Dăinuire românească În covasna şi harghita

Activitatea etnomuzeografică a lui Elie Miron Cristea şi Octavian C. Tăslăuanu

Orice privire asupra activităţii elitei româneşti, fie şi sumară, pune în evidenţă faptul că toate marile personalităţi ale culturii naţionale, născute în spaţiul cultural din Curbura intracarpatică, s-au realizat profesional şi au promovat în ierarhia socială în alte localităţi din ţară, şi nu în locurile natale. Pentru a ne convinge de acest adevăr este suficient să ne gândim la Elie Miron Cristea, Nicolae Colan, Alexandru Nicolescu, Octavian C. Tăslăuanu, Ghiţă Popp, Veniamin Nistor, Justinian Teculescu, Romulus Cioflec, Peter Neagoe ş.a.. În acelaşi timp, majoritatea celor care au ajuns în funcţii publice înalte – din administraţie, învăţământ, cultură, spiritualitate, economie etc. – şi a celor care au condus acţiunile pentru afirmarea identităţii româneşti din judeţele Covasna şi Harghita sunt născuţi în alte localităţi, de la P.S. Episcop Ioan Selejan, la vrednicii prefecţi din perioada interbelică – Valeriu Oţelea şi Valeriu Bidu –, sau protopopii Ion Moga şi Ion Petric din secolul al XIX-lea.¹

Dintre intelectualii români născuţi în acest spaţiu, Elie Miron Cristea² şi Octavian Codru Tăslăuanu³ s-au înscris, major, în programele astriste care vizau edificarea şi funcţionarea Muzeului „Asociaţiunii”. Unul a fost lider religios, iar celălalt laic, dar amândoi erau animaţi de aceleaşi idealuri patriotice. Şi-au pus amprenta pe numeroase realizări, inclusiv pe „celebrele apeluri astriste (…) alcătuite de LIDERI români implicaţi în complicatele probleme etnomuzeografice sibiene”⁴, începând din perioada ce a precedat înfiinţarea muzeului şi până la izbucnirea primului război mondial: Elie Miron Cristea între anii 1905-1910, Octavian C. Tăslăuanu între anii 1906-1914.

Elie Miron Cristea, alături de alţi străluciţi reprezentanţi ai clerului ardelean, ortodox şi greco-catolic, s-a plasat în primele rânduri ale etnomuzeografilor români. Încă din anul 1897, el lansa un apel către intelectualitatea satelor, în vederea culegerii de proverbe: „Statutele 'Asociaţiunii' noastre, a cărei înflorire o dorim cu toţii, obligă pe membrii ei de a intra în mai deaproape atingere cu poporul, răspândind în sânul lui tot felul de învăţături folositoare. Prin aceasta însă cred eu n-am făcut totul (…) căci noi avem datoria nu numai de a da de la noi ceea ce este bun, ci a şi lua de la popor ceea ce aflăm la el vrednic de păstrat, pentru viitor”. Roadele acestui demers au fost publicate într-un volum apărut în anul 1901, la Tipografia Arhidiecezei Sibiu, intitulat „Proverbe, maxime, asemănări şi idiotisme, colectate din graiul românilor din Transilvania şi Ungaria”.⁵

Odată cu intensificarea acţiunilor concrete de completare a colecţiilor ce urmau să fie incluse în expoziţia inaugurală a muzeului, în martie 1904, având în vedere apropiata finalizare a „edificiului Muzeului Naţional”, conducerea ASTREI a stabilit că „se iveşte necesitatea elaborării unui plan pentru amenajarea unui muzeu istoric şi etnografic”, care să cuprindă „modalităţile adunării colecţiunilor şi obiectelor ce vor intra în el”⁶. Cu responsabilitatea elaborării proiectului de plan a fost însărcinat E. M. Cristea, în calitate de secretar al secţiunii istorice a 'Asociaţiunii'⁷. În decembrie 1904, a redactat Apelul Conzistoriului sibian, document din care răzbate o puternică dorinţă de a trezi şi a mobiliza conştiinţele, pentru aprecierea patrimoniului cultural la adevărata lui valoare, prezervarea lui, implicit afirmarea identităţii naţionale: „orice popor conştient cu tendinţa de a pune temelii tari viitorului său şi de a-şi asigura o dezvoltare sănătoasă a individualităţii sale etnice este dator a se cunoaşte pe sine din toate punctele de vedere. Fără acest puternic factor al cunoaşterii de sine, suntem lipsiţi de busola care să îndepărteze spre o ţintă sigură toate manifestările noastre publice”.⁸ Acest Apel „este, probabil, cel mai detaliat, mai pragmatic, şi mai eficient în mediile intelectualilor mijlocii români”.⁹

În concepţia muzeistică a lui E. M. Cristea, deosebit de avansată pentru acea vreme, muzeul trebuia să devină „un adevărat altar pentru cultivarea tradiţiunilor naţionale, un adevărat templu pentru conservarea urmelor despre stadiul cultural al părinţilor şi strămoşilor (…) care pentru noi trebuie să formeze o scumpă moştenire”.¹⁰

Intitulat cu modestie Puncte de orientare cu privire la întemeierea Muzeului istorico-etnografic român, planul tematic atribuit lui E. M. Cristea, la care, oricum, a lucrat, era deosebit de cuprinzător. Aici, scopul şi funcţiile muzeului proiectat erau clar formulate: „scoaterea în deosebi la iveală a acelor note care caracterizează traiul specific al poporului românesc, care formează chintesenţa individualităţii sale etnice, cu un cuvânt toate productele care denotă însuşirile sufleteşti şi trupeşti mai marcante ale poporului şi manifestaţiunile caracteristice ale cugetării, lucrării şi ale întregii sale vieţi”. Toate acestea, în cadrul organizat al muzeului, trebuiau să devină „mijloc de întărire a conştiinţei naţionale şi un bun al neamului întreg”.¹¹

În baza unui raport susţinut de E. M. Cristea, „Comitetul Asociaţiunii”, sub preşedinţia lui Iosif Sterca Şuluţiu, făcea demersurile necesare pentru colectarea obiectelor, inclusiv pentru cele identificate de viitorul patriarh cu ocazia excursiilor de documentare întreprinse în Munţii Apuseni. În calitate de membru în Comitetul de organizare a expoziţiei din 1905, al cărei director era Cornel Diaconovici, E. M. Cristea, nominalizează chiar adrese exacte de unde se pot cumpăra obiecte necesare expoziţiei.¹²

În cadrul lucrărilor pentru organizarea expoziţiei prilejuită de inaugurarea Muzeul „Asociaţiunii”, din 19 august 1905, alături de Partenie Cosma şi Vasile Bologa, E. M. Cristea era unul dintre intelectualii care secondau membrii Comitetului central şi alţi membri ai Secţiunilor ştiinţifice ale Asociaţiunii „pentru pregătirea expoziţiei şi în primul rând pentru studierea programei prealabile(…) şi pentru stabilirea programei definitive”. Avea şi responsabilitatea directă a Secţiunii Bisericeşti (componenta ortodoxă), cu 125 expozanţi şi 640 obiecte, etalate în conformitate cu „Programa Expoziţiunii etnografice şi istorice-culturale”.¹³

Ales director al Despărţământului ASTRA Sibiu, la 12 martie 1905, E.M. Cristea, va ocupa această funcţie până la plecarea sa ca Episcop al Caransebeşului, în 1910. Rămânând aproape de muzeografie, E. M. Cristea s-a pus la dispoziţia Comisariatului ce avea să organizeze marea Expoziţie jubiliară de la Bucureşti, din vara anului 1906, fiind iarăşi alături de Comisarul pentru Transilvania al acestei Expoziţii, Cornel Diaconovici. Participarea la această amplă manifestare s-a soldat cu primirea Ordinului „Coroana României”, oferit de regele României, Carol I.¹⁴

Octavian C. Tăslăuanu îşi începe rodnica sa activitate astristă, implicit muzeografică, la 1 septembrie 1906, în calitate de secretar administrativ al ASTREI, ceea ce va rămâne până la 1 septembrie 1914, cînd va fi încorporat ca ofiţer al armatei Austro-Ungare.¹⁵ În această calitate, prin dinamismul şi talentul de organizator, a fost un „manager performant”, adăugând însă la dimensiunea pragmatică a termenului şi „patosul înaripat, priceperea şi competenţa, încălzite de dragostea de neam, idealurile nutrite în 'cuibul viselor' şi practicate pe terenul realităţilor”.¹⁶

S-a dovedit plin de responsabilitate, punându-şi în slujba patrimoniului cultural – creat, păstrat şi adunat cu atâta trudă de înaintaşi – însuşiri intelectuale deosebite, cu care fusese dăruit de Dumnezeu, inclusiv capacitatea de a înţelege rosturile lumii, ale creaţiei omeneşti, ale evoluţiei şi destinului propriului său popor, în totul, cu capacitatea de a face muzeografie. La vremea când era membru în „corpul retribuit” al ASTREI, activitatea sa s-a dovedit chiar mai sistematică, mai profesionistă, iar el a rămas devotat ideii de „meserie”, „capabil şi dispus să susţină o viziune modernă, chiar cu riscul de a provoca neînţelegeri cu liderii din generaţia anterioară”.¹⁷ Astfel, despre tânărul muzeu transmite, în anul 1906, un semnal excepţional. Pentru prima dată, dar nu şi ultima, el nu se lasă furat de o atitudine admirativă, comodă, ci semnalează lipsuri grave şi păgubitoare pentru existenţa muzeului. Crezând cu adevărat în posibila lor îndreptare, oferind soluţii, el încheie acest text cu un proiect, excepţional prin realismul său, care viza reînceperea a noi campanii de achiziţii.¹⁸

O. C. Tăslăuanu, împreună cu arhitectul I. Pamfilie, Octavian Goga şi alţii, a făcut parte dintr-o „echipă nouă, tânără şi mai pragmatică, cu o orientare profesională modernă (…) care vor descoperi şi vor evidenţia fisurile care s-au înregistrat, totuşi, în organizarea tinerei instituţii muzeografice”¹⁹. În anul 1908, în condiţiile unor mijloace materiale restrânse, conducerea Asociaţiunii hotărăşte, „să nu angajeze custode cu plată, ci Muzeul să se pună sub îngrijirea secretarului Octavian C. Tăslăuanu, iar biblioteca sub îngrijirea secretarului Octavian Goga”.

Conferindu-i statutul de conducător al „Muzeului 'Asociaţiunii' ”, conducerea ASTREI îl împuterniceşte să întreprindă tot ceea ce este necesar pentru a înzestra muzeul. În afara obţinerii a numeroase donaţii, el întreprinde călătorii în diferite zone ale Transilvaniei, colecţionează obiecte, fotografiază monumente istorice şi de artă. Printre locurile dragi, de unde adună în mai multe rânduri preţioase obiecte pentru muzeu, sunt ţinuturile natale ale Bilborului şi aşezările din împrejurimi. Deosebit de fructuoase au fost, în acest sens, „campaniile” din anii 1907, 1909, 1910 şi 1912, când au fost achiziţionate obiecte cu valoare etnografică: sumane, cojoace, bârneţe, cămăşi, covoare ş.a.²⁰

Cu ocazia Adunării generale a ASTREI din anul 1908, s-a organizat şi o expoziţie de artă populară în urma căreia O. C. Tăslăuanu a făcut importante achiziţii pentru muzeu. În anul următor, adunându-se un număr considerabil de piese, el propune, şi obţine din partea conducerii, închiderea muzeului pentru public spre a se efectua inventarierea, catalogarea, structurarea materialului.²¹

La 1 ianuarie 1909, însărcinarea de a se îngriji de sporirea şi aranjarea colecţiilor „Muzeului istoric şi etnografic al ASOCIAŢIUNII”, i-a revenit tot lui O. C. Tăslăuanu. Atunci, el publică un „îndrumar” unde arăta ce obiecte trebuie adunate, iar printr-o circulară specială, solicită tuturor despărţămintelor să organizeze expoziţii etnografice şi de industrie casnică românească.²²

„În cursul anului 1909 – se destăinuie eroul nostru – am început să mă interesez şi de metodele de aranjare şi de catalogare ale obiectelor din Muzeu. Neavând nici o experienţă în această privinţă, a trebuit să fac studii speciale la Muzeul etnografic din Budapesta şi la muzeele din Germania. După ce am studiat metodele ştiinţifice, întrebuinţate aproape la toate muzeele, am comandat un registru pentru un inventar general şi tipărituri pentru catalogarea pe fişe. Lucrările au înaintat greu, fiindcă despre lucrările găsite în Muzeu, n-am avut nici o evidenţă specială. Pentru a stabili originea lor, a trebuit să mă folosesc de catalogul expoziţiei din 1905. Am învins, însă, toate greutăţile şi catalogul pe fişe şi numerotarea obiectelor sunt terminate, deşi în cursul anului 1910 şi 1911 n-am avut ajutor la Muzeu”^23. Din raportul său pe acest an, în afara activităţilor curente pe care le-a îndeplinit, reţin atenţia „intervenţiile sale”, datorită „analizelor concrete pe care le avansează, obiective, curajoase şi întotdeauna însoţite de propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii profesionist-muzeografice”.²⁴ Ca urmare, activitatea de colectare se amplifică. În şedinţele din septembrie 1909 O. C. Tăslăuanu raportează conducerii ASTREI că a adunat personal 74 obiecte de ceramică, lemn, icoane, cruci, 8 ţesături ţărăneşti, un covor cu o vechime de 80 de ani, furci de tors, bâte ciobăneşti, cămăşi ş.a. În 11 noiembrie 1909, Muzeul se redeschide „provizor”, cu următoarele secţiuni: „secţia lemnăriilor şi ocupaţiilor ţăranului nostru; secţia portului şi obiceiurilor; secţia industriilor de casă şi o încăpere unde au fost expuse picturi de Luchian, Smigelschi şi Simionescu”.²⁵

În istoria muzeului nu se poate face abstracţie de calităţile lui O.C. Tăslăuanu ca „achizitor avizat şi creatorul celor mai serioase documente tipizate specifice ale muzeului”, activitatea sa etnomuzeografică modernă remarcându-se şi prin, cel puţin, trei articole apărute în Transilvania, în anii 1909, 1910 şi 1911, pe tema Muzeului 'ASOCIAŢIUNII'. „Trăind el însuşi, în bună parte, majoritatea evenimentelor etnomuzeografice astriste, valorificând şi memoria celor din jurul său, având acces la toate documentele ASTREI, intervenţiile sale trebuiesc considerate (în textul şi subtextul lor) ca unele din sursele cele mai credibile pentru acest subiect”. Prin bilanţul din anul 1911, la 50 de ani de la înfiinţarea ASTREI, practic, O. C. Tăslăuanu a realizat, „cu luciditate şi pragmatism, o adevărată istorie a Muzeului 'Asociaţiunii' ”.²⁶

Sub aspect cantitativ, rezultatele muncii sale s-au concretizat, în sporirea patrimoniului muzeului, care cuprindea, în 1912, un număr de 2571 obiecte. „Dintre acestea, aproape 1000 au fost adunate de mine, în excursiile etnografice pe care le-am făcut”, precizează O. C. Tăslăuanu.²⁷

La toate meritele sale, trebuie să adăugăm şi pe aceea că „dacă nu a reuşit să creeze cu adevărat o 'şcoală' etnomuzeografică (…), şi-a încurajat colaboratorii care i s-au alăturat cel puţin în acţiunea de colectare a pieselor valoroase de pe teren”. Mai are timp să iniţieze şi alte studii, „chiar lucrări cumulative de mare valoare, aşa cum era evidenţa monumentelor din satele ardelene”, idee concretizată după ce studiază bisericile de lemn zugrăvite din Vale Jidanului, Bicaz şi Bilbor. Pentru evidenţa unor astfel de monumente propusese să se înfiinţeze la Muzeul ASOCIAŢIUNII „un inventar al monumentelor noastre istorice şi de artă, în care să se introducă, rând pe rând, toate monumentele româneşti de însemnătate de pe teritoriul Ungariei. Cele mai importante să se fotografieze, şi fotografiile să se păstreze ca anexe la acest inventar. Fotografiile monumentelor să se publice în revista „Transilvania” împreună cu descrierea lor”.²⁸

Într-o notă aproape polemică, în acelaşi an 1909, O. C. Tăslăuanu se exprimă răspicat şi repetat „că, în condiţiile date, reluarea şi finalizarea strădaniilor etnomuzeografilor se face doar pentru un muzeu care … va exista în viitor”. Căci „a zidi o clădire pompoasă, a destina un etagiu întreg (8 odăi) pentru colecţiunile istorice şi etnografice şi a le ocupa cu câteva sute de obiecte, adunate la întâmplare, nu înseamnă a avea un Muzeu. Nu înseamnă mai mult, decît dorinţa de a-l avea, fără muncă continuă şi sistematică, va rămâne pentru totdeauna foarte departe de ceea ce trebuie să fie un muzeu. Înfiinţarea unui Muzeu, bineînţeles, nu e de loc uşoară, mai ales pentru popoarele sărace şi lipsite de organizare conştientă, cum suntem noi. Numai cine s-a ocupat serios şi în practică cu asemenea chestiuni, îşi poate da, pe deplin, seama ce va să zică a face un Muzeu (s.n.)”. Articolul lui O.C. Tăslăuanu sfârşeşte prin a fi încă o tematică etnomuzeografică astristă în care se dezvoltă următoarea structură: 1. Comuna, 2. Biserica şi şcoala, 3. Casa şi gospodăria, 4. Ocupaţiile ţăranului – agricultura, păstoritul şi creşterea vitelor, pescuitul şi vânatul, industria de casă, 5. Porturi şi tipuri ţărăneşti, 6. Obiceiuri şi instrumente muzicale.²⁹

O. C. Tăslăuanu este, exceptând, probabil, contabilii, realizatorul celor mai sistematice rapoarte. Dintre primii patru angajaţi, însărcinaţi să acopere sarcinile asociate custodiei valorilor muzeale, a fost cel mai „devotat muncii sale, dar şi inteligent, publicist talentat, deschis unei perfecţionări permanente (…) s-a ridicat la cel mai înalt grad de profesionalism”.³⁰

Beneficiind de spirit de iniţiativă şi temperament dinamic, cu ocazia excursiilor etnografice, pe lângă obiectele achiziţionate, Tăslăuanu a strâns şi un imens material în vederea redactării unei proiectate lucrări de mari proporţii, Etnografia Ardealului, neterminată din cauza războiului.³¹

La moartea sa, cărturarul ardelean Ghiţă Popp, născut şi el în spaţiul binecuvântat al curburii Carpaţilor, la Poiana Sărată, spunea despre prietenul său: „Octavian C. Tăslăuanu nu a fost numai o energie românească luminată şi încălzită de un ideal bine conturat, ci şi de o putere organizatoare: O minte solidă, ordonată, un om care nu a plutit numai în nori, ci a fost înzestrat cu simţul practic al vieţii”. La rândul său, Ion Agârbiceanu, referindu-se la buchetul de calităţi ale lui Tăslăuanu, sublinia pe lângă „numele şi autoritatea culturală ce le câştigase prin 'Luceafărul' (…) tactul său fin cu care ştia a trata oamenii, ca şi voinţa lui dârză" concluzionând că era „un om pe seama căruia se putea lăsa cu încredere dezlegarea problemelor celor mai dificile”.³²

Prezentând aspecte din activitatea etnomuzeografică a lui E. M. Cristea şi O.C. Tăslăuanu, se cuvine a fi menţionate câteva nume şi ale altor distinşi astrişti din acelaşi spaţiu cultural, cu preocupări notabile pe linia cercetării culturii populare, cum sunt protopopii: Ioan Petric³³, autorul a numeroase demersuri (memorii, circulare, vizitaţiuni canonice), toate urmărind prezervarea şi afirmarea identităţii româneşti a credincioşilor ortodocşi din Protopopiatele Braşov şi Trei Scaune, Elie Câmpeanu, din Gheorghieni, autorul articolelor despre „românii din Secuime”, din Enciclopedia Română („a lui Diaconovici”), Constantin Dimian, din Breţcu, autorul volumului „Stupăritul întocmit cu deosebire pentru popor, pentru începători şi pentru toţi iubitorii de acest ram al economiei”, apărut la Braşov, în 1887, Aurel Nistor, din Sfântu Gheorghe, autorul „prelegerilor economice ţinute în Ţara Oltului”, în anul 1909, din încredinţarea Astrei, şi a unor studii şi articole referitoare la „problema românească din ţinuturile secuizate” ş.a.³⁴

Participarea românilor din curbura interioară a Carpaţilor la înfiinţarea Muzeului „Asociaţiunii”, a cuprins şi iniţiative ale unor „anonimi”, cum este activistul Petru Băloiu din Poiana Sărată. Enunţând întrebarea „cum s-ar putea ajuta fondul Asociaţiunii din părţile muntoase”?, el a continuat prin a găsi şi soluţia insolită: „deacă s-ar învoi comunele ca să se mulgă oile 3 dile înainte de a intra în muls şi 3 dile toamna, când se ese şi acest lapte făcându-se casiu se va vende pe seama fondului Asociaţiunii”, plan materializat de „economii” din Teliu, Buzău, Băcel, Marcoş, Dobârlău, alte sate din „secuime” şi nu numai.³⁵

După 1989, când fostele muzee judeţene şi orăşeneşti, din judeţele Covasna şi Harghita s-au transformat (prin hotărâri unilaterale) în muzee secuieşti, conducerile asociaţiilor româneşti din zonă, au primit un sprijin oportun şi calificat din partea muzeografilor astrişti sibieni, Corneliu Bucur şi Ana Grama. A fost şi acesta un binemeritat gest de cinstire a memoriei celor doi vrednici etnomuzeografi, născuţi în spaţiul cultural al Curburii intracarpatice, care au contribuit la strădania de a susţine începuturile şi devenirea Muzeului „Asociaţiunii”, Elie Miron Cristea şi Octavian C. Tăslăuanu.
Articol apărut în Revista „Transilvania”, Sibiu, Nr.7-8 / 2005.

Note

1. 
   Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita, Miercurea-Ciuc, Editura Grai Românesc, 2003, p.122.
   
2. 
   Ilie Şandru, Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea, Tg. Mureş, Editură Petru Maior, 1998
   
3. 
   Octavian C.Tăslăuanu, volum comemorativ, Comitetul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă Harghita, Miercurea- Ciuc, 1978
   
4. 
   Ana Grama, Începuturile etnomuzeografiei româneşti transilvane. Muzeul „Asociaţiunii” până în anul 1913. În Muzeul ASTRA. 1905-2000. Sibiu, Editura ASTRA MUSEUM, 2002
   
5. 
   Antonie Plămădeală, Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918)- după documente, acte şi corespondenţe rămase de la ELIE MIRON CRISTEA, Sibiu, 1986, p.399
   
6. 
   Ilie Şandru şi Vasile Borda, Op. cit., p. 78
   
7. 
   Transilvania, IV, 1904, apud, Ilie Şandru şi Vasile Borda, Op. cit., p. 80
   
8. 
   Ilie Şandru şi Vasile Borda, Op. cit., p. 80
   
9. 
   Ana Grama, Op. cit., p. 80
   
10. 
    Telegraful român, Nr. 134-135, 1904, p. 1
    
11. 
    Ilie Şandru şi Valentin Borda, Op. cit., p. 81
    
12. 
    Ana Grama, Biserica română şi Muzeul ASTRA din Sibiu. „Inaugurarea Muzeului Asociaţiunii”. În Îndrumător bisericesc, Anul 149, Sibiu, 2001, p. 70-75
    
13. 
    Transilvania, II, 1905
    
14. 
    Ilie Şandru şi Valentin Borda, Op. cit., p. 83
    
15. 
    Ilie Şandru, Pe urmele lui Octavian C. Tăslăuanu, Târgu Mureş, Editura Petru Maior, p. 84
    
16. 
    Viorel Cucu, Aspecte ale activtăţii lui Octavian C. Tăslăuanu la „ASTRA”. În Octavian C. Tăslăuanu, Volum comemorativ, Miercurea Ciuc, 1978, p. 89
    
17. 
    A. Grama, Începuturile…, p. 113
    
18. 
    Ibidem, p. 107
    
19. 
    Ibidem, p. 74
    
20. 
    V. Cucu, Op. cit., p. 63-64
    
21. 
    Il. Şandru, Op. cit., p. 89
    
22. 
    V. Niţu, Contribuţia lui Octavian C. Tăslăuanu la valorificarea patrimoniului etnografic. În Octavian C. Tăslăuanu, Volum comemorativ, Miercurea Ciuc, 1978, p. 122-123
    
23. 
    Ibidem, p. 127
    
24. 
    Ana Grama, Op. cit., p. 109
    
25. 
    V. Cucu, Op. cit., p. 64
    
26. 
    Ana Grama, Op. cit., p. 74. Vezi şi Transilvania, număr aniversar, 1911, p. 457-475
    
27. 
    V. Niţu, Op. cit., p.128
    
28. 
    Ana Grama, Op. cit.,. p. 110
    
29. 
    Ibidem, p. 109
    
30. 
    Ibidem, p. 111
    
31. 
    Iordan Datcu, Octavian C. Tăslăuanu şi cultura populară tradiţională. În Octavian C. Tăslăuanu, Volum comemorativ, Miercurea Ciuc, 1978, p. 115
    
32. 
    Ioan Pogana, Ilie Şandru, Ocravian C. Tăslăuanu - În memoriam. În Octavian C. Tăslăuanu, Volum comemorati, Miercurea Ciuc, 1978, p. 148-149
    
33. 
    Ana Grama, Îndatoraţi la o comemorare. Ioan Petric. În Angustia, vol. 8. Sfântu Gheorghe, 2004, p. 79-109
    
34. 
    Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, Op. cit., p. 121-125.
    
35. 
    Ana Grama, Op. cit., p. 83. Oferte similare, cu „grâu, cucuruz şi vin”, „cereale” sau „produse”, făceau, cel puţin, sătenii din Şmig şi Dârlos (Sibiu), Şoimuş (Mureş), Bălăuşeri (Alba). Cf. Simion Retegan, Conştiinţă şi activitate naţională în satul românesc din Transilvania. 1860-1866. Cluj, [1983], p. 86, 84, 102, 103