Dino buzzati

§

Domnului director, strict personal

DOMNULE DIRECTOR,

depinde numai de dumneavoastră dacă această mărturisire, pe care cu durere mă văd obligat să v-o fac, va fi salvarea mea sau va deveni pentru mine o totală ruşine, dezonoare şi ruină.

E o poveste lungă pe care nici măcar eu nu ştiu cum am reuşit s-o ţin secretă. Nici cei pe care-i iubesc, nici prietenii, nici colegii n-au avut vreodată vreo bănuială cât de mică.

Trebuie să ne întoarcem îndărăt cu aproape treizeci de ani. Pe vremea aceea eram simplu cronicar la ziarul pe care-1 conduceţi dumneavoastră astăzi. Eram zelos, plin de bunăvoinţă, harnic, dar nu străluceam în nici un fel. Seara, când încredinţam cronicarului-şef scurtele mele relatări despre furturi, accidente de circulaţie, ceremonii, aveam aproape totdeauna parte de umilinţa de-a mi le vedea masacrate, de-a vedea cum mi se taie pasaje întregi şi cum sunt complet rescrise, de-a vedea cum mi se fac corectări, ştersături, introduceri, interpelări de tot soiul. Deşi sufeream, ştiam că şeful n-o făcea din răutate. Ba dimpo­trivă. Adevărul e că eu nu aveam şi nu am nici o aptitudine pentru scris. Şi dacă nu mă concediaseră încă era din pricina zelului cu care adunam noutăţi cutreierând oraşul.

în ciuda acestui fapt, în adâncul sufletului meu clocotea o disperată ambiţie literară. Şi când apărea articolul vreunui coleg ceva mai puţin tânăr decât mine, când apărea cartea vreunuia de aceeaşi vârstă cu mine şi-mi dădeam seama că articolul sau cartea aveau succes, invidia îmi muşca din inimă ca o viperă.

Din când în când încercam să-i imit pe aceşti privilegiaţi scriind schiţe, bucăţi lirice, povestiri. Dar de fiecare dată, după primele rânduri, tocul îmi cădea din mână. Reciteam şi înţele­geam că treaba nu mergea de loc. Atunci mă apucau crize de descurajare şi de răutate. Durau puţin, din fericire. Veleităţile

46

mele literare aţipeau din nou. ueaba mă distra, mă gândeam la altceva şi în general viaţa mea decurgea destul de liniştit.

Până când într-o zi veni să mă caute la redacţie un bărbat pe care nu-1 văzusem niciodată. Să fi avut vreo patruzeci de ani, scund, plinuţ, cu o figură cam adormită şi neexpresivă. Ţi s-ar fi părut dezgustător dacă n-ar fi fost atât de potolit, manierat, umil. Umilinţa lui extremă era lucrul care te frapa cel mai mult. Spuse că se numeşte Ileano Bissat, că e din Trento, că e unchiul unui vechi coleg de liceu, că are nevastă şi doi copii, că pierduse din cauză de boală o slujbă de magaziner, că nu ştia ce Dumnezeu să facă să câştige nişte bani.

— Şi eu ce pot să fac? îl întrebai.

— Vedeţi? răspunse el făcându-se mic, mic de tot. Eu am slăbiciunea scrisului. Am făcut un fel de roman, nişte nuvele. Enrico (adică tovarăşul meu de liceu, ruda sa) le-a citit, zice că nu sunt rele, m-a sfătuit să vin la dumneavoastră. Dumnea­voastră lucraţi la un mare ziar, aveţi relaţii, aveţi oameni care să vă sprijine, aveţi autoritate, aşa că aţi putea...

— Eu? Dar eu sunt ultima roată la căruţă aici. Şi apoi ziarul nu publică scrieri literare dacă nu sunt semnate de nume mari.

— Dar dumneavoastră...

— Eu nu semnez. Eu sunt un simplu cronicar. Atâta ar mai lipsi. (Şi dezamăgitul demon literar mă străpunse cu un ac într-al patrulea spaţiu intercostal.)

Celălalt dădu la iveală un zâmbet insinuant:

— Dar v-ar place să semnaţi?

— Se înţelege. Dacă aş fi capabil!

— Ei, domnule Buzzati, nu fiţi aşa repezit. Sunteţi tânăr, aveţi tot timpul înainte. Veţi vedea, ascultaţi-mă pe mine. Dar v-am deranjat destul, acum mă duc. Uite, vă las aici păcatele astea ale mele. Dacă din întâmplare aveţi vreo jumătate de oră liberă, poate că vă aruncaţi ochii pe ele. Dacă nu aveţi timp, nu-i nici o supărare.

— Dar, vă repet, eu nu pot să vă fiu de nici un folos, nu-i vorba aici de bunăvoinţă.

47
— Cine ştie, cine ştie... Ajunsese la uşă şi-şi lua rămas bun înclinându-se până la pământ. Uneori, dintr-un fleac iese ceva Aruncaţi-vă ochii. Poate n-o să vă pară rău.

A lăsat pe masă o legătură de manuscrise. Acuma închipui-ţi-vă şi dumneavoastră ce chef aveam eu să le citesc. Le-am dus acasă, unde au rămas, pe un dulap, amestecate printre nişte vrafuri de alte hârtii şi cărţi, ceL puţin vreo două luni.

Nu mă mai gândeam absolut de loc la ele când, într-o noapte, neizbutind să adorm, îmi veni poftă să scriu o poveste. Idei, ca să spun adevărul, aveam puţine, dar la mijloc era tot blestemata aceea de ambiţie.

Dar în sertarul obişnuit nu mai era de loc hârtie de scris. Şi-mi amintii că printre cărţile de pe dulap trebuie să fie un vechi caiet abia început. Căutându-1, dărâmai un vraf de hârţoage care se răspândiră pe podea.

întâmplarea. în vreme ce le adunam, îmi căzură ochii pe o hârtie bătută la maşină care se desprinsese dintr-un dosar. Citii un rând, două, mă oprii surprins, citii până jos, căutai fila următoare, o citii şi pe aceea Apoi mai departe, şi mai departe. Era romanul lui Ileano Bissat.

Mă cuprinse o sălbatică gelozie care nu s-a potolit încă nici acum, după treizeci de ani. Dumnezule, ce treabă făcuse ăsta! Era stranie, era neobişnuită, era foarte frumoasă. Sau poate că foarte frumoasă nu era, poate nici măcar frumoasă, sau poate că era chiar urâtă. Dar se potrivea al dracului cu mine, semăna cu mine, mă învăţa să fiu eu. Erau, unul după altul, lucrurile pe care aş fi vrut să le scriu eu şi nu eram în stare. Lumea mea, gusturile mele, ura mea îmi plăcea la nebunie.

Admiraţie? Nu. Doar ciudă, şi chiar foarte puternică: pentru că exista cineva care făcuse tocmai lucrurile pe care de copil visasem să le fac eu, fără să izbutesc. Desigur, o coincidenţă extraordinară. Şi acum, mizerabilul acela, publicându-şi lucrările, avea să-mi taie calea El avea să treacă primul prin domeniul misterios spre care eu, cu o rămăşiţă de speranţă, îmi mai făceam încă iluzii că voi putea deschise o cale. Ce figură

aveam să fac, admiţând chiar că inspiraţia avea să vină, în cele din urmă, să mă ajute? Figura plastografului, a trişorului.

Ileano Bissat nu-şi lăsase adresa. Să-1 caut nu puteam. Trebuia să dea el singur semne de viaţă. Dar ce aş fi putut să-i

spun?

Mai trecu o altă lună, nesfârşită, înainte de a-şi face apariţia Era parcă şi mai îndatoritor, şi mai umil:

— Aţi citit ceva?

— Am citit, făcui. Şi rămăsei în cumpănă dacă trebuia să-i spun sau nu adevărul.

— Ce impresie aţi avut?

— Da... nu-i rău. Dar nu e cu putinţă ca ziarul nostru...

— Pentru că eu sunt un necunoscut?

— Exact

Rămase câteva minute pe gânduri. Apoi:

— Spuneţi-mi, domnule... Dar sincer. Dacă aţi fi fost dumneavoastră cel care ar fi scris lucrurile astea, şi nu eu, care sunt străin, n-ar fi existat posibilitatea publicării lor? Dumneavoastră sunteţi un redactor, dumneavoastră sunteţi din familie.

— Doamne Dumnezeule, nu ştiu. Desigur, directorul este un om cu vederi largi, destul de curajos.

Faţa lui cadaverică se lumină de bucurie:

— Şi atunci, de ce nu încercăm?

— Să încercăm, ce?

— Ascultaţi, domnule. Credeţi-mă. Eu am nevoie doar de bănuţi. Nu am ambiţii. Dacă scriu e numai ca să treacă timpul, în sfârşit, dacă dumneavoastră sunteţi dispus să mă ajutaţi, vă cedez totul, în bloc.

— Adică?

— Vi le cedez. Sunt lucrurile dumneavoastră. Faceţi cu ele ce credeţi de cuviinţă. Eu am scris, semnătura o puneţi dumneavoastră. Dumneavoastră sunteţi tânăr, eu am douăzeci de ani mai mult decât dumneavoastră, eu sunt bătrân. Să lansezi un bătrân nu aduce nici o satisfacţie. Iar criticii mai degrabă îşi îndreaptă atenţia spre băieţii care debutează. Vom avea, o să vedeţi, un succes uriaş.

48

49

— Dar ar fi o escrocherie, o exploatare mârşavă.

— De ce? Dumneavoastră mă plătiţi. Eu mă servesc de dumneavoastră ca de un mijloc pentru a-mi plasa marfa Ce-mi pasă mie că marca e schimbată? Afacerea merge. Important e ca scrierile mele să vă mulţumească.

— E absurd, absurd. Nu înţelegeţi la ce risc mă expun? Dacă lucrurile se descoperă? Şi apoi, odată publicate bucăţile astea, odată isprăvite muniţiile astea, eu ce mă fac?

— Vă stau pe-aproape, fireşte. Vă voi aproviziona trep-tat-treptat Uitaţi-vă la mine. Am eu mutra omului capabil să vă trădeze? De asta vă temeţi? Vai de capul meu.

— Şi dacă din întâmplare vă îmbolnăviţi?

— în perioada aceea vă veţi îmbolnăvi şi dumneavoastră.

— Şi dacă, după asta, ziarul mă trimite într-o călătorie?

— Vă voi urma.

— Pe cheltuiala mea.

— Păi, asta e logic. Dar mă voi mulţumi cu puţin. N-am apucături urâte.

Am discutat îndelung. Un contract necinsit, care m-ar fi pus la cheremul altuia, care se preta la cele mai monstruoase şantaje, care putea să mă târască în scandal. Dar tentaţia era prea mare, scrierile acelui Bissat îmi păreau prea frumoase, mirajul faimei mă fascina prea mult.

Condiţiile acordului erau simple. Ileano Bissat se obliga să scrie pentru mine tot ceea ce aş fi dorit, lăsându-mi dreptul să semnez; să mă urmeze şi să-mi fie aproape în caz de călătorie şi îndatoriri gazetăreşti; să păstreze cel mai desăvârşit secret; să nu scrie nimic pe cont propriu sau pe contul unei terţe persoane. Eu, în schimb, trebuia să-i cedez optzeci la sută din câştig. Şi aşa s-a şi întâmplat

M-am prezentat la director rugându-1 să citească o povestire de-a mea El m-a privit într-un fel anume, mi-a făcut cu ochiul şi a vârât scrierea într-un sertar. M-am retras liniştit. Era primirea la care mă aşteptam. Aş fi fost un idiot să mă aştept la

mai mult. Dar nuvela (lui Ileano Bissat) era de mâna întâi. Aveam multă încredere.

După patru zile povestirea apărea în pagina a treia, spre stupoarea mea şi a colegilor. A fost un lucru care a făcut vâlvă. Şi grozăvia e asta: că înainte de-a mă frământa de ruşine şi de remuşcare, mă simţii satisfăcut. Şi savurai laudele ca şi cum mi s-ar fi cuvenit cu adevărat mie. Şi mai-mai că-mi venea să cred că povestirea o scrisesem cu adevărat eu.

Urmară alte „elzeviruri", apoi romanul care făcu vâlvă. Devenii un „caz". Apărură primele mele fotografii, primele interviuri. Descopeream în mine o capacitate de minciună şi o neruşinare pe care nu le-aş fi bănuit niciodată.

în ceea ce-1 privea Bissat, fu ireproşabil. Consumată can­titatea primară de povestiri, îmi furniza altele, care-mi păreau unele mai frumoase decât altele. Şi rămase scrupulos în umbră. Neîncrederile în privinţa mea se risipeau una câte una. Mă pomenii pe culme. Părăsii cronica, devenii „un scriitor de pagina a treia", începui să câştig din gros. Bissat, care între timp mai adusese pe lume trei copii, îşi făcu o vilă la mare şi îşi luă automobil.

Era mereu plin de drăgălăşenii, foarte umil şi nu-mi amintea nici măcar cu vreo aluzie voalată că gloria de care mă bucuram se datora, exclusiv, meritelor sale. Dar banii nu-i ajungeau niciodată. Şi-mi sugea şi sângele din vine.

Stipendiile sunt un lucru secret, dar în marile întreprinderi tot mai transpiră câte ceva. Toţi ştiu, mai mult sau mai puţin, ce grămadă impresionantă de bilete de bancă mă aşteaptă la fiecare sfârşit de lună. Şi nu izbutesc să priceapă cum de nu gonesc încă într-un Maserati, cum de n-am amice încărcate cu diamante şi vizon, iahturi, grajduri de curse. Ce fac oare cu atâtea milioane? Mister. Şi aşa se răspândi legenda cumplitei mele avariţii. Căci o explicaţie trebuia găsită.

Asta este situaţia. Şi acum, domnule director, ajung la chestiunea esenţială. Ileano Bissat jurase că nu are ambiţii; şi cred că este adevărat. Nu în asta constă pericolul. Nenorocirea

^

50

51

este crescânda lui dorinţă de bani: pentru el, pentru familiile copiilor. A devenit un sac fără fund. 80 la sută din banii luaţi pe scrierile publicate nu-i mai ajunge. M-a constrâns să mă îndatorez până peste cap. Mereu lipicios, afabil, scârbos de modest.

Acum două săptămâni, după aproape treizeci de ani de frauduloasă simbioză, s-a iscat un littigiu. Pretindea sume suplimentare nebuneşti, neprevăzute în înţelegerile noastre. I-am răspuns, cu palme. El n-a răspuns, nu m-a ameninţat, n-a făcut aluzie la eventuale şantaje. Ci a oprit, simplu, livrarea mărfii. S-a pus în grevă. Nu mai scrie un cuvânt. Şi eu sunt pe geantă. De vreo cincisprezece zile, aşadar, publicului i s-a refuzat consolarea de a mă citi.

Din această cauză, stimate domnule director, sunt constrâns să dezvălui nebuneasca maşinaţie. Şi să vă cer iertare şi îndurare. Doriţi oare să mă abandonaţi? Să vedeţi ruinată pentru totdeauna cariera unui om care, de bine de rău, mai mult sau mai puţin cinstit, a făcut tot ce a putut pentru prestigiul întreprinderii? Nu vă amintiţi de unele din bucăţile „mele", care cădeau ca nişte meteori apriitşi în indiferenţa de mlaştină a umanităţii care ne înconjoară? Nu erau minunate? Veniţi-mi în ajutor. Ar fi de ajuns un mic spor, ştiu eu, de două-trei sute de mii pe lună. Da, cred că două sute ar fi de ajuns deocamdată. Sau, în cel mai rău caz, un împrumut, ştiu eu? De câteva milionaşe. Oare ce ar conta asta pentru ziar? Şi aş fi salvat

Asta dacă dumneavoastră, domnule director, nu sunteţi cumva altfel de cum v-am crezut eu până acum. Dacă nu cumva dumneavoastră nu salutaţi ca pe-o întâmplare providenţială această ocazie atât de bună ca să vă descotorosiţi de mine. Vă daţi seama că acum dumneavoastră mă puteţi arunca în stradă fără să-mi plătiţi drept lichidare nici măcar o liră? Ar fi de ajuns să luaţi această scrisoare şi s-o publicaţi, fără să scoateţi o virgulă, pe pagina a treia, ca pe un elzevir.

Nu. Nu veţi aface asta De altfel, dumneavoastră aţi fost întotdeauna până acum un om de suflet, incapabil să-1 împingeţi cât de puţin pe cel blestemat, pentru a-1 zvârli în abis, chiar dacă o merită.

Şi apoi, niciodată ziarul dumneavoastră n-ar publica, drept elzevir, o asemenea porcărie. Ce vreţi? Eu, personal, scriu ca un crocodil. N-am practică. Nu e meseria mea N-am nimic de-a face cu lucrurile acelea uimitoare pe care mi le furniza Bissăt; şi care purtau semnătura mea

Nu. Chiar în ipoteza absurdă că dumneavoastră aţi fi un om negru la suflet şi că aţi vrea să mă distrugeţi, niciodată, în vecii vecilor, nu veţi putea face să apară scrisoarea aceasta ruşinoasă (care mă costă lacrimi şi sânge). Ziarul ar primi şi el prin asta o grea lovitură.

■

-■

52

53

			Arma	secretă

AL TREILEA MARE RĂZBOI, de care lumea s-a temut atât, a durat exact cât au prevăzut specialiştii din armată: mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Desfăşurarea conflictului, însă, a dezminţit toate prezicerile. Printre altele, starea lucrurilor a rămas aceeaşi ca mai înainte de război.

Când a apărut neînţelegerea pentru Ţinutul Whipping, din Antarctica, în disputa dintre America şi Rusia, aceasta părea să fie unul din motivele neînsemnate ale polemicii. Ţinutul Whipping, o întindere de pământ, rămasă aproape neexplorată, de pe masivele muntoase pline de piscuri, tăinuia, probabil, vreo comoară ascunsă, numai de Marile Servicii Secrete ştiută.

Pe neaşteptate, s-ar spune şi spre spaima popoarelor, duelul războiului rece fu contaminat de un ton sinistru şi ameninţător. Şi o parte şi cealaltă au ţinut discursuri pe cât de vagi pe atât de periculoase. Se vorbea cu o insistenţă plină de nevinovăţie despre noile arme secrete, definite „inimaginabile, incredibile, fantastice" ce aveau, în câteva ore, să constrângă duşmanul să se predea cu totul.

în vreme ce ecourile acestor mesaje teribile mai dăinuiau în sufletul oamenilor, a venit fulgerător ultimatumul Moscovei, termen patruzeci şi opt de ore, pentru retragerea avanposturilor americane din ţinutul Whipping. Ordinul era atât de dur şi de precis încât nu mai lăsa loc speranţei. Washigton-ul, aşa cum bănuiau cu toţii, n-a ripostat. Toate statele Confederaţiei au primit, însă, ordin să pregătească dispozitivul pentru starea de asediu.

Şi, în acel moment, au revenit o teamă teribilă, pe care oamenii nu o mai încercaseră de multă vreme, şi simţământul unei pierderi iminente a tot ceea ce însemnase viaţă până atunci. Lucrurile plictisitoare şi nefericite ale existenţei de fiecare zi, trezitul dimineaţa în pat, prima ţigară, tramvaiul, vitrina luminată, efortul în fabrică sau la birou, scurta plimbare,

54

mofturile copilului, cinematograful de cartier, pantofiorii noi, loteria, sâmbăta seară, au devenit, dintr-o dată - deşi încă ele mai existau - simbolul fericirii omeneşti, pentru că ei au înţeles că peste puţin aveau să le piardă pentru totdeauna

Şi fiecare om de pe Pământ, depăşind orice limită a decenţei, s-a gândit nespus de mult cum să născocească o cale de ieşire pentru el şi pentru cei dragi lui. Dar întreaga lume, de prea mulţi ani, spusese şi jurase că un alt război nu va mai fi cu putinţă tocmai pentru că avea să distrugă pământul. Nimeni nu şi-a mai dat osteneala să facă adăposturi, să urmărească ordonanţele autorităţilor referitoare la pregătirea lor, a depo­zitelor de hrană şi altele asemenea, totul rămase pe hârtie. Cu atât mai mare a fost buimăceala oamenilor rămaşi să-şi poarte singuri de grijă în faţa unei apocalipse iminente.

Din fericire - dacă se poate vorbi despre fericire - groaznica aşteptare fu scurtă. Ultimatumul ruşilor n-ajunsese la scadenţă şi mulţi se agăţau cu disperare de slăbiciunea argumentelor, dorindu-şi cu orice preţ să supravieţuiască, când un comunicat radiodifuzat, repetat fără încetare de toate staţiile, îngheţă sufletul oamenilor. Se ordona alarmă de gradul trei (maximă) pe întreg teritoriul Statelor Unite: rachete aducătoare de ruine şi hecatombe fuseseră lansate de Uniunea Sovietică în număr nedeterminat şi care, în aproximativ două ore, aveau să cadă asupra Confederaţiei.

în realitate, numărul lor nu era nedeterminat pentru că staţiile de interceptare, răspândite în zona Antarctică, au semnalat, de la distanţă de mii de kilometri, apropierea proiec­tilelor şi au înregistrat intensitatea afluxului. Primul val, ca să-1 numim aşa, era format din nu mai puţin de treizeci de mii de rachete intercontinentale.

Imediat, de la Centrul Superior Operativ, s-a dat comanda şi precise impulsuri electrice s-au propagat spre posturile de lansare americane şi de aici cu mare vuiet s-au înălţat spre cer zeci şi zeci de rachete la fel de aducătoare - cum era de presupus - de ruine şi hecatombe. Dispărură, urmărite de cozile neliniştite şi funeste de foc, în întunericul adânc al nopţii. Pentru cei care erau la curent cu lansarea, a fost un moment măreţ. Se desprindea şi se pierdea în spaţiu, poate pentru ultima oară,

55

orgoliul omenesc: fuzelajele dezlănţuite luau cu sine - aşa părea atunci - toate micile şi marile iluzii ale vieţii, iubirea, liniştea căminelor, afectuoasele întâlniri, visurile de îmbogăţire şi glorie, farmecul familiei, primăvara, înţelepciunea, cântul, trecerea împăcată a anilor. Dar nu mai era timp pentru toate astea Privirile se întorceau înspăimântate spre ceas. Peste foarte puţin, poate peste o clipă, n-o să mai existe nimic.

Un urlet nesfârşit se înălţă de pe pământ. în cer, foarte sus, o explozie sfâşie înaltul, urmară o a doua, trei sute, trei mii. Cu fiecare explozie, în reverberaţia luminii, se zăreau desprinzân-du-se fâşii vaporoase, ţesând an păienjeniş răsucindu-se şi formând o imensă boltă filigranată.

Mai apoi împletitura aceea din mii de firişoare deveni tot mai densă până se transformă într-o pânză compactă în spatele căreia se ascundeau stelele.

Şi omenirea trecu printr-un moment de uşurare deoarece cu toţii se aşteptau la descătuşarea deflagraţiei nucleare, la valuri de bombardamente, la o combustiune fulgerătoare, la o ani­hilare imediată. Ceea ce nu se întâmplă.

Mai apoi au văzut cum covorul fumuriu, netulburat de explozii, se lăsa uşor peste lume. Oamenii închipuiau tot felul de manifestări cumplite când aveau să atingă pământul.

Nouraşi albicioşi se răspândiră, într-adevăr, şi o ceaţă pufoasă se aşeză pretutindeni, pătrunzând în case, subsoluri şi adăposturi prin cele mai nevăzute interstiţii.

înlemniţi de groază, oamenii adăpostiţi de ascunzătorile cele mai sigure, simţeau cum pătrund adierile alburii ce treceau cu uşurinţă peste orice fel de obstacol. Unii începură chiar să tuşească. Alţii, în genunchi, se rugau. Le sunase ceasul.

Accesele de tuse, însă, se potoliră. Se uitau unii la alţii, în tăcere, nevenindu-le să creadă că n-au murit. Nu simţeau nimic neobişnuit. Nu se sufocau, nu aveau senzaţi de usturime şi nu încercau nici o stare de rău.

Să fi calculat greşit ruşii? Să-şi fi pierdut gazul, pe drum, puterea sa diabolică?

Şi în adăpostul superbiindat de la Casa Albă se furişase norişorul cel alb. Aveau cu toţii măşti antigaz, dar, cu toate

acestea şi în ele se prelinse adierea albicioasă. Unii o simţeau cum le alunecă pe obraz asemeni unei mângâieri.

Preşedintele Statelor Unite, însă, îşi smulse, cu un gest băr­bătesc, masca de pe faţă, strânse cu putere umărul secretarului său de Stat, aşezat lângă el, spre a-1 convinge să facă acelaşi lucru. Secretarul de Stat, deşi cam îndărătnic, se supuse. Toţi cei prezenţi le urmară exemplul.

Adăpostul era burduşit de fum, dar nu murise nimeni.

— Ei, bine, spuse preşedintele Statelor Unite, ceea ce nu reuşescc să înţeleg este cum de ne-a trebuit atâta timp ca să pricepem de ce avem nevoie?

— într-adevăr, e incredibil, adăugă Secretarul de Stat.

— De dictatura proletariatului, preciza, cu convingere, preşedintele. Nu, nu văd altă soluţie. Asta e.

Secretarul de Stat, trăgându-şi o palmă peste frunte, spuse şi el:

— Ce imbecili am fost!

— Ce imbecili, ce imbecili, îi ţinură şi ceilalţi funcţionari isonul. '

— Dar ce se aude în stradă? se interesă preşedintele.

— Mulţimea, îl informă unul dintre secretari. Sunt pe puţin vreo sută de mii. Salută revoluţia socialistă.

— Băieţi, spuse preşedintele, Dumnezeu să-i binecuvânteze. Pardon, am spus Dumnezeu, aşa într-o doară... Apropo, a fost trimisă la Moscova cererea de armistiţiu?

— Bineînţeles, bineînţeles c-a fost trimisă, îl asigurară ei pe preşedinte.

Dar în Rusia ce se întâmpla? Cam acelaşi lucru, cu o întârziere de vreo trei sferturi de oră. Trepidaţia, groaza, trăirea momentului fatal, aşteptarea morţii, doar erau şi ei oameni din carne şi sânge, nu mai puţin decât americanii. în cer aceleaşi explozii, străfulgerări albe de norişori, ceaţă coborâtă pe pământ, orgasm colectiv, nedumerirea că mai erau încă în viaţă.

în adăpostul de la Kremlin, secretarul general al partidului, şeful atotputernic, îşi scoase masca plină de gaz. îl atenţiona apoi şi pe preşedintele Consiliului de Miniştri aşezat lângă el.