamentului. La o întâlnire cu scriitorii şi publiciştii, şeful statului le atrage acestora atenţia asupra lipsei lor de importanţă şi de putere:

Mie mi se pare însă că, câteodată, unii – chiar şi unii scriitori, sau unii literaţi – se supraapreciază pe ei înşişi, locul pe care-l ocupă în societate. Vedeţi dumneavoastră, până la urmă, dezvoltarea conştiinţei umane n-a început cu scriitorul. Progresul conştiinţei umane nu se datorează scriitorului; este, totuşi, un adevăr de care va trebui să ţinem seama (Stenograma 1971, p. 163);

toată presa este de partid, nu există presă fără de partid în România, aşa cum nu există literatură fără de partid; trebuie să fie clar, tovarăşi, că atunci când vorbim de rolul conducător al partidului, înscris în Constituţie, înseamnă că rolul acesta de conducător cuprinde toate sferele activităţii, inclusiv presa (Stenograma 1971, p. 173).
Dincolo de mărcile discursive de modalizare, concesie şi atenuare (mi se pare, până la urmă, totuşi) şi de caracterul generic şi aparent obiectiv al enunţului, fragmentele de mai sus sunt cât se poate de clare în a reafirma (este... un adevăr; trebuie să fie clar) dezinteresul pentru interlocutor şi autoritatea puterii totalitare.
Situaţia: cum stăm

Discursurile oficiale (în ultimele decenii, doar cele prezidenţiale) lăsau să se întrevadă, în spatele frazeologiei aproape identice, semne ale schimbărilor politice şi administrative. Chiar situaţia economică şi socială dezastruoasă se reflecta, într-un mod indirect, în formulele vagi şi eufemistice ale scurtelor secvenţe critice, consacrate „aspectelor negative” („o serie de stări de lucruri negative”, „nerealizările înregistrate”, CN 1987) sau în apelurile şi previziunile lansate:

să dezvoltăm tot mai puternic spiritul de sacrificiu (CN 1987);
până în 1990, ţara noastră trebuie să depăşească stadiul de ţară socialistă în curs de dezvoltare şi să treacă la un stadiu nou, superior – cel de ţară socialistă mediu dezvoltată (CN 1987).
Apelurile repetate la spiritul de sacrificiu sunt un indiciu clar al situaţiei economice a ţării, iar prin raportare la stadiul superior, care este cel mediu, formula „în curs de dezvoltare” se decodează ca fiind un eufemism pentru „submediu” sau „subdezvoltat”.

Lectura critică înregistrează în primul rând omisiunile, astfel că enunţul hiperbolic şi euforizant

din punct de vedere social, România, prin realizarea principiilor socialiste de proprietate, de repartiţie, de etică şi echitate, se află cu mult înaintea celor mai dezvoltate ţări capitaliste (CN 1987)
produce automat presupunerea că din punct de vedere economic lucrurile stau cu totul altfel.

Chiar banalele reportaje descriu ­– cu intenţii de elogiere – situaţii care, raportate la standarde de normalitate, îşi pun în evidenţă caracterul aberant şi contraproductiv. Sub semnul ideologic al muncii neîntrerupte (aplicare automată a sloganurilor epocii), sunt descrise scene în care efectele reale nu pot fi decât oboseala şi ineficienţa:

Începem treaba dimineaţa, imediat ce se poate intra în lanuri, şi o încheiem seara târziu. Combinele se reglează permanent, iar descărcarea recoltei se face din mers, fără să se piardă vremea (După seceriş..., 1989).
O lectură critică a unui articol encomiastic din Scânteia (2.02.1978) îi permitea lui Virgil Ierunca să identifice, în transparenţa unor formule amplificate emfatic („nucleul unei estetici a realismului contemporan situat în descendenţa certă a celui mai valoros realism românesc şi universal”), principala presiune ideologică a momentului: „revenirea spre un neorealism socialist” (Ierunca 1994: 199). Un alt adevăr neplăcut transpus în formulele euforice oficiale îl constituia presiunea propagandei, îndreptată spre uniformizarea şi nivelarea gândirii (în limba de lemn: „«modelarea conştiinţelor» ce duce la «realizarea unităţii de gândire şi simţire a viitoarei umanităţi”, Ierunca 1994: 201).
Consecinţele: ce vom păţi

Unele dintre mesaje realizează direct sau indirect acte de limbaj agresive: injoncţiuni, ameninţări, denunţuri etc. Adresate unor categorii sociale sau unor indivizi anume, ele sunt receptate ca având relevanţă directă asupra vieţii de zi cu zi, ceea ce stimulează interesul şi lectura critică.

Astfel, o reafirmare a tezei conform căreia ideologia oficială este obligatorie pentru literatură nu era receptată de scriitori ca un simplu clişeu, ci ca o ameninţare la adresa oricui ar fi încercat o altă cale. Mai mult: apărută după o perioadă de relativă deschidere culturală, o asemenea formulare anunţa reinstaurarea celui mai dur dogmatism:

cred că nu a fost întâlnire pe care am avut-o, în care să nu spun cu toată tăria că nu putem admite în literatura românească o altă concepţie decât concepţia materialist-dialectică, filozofia materialist-dialectică despre lume şi despre societate. Asta este problema care se pune, tovarăşi! (Stenograma 1971, p. 167).

Dincolo de formularea indirectă (prin analogie) şi de maximă generalitate, citatul de mai jos avertizează foarte clar asupra faptului că devierile ideologice vor fi interpretate ca acte de trădare – deci aspru pedepsite:
România, poporul român s-a dezvoltat în condiţiuni grele iar cei ce nu au mers în pas cu poporul, cu lupta de eliberare naţională şi socială, n-au putut fi consideraţi decât aşa cum au fost, de fapt, ca trădători – şi trataţi ca atare. Citiţi şi această istorie a României! Credeţi că astăzi noi putem fi mai indulgenţi decât strămoşii noştri? Putem să fim, într-adevăr, mai îngăduitori decât strămoşii noştri, în numele aşa-zisei libertăţi de creaţie? (Stenograma 1971, p. 169).
Presa vremii îşi manifestă puterea (foarte limitată, delegată) prin reportajele care vizează „aspecte negative” şi care devin acte de veritabilă delaţiune:
Ne-a surprins faptul că nici unul dintre aceşti delegaţi nu au remarcat că o serie de autocamioane şi remorci sosesc la baza de recepţie fără prelate existând astfel riscul să se risipească produse pe traseu sau să se degradeze recolta din cauza intemperiilor aşa cum s-a întâmplat în ziua raidului nostru. Iată numerele câtorva camioane care transportau orz fără prelate pe o ploaie torenţială: 21 CT 1118; 31 CT 5459; 21 CT 1101; 23 BC 2367 (Popovici 1989).
Conform mărturiilor din epocă, delaţiunile din presă aveau de obicei consecinţe serioase, atrăgând sancţiuni şi anchete.
4. Coduri de lectură
Ce elemente declanşează o lectură critică, atentă la presupoziţii şi inferenţe, care să treacă dincolo de recunoaşterea clişeelor din textele oficiale? Semnale tipice – dar ambigue şi dependente de context – sunt eufemismul, aluzia, (prin ricoşeu) emfaza, precum şi anumite cuvinte cheie. În genere, informaţia căutată de ascultător/cititor este cea negativă; informaţiile pozitive nu sunt credibile, fiind interpretabile ca propagandă în favoarea regimului. Cel mult, pot considerate veşti pozitive (transmise involuntar) anumite omisiuni (renunţarea la anumite clişee poate semnala o relaxare a politicii de represiune, o deschidere culturală; dispariţia unor nume semnalează ieşirea – uneori brutală – a purtătorilor acestora de pe scena politică etc.).
Participarea

Decodarea mesajului în limbă de lemn presupune mai întâi înregistrarea ca semnificativă a participării la comunicare: actul de a lua cuvântul, colaborarea la un volum omagial etc. erau interpretate ca acte de consimţire, de colaborare cu regimul. Din acest punct de vedere, discursurile conformiste, epidictice, de elogiu al conducătorului, discursurile-ecou ale „reprezentanţilor maselor” transmiteau, ritualizat, un mesaj de supunere necondiţionată.

Conformismul discursului şi repetarea monotonă a clişeelor apar tot ca un act de supunere, dar pot fi interpretate şi ca neimplicare; în vreme ce încercarea de a varia stilistic clişeele, de a aduce elemente noi, ornante sau chiar paradoxale asociază actului de supunere o tendinţă de autoafirmare şi semnalează un angajament mai profund, care mimează entuziasmul.
Eufemismul

Enunţarea eufemistică şi cea aluzivă pot anula valorile care se atribuie în mod curent vagului şi nedeterminării din limba de lemn. Expresiile vagi, generice şi impersonale nu transmit doar impresia de neangajare şi lipsă de contact cu realitatea; ele pot fi decodate şi ca evocări indirecte ale unor situaţii foarte concrete, imediate şi (de obicei) ameninţătoare:

s-a petrecut o seamă de fapte, s-a dezvăluit o seamă de lucruri (Şedinţa 1952: 103);
Există şi în domeniul nostru o anumită rămânere în urmă (Şedinţa 1952: 103).
Eufemismul este semnalat de un exces de atenuare, mai ales în situaţii în care gradualitatea nu e posibilă sau nu e relevantă:
cooperativa agricolă de producţie Negru Vodă care a declanşat secerişul cu întârziere justificând că lanurile nu ar fi coapte, ceea ce nu corespunde întru totul adevărului (După seceriş..., 1989).

Între secvenţele critice din discursurile prezidenţiale, din care am citat şi mai sus, există diferenţe minimale, dar care pot sugera trepte ale iritării; de la foarte vagul „existenţa unor lipsuri din diferite sectoare” (CN 1987), la: „avem încă serioase rămâneri în urmă” (CN 1987) „serioase lipsuri şi rămâneri în urmă” (CN 1987).

Aşadar, chiar dacă exprimarea poate părea vagă şi neangajantă, existenţa sistemului represiv o clarifică şi îi atribuie eficienţă. Unele ordine şi angajamente în formă impersonală sunt prea generale, simple formalităţi care vizează transmiterea unor semnale (că nemulţumirile sunt cunoscute şi situaţia este sub control):

se impun măsuri hotărâte pentru lichidarea grabnică a stărilor de lucruri negative (CN 1987).
Altele, în schimb, deschid drumul către măsuri cât se poate de concrete, care afectează viaţa de zi cu zi a indivizilor sau funcţionarea economiei:
trebuie să fie luate toate măsurile pentru lichidarea tendinţelor anarhice, care se mai manifestă în diferite sectoare, de a se cheltui mijloacele materiale şi financiare pentru construcţii de birouri, de alte spaţii, de hale (CN 1987).
Ca şi acumularea judecăţilor critice, referirile repetate la acţiunile necesare pot trezi o nelinişte justificată: „toate acestea impun ca o necesitate lichidarea cu desăvârşire a lipsurilor, a stărilor negative ce s-au manifestat în cursul acestui an”; „este necesar să fie luate măsuri hotărâte”; „de aceea sânt necesare măsuri hotărâte”; „se impun măsuri ferme”; „sânt necesare măsuri ferme”; „trebuie să stabilească măsuri şi orientări clare, ferme, în spirit revoluţionar” (toate exemplele sunt din CN 1987).

Aluzia

În anumite mesaje ambigue, lectura identifică, prin decontextualizare, semnificaţii punctuale, pe care cititorul le percepe ca aluzii (deci evocări divergente, intenţionate, ale unei tensiuni ascunse). Aluzia a fost o strategie discursivă utilizată mai ales de criticii regimului, de scriitorii disidenţi şi opozanţi care comunicau cu publicul în „limbajul esopic”, pentru că orice afirmaţie explicită le era interzisă de cenzură. Chiar texte de elogiere a puterii puteau fi citite în cheie aluzivă, în măsura în care, condamnând trecutul, foloseau formule aplicabile mai ales prezentului:

Citesc în Flacăra un articol al lui G., intitulat Ieşirea din dogmă, prost inspirat. Fiind destinat proslăvirii celor 15 „ani lumină”, se poate spune orice, aşa că foloseşte această formulă bună, chiar dacă la trecutul verbal: „univers umilit de dogmă” (Zaciu 1993: 142).

Mai surprinzător este faptul că şi reprezentanţii puterii foloseau aluzia: prizonieri ei înşişi ai limitelor impuse limbajului, nu puteau numi direct nemulţumirea populaţiei sau actele de nesupunere. În lungul său discurs la Conferinţa Naţională a P.C.R. din 1987, N. Ceauşescu citează din G. Coşbuc (Decebal către popor) pentru a le transmite celor care exprimau critici asupra situaţiei că nu admite această atitudine. Discursul oficial nu conţine nicio recunoaştere explicită a nemulţumirilor şi a protestelor cetăţenilor, dar citatul este elocvent – prin aluziile declanşate de termenii murmur şi a murmura:

Comuniştii, revoluţionarii trebuie să pună mai presus de toate interesele generale ale societăţii, interesele întregii noastre naţiuni!

Aş dori să repet din nou unele versuri ale poetului George Coşbuc, în care se spune că: Cei ce se luptă murmurând,/ De s-ar lupta şi-n primul rând,/ Ei tot atât de buni ne par,/ Ca orişicare laş fugar!/ Murmurul azi şi orişicând/ E plânset în zadar!

La baza întregii activităţi ideologice şi politico-educative trebuie să stea Programul partidului şi Programul ideologic (...) (CN 1987).

Prins între două fraze generale, care nu-l explică, citatul transmite mesajul că nemulţumirile publice sunt cu totul condamnabile (chiar dacă însoţesc o acţiune pozitivă) şi mai ales inutile.

Emfaza

Sublinierea unei idei (prin intonaţie, repetare, focalizatori sau orice alt mijloc) este un procedeu polemic, care presupune existenţa opiniei contrare. Orice emfatizare riscă să evoce, contraproductiv, o negaţie. În discursurile din ultimii ani ale lui N. Ceauşescu, un mijloc de emfatizare foarte folosit era formula retorică numai şi numai:

numai şi numai socialismul a asigurat deplina independenţa, bunăstarea şi fericirea (România liberă, 16.09.1989);

iată de ce subliniez – şi trebuie să subliniem continuu – că numai şi numai în condiţiile socialismului, sub conducerea gloriosului nostru partid comunist, am putut să realizăm această dezvoltare (ibid.);

Aceasta este numai şi numai datorită marii proprietăţi socialiste (ibid.).
Frazele citate trezeau cu uşurinţă, prin excesul sublinierii, ideea caracterului lor contestabil, evocând, împotriva intenţiilor locutorului, vocea critică a adversarilor regimului.
Cuvinte cheie

Mai multe cuvinte emblematice evocă în limba de lemn situaţii grave sau anunţă acţiuni periculoase. Astfel, mai ales în primele decenii ale puterii comuniste, termenul ascuţire semnalează o accentuare a conflictualităţii, intenţia puterii politice de a amplifica represiunea, cu justificarea unui adversar mai puternic sau a unei situaţii mai dramatice. Lichidarea consemnează sau anunţă măsurile cele mai drastice; controlul este receptat ca un apel direct la întărirea cenzurii şi a poliţiei secrete. În fine, sacrificiul (pe care l-am mai citat) evocă situaţia dramatică de sărăcie, criza în care se află ţara (descrisă, altminteri, ca fiind pe culmile progresului şi ale înfloririi):

într-un moment de mare încordare internaţională, de ascuţire a contradicţiilor pe plan mondial (N. Ceauşescu, ap. Sasu 2008, s.v. ascuţi);
lichidarea claselor exploatatoare şi victoria socialismului (N. Ceauşescu, ap. Sasu 2008, s.v. lichida);
Este necesar să se lichideze cu desăvârşire atitudinea de automulţumire (CN 1987);
să luăm măsuri hotărâte în direcţia întăririi controlului de partid, precum şi a controlului de stat în toate sectoarele de activitate (CN 1987);
Sânt unii care gândesc că acum avem o asemenea situaţie încât nu mai este necesar spiritul de sacrificiu (CN 1987).

Repetarea insistentă a unora dintre cuvintele emblematice, în anumite discursuri sau fragmente de discurs, întăreşte valoarea lor de semnal.

5. Concluzii
Discursul politic totalitar poate apărea, la o lectură decontextualizată, ca un şir monoton de generalităţi, o acumulare de clişee ridicolă şi ineficientă. În contextul epocii, pe fundalul acestei monotonii, variaţii aproape imperceptibile deveneau totuşi semnificative, transmiţând informaţii dinspre şi despre o structură de putere bine organizată, netransparentă şi ameninţătoare. Discursul politic trimitea, din mijlocul ceremoniei greoaie de celebrare a stabilităţii sale, semnale (intenţionate sau neintenţionate) de pericol sau de relaxare.

Codul mesajelor totalitare nu e un inventar explicit şi bine definit, ci reflexul spontan şi instabil al unor practici comunicative conflictuale. Comunicarea prin intermediul său este fundamental ambiguă, greoaie şi neeconomică.

BIBLIOGRAFIE
Guţu Romalo, Valeria, 2005, „Limba de lemn – concept şi percepţie istorică”, în Aspecte ale evoluţiei limbii române, Bucureşti, Humanitas Educaţional, p. 229-237.

Fidelius, Petr [Karel Palek], 1989, „The mirror of Communist Discourse", în Marketa Goetz-Stankiewicz (ed.), Good-Bye, Samizdat: Twenty Years of Czechoslovak Underground Writing, Evanston, IL, Northwestern University Press, 1992, p. 193-204.

Manoliu Manea, Maria, 1993, Gramatică, pragmasemantică şi discurs, Bucureşti, Litera.

Papadima, Liviu, 1992, „Homo duplex et le langage”, în ARA-Journal, 16-17, pp. 200–204.

Thom, Françoise, 2005 [1987], Limba de lemn, trad. rom., Bucureşti, Humanitas, 2005 (ed. I: 1993; ed. originală: La langue de bois, Paris, Juillard, 1987).

Sasu, Aurel, 2008, Dicţionarul limbii române de lemn, Piteşti, Paralela 45.

Teodorescu, Cristiana-Nicola, 2000, Patologia limbajului comunist totalitar, Craiova, Scrisul românesc.

Zafiu, Rodica, 2007, Limbaj şi politică, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.

SURSE
Popescu 1994 = Dumitru Popescu, Am fost şi cioplitor de himere, Bucureşti, Expres, 1994.

Stenograma 1971 = „Stenograma întâlnirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu activul Uniunii Scriitorilor”, în Liviu Maliţa (ed.), Ceauşescu – critic literar, Bucureşti, Vremea, 2007.

Şedinţa 1952 = Mihaela Cristea (ed.), Reconstituiri necesare. Şedinţa din 27 iunie 1952 a Uniunilor de Creaţie din România, Bucureşti, Polirom, 2005.

După seceriş..., 1989 = Ion Popovici, „După seceriş, cu toate forţele, la semănatul culturilor duble!”, în România liberă, 19.06.1989.

CN 1987 = Nicolae Ceauşescu, „Raportul cu privire la stadiul dezvoltării forţelor de producţie, al societăţii socialiste în general, al relaţiilor de producţie şi sociale, al democraţiei muncitoreşti-revoluţionare, al perfecţionării conducerii pe baza principiilor autoconducerii şi autogestiunii, al perfecţionării şi continuării procesului revoluţionar în noua etapă de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare a României spre comunism” [Raport la Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român], în România liberă, 15.12.1987.

Zaciu 1993 = Mircea Zaciu, Jurnal, I, Cluj-Napoca, Dacia, 1993.

Ierunca 1994 = Virgil Ierunca, Dimpotrivă, Bucureşti, Humanitas, 1994.

1 Preferăm să utilizăm în continuare sintagma limbă de lemn cu sensul său restrâns, limitat istoric – şi nu cu sensul mai larg, ca termen de evaluare negativă a discursului politic în genere. Conceptul poate fi totuşi aplicat cu folos, aşa cum arată Guţu Romalo 2005, oricărui discurs totalitar.

2 Acest tip de lectură critică a fost explicat de K. Palek: „the paradoxical result of all the verbal contortion is that the regime involuntarily provides us with a great deal of information about itself which we might not obtain otherwise” (Fidelius 1989: 193).

3 Multe dintre comentariile critice ale disidenţilor sau ale postului de radio Europa Liberă se bazau, în perioada totalitară, tocmai pe interpretarea „printre rânduri” a declaraţiilor oficiale, a presei de partid etc.