Dăinuire românească În covasna şi harghita


Prea Sfinţia Sa Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei – vrednic păstor al credincioşilor de pe meleagurile natale ale mitropolitului Nicolae Colan



Yüklə 1,03 Mb.
səhifə14/34
tarix27.11.2017
ölçüsü1,03 Mb.
#33076
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   34

Prea Sfinţia Sa Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei – vrednic păstor al credincioşilor de pe meleagurile natale ale mitropolitului Nicolae Colan

La cumpăna dintre secole şi milenii, Prea Sfinţitul Episcop Ioan a fost trimis de Dumnezeu pentru a-şi împlini înalta misiune, în zona Carpaţilor de curbură, pe meleagurile natale ale mitropolitului Nicolae Colan, în care românii şi credinţa lor ortodoxă au avut de înfruntat de-a lungul veacurilor numeroase încercări.

Vlădicul Ioan, chemat la arhierie într-una din zonele cele mai binecuvântate de Dumnezeu ale României, a avut misiunea grea de a conduce o turmă risipită şi drastic năpăstuită de amplul proces de deznaţionalizare la care a fost supusă timp de secole, împreună cu toţi cei cu care au convieţuit pe aceste meleaguri mioritice, pe cât de frumoase, pe atât de bântuite de nostalgii, nelinişti şi proiecte de enclavizare. Pe altarul de jertfă al greu încercaţilor credincioşi ortodocşi din Covasna şi Harghita, în cei peste 10 ani de arhipăstorire, s-au înscris faptele ziditoare ale acestui luptător român ortodox, omul potrivit şi binecuvântat de Dumnezeu, la locul şi timpul potrivit, în vremuri de restrişte.

Ardelean născut pe meleagurile legendare ale Bihorului, format ca inginer destoinic şi apoi ca monah deschis spre misiune concretă, Vlădica Ioan şi-a dovedit măsura personalităţii sale ca stareţ al mânăstirii Lainici, apoi ca superior al Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan şi, mai cu seamă, ca misionar trimis de Dumnezeu în inima plaiurilor româneşti, de unde se adapă izvoarele Mureşului şi Oltului.

În răstimpul scurs de la întronizarea sa ca Episcop al Covasnei şi Harghitei, Vlădica Ioan a înscris pagini de adevărată istorie pe aceste plaiuri româneşti, atât de încercate de vitregiile vremurilor, asigurând dăinuirea fiinţei naţionale, prin Biserică, pilonul de nădejde al neamului românesc. Dovadă stau lăcaşurile sfinte restaurate, noile biserici parohiale şi mânăstiri înălţate întru dăinuirea credinţei ortodoxe şi a spiritualităţii româneşti, dar şi ctitoriile sale spirituale şi culturale: instituţiile muzeale, volumele monografice, publicaţiile ştiinţifice şi religioase, sesiunile şi simpozioanele de înaltă ţinută şi intensă trăire românească şi multe altele. Semnificaţia deosebită a tuturor ctitoriilor sale rezidă din faptul că ele întruchipează într-un mod trainic, fie şi prin dramatismul lor, componentele esenţiale ale neamului nostru: ortodoxia şi românitatea.

Roadele apostolatului pastoral al Prea Sfinţitului Episcop Ioan în cei peste 10 ani de la reaprinderea candelei credinţei ortodoxe în nou înfiinţata eparhie a Covasnei şi Harghitei vor dăinui peste timp. Între minunăţiile acestor roade se înscriu, la loc de cinste, pe lângă numeroasele lăcaşuri de cult şi case parohiale, grija pentru încadrarea cu preoţi a parohiilor vacante şi asigurarea unor salarii decente pentru aceştia şi familiile lor, sporirea bazei economice a eparhiei, recuperarea terenurilor agricole şi a pădurilor ce au aparţinut parohiilor, amplele acţiuni de asistenţă socială şi de ajutorare a celor aflaţi în nevoinţă, afirmarea Episcopiei ca factor de pace interetnică şi confesională şi de promovare a duhului bunei învoiri între oameni, sprijinirea învăţământului şi a culturii în limba română, grija pentru efectuarea cercetărilor pentru punerea în valoare a urmelor de locuire daco-romană, cetăţi dacice şi castre romane, precum şi cele ale creştinismului românesc, prin salvarea şi valorificarea fondurilor arhivistice create de parohiile din eparhie.

De aceea preţuim, deopotrivă, cărturarul şi constructorul, ierarhul şi liderul de necontestat al românilor din Arcul intracarpatic, modestia şi demnitatea sa, strădania depusă cu sârguinţă, răbdare, îndrăzneală, dârzenie, pragmatism şi optimism, dar şi proiectele îndreptate spre viitor, spre cele ce aşteaptă să fie împlinite, pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale, lingvistice şi confesionale a românilor din Covasna şi Harghita.

Reper de demnitate naţională, Prea Sfinţitul Ioan, s-a implicat la modul pragmatic şi eficient în viaţa cetăţii, mijlocind, cu autoritatea şi prestigiul de care se bucură, legătura reprezentanţilor societăţii civile din cele două judeţe, cu demnitari din conducerea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale. În eparhie, şi în întreaga ţară, este cunoscută activitatea Sfinţiei Sale ca preşedinte de onoare al Forumului Civic al Românilor din Harghita şi Covasna, precum şi cea de asigurare a sprijinul financiar necesar acţiunilor de asistenţă socială a persoanelor aflate în nevoinţă, a instituţiilor de sănătate şi învăţământ. Prin intervenţia nemijlocită a Sfinţiei Sale au fost construite, doar într-o săptămână, două locuinţe sociale necesare mutării chiriaşilor care locuiau ilegal, în clădirea primei şcoli româneşti din Sf. Gheorghe, construită în 1799 şi acest exemplu nu este singular.

Prea Sfinţia Sa, se implicat nemijlocit în organizarea şi conducerea sesiunilor ştiinţifice şi simpozioanelor organizate la Miercurea-Ciuc, Izvoru Mureşului, Sf. Gheorghe şi în alte localităţi din eparhie, sprijinind permanent activitatea instituţiilor de cultură şi învăţământ în limba română, din judeţele Covasna şi Harghita.

Acum, la împlinirea a 55 de ani de viaţă, alăturăm şi noi, muzeografii, arhiviştii şi reprezentanţii asociaţiilor cultural-creştine din judeţele Covasna şi Harghita, smeritele noastre rugăciuni, prin care cerem bunului Dumnezeu să-l încununeze pe Prea Sfinţitul Episcop Ioan cu sănătate deplină, putere de muncă şi îndelungare de zile, în slujirea destinelor sfinte ale Bisericii ortodoxe şi ale neamului nostru românesc.



Cap. II

Ferestre în timp. Pagini de istorie românească în sud-estul Transilvaniei



Ctitori şi binefăcători munteni ai parohiilor ortodoxe din fostele scaune secuieşti (sec. XIX)

În urma intensului proces de maghiarizare (secuizare), desfăşurat pe parcursul mai multor secole, mai întâi pe cale naturală, iar începând de la mijlocul secolului al XIX-lea şi pe cale forţată, prin diverse mijloace coercitive, majoritatea comunităţilor româneşti din fostele scaune secuieşti, au fost drastic reduse numeric.

Păstrea şi afirmarea identităţii ligvistice şi confesionale a membrilor acestor comunităţi, prin biserică şi şcoală, nu era posibilă, numai prin forţe proprii. În acest sens, un rol important i-a revenit solidarităţii fraţilor de aceiaşi confesiune şi etnie, din toate proviciile istorice româneşti.

De-a lungul istoriei această solidaritate ziditoare a îmbrăcat diverse forme. În vechile hrisoave şi pisanii bisericeşti sunt menţionate, alături de numele negustorilor şi oierilor braşoveni, şi cele ale unor domnitori şi boieri munteni şi moldoveni, ale altor ctitori şi binefăcători, care au făcut importante danii pentru înălţarea şi dotarea unor biserici, şcoli confesionale, case culturale comunitare, adică pilonii afirmării identităţii româneşti.

Factorii favorizanţi ai acestei solidarităţi binefăcătoare au fost: poziţia geografică, respectiv situarea acestor localităţi în curbura interioară a Carpaţilor; existenţa în zonă a cunoscutelor staţiuni balneare Borsec, Tuşnad, Vâlcele, Covasna, Malnaş, frecventate în majoritate de românii din Moldova şi Muntenia; numeroasele legături stabilite de românii din Arcul intracarpatic, cu fraţii de peste Carpaţi, prin intermediul Bisericii Ortodoxe, păstoritului transhumant, relaţiilor comerciale ş.a.

Prin poziţia lor geografică, judeţele Covasna şi Harghita au jucat un rol important în decursul istoriei, fiind aşezate la întretăierea de drumuri ce leagă sud-estul Transilvaniei de Moldova şi Muntenia, prin mai multe pasuri. Reţeaua drumurilor, potecilor şi plaiurilor din zona Carpaţilor de curbură a avut o însemnătate deosebită pentru menţinerea legăturilor economice, spirituale şi naţionale la locuitorii celor două versante ale Carpaţilor. Pe numeroasele poteci şi plaiuri ale Carpaţilor s-au întreţinut astfel şi legăturile dintre negustorii celor trei ţări româneşti. Importanţa unor aşezări precum Sfântu Gheorghe, Ilieni, Târgu Secuiesc, Breţcu, Întorsura Buzăului, Miercurea-Ciuc, Frumoasa, Gheorghieni, Topliţa, Tulgheşul, Bilbor, situate la confluenţa drumurilor care fac legătura între Transilvania şi Moldova, va creşte în perioada de după secolul al XV-lea, perioada de când majoritatea acestor localităţi sunt cunoscute ca oraşe-târg (opidum). Trecătorile din Carpaţii de curbură asigurau, prin drumurile mari de vămi”, drumul Braşovului”, drumurile ţării”, legăturile dintre Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.

Un rol important în viaţa economică locală şi în derularea legăturilor economice cu Regatul” l-au avut comercianţii breţcani din familiile Gociman, Puşcariu, Teacă, Spânu, Păvălucă, Ganea, Boroş, Coltofeanu, Tărlungeanu, Fenechiu şi mulţi alţii, o bună parte dintre ei stabilindu-se în oraşele de peste Carpaţi.

Bogata literatură de specialitate consacrată păstoritului românesc cuprinde referiri la bârsanii din secuime”! Parte integrantă a păstoritului bazat pe păşunea alpină şi iernatul în câmpie, păstoritul covăsnenilor, breţcanilor şi cel din satele de la curbura interioară a Carpaţilor are numeroase asemănări cu cel din Săcele şi din întreaga ţară a Bârsei, având neîndoielnic şi aspecte specifice.

Covasna şi Breţcu fac parte din marile centre ale oieritului transhumant transilvan ce s-au dezvoltat de-a lungul vechii graniţe, pe linia de permanent şi durabil contact cu cele două ţări române, care le-au putut pune la dispoziţie, în apropierea lor, cei mai buni munţi pentru vărat şi câmpurile cele mai favorabile pentru iernatul animalelor.

Atât negustorii cât şi oierii din fostele secaune secuieşti s-au stabilit în decursul anilor în ţările româneşti de peste munţi şi chiar mai departe. În comuna Casimcea (Babadag) aproape toţi locuitorii sunt mocani mărgineni din satele: Vama şi Întorsura Buzăului, Sita Buzăului, Covasna, Poiana Sărată, Breţcu. În anii 1860, aceştia trăiau şi prin satele Ischi Baba şi Deria (din Dobrogea). La sfârşitul secolului trecut şi începutul acestui secol, pe bârsanii din secuime” îi găsim în Transnistria, Crimeea şi Caucaz între cei 5000 de români oieri, emigraţi acolo, proprietari a peste un milion de oi. Din roiurile de populaţie pornite din satele bârsăneşti s-au constituit satele Coşnea (desprins de Covasna), Ciughieşul şi Poiana Sărată. Chiojdul Mic, judeţul Buzău, după tradiţie, a fost întemeiat de ardeleni din regiunea izvoarelor râului Buzău.

Din astfel de schimburi de populaţie – mult îndepărtate ăn timp sau mai apropiate de vremurile nostre – s-au format comunităţile de „ceangăi”, dar şi numeroasele sate de „ungureni” în Moldova, Ţara românească şi Dobrogea, în Bucovina şi până în Caucaz.

Între judeţele Prahova şi Buzău, din cele mai vechi vremuri până la 1848”, a existat un judeţ deosebit: Săcuieni (Saac), al cărui nume vine de la populaţia românească mai ales, dar şi secuiască emigrată din părţile săcuiene”. Satele acestea au fost apoi înglobate în fostele judeţe Parhova şi Buzău.

Cotinuând tradiţia secolelor XIV-XV, şi în zorile epocii moderne viaţa religioasă a românilor din Arcul carpatic s-a aflat în preocuparea permanentă a mitropoliilor, episcopiilor, a domnitorilor şi a boierilor din ţările române extracarpatice, aici având loc majoritatea hirotoniilor preoţilor ce slujeau în zona de curbură a Carpaţilor şi în spaţiile geografice limitrofe Moldovei şi Ţării Româneşti. Ceea ce anumiţi istorici numesc ţara secuilor” – afirmă A. D. Xenopol – s-a aflat de fapt, până în a doua jumătate a secolului al XV-lea, sub stăpânirea şi controlul voevozilor români”. Cele mai strânse legături le-au avut parohiile din sud-estul Transilvaniei cu episcopiile de la Curtea de Argeş, Râmnicu Vâlcea şi Buzău, din Ţara Românească, şi cele din Roman şi Suceava, din Moldova, unde pe la schiturile şi mânăstirile Neamţului îşi câştigau preoţii cunoştinţele de lipsă”. Stau mărturie în acest sens: Mânăstirea Doamnei de la Moglăneşti-Topliţa, ctitorită în anul 1658 de Doamna Safta, soţia voievodului Gheorghe Ştefan, antimisul de la biserica din Voşlobeni cu însemnarea Szaba Episzkop Romaneszk Vleat 7222” (Sava de Roman 1713-1718), dovadă că, înainte de a trece la uniaţie, parohia amintită aparţinea de Episcopia Romanului.

Legăturile bisericeşti dintre credincioşii români de pe ambii versanţi ai Carpaţilor au fost întărite şi prin mijlocirea preoţilor şi călugărilor de dincolo Carpaţi, care au venit în ajutorul românilor ardeleni cu cuvântul şi cu fapta, prin copierea şi răspândirea de manuscrise şi tipărituri, prin grija arătată faţă de credincioşii ardeleni care intrau în mânăstirile din Ţara Românească şi Moldova, prin solicitudinea arătată prin colectele făcute în vederea construirii unor biserici şi şcoli confesionale. Sunt cunoscute şi măsurile luate de autorităţile vremii de a împiedica aceste benefice legături. Astfel, hotărârea Dietei de la Leţ (azi, în comuna Boroşneu Mare, jud. Covasna), ţinută în 25 octombrie 1600, după înfrângerea lui Mihai Viteazul la Mirăslău, prevedea persecuţia nemiloasă a călugărilor români fiindcă stricăciunea şi pericolul nostru de acum a venit din cele două ţări române… de aceea nici un popă românesc să nu poată intra niciodată din cele două ţări române, iar călugării de tot să fie proscrişi din toată ţara. De se va afla vreunul că a intrat sau va intra contra hotărârii ţării, pe acela să-l prindă şi să-l despoaie ori şi unde” – se spune în hotărârea dietală.

Mai multe din ordinele imperiale şi guvernamentale aveau prevederi prin care se dispunea stoparea legăturilor fireşti dintre credincioşii români ardeleni şi cei din Moldova şi Ţara Românescă, atât în timpul când Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei a fost desfiinţată (1701-1761), cât şi după aceea. Astfel, un decret imperial din 10 octombrie 1777, prevedea ca preoţii care sunt preoţiţi în Valahia să nu primească parohii nicăierea”.

Aceste legături au continuat, s-au diversificat şi amplificat. Despre toate acestea vorbesc: sfinţirea bisericii din Bixad, în 1845, de către mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei, prezenţa în rândul ctitorilor bisericilor din Vâlcele, Mărcuş, Dobolii de Jos, Araci ş.a. a unor boieri moldoveni şi munteni, circulaţia unui număr impresionant de cărţi bisericeşti tipărite în principalele centre tipografice de peste Carpaţi, dăruite bisericilor din zonă de către fraţii întru credinţă şi neam etc. Inventarele de bunuri ale bisericilor ortodoxe din estul Transilvaniei, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, publicate de cercetătoarea Ana Grama41 în anuarul Angvstia, cuprind informaţii bogate, diverse şi inedite despre prezenţa şi circulaţia cărţilor de cult în limba română, care le întregesc pe cele cuprinse în lucrările semnate de Ioana Cristache-Panait, Elena Mihu, Mircea Sfârlea ş.a.

Documentele menţionate redau bogăţia de cărţi şi manuscrise” deţinute atunci de aproape 50 de parohii (unele dintre acestea sunt astăzi în jud. Braşov). Dintre acestea, biserica din Păpăuţi deţinea o Evanghelie veche (jumătate greceşte) primită în 1693 de la Monastirea Ungro-Vlahiei”, o Cazanie veche cu menţiunea că din spusele unora e de vreo 280 de ani” ş.a.; biserica din Mărcuş avea aceeaşi Evanghelie, tipărită în 1693 de Mitropolia din Bucureşti” şi o Cazanie veche moldovenescă”, un Molitvelnic tipărit la Târgovişte în 1713, o Evanghelie tipărită la Râmnic în 1746 ş.a. O bună parte din aceste valori bibliofile se află astăzi la Muzeul Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe. Muzeul posedă un mare număr de cărţi bisericeşti, expunând o serie de rarităţi, cum sunt: Cazania lui Varlaam (Iaşi, 1643), Îndreptarea legii (Târgovişte, 1652), Chiriarodromion (Alba Iulia, 1699), un Liturghier tipărit în anul 1713 de Antim Ivireanul, precum şi numeroase alte tipărituri cu caracter religios, provenind din vestitele centre tipografice de la Bucureşti, Rîmnicu Vîlcea, Buzău, Iaşi, Mânăstirea Neamţ, Roman, Blaj, etc., atestând şi în acest fel legăturile spirituale ale românilor localnici cu cei de pretutindeni.

De mare bogăţie şi varietate sunt cărţile de cult păstrate în bisericile harghitene (un număr mare dintre ele fiind expuse la Muzeul Mânăstirii Topliţa), acestea provenind din toate centrele tipografice româneşti: Snagov, Bucureşti, Buzău, Râmnic, Iaşi, Neamţ, Sibiu şi Blaj. Impresionantă este însemnarea de pe Evanghelia tipărită la Snagov în 1697, cumpărată de locuitorii comunei Săcel cu 20 zloţi pentru biserica lor, urmând a rămâne aici cât atunci va trăi neamul nostru românesc neunitu din Săcel”. În patrimoniul aceleiaşi biserici s-au păstrat numeroase cărţi: Apostol (Buzău, 1704), Triod (Bucureşti, 1768), Evanghelia (Snagov, 1697), Antologhion (Bucureşti, 1777, legată în sat la 1864). Menţionăm prezenţa în cadrul bisericilor din acelaşi judeţ a unor cărţi precum: Psaltirea tipărită la Mileşevo la 1544 (Imper), manuscrisul Psaltirii româno-slave din 1577 (aflat la Biblioteca Academiei Române) şi Evanghelia tipărită la Bucureşti în 1682 (Voşlobeni) ş.a

Modul cum erau păstrate aceste cărţi, rezultă şi din însemnarea făcută în anul 1790, de preotul român Iacov Popovici, din Ozun: Această carte iaste a mea, a lui Iacov Popovici de la Ozun, şi cine o va înstrăina-o de la mâna mea să nu aibă nici un ceas fără necaz, nici un prânz fără plâns, şi când îi va fi mai bine să zică vai de mine”.

Unele însemnări de pe cărţile bisericeşti, conţin informaţii zguduitoare despre starea credincioşilor ortodocşi români. Astfel, pe un Ceaslov tipărit la Bucureşti în 1709, unicul exemplar cunoscut din acestă tipăritură brâncoveneană, aflat la parohia Zagon, apare o emoţionantă însemnare: Scris-am eu, popa Toma din Zagon, fiind în temniţa Turii împreună cu popa Dumitru din Arcuş, fiind cu fiarele pe picioare pentru credinţa noastră”.

Un exemplu edificator, pentru păstrarea unei legături permanente şi benefice cu Ţara, îl constituie comuna Araci. Într-un sat cu populaţie etnic-mixtă, în care românii erau majoritari, printr-o permanentă legătură cu românii braşoveni şi cu cei de peste Carpaţi, dar şi printr-o bună organizare comunitară, în care locul central îl ocupau biserica, şcoala şi asociaţiile culturale, românii din Araci au reuşit să-şi păstreze şi să-şi afirme identitatea naţională. Un rol important l-au avut, în acest sens, familile Cioflec, Nistor şi Colan, care au dat culturii naţionale oameni de seamă. Deosebit de benefic era şi sprijinul pe multiple planuri acordat satului natal de către unii dintre fiii săi stabiliţi în Muntenia şi Moldova: Ioan Colţ (Colţescu) – mare comerciant bucureştean, Nicolae Nema – comerciant stabilit în Galaţi, Neculai Cioflec şi Ioan Colan – moşieri în Muntenia ş.a.

Intensele şi multiplele legături cu Ţara s-au concretizat într-o permanentă şi durabilă circulaţie a oamenilor, cărţilor, publicaţiilor şi, prin aceasta, a valorilor perene ale culturii naţionale. Aceste legături s-au diversificat şi amplificat în timp prin prezenţa la studii a tinerilor elevi şi studenţi; efectuarea unor colecte pentru strângerea de fonduri necesare bisericii şi şcolii din localitate; participarea a 20 de familii din Araci la Expoziţia generală română, organizată în 1906 la Bucureşti ş.a.

Dar Araciul nu a fost un caz singular. Actuala biserică din Mărcuş, tot cu hramul Sfântul Dumitru” ca şi cea veche, s-a ridicat în anul 1864. A fost înălţată prin contribuţia financiară a proprietarului de pământ Elie Taraş şi a soţiei sale, Chira, din Călăraşi. În pisania de pe placa de marmură din tinda bisericii este consemnat: S-a ridicat în anul 1864, în timpul Prea Sfântului Arhiepiscop şi Mitropolit al românilor greco-răsăriteni din Ardeal şi Ungaria, Andreiu baron de Şaguna, cu cheltuiala evlavioşilor credincioşi Elisei Tăraş şi a soţiei sale Chira din Călăraşi.

Biserica ortodoxă din Vâlcele, s-a ridicat pe terenul cumpărat de prinţul sârb Miloş Obrenovici, în anul 1851, în semn de mulţumire pentru vindecarea sa, în urma tratamentului pe care l-a urmat în staţiunea amintită. Sfîntul locaş are printre ctitori şi binefăcători şi numeroşi boieri munteni şi moldoveni. Astfel, la mijlocul deceniului al şaselea, din secolul al XIX-lea, un număr de 126 de „creştini evlavioşi”, aflaţi la tratament în staţiune, au donat suma de „1507 sfanţi”, pentru realizarea noii tâmple a bisericii. Printre donatori se află Paharnicul Dimitrie, Serdarul Gheorghe Constantin, Palcovnicu Stoica, Hristea Orghidan, Hagi Teodoru Gheorghiade, „cucoanele” Mariţa Dobriceanca, Catrina Escsarhu, Maria Eronim, Irina Aron, Efrosuna Stan, Marghioala Tărtăş ş.a.

Printe obiectele vechi se află: o candelă cu inscripţia chirilică: Sultana Volno, Bucureşti, 1826. Pomenire”; candelabru de bronz aurit cu 12 lumini în două etaje (inscripţie în chirilică: Spre pomenirea Domnului Grof Karol Rosetti, 1845”); cădelniţă de argint (cu inscripţia: Elena Simonide, 1874, Bucureşti”).

La biserica din Vâlcele, în a doua junătate a sec. al- XIX-lea, sunt menţionate următoarele bunuri: 35 de icoane de lemn, 2 de argint, obţinute parte prin stăruinţa repausatului Principe Milosiu”, în valoare de 1.100 fl., aici se înţelege şi tâmpla”; 15 candele: 11 de argint, 4 paffonu”, 2 de argint de la domnu Ghidofalvi” şi celelalte tot de la ospeţi” = 154 fl.; 3 clopote şi 2 toci de 3,2 şi respectiv 2 măji, obţinute prin stăruinţa părintelui protopop repausat Ioan Moga” = 400 fl., 200 fl., 100 fl., 20 fl.; stranele şi coastănul în biserica din lemn din 1856, de la Vasile Mazăre din Braşov = 150 fl.; un rând de îmbrăcăminte de pânză cu fir de aramă din 1856, de la paharnicul Costache Bocisianu = 40 fl.; 2 stihare, 7 sfite, 10 epatrachire, 2 perechi rucaviţe, primite de la oaspeţi; cărţi Vieţile Sfinţilor, dăruite de un creştin din România”.



Inventarul bisericii ortodoxe din oraşul Covasna, întocmit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, printre altele, cuprinde:



3

cadelnitie

1 de

argint

mai

ordinariu

1 de

bacfon

1 de

arama




1 daruit

de Banya

Bogdan 1872

1 de o cocóna

din Bucuresci

1866 si

1 de Tóder

Burhai

-

-

2

imbraca-

minti

pe St.

prastol

Unu rend

de lana

venata si

unu

bumbac

cu in cu

flori

1866

Daruit de

cocóna

Paulina

Floru din

Bucuresci

30

-

2 sfere

sau perdele

la usile

imparatesci

1 de

catifea

rosie

cealalta

de panza

cu flori

1867

nu

se

scie

De Paulina

Floru

Necunoscut

6

-




4

prapore

2 pe

musiama cu

matase pe

margini

2 pe panza

vechi

1872

nu

se

scie

Tóder Moise

prin

contribuiri

bene-vole

80
8

-

1

Epitaf

Pe

musiama

1871

Elenca

Neagu din

Bucuresci

32

Si mai

multe

merun-

tisuri

neusirate

Două din clopotele actuale ale bisericii din Breţcu, au fost cumpărate de Damian Popescu, fiu al satului şi negustor în Brăila.. Vechile clopote erau: cel mic, din 1775, cumpărat de Stoica Cotiga, cel mijlociu, cumpărat în 1823 de credincioşi, iar cel mare cumpărat în 1832, tot de credincioşi. Vechi cărţi de cult sunt: Liturghier tipărit de Antim Ivireanu la Bucureşti, donat de ctitori în 1793; Apostol, tipărit în 1756, donat în 1793; Minei pe decembrie, tipărit de Andrei Şaguna, Sibiu; Evanghelia, tipărită în 1812 şi legată în argint în acelaşi an de Anastasie Hristu; Octoih din filia Ojdula, tipărit la Bucureşti în 1720. Din 16 ianuarie 1894 protopopul Dimitrie Coltofeanu, din Breţcu, întreprinde o colectă în comună şi în România pentru o nouă şcoală. Clădirea ei a fost ridicată în 1898. Primul învăţător consemnat, în 1882, a fost Georgică Teacă.

În satul vecin Mărtănuş, când şcoala le-a fost ameninţată cu închiderea, românii, însufleţiţi de protopopul Constantin Dimian din Breţcu, au ridicat o nouă şcoală, care va fi terminată în anul 1906. În acest sens a fost întocmit următorul apel: Cu jertfe mari şi spese multe şi-au susţinut credincioşii greco-orientali din Chezdi-Mărtănuş (Mărtănuş), în protopresbiteratul Treiscaune (Haromszek) şcoala lor confesională. Acum edificiul şcoalei este declarat necorespunzător, prin urmare trebuie clădit alt edificiu nou. Fiind comună mică, abia 80 de familii, şi nedispunând de nici un capital, spesele cele enorme preliminate nu le poate supurta. De aceea Veneratul Consistoriu arhidiecezan, prin ordinul său din 16 Martie a.c. Nr. 2549 Şcol., le-a permis a face o colectă prin Apeluri cătră dragostea comunelor noastre bisericeşti şi a tuturor oamenilor de bine spre a le veni în ajutor. Ne adresăm deci cu fierbintea rugare cătră T. D-Voastră să ne daţi concursul binevoitor, ştiind în ce parte de loc îl daţi, şi ajutoarele rezultate din colectă şi însemnate în lista aceasta a ni-le administra la oficiul parohial. Chezdi-Mărtănuş, 1 octobre 1906. În numele comunei bisericeşti: Nicolae Crisbăşan, paroh, preşedintele comit. par.; Ioan Boieru, epitrop; Constantin Dimian, protopresbiter”. Din banii strânşi, inclusiv din satele de peste Carpaţi, s-a construit o sală de clasă şi o alta pentru învăţător.

Pe un Octoih tipărit la Târgovişte în 1712, aflat în 1936 la biserica ortodoxă din Micfalău, Nicolae Iorga a descifrat următoarea notiţă: Eu Gheorghe Cantacuzino, fiul răposatului Şărban Vodă, am dat acestă sfântă carte bisericii den sat de la Buducu (Bodoc) să-i fie de pomană sfintei biserici”. În organul de presă bisericesc al Ardealului Telegraful Român apărea, în 1901, apărea sub semnătura preotului Augustin Cosma, un nou act de mulţumire pentru binefăcătorii care au sprijinit construirea noii bisericii. În rândul acestora se aflau: comitetul bisericii Sfântul Nicolae” din Braşov, Tache Ionescu, Dimitrie Moroianu din Bucureşti, Diamandi Manole, Dumitru Eremias, Dimitrie Lenciovici, Alecu Orghidan şi Tache Stănescu din Braşov.

Dintre valoroasele cărţi vechi de cult ale bisericii ortodoxe din Bixad, menţionăm: Cazanie din 1742, cu litere chirilice, ulterior dată protopopiatului din Sf. Gheorghe; Evanghelie din 1844, în chirilică, pe ea se află o inscripţie cu numele ocrotitorului Vasile şi una cu modul în care s-a construit biserica; Liturghier, Bucureşti, 1887, pe copertă e scris numele pr. Th. Sachelarie. Pe lângă acestea sunt şi obiecte vechi valoroase: icoana Maicii Domnului (pictată în ulei pe sticlă, din sec. al XIX-lea), icoană cu scene şi portrete scripturistice (sec. al XIX-lea).

Majoritatea bisericilor şi şcolilor confesionale ortodoxe, costruite în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, au fost ridicate cu sprijinul „celor din Ţară”. În rîndul acestor edificii se află şi cele din Sf. Gheorghe, Aita Mare, Araci, Dobolii de Jos, Cernatu de Sus, Micfalău, Căpeni, Mărtănuş ş.a.

Biserica de piatră de la Dobolii de Jos, în ruină la sfârşitul secolului al XIX-lea, a lăsat amintirea construirii ei, ctitorul fiind consemnat pe filele unei Evanghelii de Bucureşti, tipărită în 1746, pe care: … o cumpărat-o jupânul Teodor Stama, de pomană la biserica Dumnealui de la Dobolii de Jos”. Terenul pentru actuala biserică a fost cumpărat cu ajutorul lui Manole Diamandi în anul 1893, iar în anul următor a început construirea bisericii cu ajutorul substanţial al comerciantului Dumitru Perşu şi al soţiei sale Zoia, originari din Săcele – Braşov şi stabiliţi în oraşul Brăila. Ei au donat pentru construirea bisericii 4000 florini, sumă ce reprezenta aproape 50% din valoarea totală necesară construcţiei. Prin această donaţie Dumitru Perşu şi soţia sa Zoia au devenit ctitori principali ai bisericii ortodoxe din Dobolii de Jos (în semn de cinstire, tablourile ctitorilor sunt expuse pe cafasul bisericii).

Pentru rezidirea biserici ortodoxe din Sf. Gheorghe, s-a emis o Circulară a Arhiepiscopiei Ortodoxe a Sibiului, redactată din îndemnul Mitropolitului Andrei Şaguna în 1870, prin care au fost colectate fonduri publice din întreaga mitropolie pentru refacerea bisericii şi a şcolii confesionale din Sfântu Gheorghe. Ştim cu toţii, iubiţilor – arăta atunci Andrei Şaguna – între ce împrejurări critice au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimii şi trăiesc încă şi până în ziua de astăzi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme ce le-au lăsat influenţa timpului de mai înainte asurpa creştinilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este ameninţată naţionalitatea şi confesiunea ca acolo”. Cauza care a determinat credincioşii ca prin forţele lor proprii să-şi zidească o nouă biserică în locul celei de lemn, a fost sporirea numărul credincioşilor. În anii 1870-1871 se publică lista contribuabililor din Braşov, Cluj şi din unele localităţi din Regat, care au făcut donaţii pentru construirea bisericii şi şcolii româneşti. Iconostasul este împodobit cu icoane fixate pe el, pictate în anul zidirii, 1872, de către pictorul Gh. Marinescu din Reşiţa şi Gh. Stoienescu din Bucureşti.

Românii din satele fostelor scaune secuieşti, au beneficiat întotdeauna, din partea fraţilor de peste Carpaţi, de un sprijin sincer, concretizat, mai ales în… loc de refugiu în momentele de extremă gravitate pentru ardeleni. Aşa cum sublinia cercetătoarea Ana Grama, liderii comunităţilor româneşti au simţit întotdeauna lângă ei pe românii din ŢARĂ, care, l-a rândul lor, s-au constituit în adevărate modele pentru binefăcătorii din Braşov, Sibiu şi alte oraşe ardeleneşti.

Datorită prezenţei unor intelectuali de peste Carpaţi, în zonă, aflăm informaţii obiective despre starea unor comunităţi româneşti din curbura interioară a Carpaţilor. Astfel, într-un reportaj publicat de Telegraful Român nr. 58/1866 se relatează despre prezenţa în Comolău a arhimandritului de Buzău”, care a stat de vorbă, prin translator, cu un român care nu ştia o boabă româneşte”: Avui ocazia – spunea arhimandritul – să stau de vorbă cu acest român, care face cinste economilor rurali, nu numai românilor dar chiar şi ungurilor din Treiscaune; el posedă o avere imensă, e chiar şi jude comunal într-un sat de maghiari; dar durere, nu-şi cunoaşte limba maicii”. Cazul relatat este relevant pentru situaţia românilor din sud-estul Transilvaniei.

Semnificativă pentru relaţiile dintre localităţile Arcului intracarpatic transilvan şi cele din Moldova şi Ţara Românească este însemnarea negustorului Nicolae Todea din Zăbala, aflat în Ţara Românească la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Negustorul trimite comunităţii natale un Octoih românesc imprimat la Râmnic, scriind pe această cale celor de acasă următoarea epistolă: Mă înclin cu sănătate dumitale taică şi maică. Vei şti că ţi-am trimis o mie de oca de lână şi voi şti că până la Braşov mă ţine câte parale 14. Şi să vinzi cât de curând dacă vei putea, şi să-mi trimiţi bani că am mai arvunit încă o mie de oca, câte 8 parale. Şi sânt sănătos”.

Dar românii din fostele scaune secuieşti, nu doar au primit de la fraţii lor de peste Carpaţi, ci au şi dat, atunci când a fost nevoie de sprijinul tuturor românilor. Astfel, cărăuşii breţcani, conştienţi de importanţa evenimentului pentru viitorul destin al românilor, au transportat cu căruţele lor materialele necesare desfăşurării luptelor din Războiul de Independenţă din anul 1877. După terminarea războiului, la chemarea pentru ajutorarea invalizilor de război, a văpduvelor şi a orfanilor, a tuturor celor rămaşi fără ajutor în urma războiului, în 1878 s-aau făcut colecte în: Breţcu, Sita Buzăului, Mărtănuş, Covasna ş.a.

Apoi, să nu uităm că această zonă a dat culturii naţionale nume precum: Miron Cristea, Octavian Codru Tăslăuanu, Nicolae Colan, Romulus Cioflec, Justinian Teculescu, Veniamin Nistor, Alexandru Niculescu şi mulţi alţii.

În perioada interbelică, pe lângă sprijinul susţinut al Statului Român şi efortul propriu al fiecărei comunităţi, solidaritatea românescă s-a manifestat plenar, benefic şi eficient.

După evenimentele din decembrie 1989, românii din Covasna şi Harghita s-au găsit din nou în situaţii grele generate, atât de politica de separatism şi enclavizare etnică promovată de UDMR, cât şi de gestionarea defectuasă a problemelor acestei zone sensibile din inima României de către toate guvernele româneşti post decembriste. Este nevoie deci, din nou, de manifestarea plenară a solidarităţii româneşti, pentru a asigura prezervarea şi afirmarea identităţii româneşti, într-un spaţiu multietnic şi pluriconfesional.

Bibliografie
Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, de Ioan Lăcătuşu, Vasile lechinţan, Violeta Pătrunjel, Editura Grai Românesc, Miercurea Ciuc, 2003


Yüklə 1,03 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   34




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin