Disciplina omileticii

Scopul şi necesitatea ei. Omiletica faţă de celelalte discipline teologice.
Omiletica şi Retorica.

1. Disciplina Omileticii

Învăţătura creştină poate fi transmisă pe două căi: calea didactic-științifică şi calea didactic-practică.

Prin transmiterea didactic-științifică se urmăreşte arătarea temeiurilor ştiinţifice ale învăţăturii, temeiuri care justifică pentru preoţi datoria de a aprofunda învăţătura şi a o transmite, iar pentru ascultători datoria de a primi învăţătura şi a o transpune în practică.
Prin transmiterea didactic-practică se urmăreşte concentrarea efectivă a tuturor credincioşilor: preoţi şi enoriaşi, asupra cerinţelor esenţiale ale învăţăturii descoperite, cerinţa care constă în inarticularea adevărurilor revelate în circuitul vieţii parohienilor.
Transmiterea practică a învăţăturii se face prin catehizare şi propovăduire. Evident, nici catehizarea şi nici propovăduirea nu se fac la voia întâmplării. Şi una şi cealaltă se fac cu folosirea unor reguli precise. Disciplina care expune regulile propovăduirii se numeşte Omiletica. Omiletica precizează regulile după care preotul predicator are a se călăuzi în activitatea de instruire şi zidire sufletească a credincioşilor. Desigur, regulile propovăduirii de care se ocupă Omiletica nu sunt construite în abstract, artificial. Ele nu sunt luate din închipuire și nu reprezintă formule străine de realităţile obiectivă. Dimpotrivă, la formularea lor, Omiletica ia în considerare:
1. Fenomenul propovăduirii aşa cum s-a desfăşurat şi se desfăşoară în cadrul Bisericii creştine.
2. Idealul urmărit de Biserică şi care constă în mântuirea credincioşilor.
3. Psihologia şi felul de viaţă al credincioşilor.
Putem spune deci că Omiletica este disciplina care, întemeindu-se pe cunoaşterea fenomenului propovăduirii creştine, a psihologiei credincioşilor şi a idealului urmărit de Biserică, stabileşte regulile după care trebuie să se călăuzească preotul în activitatea de tâlcuitor cu vorba şi cu fapta a învăţăturii creştine, a vieţii în Hristos, în vederea mântuirii păstoriţilor săi.
Denumirea de Omileticã e dată mai târziu. Cel dintâi care o foloseşte este W. Leyser († 1649) în cartea sa: Cursus Homileticus. Apoi predicatorul din Leipzig S. Cobel († 1685) publică Methodologia Omiletica în 1672. Urmează Paier, care tipăreşte Compendium Theologicae Homileticae, în 1677.
Crumbholz: Compendium Homileticum, 1699.
În timpurile anterioare, Omiletica purta titlul de: Modus Praedicandi; Methodus concionandi; Orator sacer seu ecclesiasticus; Rethorica sacra (cf. Zöckler; K. Buch der theol. Wissenchaften, Bd. IV München 1890, p. 157)
Scopul omileticii este de a preciza principiile şi regulile menite a-l pune pe preot în condiţia de a tâlcui şi prezenţa învăţătura creştină în aşa mod încât ascultătorii săi să le însuşească şi să le aplice în viaţa cotidiană. Cu alte cuvinte, scopul final al Omileticii este promovarea metodică a vieţii în Hristos, este îmbunătăţirea şi sfinţirea credincioşilor, edificarea lor (J. Jungmann: Theorie der geistlichen Bedsamkeit I. Ed. III. Fr. i. Br. 1895, p. 70).
“Eu am venit ca oile mele să aibă viaţa şi să aibă din belşug”, spune Mântuitorul (Ioan 10, 10). Omiletica nu putea și nu poate urmări în fond altceva. Ea pune la îndemână predicatorului principiile şi regulile menite a-l călăuzi în munca sa de ridicare a credincioşilor prin inarticularea în viaţa lor a dumnezeieștilor învăţături.
Necesitatea Omileticii rezultă indirect din necesitatea propovăduirii cuvântului evanghelic, care la rândul ei rezulta:
a) Din faptul că Mântuitorul însuşi şi-a propovăduit învăţătura prin viu grai şi prin exemplul vieţii sale, precum şi din porunca dată Apostolilor de a face la fel: “Mergând, învăţaţi…” (Matei 28, 19; Marcu 16, 15).
b) Din felul cum Apostolii au împlinit porunca propovăduirii: “Nu e potrivit ca noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu să slujim la mese…Noi vom stărui în rugăciune şi servirea cuvântului” (Fapte 6, 2-4).
În mod direct, necesitatea Omileticii e dată prin necesitatea propovăduirii ordonate, metodice.
A propovădui ordonat înseamnă:
1. A cunoaşte temeinic regulile privitoare la alegerea şi prelucrarea materiei de predicat.
Predica nu e recitare de texte sacre, ci o interpretare a lor, adică explicarea şi aplicarea lor la viaţa ascultătorilor.
2. A propovădui ordonat presupune apoi cunoaşterea regulilor privitoare la organizarea şi dezvoltarea după un plan precis al cuvântării. De asemenea e necesară cunoaşterea regulilor după care pot fi întocmite diferitele tipuri de predică.
3. A propovădui ordonat înseamnă a cunoaşte temeinic regulile de adaptare la persoana proprie, la ascultătorii, la intelectul, simţirea, starea lor morală, socială, culturală.
Toate lucrurile acestea nu pot fi lăsate pe seama bunului simţ şi a inspiraţiei de moment. Ele trebuiesc studiate cu grijă, cu răbdare, cu perseverenţă şi cu un accentuat simţ al răspunderii. Este tocmai ceea ce Omiletica pune la dispoziţia predicatorului. Omiletica pune la îndemâna celui care vse pregăteşte în vederea misiunii de a sluji la altar şi amvon, ansamblul regulilor care-i pot înlesni împlinirea în bune condiţii a misiunii profetice.
Să observăm că se poate vorbi şi despre o necesitate metodologica a Omileticii, în sensul că, pentru dezvoltarea altor discipline teologice, cum ar fi Teologia Morală, Pastorală, Istoria vieţii religioase, e necesar să fie bine cunoscută explicarea izvoarelor doctrinei, explicare care se realizează nu numai prin tâlcuirea exegetic-științifică, dar şi prin tâlcuirea omiletică practică actuală, adică prin propovăduire, care, după cum am spus, nu merge fără Omiletică.
Privită într-un orizont mai larg, Omiletica îşi arată necesitatea şi din alt punct de vedere: cel psihologic.
Se ştie că sufletul nostru pretinde să aibă cunoştinţe asupra tuturor aspectelor realităţii. El nu se mulţumeşte să cunoască numai unele fenomene, ignorându-le pe celelalte. Sufletul nostru vrea să cunoască totul, întreaga realitate în toată comlexitatea ei. Din cuprinsul acestei realităţi însă face parte şi fenomenul propovăduirii creştine.
Fenomenul poate fi cunoscut şi prin intermediul altor discipline. De exemplu, prin intermediul Istoriei bisericești. Dar în structura ei, propovăduirea creştină nu poate fi cunoscută decât prin mijlocirea Omileticii. Iată cum necesitatea Omileticii rezulta şi dintr-o necesitate psihologică de întregire a cunoştinţelor.
La întrebarea dacă un propovăduitor al cuvântului s-ar putea lipsi de studiul Omileticii, răspundem: Nu! Nu se poate lipsi.
Ignorarea Omileticii înseamnă pentru predicator dibuire, incertitudine, oscilare şi, deci, rezultate slabe.
Precum pentru un pedagog, etician, medic, studiile teologice nu sunt o piedică, cidimpotriva, un far călăuzitor, neapărat trebuitor, la fel şi pentru propovăduirea cuvântului, studiul Omileticii constitue o condiţie sine qua non a unei activităţi predicatoriale normale şi cu sporite şanse de rodire.
Prin studiul Omileticii talentul oratoric al preotului nu numai că va fi stânjenit cu nimic dar dimpotrivă, va fi ajutat să se dezvolte şi manifeste în toată strălucirea lui. Iar pentru cei lipsiţi de talent, Omiletica e cu atât mai necesară.
2. Omiletica faţă de celelalte discipline teologice

Împreună cu Catehetica, Liturgica, Pastorală, Dreptul Canonic, Omiletica face parte din sfera teologiei practice.

Strâns legată de celelalte discipline bisericești prin cadrul teologic comun, Omiletica se deosebeşte totuşi de fiecare din ele prin obiectul şi metoda să proprie.
Astfel, de Catehetică se deosebeşte prin aceea că în timp ce studiul acesta dă reguli pentru instruirea şi educarea începătorilor, Omiletica expune regulile pentru edificarea prin cuvânt a celor maturi.
De Liturgică studiul Omileticii se diferenţiază prin faptul că în timp ce prima disciplina se ocupă cu formele şi teoria cultului, cu practicarea corectă a diregătoriei liturgice, Omiletica se ocupă cu punerea predicatorului în condiţia de a-şi împlini cu bune rezultate activitatea didactic-profetică.
Dacă Dreptul canonic se ocupă cu regulile convieţuirii credincioşilor în Biserică, cu organizarea şi administraţia bisericească, Omiletica, cum am spune, dă regulile propovăduirii ordonate.
Faţă de Pastorală, Omiletica are o sferă mai restrânsă. Ca tâlcuitor al cuvântului, preotul e legat de Biserică şi de slujbele ei, ca păstor de suflete însă ar trebui să fie prezent peste tot unde sunt şi lucrează credincioşii săi.
Dogmatica şi Morala expun sistematic învățăturile de credinţă şi viaţa, adică ele dau material, conţinutul propovăduirii. Omiletica dă tehnică prelucrării, transmiterii şi aplicării adevărurilor de credinţă şi viaţă la situaţia concretă a credincioşilor.
Omiletica şi Retorica

Retorica nu-i o disciplină specific creştină. Ea a fost cunoscută cu mult înainte de venirea Mântuitorului. Popoare înaintate cum au fost grecii sau romanii au cunoscut puterea cuvântului rostit cu măiestrie şi au ştiut să se folosească din plin de unealta graiului viu în treburile vieţii lor obşteşti şi de stat. De la ele ne-au rămas numele unor oratori de mare faimă, cum au fost la greci Demostene (384-322), iar la romani Cicero (100-43).

De la Demostene ne-au rămas filipicele, adică cuvântări vibrând de pasiune şi clocotind de mânie contra cuiva (cum au fost violentele cuvântări ale marelui orator grec rostite contra lui Filip al Macedoniei (382-336).
De la Cicero ne-au rămas catilinarele, cuvântări rostite contra lui Catilina, care nu se dă în lături să pornească cu armele contra propriei sale patrii. Tot de la Cicero avem discursurile contra lui Marc Antoniu (sec. I. a. Chr.), numite tot filipice prin analogie cu filipicele lui Demostene.
Termenul de retorică şi retor îi avem de la greci, iar termenii de elocventă şi orator îi avem de la romani.
Tot la greci şi romani întâlnim bărbate care ne-au lăsat scrieri temeinice în legătură cu arta vorbirii măestrite. Amintim aici pe Platon şi Aristotel, pe Cicero şi Quintilian.
În lucrarea sa Fedru, Platon defineşte oratoria ca „artă a cârmuirii sufletelor prin cuvânt”. Filosoful vrea să spună că atunci când intenţionezi să câştigi pe cineva pentru ideile şi scopurile tale, nu te foloseşti numai de vorbirea obişnuită, ci şi de vorbirea întocmită mai frumos, cu măiestrie, prin care urmăreşti să te adresezi nu numai minţii şi inimii, dar şi voinței ascultătorilor, adice sufletului în întregimea funcţiilor și puterilor lui.
Cuvinte de înaltă preţuire pentru oratorie au şi Aristotel, Cicero, Quintilian. Ei ştiu că adevărata oratorie slujeşte ordinii morale. Cicero, de pildă, ne încredinţează că menirea oratorului e de a convinge pe oameni prin cuvânt despre ceea ce e cinstit şi despre ceea ce trebuie făcut (Arh. Scriban, “Privelişti din câmpul Omileticii”, Bucureşti, 1929 passim).
Aceeaşi idee o susţine şi Quintilian care defineşte oratoria ca o “ars dicendi accommodate ad persuadendum quod honestum sit, quod oporteat” (institutiones oratoriae 2,15 - la Jungmann Gatterer, Theorie der geistlichen Beredsamkeit Fr. i. Br. p. 37).
De altfel la cei vechi ortoria era obiect central al învăţământului şi şcolile lor de oratorie erau de mare faima. Nu puţini dintre aceştia din primele veacuri au frecvantat ei înşişi asemenea şcoli. Menţionăm dintre aceştia pe un Vasile cel Mare, Grigore Nisanul, Grigore de Nazians, Ioan Gură de Aur, Augustin, etc.
Întrebarea care se pune acum este aceasta: nu cumva Omiletica nu-i decât retorică aplicată în sfera treburilor creştine? Nu cumva Omiletica s-a dezvoltat nemijlocit din Retorică? Fără îndoială, între Retorică şi Omiletică e mare apropiere. Ele au multe puncte comune. De exemplu, ambele discipline trebuie să cunoască temeinic legile vieţii sufleteşti, ale cugetării, simţirii şi ale împlinirii actelor voluntare. Ambele discipline trebuie să ţină seama de mijloacele privitoare la folosirea vocii, de stil, de ţinută, gesturi, etc. Dar de aici şi până la afirmaţia că Omiletica ar fi o ramură a Retoricii, o fiică a ei, sau chiar Retorica botezată, e o distanţă mare. Se ştie că nici Mântuitorul şi nici Sfinţii Apostoli nu şi-au luat îndemn și nu şi-au scos regulile propovăduirii din Retorică. Ei au propovăduit din adâncul ființei lor, din bogăţia sufletului lor, din dumnezeiască iubire faţă de misiunea lor şi faţă de oameni.
Aşa a fost propovăduirea creştină la început, fără învăţăturile retorice, fără învăţătură de Omiletica teoretică.
Întâlnirea dintre propovăduirea creştină şi Retorică s-a întâmplat târziu, prin veacul IV, când oameni ai Bisericii, precum cei amintiţi mai sus, începură a folosi în cuvântările lor o tehnică mai dezvoltată, tehnica învăţată în şcolile de retorică frecventate de ei. Ei s-au folosit de măiestria retorilor necreştini, dar obiceiul de a propovădui nu l-au luat de la ei. Când a venit în atingere cu Retorica, propovăduirea avea un trecut de aproape patru veacuri.
Putem spune deci că între Retorică şi Omiletică este o legătură de ordin extern, formal. Omiletica s-a dezvoltat în cadrul creştinismului prin participarea vie şi din proprie iniţiativă a propovăduirii. Ea are un izvor, un obiect şi un scop al său.
Izvorul ei este însuşi propovăduirea practicată de Mântuitorul şi din porunca Lui, de către Sf. Apostoli şi urmaşii lor. Omiletica n-a rezultat din practicarea artei retorice, ci din activitatea pastorală normală a Bisericii.
Spre deosebire de Retorică al cărei obiect nu e precis delimitat, Omiletica lucrează cu un material precis, care nu e altul decât Revelaţia dumnezeiască.
Omiletica se deosebeşte de Retorică şi prin scopul urmărit, care este de natură religios morală. Retorică însă poate sluji oricărui alt scop. Toate acestea sunt fapte care fac cu neputinţă aşezarea Omileticii pe acelaşi plan cu Retorică şi amestecarea lor într-o singură disciplina. (Arhim. Scriban, “Privelişti din câmpul Omileticii”, Bucureşti, 1929).
3. Constituirea disciplinei Omileticii. Literatura Omiletică

Precum în celelalte domenii de activitate, aşa şi în sfera Omileticii, practică a precedat teoriei. Cei împuterniciţi cu propovăduirea cuvântului nu şi-au început lucrul făcând teoria predicii, ci desfăşurând viu lucrarea însăşi a propovăduirii. Şi abia după ce misiunea predicării Evangheliei s-a precizat că un domeniu distinct în cadrul vieţii bisericești şi după ce acest domeniu a fost desţelenit şi cultivat de oameni pricepuţi şi cu tragere de inimă, a putut să apară şi o teorie asupra unei asemenea activităţi.

Desigur, chiar de la început găsim elemente, observaţii şi sugestii foerte importante pentru disciplina Omileticii. Astfel, cele mai de preț elemente de Omiletică le găsim în propovăduirea Mântuitorului, spre exemplu cuvintele de la Matei 10, 16 şi 13, 52: “Iată Eu vă trimit pe voi ca oi în mijlocul lupilor, fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii”, cuprinde principiul omiletic al prudenţei, înţelepciunii şi blândeţii, după care trebuie să se călăuzească preotul în activitatea lui de propovăduitor al cuvântului.
Cuvintele de la Matei 13, 52: “Orice cărturar cu învăţătura despre Împărăţia cerurilor este asemenea unui gospodar, care scoate din visteria lui nou şi vechi”, cuprinde principiile:
a) predicatorul să fie cât mai temeinic pregătit.
b) pregatirea să se refere la tot ce e în legătură cu Împărăţia Cerurilor.
c) pregatirea să n-o păstreze preotul numai pentru sine, ci s-o pună în slujba credincioşilor săi.
d) predicatorul să repete cele spuse ca ascultătorii să poată înţelege şi asimila bine cele auzite, dar să se ferească de alunecarea în rutină şi să vâna cu adânciri şi dezvoltări noi, în forme mereu altele, spre a stimula şi întreţine interesul ascultătorilor.
Adevărul creştin este în acelaşi timp vechi şi nou. E vechi în substanţă şi e nou în sensul că prin aplicările sale e contemporan tuturor generaţiilor de credincioşi. Nu e credincios, nu e generaţie, nu e popor de credincioşi pentru care adevărul de credinţă să nu ofere posibilităţi nelimitate de dezvoltare duhovnicească.
Încât, principalul izvor al Omileticii este însăşi propovăduirea Mântuitorului. Nu se poate trece cu vederea apoi predica Apostolilor. Grija lor pentru propovăduire (F. A. 6, 2-3), de a predica ordonat şi intuitive, de a se adapta ascultătorilor (1 Cor. 9, 22), de a pune în centrul predicii pe Hristos, viaţa, activitatea, răstignirea, mortea, învierea şi înălţarea Lui la cer, toate acestea constituie elemente componente ale Omileticii.
Treptat, Sfinţii Părinţi au formulat şi ei ocazional sau intenţionat, principii care aveau să înlesnească închegarea Omileticii. Clement Alexandrinul de pildă (Stromate 1, 4; 2, 1). Origen (Hom. 7 în jos), Ciprian (Ep 2 ad. Don.), Lactanțiu (Instit. 3, 1), exprima principiul că predica creştină nu are navoie de podoabele oratoriei păgâne, adevărul creştin fiind el însuşi o podoabă inegalabilă.
În veacul 4, propovăduirea creştină atinge punctual culminant al strălucirii, în răsărit prin Sf. Ioan Hrisostom († 407), iar în apus Fer. Augustin († 430).
Sf. Ioan Gură de Aur ne dă mai ales în XXX indicaţii preţioase privind calităţile predicatorului precum şi datoria lui de a se pregăti şi a propovădui (Tratatul despre Preoţie, cărţile 4, 3 şi 5, 1, trad. pr. D. Fecioru în B. O. R. 10/1957).
În timp ce Hrisostom se adresează mai ales predicatorilor formaţi, Augustin are în vedere mai ales pe începători. În lucrarea sa De Doctrina Christiana ne dă şi cea dintâi carte de Omiletică. În cărţile I şi II Augustin vorbeşte despre pregătirea ştiinţifică şi teologică necesară pentru înţelegerea Scripturii; în cartea III, e o Ermineutică, iar cartea a patra cuprinde Omiletica.
La întocmirea Omileticii Augustin a fost influenţat de Aristotel (Ars Oratoria) şi Cicero (De oratore). Dar marele episcop face diferenţa între punctele comune oratoriei profane şi celei bisericești pe de o parte, şi între punctele care le deosebesc pe de altă parte.
Ca fost dascăl de retorică, episcopul Iponei recomandă viitorilor propovăduitori ai cuvântului să studieze arta retorică, dar în acelaşi timp le atrage atenţia că adevărata artă a vorbirii, preotul creştin o va învăţa de la Duhul Sfânt. Oratoria trebuie să slujească înţelepciunii şi amândouă se învaţă din Scriptură. Înţelepciunea, sapientia, e mai importantă decât eloquentia. Cunoaşterea adevărului evanghelic face ca predica să fie superioară oricărei tehnici retorice.
Prin practica să cuvântătorul urmăreşte să înveţe (docere), să mişte inimă (delectare), să înduplece voia ascultătorilor (flectere). Acestor sarcini ale predicatorului le corespund anumite obligaţii din partea credincioşilor. Anume aceştia sunt datori să asculte predica în mod inteligent, cu plăcere şi cu supunere (intelligenter, libenter, obediender, L. IV, 17)
Există trei genera dicendi: quot officia oratoris, tot genera dicendi, subtile in probando, modicum în delectando, vehema in flectando.
Introducerea să fie totdeauna în ton moderat. Predicatorul să se roage pentru sine şi pentru ascultătorii săi (L. IV, 30).
Pentru atingerea scopului urmărit, predicatorul să ştie că pilda vieţii proprii ajuta mai mult decât măiestria cuvântării. Exemplul unei vieţi bune face mai mult decât orice măiestrie retorică (L. IV, 27).
Cel care nu-i în stare să-şi facă singur predica, zice Augustin, acela să ia de la alţii şi să predice. “Pentru cei care-l voiesc, cuvântul lui Dumnezeu nu-i bun străin. Mai degrabă cel care duce o viaţă urâtă predică lucru străin chiar când vorbeşte bine. Căci binele pe care-l spune, deşi pare a-l scoate din mintea sa totuşi e străin purtării sale. De aceea a numit Dumnezeu hoţi ai cuvintelor Sale pe cei ce predicând cele ale lui Dumnezeu, vor să pară buni, în timp ce trăind după gustul lor, ei sunt răi... Când propovăduiesc binele, ei nu-l propovăduiesc cu întreaga lor fiinţă, deoarece prin dispoziţia lor ei tăgăduiesc ceea ce spun prin viu grai. În consecinţă când un bun vorbitor, dar cu viaţă urâtă compune o predică pentru un om lipsit de darul oratoriei, dar având o viaţă curată, unul ca acesta dă un bun care nu-i aparţine, iar cel cu viaţa curată primeşte de la un străin ceea ce îi aparţine. Când însă credincioşii buni fac acest serviciu altor credincioşi buni, atunci şi unii şi alţii propovăduiesc ceea ce le aparţine, căci proprietatea lor e Dumnezeu căruia aparţin cuvintele propovăduite. Şi aceia care nu-şi pot face singuri predica şi îşi însuşesc alta, şi-o însuşesc ca pe a lor proprie când trăiesc potrivit ei” (De Doctrina Christiana, 4, 29).
Importanța scrierii De Doctrina Christiana constă în aceea că dezbate amănunţit problema predicatorului şi încearcă să destrame vraja retoricii antice. (Niebergall, Seschichte der christlichen Predigt in: Leiturgia I. Kassel 1955, p. 230-231)
Pe lângă Sf. Ioan Hrisostom şi Fer. Augustin se cuvine să-l menţionăm şi pe Sf. Grigorie cel Mare († 604). În lucrarea sa Liber regulae pastoralis (sau: De pastorali cura), mai ales în partea a III-a (cap. 1, 39 şi 40) Sf. Grigore ne-a lăsat valoroase îndrumări practice privind mânuirea puterii de a învăţa, ca de exemplu:
1. predicatorul să cunoască şi să înţeleagă bine Sfânta Scriptură;
2. predicatorul să vorbească simplu şi pe înţeles;
3. predicatorul să ţină seama de împrejurări, de trebuinţele concrete ale credincioşilor;
4. predicatorul să fie zelos, să predice regulat;
5. precicatorul să predice şi cu fapta.
În lucrarea sa: Geschichte der byzantinischen Literator, Krumbacher afirmã (pag. 162) că, în Răsărit, până la 1453 nu se întâlneşte nicio încercare mai serioasă de a întocmi o teorie a predicii.
În apus Rhabamus Maurus (776 - 856) a scris între altele: De clericorum Institutione et caeremoniis ecclesiae (829), în care se ocupă cu probleme de Omileticã, dar în strânsă dependenţã de Augustin şi Grigore cel Mare.
Din sec.. XII până în sec.. XIV, teoria predicii a fost cultivatã mai ales de ordinele călugăreşti ale Franciscanilor şi Dominicanilor. Generalul Dominican Humbert de Romanes († 1276) a scris: De eruditione religiosorum predicatorum scolastice, în care se ridică contra predicii scolastice şi afirmã că oficiul de predicator e superior aceluia de preot.
Dar merită să fie amintiţi şi alţi omileți ca: Guibert de Nogent (1153-1215), cu lucrarea: Liber quo ordine sermo fieri debeat (MSL 156, 21 sq). Alanus ab Insulis († 1203) cu scrierea: Summa de arte praedicatoria, în care se precizează:
a) orice predicã să pornească de la un text;
b) predica să fie întocmită pe înţelesul poporului;
c) învăţătura de credinţă şi viaţã să se dea numai celor demni “indignis et obstinatis substrahenda est praedicatie”.
Către sfârşitul evului mediu, predica e cu slabă putere de penetrare. Totuşi pe la 1400 Nicolaus de Clamengis, prin lucrarea sa De studio theologico, îndeamnă la studiul Scripturii şi la o propovăduire vie pentru popor.
Din veacul XIV umanismul îşi pune pecetea sa şi pe activitatea de propovăduire. Lucrarea lui J. Reuchlin: Liber congestorum de arte praedicandi (scrisă la 1502 şi tipărită la Pforzheim în 1504), precum şi cartea lui Erasm: Ecclesiastes sive de ratione concionandi libri quatuor (Basel 1533, reeditată mai apoi de F. A. Klein în 1820), sunt scrise pe baza retoricii clasice.
În cartea I, Erasm arată ca şi Hrisostom, că misiunea de predicator e superioară demnităţii de rege, şi că decăderea predicii şi a Bisericii sunt strâns legate una de alta.
În cartea a II-a arată cum poate ajunge cineva un bun predicator.
Cartea a III-a aplicã dialectica şi retorica la predică.
În a IV-a carte dã material omiletic.
În scrierea: Manuale curatorum praedicandi praebens modum (1502), J. U. Surgant ne dă o idee asupra practicii propovăduirii de atunci. Manualul cuprinde douã cărţi: în prima este expusă teoria predicii, iar în a doua practica predicii.
Prima carte conţine 25 de consideraţii, dintre care amintim:
1. Ce este predica
2. Cine poate predica
3. Ce trebuie să predicam
4. Însuşirile predicii
5. Despre împãtritul sens al Scripturii, etc.
În cartea a doua sunt 20 de reflexiuni, dintre care amintim:
1. Despre diferitele feluri de a veşti poporului Cuvântul lui Dumnezeu.
2-3. Despre vestirea sărbătorilor.
4. Despre chemarea la rugăciune adresată către toate stările, etc.
Un impuls puternic în direcţia eliberării Omileticii de sub tutela Retoricii îl dă Luther prin promovarea Scripturii la rang de singur izvor al predicii, prin teza potrivit căreia eficienta predicii depinde nu de măiestria retorică, ci de forţă Duhului prezentă în cuvânt.
Melanchton, prietenul fidel al lui Luther, a încercat să dea o expresie teoretică noului cuprins în predica lutherana. Lucrarea sa: De rethorica libri tres (1519), prelucrată şi publicată în 1521 sub titlul: Institutiones rethoricae, iar în 1531, sub titlul Elementorumrethoricae libri duo, a fost întocmită în dependență de Reuchlin. Într-o altă lucrare: De officiis concinatoris (1535), a încercat să se elibereze într-o mai mare măsură de sub influenţa retoricii.
Cel dintâi care a separat principial Omiletica de Retorică a fost A. Hyperius, prin lucrarea: De formandis concionibus sacris seu de interpretatione scripturarum populari libri duo (1553).
După Hyperius, Omiletica se ocupă cu:
1. inventio
2. dispositio
3. elocutio
4. memoria
5. pronuntiatio.
Părţile predicii sunt: Lectio Scripturae sacre, invocatio exortium, propositio (divisio), confirmatio, confutatio, conclusio.
Întemeiat pe II Tim. 3, 16 şi Rom. 15, 4, Hyperius fixează cinci feluri de cuvântări: doctrinale seu didascalicum (genus); redargutium; institutivum; corectorium; consolatorium - adică predica didactică, de mustrare morală, de pedepsire, de mângâiere. La acestea mai adaugă un genus mixtum. După Hyperius, cea mai înaltă măiestrie e de a propovădui e de a proceda aşa ca să nu se vadă măiestria. Esenţialul în predică e material quid, nu felul cum o prezinţi (quo modo). Preferinţa lui merge către predica exegetică. Pentru el, predica este interpretatio scripturarum pupularis, o interpretare populară a Scripturii. Acesta e şi punctual slab al Omileticii sale.
Hyperius nu a influenţat asupra prea multor omileți reformaţi. În majoritatea lor, aceştia îl urmează pe Melanchton. Se vede însă la ei tendinţa de apune accentul pe latura formală, pe metoda de tratare a textului. Numărul unor asemenea metode creşte mereu, ajungând pe vremea lui J. B. Canozov (1675) la cifra de 110.
O reacţie împotriva formalismului omiletic găsim abia în mişcarea pietistă. Iacob Spener se ridică hotărât împotriva artificiilor omiletice şi cere mai multă căldură a inimii şi mai multă simplitate biblică. Nu forma, ci materia e esențialul într-o predică. Și de fapt bărbaţi ca Spener, Francke, Rambach şi alţii au desfăşurat o activitate predicatorială mai simplă, mai edificatoare, mai rodnică, decât luteranii stricţi. Pietismul a înfrânt formalismul scolastic, dar n-a dat lucrări omiletice de mare valoare.
Curentul iluminist sprijină predica pentru popor, ca mijloc de ridicare a celor de jos. Dintre autorii care s-au preocupat cu problemele Omileticii, menţionăm pe J. J. Spalding, Nutzbarkeit des Predigtantes (1772); G. S. Steinbart, Anweisung zur Artsberedsamkeit christicher Lehrer unter einem aufgeklarten und gesitteten Volke (1779-1784); J. G. Marezoll, Bestimmung des Kanzelredners (1773)...
Raționalismul veacului XVIII însă nu se mulţumi să sprijine predica pentru popor, ci mai ceru ca această predică să se întemeieze precumpănitor pe raţiune. Pretenţia aceasta a dus la situaţia că în locul învăţăturilor religioase, predicatorii împărtăşeau ascultătorilor sfaturi morale, practice, igienice.
În general raţionalismul a provocat o pustiire a vieţii religioase, care nu putea fi eliminată decât printr-un curent de înviorare a credinţei. Un asemenea curent îşi croi drum mai întâi prin Schleirmacher (1768-1834). El şi alţii care l-au urmat au restituit predicii rostul său religios, de zidire a comunităţii credincioşilor. Apropiată de predica de zidire, e cea de trezire a ascultătorilor la viaţă nouă.
Teologia liberală a îndrumat efortul în direcţia predicii de actualitate legată de problemele sociale şi culturale ale vremii. Slăbiciunea unei asemenea predici constă în aceea că toceşte sensibilitatea ascultătorilor pentru cele dumnezeiești.
Predica “modernă” încearcă să trezească simţul religios al credincioşilor prin introducerea lor în lumea ideilor operelor literare moderne. La promovatorii unei asemenea predici, Evanghelia încetează de a mai fi temelia şi norma propovăduirii.
Predica academică şi apologetică încearcă să pătrundă mai adânc în problemele timpului şi nevoile lui. Reprezentanţii teologiei dialectice în frunte cu K. Karl Barth, susţin că în calitate de teologi trebuie să vorbim despre Dumnezeu. Dar noi suntem oameni şi de aceea noi nu putem vorbi despre Dumnezeu. Trebuie să fim conştienţi şi de datoria de a vorbi şi de neputinţa de a vorbi, şi prin aceasta să dăm slavă lui Dumnezeu (Niebergall op. cit. p. 342).
Dintre noile Omiletici protestante, menţionăm lucrarea lui Wolfgamg, Trillhaas, Evanghelische Predigtlehre, Berlin, 1953. Lucrarea are o introducere şi patru părţi principale:
1. Omiletica principală (predica-slujirea Cuvântului Domnului).
2. Omiletica materială (predică şi text).
3. Omiletica formală (predica în rostirea ei).
4. Omiletica pastorală (predica şi credincioşii).
A se vedea pe larg:
- D. Belu, Marginalii la o carte de Omiletică, M. A. 7-8, 1969.
- Albrecth Schönherr, Kleine Pradigtlhere, Berlin, 1954.
- Gustav Wingren, Die Predigt, 1956.
- Helmuth Ristow u. Helmuth Burgert, Evangelium und mündige Welt, 1962.
- Eckhard Altmann, Die Predigt als Kontaktgeschehen, 1963.
- Ernst Lerle, Methode der Gedankenimpulse in der Homiletik, 1961.
- Ernst Rüdiger Kiesow, Dialektisches Denken und Reden in der Predigt, 1957.
- Gottfried Voigt, Botschafter des Christus, 1963.
La romano-catolici se constată în perioada scolastică tendinţa spre formalism şi schematizări în sfera propovăduirii evanghelice. Dacă mintea era solicitată până la exces, inima şi voinţa erau lăsate în nelucrare, spre marea pagubă a vieţii creştine.
Totuşi, Omiletica scolastică a introdus o consideraţiune sistematică în cuvântare, ordinea diviziunii şi subduviziunii temei.
Spre deosebire de scolastici, misticii se adresau mai ales inimii ascultătorilor.
Informaţii despre felul cum se întocmeau predicile în evul mediu apusean avem la Th. Charland, Artes praedicandi, Paris - Ottawa, 1936.
În perioada renaşterii şi după aceasta, sub influenţa avântului luat de studiul limbilor clasice, s-a acordat un interes deosebit şi stilului cuvântărilor bisericești.
În 1718. Fénelon scrie lucrarea sa Dialogues sur leloquence Chretiene, carte deosebit de importantă pentru teoria Omileticii.
Secolul XVIII e secolul decadenței preocupărilor omiletice. Sub influenţa iluminismului, predicatorii catolici precum şi cei protestanţi alunecă în raţionalism.
În sec. XIX se constată o înviorare a activităţii predicatoriale. Dintre lucrările de Omiletică, amintim:
- Dupanloup, Eutretiens sur la predication populaire.
- Dominicus de Colonia, De arte rhetorica libri quinque, Romae, 1834.
- Gisbert, L’Eloquence chrétienne dans l’idée et dans la practique, Paris, 1860.
- Kleutegen, De arte dicendi, 4 Aufl, Turin, 1903.
- Joseph Jungmann, Theorie der geistlichen Beredsamkeit, 2 vol. Fr. i. Br., 1893. În 1908 e publicată de M. Gatterer cu lăsarea afară a materialului catehetic. În 1923 apare ediţia a IV-a tot la Fr. i. Br., neschimbată.
- Mayenberg, Homiletische und Katehetische Studien, Lunzern, 1910.
- G. Kieffer, Predigt u Prediger, 1924.
- W. v. Keppler, Homiletische Gedanken und Ratschläge, Frb., 1911.
- J. Herr, Praktischer Kursus der Homiletik, 1926.
- A. D. Sertillanges, Verkünder des Wortes Salzburg-Leipzig, 1936.
- Longhaye, La prédication, grandes maitres et grandes lois, ed. 3, Paris, 1927.
- Rambaud, Traité moderne de Prédication, Lyon - Paris, 1941.
În Biserica răsăriteană împrejurări neprielnice au împiedicat dezvoltarea propovăduirii şi deci a Omileticii.
După căderea Constantinopolului au apărut la greci unele scrieri omiletice, alcătuite, foarte probabil, sub influenţa apuseană.
În sec. XVIII Ierod. Macarie din Patmos († 1737) a publicat Retorica ajutătoare predicatorilor sfinţiţi.
După eliberarea Greciei, Neophytos Vamvas publică în 1841 şi 1854 a sa “Retorică” alcătuită după cei mai renumiți autori de retorică mai vechi şi mai noi.
Constantinios Oikonomov, Ştiinţa Retoricii - în trei cărţi.
P. Trembelas, Omiletica, Atena. 1928.
D. N. Moraitis XXX
Au mai publicat lucrări de Omiletică: Philippos Papadopulos. Die Orthodoxe Kirche in greichischer Sicht 2 Teil, von Panagiotis Bratsiotis, Profesor der Theologie an der Universitat Athen, Stuttgard, 1960, pp 32.
La ruşi: Ioan Goliatovki († 1688) alcătuieşte lucrarea: Învăţătura despre compunerea predicilor. Lucrarea a fost cea dintâi încercare de teoria Omileticii. Dar în alcătuirea ei autorul s-a călăuzit după manualele scolastice apusene. Cartea expune sistematic regulile construirii predicii; arată de unde să se ia materia cuvântărilor şi cum să fie folosită. În continuare sunt arătate mijloacele de atragere a credincioşilor la predică şi cum să li se întreţină atenţia. Ca adaos, cartea cuprinde: Învăţătura despre cum se întocmesc cuvântările funebre.
Aplicarea practică a regulilor omiletice, Goliatovski ne-o dă în: Cheia înţelesului, care cuprinde predici pentru diferite sărbători, precum şi câteva cuvântări funebre (cf. N. Katajew, Geschichte der Predigt in der russischen Kirche, Stuttgart 1889, p. 102-103).
Alt autor de Omiletică la ruşi este Teofan Procopovici († 1730), cu lucrarea: Retorica. Tot el a scris şi Îndrumări pentru predicatori.
Prima lucrare de Omiletică propriu-zisă la ruşi e a lui M. M. Speranski alcătuită din lecţiile ţinute la Seminarul Alexandru Nevski în 1793 şi editate în 1844 sub titlul: Regula Retoricii înalte.
Ieromonahul Ioan publică: Manual de retorică bisericească, trad. din limba latină, carte folosită ca manual în academii şi seminarii până în 1820.
Între 1820-1830 a funcţionat ca prof. de Omileticã la Kiev, A. J. Pusnov, a cărui curs nepublicat a fost folosit de J. K. Amfiteatrov la întocmirea lucrării sale: Curs de literatură bisericească (Kiev, 1841).
Tavorov publică: Omiletica, Kiev, 1861.
Arhim. Atanasie publică o carte de Omileticã la Petersburg în 1862.
V. F. Pevnickij: Din istoria Omileticii, Kiev, 1892.; Oratoria bisericeascã şi legile ei fundamentale, Sanktpetersburg, 1902 (cf. Mitropolit Nicolae Krutitki în Teol. Literaturzeitung, 12, 1957).
La sârbi:
În 1863 se publică în slavonã Omiletica lui Amfiteatrov, cu binecuvântarea Mitrop. sârb Mihail.
Puţin mai târziu apare Retorica completă de Vladislav Vuici.
În 1894 prof. XXX
Ambele traduceri au fost cu greşeli şi omisiuni, care au fost eliminate în trducerea făcută de protop. J. Jivcovici şi tipărită la Carloviț în 1924. Jivcovici a mai scris între altele: Scurtă privire asupra istoriei Omileticii, lucrare publicată în rev. Sionul Sârbesc, nr. 5 şi 7 (Informaţii comunicate de pr. sârb Gh. Plvsity).
La noi, cea dintâi carte de Omileticã este Retorica lui Ioan Molnar. Titlul întreg al lucrării este acesta: Retorica adică învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvântări. Acum întâi izvorâtă pe limba românească împodobită şi întemeiată cu pildele vechilor filosofi şi dascăli bisericești. În 1976, Aurel Sasu publică o ediţie critică asupra acelei lucrări, cu un substanţial studiu introductiv, Cluj-Napoca, ed. Dacia.
O altă carte de Omiletică e o traducere din ruseşte unde disciplina aceasta era cuprinsă într-o lucrare de Pastorală a ierarhilor Gheorghe Koniski şi Partenie Sopkovski. În româneşte apare la Buda în 1817, iar la Sibiu în 1857 cu binecuvântarea Mitropolitului Şaguna. Titlu ei este: Teologia pastorală pentru preoţi de legea ortodoxă răsăriteană. E cea dintâi carte de Omileticã în româneşte care tratează un capitol aparte şi despre predica prin fapte (cf M. A. 9-10, 1961, pp. 600-622).
Menţiune deosebitã meritã lucrarea lui Teoctist Scriban: Omiletica sau ştiinţa despre literatura bisericească, tom. I, Iaşi 1856, tom. II, Iaşi, 1858.
V. Mitofanovici spune că lucrarea ar fi o traducere după Amfiteatrov, dar Teoctist nu-şi numeşte cartea sa traducere.
Omiletica acum amintită cuprinde trei părţi:
În prima se aratã cum să se transmită ascultătorilor învăţătura dogmatică.
În partea a doua (care e partea lutimã a vol. I) se dau îndrumări privind propovăduirea învăţăturii morale, insistându-se mai mult asupra conţinutului decât asupra formei predicii.
În partea a treia (adicã în tom. II) se aratã materialul care poate fi luat din slujbele sfinte în vederea propovăduirii.
Îndrumări de ordin omiletic sunt presărate şi prin prefeţele unora din cărţile de predici, ca de pildă în prefeţele: “propavedaniilor” şi “predichelor” lui Petru Maior (cf. I. Lupaş, Îndrumări de ordin omiletic în prefeţele “propovedaniilor” şi “predichelor” lui Petru Maior - în M. Ardealului, 5-8 (1957), p. 490-503).
Alte lucrări de Omileticã:
Dionisie Romano, Principii de Retorică şi elocvenţa amvonului, Iaşi, 1859. Cartea e mai mult o Retorică decât Omileticã (cf. Arhim. I. Scriban, B. O. R. 1928, p. 613-623).
Vasiliu Mitrofanovici, Omiletica Bisericii dreptcredincioase răsăritene, Cernăuţi, 1875. E cea dintâi Omileticã românească la nivel academic. E împãrţitã pe Capitole, Capitolele pe Secţiuni, Secţiunile pe Articole şi chiar subarticole.
În cap. I vorbeşte despre: Materia cuvântării bisericești în general.
Cap. II: Despre forma cuvântării bisericești.
Cap. III: Despre propunerea cuvântării bisericești.
În Supliment expune: Observaţii istorice şi rituale în privinţa predicii, Observaţiuni pastorale în privinţa predicii.
Pr. D. Voniga, Omiletica sau studiul oratoriei bisericești, Orăştie, 1906. Lucrarea e în totală dependență de Mitrofanovici.
G. Aramă, Omiletica pentru seminarii, Bucureşti, 1911
G. Aramă, Elemente de Omileticã specială, tipărită de I. Scriban, Bucureşti, 1930.
Ilarie Teodorescu, Îndrumări Omiletice, Bucureşti, 1923.
Oreste Tarangul, Regenerarea predicii, Chişinău, 1934.
N. Cotlarciuc, Treptele psihologiei formale în predicã, Cernăuţi, 1924.
I. Scriban, Privelişti din câmpul Omileticii, Bucureşti, 1929.
Constantin Provian, Problema cunoaşterii şi înrâuririi vieţii sufleteşti din punctul de vedere al Teologiei practice (Catehetica, Omiletica, Pastorala), Buzău, 1921.
Acelaşi: Activitatea pastorală şi omileticã a Sf. Ioan Hrisostom în Antiohia, Buzău, 1919.
Gr. Cristescu: Cui, cum şi de ce trebuie să predice preotul - în Revista Teologică 1924-1925, Sibiu. Predica şi funcţionarea ei sufletească, în Capernaume, Craiova, 1923. Fă lucrul evanghelistului, Sibiu, 1929.
Acelaşi: Omilie “mare” şi Omilie “mică” sau omilie “exegeticã” şi omilie “tematică”, în Mitropolia Moldovei 1-2 (1958), pp 46-58.
Acelaşi, Predică şi predicator în vremea noastră, în Studii Teologice, 3-6/950.
Petre Procopovici: Omilia şi Predica, Oradea 1933.
Petre Procopovici: Introducere în Omiletică, rev. Candela 1946, pp 360-424.
M. Bulacu: Omilia exegeticã-biblicã, Oradea, 1929.
Marin Ionescu: Inimã şi suflet. Omiletica vremurilor noastre (planuri şi exerciţii de predici), 2 vol., Bucureşti, 1927.
II. PREDICA ŞI PREDICATORUL

4. Funcţia omiletică a cuvântului

Cuvântul este sunet îmbinat cu sens. Structura lui este dialogica. Adică el nu poate fi folosit decât între oameni. Animalele nu pot vorbi, fiindcă nu au ce vorbi. “Grai” articulat are numai omul dintre toate vieţuitoarele, observă cu mai bine de 20 de veacuri în urmã Stagiritul (cf, Politica, trad. E. Bezdermi, Buc., 1924, p. 22.) Iar în lucrarea sa De hominis opificio, Sf. Grigore de Nyssa făcea constatarea că nu întâmplător omul are mâini, iar animalele nu. Mâinile i-au fost date omului anume ca să poată vorbi. Dacă i-ar lipsi mâinile, atunci buzele şi limba ar trebui să fie ca la animale, adică aşa ca să poată prinde cu ele iarba şi s-o rupă. Trecând însă grijă procurării hranei pe seama mâinilor, gură a rămas să slujească şi să se ocupe cu exprimarea cuvintelor, încât pe bună dreptate se poate spune că mâinile sunt un instrument propriu ființei înzestrate cu facultatea de a vorbi (cap 8, P. G. 148-149).

Ce funcţie împlineşte cuvântul?
Principala funcţie a cuvântului este comunicarea, de idei, informaţii, nedumeriri, sentimente, planuri, etc.
Comunicarea implicã un subiect care transmite şi unul care primeşte.
În mod normal fiecare dintre aceştia trece în rolul celuilalt: transmiţătorul în locul primitorului şi primitorul în rol de transmiţător. Transmiţătorul comunica idea, informaţia, întrebarea, iar primitorul răspunde la ceea ce a receptat.
Cuvântul nu e întreg decât atunci când e comunicare a ceva şi răspuns la comunicarea respective.
În calitate de transmiţător, împărtăşeşti celuilalt anumite noţiuni, idei, cunoştinţe cu o dublă semnificaţie şi intenţie:
- pentru a înmulţi cunoştinţele celuilalt.
- pentru a-l determina pe celălalt să adere la cele transmise, nu numai mintal, dar şi practice, în sensul că respectivul primitor să transpună în viaţa cele ce i s-au împărtăşit.
Aşa se petrec lucrurile în sfera cunoştinţelor normative. Eticianul, de pildă, nu se mulţumeşte cu punerea celuilalt în situaţia de a lua simplu la cunoştinţă regulile de conduită şi urmăreşte ca destinatarii unor asemenea reguli să se inspire în mod constant din ele în viaţa cotidiană.
Un etician care n-ar urmări decât instruirea etică teoretică a subiecţilor cu care lucrează, n-ar satisface pe deplin misiunea să specifică de etician.
La fel se petrec lucrurile în sfera Pedagogiei, disciplina care urmăreşte pretense scopuri practice şi anume urmăreşte să pună la îndemâna celor de educat regulile menite a-i ajuta în efortul lor spre omenie, caracter, viaţã comunitară, viaţã activã, creatoare, profesională.
În sfera Omileticii, cuvântul, în funcţia lui de transmiţător de cunoştinţe, se înscrie în categoria acelora care ţintesc ceva mai mult decât instruire, decât comunicare de cunoştinţe, anume se înscrie în categoria acelora care urmăresc determinarea destinatarilor de a pune în practică învăţăturile împărtăşite.
Funcţia omiletică a cuvântului e eminamente practică.
Dacă prin cuvântul obişnuit se pot transmite conţinuturi care pot rămâne în planul abstracţiilor, prin cuvântul omiletic se transmit întotdeauna învăţături care sunt menite a fi aplicate la viaţa ascultătorilor în vederea înnoirii, a transformării acesteia.
De exemplu, învăţătura privind iubirea de vrăşmaşi nu e predicatã pentru a oferi ascultătorilor o temă de teoretizare, ci pentru a fi aplicată în comportamentul practic. Când Iisus Hristos ne-a dat o asemenea porunca, n-a făcut-o cu gândul de a ne avânta asupra ei cu speculaţii, ci pentru a ne determina să ne ocupăm de ei, de neprieteni, cu înţelegere şi dragoste, cu răbdare şi perseverenţa, pan ace izbutim să înlăturăm vrasmasia din sufletul lor şi să-i punem din nou în condiţia de a adopta, în relaţiile lor, o atitudine prietenească şi frăţească. Tot aşa învăţăturile despre iubirea faţă de Dumnezeu, despre milă, bunătate, smerenie, nădejde, dreptate, jertfă de sine, nu satisfac pe deplin naturii şi misiunii lor decât când sunt convertite în izvoare de viaţă practică.
Aşadar, o primă caracteristică a funcţiei omiletice a cuvântului constă în precumpănitoarea ei finalitate practică.
O a doua caracteristică a cuvântului omiletic o constituie faptul că în substanţa lui este şi rămâne mereu axat pe cuvântul scripturistic.
În accepţiunea lui obişnuită, cuvântul transmite noţiuni, obişnuite prin cercetări în cadrul diferitelor discipline ştiinţifice. În accepţiunea lui omiletica însă, cuvântul transmite, interpretându-l şi aplicându-l la viaţa ascultătorilor, cuvântul lui Dumnezeu: “Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile…să pãzeascã toate câte am poruncit vouă.“ (Mt. 28, 19-20).
O a treia caracteristică a cuvântului Kerigmatic constă în haritoforia lui. Cuvântul obişnuit este o unitate biplanã, fiind alcătuit dintr-o latură perceptibilă (senzorial): semnificantul, şi una inteligibilă (sens) semnificatul” (cf. Lucia Wald, Sisteme de comunicare umană, Bucureşti, 1973, p. 12).
În funcţia omiletică însă cuvântul comportă în plus, o dimensiune, o forţă nouă. Într-adevăr, în procesul omiletic, pe lângă aspectul sonor, perceptibil, auditiv, şi pe lângă conţinutul de sens perceptibil, cuvântul mai dispune şi de o altă dimensiune: cea harică, perceptibilă duhovniceşte.
Cuvântul lui Dumnezeu transmis prin predicã este purtător şi al unei sarcini de energie, ireductibilã la puterile fireşti ale cuvântului şi avându-şi izvorul în adâncurile Dumnezeirii. Cuvintele Domnului tansmise prin cuvântul omiletic sunt “Duh şi sunt Viaţã”, ne spune Sf. Evanghelist Ioan (Ioan, 6, 63). Ele sunt purtătoare de har, putere care ajută credincioşilor să-şi deschidă fiinţă, să intre în legătură cu Dumnezeu şi să dezvolte o viaţă spirituală.
Acelaşi lucru îl spune Apostolul când scrie: “Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător” (Evr. 4, 12). Pătruzând prin predicã în suflete, el, acest cuvânt, nu rămâne pasiv, ci, prin harul care-i propriu, continuã să lucreze, înviorând, luminând şi orientând spre plinitudine viaţa credincioşilor. Evanghelia, zice Sf. Pavel, este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea oricui care crede (Rom. 1, 16).
Să observăm ca harul împărtăşit prin cuvânt este har pregătitor, menit adică să aducă pe ascultător în situaţia de a se apropia şi a se uni cu Hristos în Împărtăşanie.
În cadrul Ortodoxiei, funcţia omiletică a cuvântului e strâns legată de funcţia lui liturgica. Predica nu se substituie Tainelor şi nu le face de prisos.
Predica ne cheamă, ne aduce la Hristos, ne pune în legătură cu El. Tainele ne unesc în chipul cel mai strâns, fiintial cu El.
În concepţia ortodoxă, slujirea profetică a Domnului rămâne subordonată slujirii lui arhiereşti. Cu alte cuvinte, cuvântul omiletic…
Un alt aspect al cuvântului în funcţia lui omiletica constă în îmbinarea echilibrată a elementul divin cu cel uman în viaţa practică a credincioşilor.
Prin îmbinarea echilibrată a divinului cu umanul, înțelegem conviețuirea credinciosului cu Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în aşa fel că nici divinul sã nu absoarbã, nici umanul să nu dispară în adâncul divinului.
Să observăm că divinul şi umanul nu sunt mărimi care pot fi puse pe acelaşi plan. Divinul e fundamentul umanului, e realitatea spirituală de bază care determină apariţia umanului.
Faptul e de covârşitoare importanță pentru promovarea unui antropocentrism sănătos.
Legătura credincioşilor cu Iisus Hristos, cu Dumnezeu, îi pune în condiţia de a-şi de-a seamade ceea ce sunt ei în însuşirea lor cea mai proprie. Anume, îi ajutã sã-şi dea seama că sunt ființe al căror centru de existenţã nu e în ei înşişi, ci în afara lor: în Dumnezeu.
Totodată credincioșii îşi dau seama cã în calitatea lor de oameni existând în permanenţă în faţa lui Dumnezeu, nu pot pune niciodată, în mod îndreptăţit, în centrul vieţii lor, eul propriu. Niciodată nu au dreptul să se concentreze exclusiv asupra vieţii lor, să se învârtă în jurul eului propriu, să-şi ridice eul la rang de supremă valoare.
Legătura cu Iisus Hristos prezervã de alunecarea în apele negre ale egoismului, pregăteşte şi deschide sufletul spre legătura cu ceilalţi oameni, pentru intrarea în comuniune cu ei.
Teocentrismul creştin pune bazele adevăratului antropocentrism a cărui caracteristică e cã pune în centru pe aproapele. Porunca: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău…Să iubeşti pe aproapele tău…” (Mt. 22, 37-38) indicã limpede atât teocentrismul cât şi antropocentrismul, atât legătura cu Dumnezeu, cât şi orientarea spre oameni.
Ajutându-l pe credincios să se înţeleagă drept creaturã a lui Dumnezeu, teocentrismul îl ajută să-şi păstreze identitatea, să evite înstrăinarea de propria sa esenţã.
În acelaşi timp, teocentrismul îi asigură credinciosului adevărata libertate. Se ştie cã libertatea depinde de calitatea subiectului cu care eşti în legătură. Fiind desăvârşirea supremă, Iisus Hristos Domnul, asigurã credincioşilor cea mai deplină libertate.
Teocentrismul cuvântului omiletic asigurã cea mai puternică XXX.
5. PREDICA

Predica nu e o repetare de texte sacre. Dacă ar fi aşa, ar fi suficient să ascultăm pericopele biblice citite în cadrul slujbelor sfinte şi să ne simţim deplin satisfăcuţi în trebuinţele noastre sufleteşti. Realitatea e însă altă. Noi nu n e mulţumim cu simpla ascultare a cuvintelor Sfintei Scripturi. Nu pentru că nu le-am preţui şi n-am simţi interes pentru ele. Ci pentru că, scrise într-o limbă cu trăsături specifice, şi într-o altă ambianta culturală decât a noastră, ele nu pot uşor şi bine înţelese de cătră ascultătorii de azi. De aici necesitatea ca după citirea pericopelor biblice, să se vină cu o tâlcuire a lor, adică să se rostească o predică.

Predica nu nici o parafrazare a Revelaţiei. Parafrazarea poate aduce o oarecare lămurire a textelor sfinte, dar, sub presiunea nevoii de a parafraza toate versetele pericopei, procedeul nu poate să nu lase în suferinţã cerinţe adânci ale credinciosului, ca de pildă: cerinţa după o mai amplă şi mai largă lămurire a textului: cerinţa după o expunere mai bine închegată, mai unitară, cerinţa după o mai precisă luare în considerare a problemelor care-l frământã în situaţia dată, etc.
Predica nu este nici exegeza. Ea e strâns legată de aceasta, dar nu se reduce la asemenea lucrare.
Exegeza nu urmăreşte altceva decât să cerceteze şi să precizeze ştiinţific sensul autentic al dumnezeieieștilor Scripturi.
Predica urmăreşte însă alte scopuri, anume ea urmăreşte să interpreteze Scriptura, s-o explice şi s-o aplice la viaţa ascultătorilor.
Exegeza operează uneori şi cu ipoteze. Predica însă porneşte şi prezintă totdeauna textul singur, nu o variantă sau alta.
Exegetul nu relevã importanșa textelor autentice pentru credinţă, pentru păstoriţi: lucrul acesta intră în sfera de atenţie a predicii.
Predica urmăreşte să-i determine pe credincioşi să adere la învăţăturile transmise şi să şi le însuşească nu numai mintal, dar şi afectiv şi voluţional, adică cu întreaga lor făpturã ca pe o luminã şi putere de sus, menite a-i ajuta în împlinirea exemplară a obligaţiilor ce le revin în calitatea lor nu numai de fii ai Bisericii, dar şi de membri ai societăţii.
Dacă exegeza poate fi practicată şi de către un nehirotonit la propovăduire nu are acces decât preotul canonic rânduit. Motivul e cã puterea de a predica are caracter sacramental, ea dobândindu-se prin actul hirotoniei.
Cuvântul care urmează să fie propovăduit nu e un rezultat al energiilor omeneşti, nu creşte din acestea, ci îşi are obârşia dincolo de om, în Dumnezeu. În consecinţă, pentru corectă lui interpretare şi aplicare e nevoie de ajutor corespunzător, e nevoie de un ajutor de dincolo de forţele fireşti. Adică e nevoie de un Har special, Har care se transmite prin Taina Hirotoniei. Cu atât mai mult e nevoie ca persoană predicatorului să fie investită cu Har, cu cât cuvântul dumnezeiesc însuşi e purtător de Har. Şi, evident, cuvântul purtător de Har nu poate fi interpretat şi aplicat decât de o persoană investită cu putere harismatică. Adică de către preot. Aici e valabil principiul: par a pari cognoscitur.
Şi atunci, ce este predica? Predica este actualizarea activităţii profetice a Mântuitorului. Dacă Liturghia e actualizarea jertfei Domnului, propovăduirea e actualizarea, contemporaneizarea lucrării Lui profetice, invatatoresti.
Dacă în ordinea importanţei, locul prim îl ocupã slujirea arhierească a Mântuitorului, în ordinea desfăşurării, locul prim îl deţine activitatea învăţătorească. Aceeaşi poziţie o ocupa predică şi în cadrul Bisericii.
Fără predicã, preotul nici n-ar avea către cine să-şi îndrepte activitatea sa de administrator al Tainelor şi de conducător duhovnicesc. Predica e mijlocul prin care se creează comunitatea Bisericii, adică destinatara lucrărilor mântuitoare, inclusive a celei didactic-practice.
Acesta este motivul pentru care în cuvântarea din ziua înălţării Sale la cer, Domnul a poruncit Apostolilor ca mai întâi să predice şi apoi să-şi exercite şi celelalte datorii. Adică mai întâi să dea relief tangibil acelei realităţi asupra căreia să-şi îndrepte ei activitatea sfinţitoare şi conducătoare. (Matei 28, 19).
De altfel, ordinea aceasta: întâi predica, apoi activitatea liturgică şi pastorală, a respectat-o Mântuitorul însuşi: “De atunci- spune Scriptura-iisus începu să propovăduiască şi să spună: pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4, 17: Marcu 1, 14; Luca 4, 15; Ioan 18, 37).
Predica e slujire a lui Dumnezeu, în sensul cã practicarea ei implicã recunoaşterea Lui ca supremă realitate în care are obârşia întreaga existență în frunte cu omul.
Pe de altă parte, lectura de către preot, cu atenţie şi evlavie a mesajului evanghelic, efortul de explicare şi aplicare a învăţăturilor descoperite, precum şi strădania credincioşilor de a asculta şi transpune în viaţã cuvântul lui Dumnezeu poartă amprenta unui adevărat act de cinstire a Dumnezeului Treimii.
Predica e act de slujire a lui Dumnezeu. Dar e un act care nu e lăsat la libera iniţiativã a preotului, ci e poruncit. Mântuitorul n-a spus: “Dacă vreţi, mergeţi şi propovăduiţi…”, ci a poruncit: “Mergeţi şi învăţaţi…”.
E poruncã slujirea lui Dumnezeu prin Taine (“Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” - Luca 22, 19), dar poruncã e şi propovăduirea.
S-a spus cã slujbele divine sunt ele însele propovăduire, şi cã deci, n-ar mai fi nevoie de o predică specială.
Desigur, cultul divin are, precum e cunoscut, şi caracter didactic, împlinind astfel şi funcţia de predică. Cei ce frecventează regulat slujbele sfinte şi le ascultă cu interes şi evlavie, pot rămâne cu un bogat spor de învăţătură şi îndemnuri duhovniceşti. Dar nu trebuie să se treacă cu vederea faptul cã multe din rânduielile, actele, expresiile, simbolurile cultice, rămân neînţelese pentru nu puţini dintre credincioşi. De aici necesitatea ca preotul să vină cu cuvinte lămuritoare. Adică cu predica lui. Fără tâlcuirea propovăduitorului, o importantã parte a potenţialului duhovnicesc al sfintelor slujbe ar rămâne nevalorificat pentru viaţa credincioşilor. Spre paguba lor şi a Bisericii.
Cele spuse despre cult se potrivesc şi despre Scripturã. Pericopa evanghelică şi Apostolul cuprind - cum am amintit - lucruri pe înţelesul oricărui credincios, dar şi relatări mai grele. Acele “lucrure mai anevoie de înţeles” (2 Petru 3, 16), pe care Sf. Petru le identifica în epistolele marelui său “rival” întru ale apostoliei, pot fi raportate şi la celelalte cărţi ale Scripturii.
Încât, dacă preotul s-ar limita la simplă recitare a pericopelor, multe din învăţăturile descoperite ar rămâne în afară conştiinţei şi vieţii ascultătorilor. Predica explica cuvântul divin şi-l aplică la situaţia dată a credincioşilor, la posibilităţile lor de înţelegere şi asimilare, asigurându-i astfel accesibilitate ca să-i zicem aşa, de masă.
Predica e tâlcuire prin cuvânt a descoperirii de sus. Dar nu numai prin cuvânt, ci şi prin faptã şi prin viaţă.
Fapta, ca mijloc de transmitere a învăţăturii Domnului, nu e un auxiliar al cuvântului, ci, împreună cu acesta, constituie calea ordinară pe care mesajul evanghelic o răzbate în sufletul şi viaţa credincioşilor.
Predica redusă la cuvânt e incompletã. E numai jumătate din predică. În mişcarea lui către ascultători mesajul dumnezeiesc trece nu numai prin graiul viu al preotului, dar şi prin viaţa lui. Predica vrea să aprindă viaţa nouă în cel ce-o ascultă. Aceasta nu se realizează exclusiv prin cuvânt, ci şi prin viaţa, faptele şi exemplul predicatorului. Orice dascăl înţelept, spune Sf. Ioan Gură de Aur, învaţă tot aşa de bine prin faptele sale, ca şi prin cuvântul său. Aşa se transmite învăţătura în cadrul oricărei îndeletniciri. Pilotul, de exemplu, îşi aşează discipolul lângă sine, îi arătă cum să ţină cârma şi-i arată la faptã cuvântul de lămurire. El arătă cu fapta şi explică cu vorba. La fel procedează zidarul când vrea să înveţe pe cineva zidăria: îl învaţã cu fapta şi-l învaţã şi cu vorba. Tot aşa procedează şi tapiţerul, ţesătorul, aurarul şi arămarul. Peste tot, învăţătura se dă cu fapta şi cu cuvântul. Aşa a fost şi Iisus Hristos. Şi, fireşte, aşa trebuie să facă şi preotul predicator. “Dacã preotul şi-ar arăta înţelepciunea numai prin cuvânt, iar prin faptã ar dovedi contrariul, el ar înceta de a mai fi învăţător. A fi înţelept numai cu vorba e un lucru uşor şi pentru discipol. E necesar ca la cuvânt, dascălul să adauge lecţia şi îndemnul faptelor corespunzătoare. Faptele singure îl fac respectat pe dascãl şi-l înduplecã pe discipol să-l asculte” (Ad. Philipp., Hom. 12, 3 In. Ep. 2 ad Cor., Hom. 8, 2).
Aceasta e predica în concepţia corifeului predicatorilor creştini: este cuvânt plin de substanţă, dar neapărat şi faptã. E cuvânt care-şi trage seva şi puterea din izbăvitorul mesaj evanghelic dar şi din viaţa predicatorului trăită la nivelul, sau cât mai aproape de nivelul învăţăturii propovăduite. (D. Belu “A propovãdui, ce înţeles are”, în Mitropolia Ardealului 3-4, 1959, p. 262; Acelaşi, cu privire la predica în concepţia Sf. Ioan Gură de Aur, în M. A. 3-4, 1958).
Predica nu ia în considerare numai o dimensiune a vieţii credincioşilor. Şi nu se referă numai la viaţa lor individuală. Predica ia în raza ei de înrâurire întreaga viaţă externă şi internă a credincioşilor, individuală şi comunitara, ducându-i în legătură cu Dumnezeu, îi eliberează de egoism, pregătindu-i astfel să nu mai pună în centrul vieţii lor eul propriu, ci pe alţii. Adică pregătindu-i pentru viaţa socială.
Obligaţiile comunitare nu pot fi satisfăcute deplin decât de către subiecţii eliberaţi de sub presiunea instinctelor telurice, de păcat.
Păcatul consumă din puterile destinate binelui. Aceasta înseamnă că acei credincioşi care sunt stăpâniţi de păcat vor rămâne debitorii societăţii cu partea de bine pe care n-au realizat-o din pricină cã unele din puterile lor pozitive sunt consumate de păcatul căruia i-au căzut pradă.
Eliberându-i de păcat, predica îi pune pe credincioşi în condiţia de a se angaja cu toate puterile lor şi în chip dezinteresat în slujbele semenilor, a societãţii.
Încât putem spune cã principalul aport al predicii la viaţa socială a credincioşilor este de ordin religios-moral.
Dar predica slujeşte şi Bisericii, într-un anume şi multiplu sens. Astfel:
- prin transmiterea adevărurilor descoperite predica întreţine sentimentul prezenţei sigure a lui Dumnezeu în Biserică.
- predica trezeşte şi întreţine în credincioşi interesul pentru cele ale sufletului.
- predica introduce şi menţine pe credincioşi în curentul viu al Tradiţiei creştine.
- predica ajutã Biserica să fie mereu în contact cu realităţile şi preocupările lumii în continuă schimbare.
Amintim în treacăt cã Sfânta Scriptură foloseşte o serie întreagă de termeni pentru denumirea propovăduirii. Nu vom insista aici asupra acestora. Vom arăta numai atât cã în Noul Testament vestirea cuvântului e caracterizată sub un întreit aspect:
- ca vestire şi chemare la Hristos.
- ca instruire în învăţătura şi faptele Lui.
- ca mângâiere şi încurajare.
Încercând să dăm acum o definiţie predicii vom spune:
Predica este actualizarea de către preot, prin cuvânt şi faptã, a conţinutului activităţii profetic-didactice a Mântuitorului în faţa unor ascultători determinaţi, actualizare efectuată în aşa chip ca aceştia să înţeleagă bine obiectul ei, să-l asimileze şi să-l pună în practică în vederea mântuirii.
6. PREDICA ÎN PROCESUL MÂNTUIRII

Mântuirea nu este un act mecanic. Ea nu este exclusiv înfăptuită de sus în jos.

În faţa lui Dumnezeu credinciosul e un partener care nu poate fi tratat ca un instrument pasiv. Înzestrat cu libertate proprie, credinciosul are dreptul să ceară ca nimeni să nu i-o desconsidere.
Dreptul acesta este atât de esenţial firii umane încât nicio vinovăţie nu i-l poate anula. Păcatul nu desfiinţează dreptul omului de a nu fi făcut obiectul vreunei acţiuni fără consimţământul lui. De unde rezultă cã nici mântuirea nu i se poate acorda fără o prealabilă adeziune şi fără participarea lui.
De fapt, Biserica învaţã cã mântuirea are caracter sinergetic, de liberă colaborare între om şi Dumnezeu.
Întrebarea care se pune acum e următoarea: ce aport are predica în procesul mântuirii credincioşilor?
E conoscut cã în materie de mântuire, iniţiativa o are Dumnezeu. Dumnezeu este Cel ce, din iubire, trimite între oameni pe Fiul Său care prin activitatea, Patimile, moartea şi Învierea Sa, câştigã Harul mântuitor pentru toţi oamenii.
Dar Harul nu se conferă automat omului. Faptul cã Domnul moare pentru toţi nu transpune automat pe fiecare în starea harică, în starea de fiinţă mântuită. Harul trebuie însuşit de către fiecare în parte şi în acest scop se cer îndeplinite anumite condiţii. Ele sunt cunoscute: credinţa şi faptele corespunzătoare.
Credinţa este predica “auzită”, învaţa Sf. Apostol Pavel (Rom. 10, 17).
Predica îi aduce pe ascultători în lumina învăţăturii lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos, ajutându-i astfel să-şi dea seama de ceea ce sunt ei în realitate şi anume ajutându-i să-şi de aseama pe de o parte de vinovata îndepărtare de centrul absolut, iar pe de alta, de posibilitatea de a ieşi din această situaţie.
Aducându-i pe ascultători sud raza de lumină a lui Iisus Hristos, care e desăvârşirea supremă, predica îi pune în condiţia de a simţi aversiune faţă de păcat, adică faţă de călcarea legii de comuniune cu Dumnezeu, şi totodată, de a crede în îndreptarea conferită prin Taina Botezului.
Predica creează în ascultători acea credinţă generală prin care ei îşi pot însuşi adevărurile descoperite şi se pot pregăti pentru primirea îndreptării. O asemanea credinţă nu duce însă necesar la îndreptare. Ea e o condiţie, nu cauzã a acesteia. Îndreptarea se primeşte prin Botez.
Trecută prin baia Botezului credinţă se întăreşte, dobândeşte valențe noi. Ea izvorăşte acum dintr-un teren din care păcatul a fost desfiinţat, în locul lui fiind sădiţi germenii unei vieţi noi: a vieţii în Hristos.
Desigur, nu numai credinţa premergătoare îndreptării, dar şi cea posterioarã acestui fapt e avizată la propovăduire.
Motivul e cã nu există nici un moment în viaţa credinciosului când el să poată spune, în mod îndreptăţit, că e mântuit definitiv. Cât timp se află în această lume, viaţa credinciosului e sub semnul progresului, dar şi al regresului. În existenţa sa pământească credinciosul urcă tot alte şi alte trepte în direcţia îmbunătăţirii, dar poate alunecă şi spre nivele tot mai joase de vieţuire morală. Faptul aduce cu sine necesitatea ca preotul să fie mereu prezent cu predica lui în viața păstoriţilor, luminându-i şi îmbărbătându-i în înaintarea lor spre desăvârşire, ajutându-i să se ridice după cădere, insuflându-le încredere în asistența Duhului Sfânt şi în puterile lor.
Dar chiar dacă s-ar găsi credincioşi a căror viaţã s-ar înscrie mereu pe o linie ascendentă, fără alunecări şi poticniri, predica n-ar înceta să fie necesară. Aceasta pentru cã, după cum e cunoscut, cuprinsul adevărurilor descoperite este inepuizabil, în sensul cã, oricât de mult s-ar transmite ele, va rămâne totdeauna un adânc al lor, capabil să ofere unei minţi luminate de credinţã şi cultură, precum şi unei accesibilităţi înduhovnicite o multitudine de aspecte şi de nuanţe noi, vrednice de a fi împărtăşite credincioşilor.
Dar predica îşi aratã necesitatea pentru mântuirea credincioșilor nu numai prin producerea credinţei, ci şi prin determinarea lor de a pune în practică învăţăturile ce li se transmit.
Predica duce la credinţă, dar tot ea îi îndrumă şi-i conduce pe ascultători la fapte mântuitoare.
Am putea spune cã, chiar prin producerea credinţei, predica îşi dovedeşte puterea ei de a determina fapte mântuitoare. Ca act de cunoaştere a lui Dumnezeu şi de aşezare a ta în poziţie de primitor şi mărturisitor al cuvântului dumnezeiesc, credinţa constitue ea însăşi o faptă necesară mântuirii.
Pe de o parte, germenii vieţii în Hristos sădiţi prin îndreptare, în credincioşi, nu se dezvoltă de la sine. E necesar ca ei să fie îngrijiţi cu răbdare, cu stăruinţă şi cu multă dragoste. E necesar ca păstoriţii să fie luminaţi şi îndrepați metodic ca ei să ştie cum să procedeze în vederea promovării vieţii celei noi, din planul adânc al ființei lor până în sfera vieţii empirice, cotidiene. O asemenea instruire şi îndrumare însă se dă prin propovăduire.
Fără predicã credinciosul ar putea rămâne în concepţia greşită cã din momentul primirii îndreptării, lui nu i-ar mai rămâne să facă ceva în materie de mântuire. E rolul predicii să demonstreze credincioşilor cã mântuirea subiectivă e condiţionată strict de efortul, de faptele lor personale.
Pregătind şi îndrumând credincioşii să dea vieţii lor un cât mai bogat conţinut de fapte pozitive, predica îi pregăteşte şi-i ajutã să dobândească mântuirea.
Dar predica îşi dovedeşte şi altfel necesitatea ei în procesul mântuirii.
Într-adevăr, în acţiunea ei de înrâurire asupra credincioşilor, predica nu dispune numai de elemente instructiv-educative. Cuvântul dumnezeiesc dispune şi de alte puteri cu care operează în sfera mai adâncă a vieţii credincioşilor. Nu ne referim aici la puterea firească de care dispune orice cuvântare întocmită după regulile retoricii. Ci ne referim la acea energie care vine de dincolo de alcătuitorul predicii şi de cuvintele ei.
Predica e un instrument cu care lucrează nu numai preotul, dar şi Iisus Hristos Însuşi. În propovăduirea iereului - mai ales a celui adânc evlavios şi îmbunătățit - Mântuitorul îşi recunoaşte propriile Sale cuvinte, propria Sa învăţătură şi recunoscându-și-le şi concentrându-se asupra lor le conferă o putere de penetrare şi eficiență deosebită. Predica transmite şi faptele Mântuitorului, dar şi învăţăturile Sale şi împreună cu ele şi prin ele transmite şi o energie harică, izvorând din Însuşi autorul lor. Prin predicã lucrează simultan puterea cuvântului omenesc, dar şi puterea Harului dumnezeiesc, în strânsă sinergie.
Când predica se adresează catehumenilor, Harul care lucrează prin predicã este cel pregătitor, ajutător.
În esenţă, Harul pregătitor constă în puterea cu care Duhul Sfânt lucrând tainic în sufletul catehumenilor, îi pune în condiţia de a crede în Hristos, în învăţătura şi dragostea iertătoare a lui Dumnezeu, în posibilitatea restabilirii comuniunii cu El.
Principalul scop al Harului pregătitor e să pună început credinţei, adică acelei puteri prin care catehumenul simte prezenţa lui Dumnezeu, devine receptiv faţă de bunătatea şi ajutorul Lui şi e gata să colaboreze cu acest ajutor.
Harul pregătitor nu are caracter mântuitor. El pregăteşte, deschide calea spre mântuire, dar singur nu mântuieşte.
Aşadar, concomitent cu rostirea predicii şi în strânsã îmbinare cu lucrarea ei, intrã în acţiune pe planul interior al vieţii credincioşilor, puterea Hrului pregãtitor.
Dar nu numai predica îndreptată spre catehumeni, spre cei ce n-au primit încă Botezul, e purtătoare de putere harică, ci şi cea de zidire. Întrebarea e: ce fel de har mijloceşte predica adresată celor ce au primit îndreptarea? Este acesta Har mântuitor?
S-ar părea cã răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Căci dacă adresanţii predicii sunt credincioşii care au primit Harul mântuitor al îndreptării, pentru ce ar mai avea ei nevoie de Harul pregătitor?
Vom răspunde că indiferent de poziţia ascultătorilor faţă de Hristos, predica îşi păstrează funcţiile care-i sunt proprii. Fie cã e rostită pentru catehumeni, fie pentru cei trecuţi prin baia Botezului, predica îşi exercitã înrâurirea ei prin elementul didactic-educativ şi prin cel haric. Şi anume prin elementul haric pregătitor, ajutător.
Desigur, în timpul activităţii Sale pământeşti, Domnul a transmis puterea Sa mântuitoare şi prin cuvânt. De pildă, slăbănogului din Capernaum îi iartă păcatele pe calea cuvântului: “Ci, văzând credinţa lor, Iisus zice slãbãnogului: îndrăzneşte, fiule, păcatele tale sunt iertate” (Matei 9, 2). Prin cuvânt mântuieşte şi pe femeia păcătoasă: “Şi a rostit către ea: iertate îţi sunt păcatele” (Lc. 7, 48). Tot prin cuvânt mântuieşte şi pe Zaheu (Lc. 19, 9). Şi tot aş ape tâlharul de pe cruce: “Adevăr grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23, 43). Dar se cade să luăm în considerare faptul cã cuvântul rostit de Domnul purta într-însul sporul de energie pe care I-l adăugă realitatea prezenţei Sale fizice. Cei ce veneau cu inima deschisă la Hristos, percepeau cuvintele Lui nu numai auditiv şi vizual, dar cu toate puterile de care dispuneau. În cuvântul rostit Domnul angaja întreaga Sa fiinţă şi anume o angaja ca unul care avea să pătimească, să moară şi să învie din morţi. Domnul propovăduia nu numai prin cuvântul sonor, ci şi prin privire, prin gesturi, ţinută, fapte, prin întreaga Sa personalitate. În timpul activităţii Sale pământeşti, Iisus a împărtăşit puterea Sa mântuitoare nu numai prin intermediul cuvântului, ci şi prin corporalitatea Sa. El transmitea putere credincioşilor care veneau anume să se atingă de trupul Său (Mt. 9, 21; 14, 36). Alteori împărtăşea putere punându-şi mâinile peste cei ce se apropiau de El (Mc. 7, 33; 8, 23-25). În acelaşi scop se folosea şi de elemente materiale ca tina, apa, etc (Ioan 9, 6-7).
Retrăgându-se prin Înălţare din planul empiric existenţei, Domnul a lăsat Bisericii cuvântul, dar i-a lăsat şi Tainele. Domnul nu a rostit cuvântul suficient pentru a-i aduce pe ascultători în relaţie corespunzătoare faţă de El.
Prin cuvânt poate fi pusă în lucrare mai ales una din dimensiunile ființei credincioşilor: cea mintală. Chiar dacă prin predicã se urmăreşte angajarea tuturor puterilor sufleteşti ale ascultătorilor, practic accentul cade, de obicei, pe doctrină, pe elementul care se adresează mai mult intelectului ascultătorilor. Încât dacă ar fi izolată de celelalte mijloace de transmitere a Harului, predica i-ar pune pe credincioşi în condiţia ca din masiva realitate Hristos, ei să reţină doar unele idei care pot duce la speculaţii interesante, dar nu la viaţă nouă. Iisus Hristos însă doreşte să se împărtăşească credincioşilor nu ca idee abstractă, ci ca realitate vie care să-i atragă şi să-i determine a accepta comuniunea de viaţă cu El. În acest scop, pe lângă predicã, Domnul a instituit şi Sfintele Taine. După cum cât a fost pe pământ, Domnul n-a lucrat numai prin cuvânt, dar şi prin Însuşi trupul Său, aşa lucrează şi după Înălţarea Sa la cer: împărtășește putere din trupul Său prin Sfintele Taine. (D. Stăniloae, “Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni”, în Ortodoxia nr. 1, 1956, p. 6).
Dacă prin predicã ni se comunică învăţături, sensuri intelectuale, prin Taine ni se comunică mult mai mult. Şi anume ni se comunică însăşi realitatea Hristos cu moartea şi învierea Sa. “În Tainã nu ni se comunică numai o idee, un îndemn, o veste, spre a lua cunoştinţã de ea, ci în Tainã e Hristos Însuşi în actele Lui mântuitoare, angajându-ne şi pe noi prin ele” (Ibid. 20). În timp ce cuvântul produce în ascultători o mişcare condiţionată de stările subiective în continuă schimbare ale conştiinţei lor, se repercutează în adâncul ființei acestora, în care intră nu numai într-o mişcare de conştiinţă, ci printr-o mişcare totală (Ibid. 21).
Aşadar, în concepţia Ortodoxă Tainele sunt mai mult decât cuvântul. Ele se sprijină pe cuvânt și nu pot fi despărţite de acesta, dar cuvântul nu e purtător de Har în acelaşi fel ca Tainele. “Cuvântul lui Dumnezeu, fie la convertire şi la renaştere fie apoi în stadiul de sfinţire, nu poate fi considerat purtãtor al Harului în acelaşi sens, exact ca şi Tainele. Constituind temelia pe care se sprijineşte iconomia şi folosirea Tainelor, el nu este legat cu Harul ca în Taine” (Hr. Andruţos, Simbolica - trad. Justin Moisescu - Buc., 1955, p. 236)
Aceasta nu însemneazã cã predica şi-ar pierde ceva din importanţa ei pentru mântuirea credincioşilor. Ea nu poate fi pusã pe acelaşi plan cu Taina dar e mereu necasarã pentru pregãtirea ascultãtorilor în vederea primirii Harului mântuitor, precum şi pentru determinarea lor de a colabora constant cu lucrarea Harului.
Dacã e nevoie de Harul predicii înainte de administrarea botezului, apoi nu e mai puţin necesar acest Har şi înainte de administrarea Spovedaniei şi a Sf. Împãrtãşanii. Mai mult, niciuna dintre Sf. Taine nu este îngãduit sã fie administratã fãrã o prealabilã pregãtire a credincioşilor în aşa fel ca ei sã o poatã primi cu vrednicie. O asemenea pregãtire se face prin predicã.
Încât dacã se acceptã cã în viaţa credincioşilor nu existã nicio fazã în care ei sã nu aibã nevoie de Sf. Taine, atunci trebuie sã se accepte şi teza cã, în desfãşurarea vieţii credincioşilor nu existã un rãstimp în care ei sã nu aibã nevoie de Harul pregãtitor al predicii.
Dar Harul predicii e necesar nu numai înainte ci şi dupã primirea Sf. Taine. Dupã învãţãtura ortodoxã, Harul mântuitor se sãlãşluieşte în partea cea mai adâncã a sufletului credincioşilor. Din zona aceasta supraconştientã el trebuie sã rãzbatã în toate celelalte dimensiuni ale fiinţei lor, trebuie sã fie convertit în putere personalã care lumineazã, purificã şi înalţã, nu numai mintea dar şi inima, voinţa şi întreaga viaţã a credincioşilor.
Operaţia aceasta de asimilare practicã, cu întreaga fiinţã a Harului mântuitor se realizeazã prin Harul ajutãtor al predicii.
Sã observãm cã, chiar în cazul cã ar exista comunitãţi de credincioşi cu o viaţã de continuã ascensiune duhovniceascã, Harul pregãtitor al predicii ar continua sã fie mereu necesar. Cãci trecerea în sus de la o treaptã la alta, de la un grad de bunãtate la altul mai ridicat, de la un nivel de virtute la altul mai ridicat de şi mai multã virtute, de la Harul sfinţitor prezent în suflet, la şi mai mult Har sfinţitor, nu se poate face fãrã o pregãtire prealabilã, prin predicã.
Vorbind despre predica în procesul mântuirii ne-am putut da seama cã în afara cuvântului predicat nu existã mântuire sigurã.
Nimeni nu se poate mântui fãrã credinţa în Hristos. Nimeni nu poate crede în Hristos fãrã sã-L cunoascã. Dar nimeni nu-l poate cunoaşte fãrã sã i se predice despre El.
Necesitatea predicii în procesul mântuirii este legatã de necesitatea credinţei.
Pentru dobândirea mântuirii nu-i destul sã crezi. La credinţã trebuie sã se adauge şi faptele corespunzãtoare. Nu te mântuieşti numai întrucât ajungi sã-L cunoşti pe Hristos, ci şi întrucât îţi transformi viaţa în spiritul învãţãturilor şi vieţii Lui.
Fãrã fapte în spiritul credinţei nu existã mântuire. Asemenea fapte însã nu se realizeazã fãrã predicã.
Necesitatea predicii în procesul mântuirii este legatã de necesitatea faptelor bune.
Dar predica nu opereazã numai prin elementul ei didactic-educativ, ci şi prin cel haric, care, luminând pe credincioşi asupra situaţiei lor înainte lui Dumnezeu, dã naştere la credinţa generalã şi la cãinţã, condiţii necesare la primirea îndreptãrii.
Dupã îndreptare predica continuã sã-şi aducã aportul sãu, hrãnind material credinţa întãritã acum prin Harul Botezului şi al altor Taine, luminând mintea şi întãrind voinţa în eforturile ei de a se ridica la nivelul vieţii cerutã de învãţãtura de credinţã.
Predica împãrtãşeşte Harul pregãtitor, nu pe cel mântuitor. Acesta din urmã e transmis de Sf. Taine. Tainele sãdesc Harul în adâncul primitorului; predica îi ajutã acestuia sã-l valorifice, în toate celelalte dimensiuni ale fiinţei sale şi sã-l facã sã rodeascã în întreaga lui viaţã: individualã, familialã, socialã.
Între predicã şi Taine existã acelaşi raport ca între lucrarea profeticã şi cea arhiereascã a Domnului.
Prima pregãteşte rãscumpãrarea;
A doua o realizeazã.
Predica pregãteşte credincioşii pentru mântuire; Tainele le conferã.
În timp ce Tainele conferã îndreptarea, predica cheamã necontenit pe credincioşi sã facã din Harul îndreptãrii izvor nesecat de bunãtate şi dragoste dezinteresatã faţã de toţi oamenii.
7. PREDICATORUL

Rezultatul unei cuvântări bisericești depinde într-o mare măsură şi de personalitatea predicatorului. Fireşte, adevărurile descoperite îşi au valoarea lor intriseca, nu şi-o dobândesc din afară. Dar nu trebuie să se uite că factorul care le pune în lumina valoarea este personalitatea predicatorului.

Munca preotului în materie de propovăduire nu trebuie înţeleasă ca o vehiculare pasivă a conţinutului Revelaţiei, ca o recitare şi declamare a textelor sfinte fără nicio participare efectivă a lui. Dimpotrivă, oficiul predicatorial cere din partea celui ce şi-l asuma o identificare cu învăţătura sfântă, o caldă alipire, o adâncă pătrundere şi o cât mai deplină asimilare a ei, nu numai mintală, dar şi afectivă şi voliţională.
Misiunea de predicator impune celui ce o acceptă să fie un profesionist al Evangheliei, ci un mărturisitor al harului şi al adevărului, al vieţii celei noi în Hristos. Un mărturisitor nu numai cu cuvântul, ci cu întreaga lui viaţă.
Dacă personalitatea preotului prezintă o atât de mare importanţă pentru desfăşurarea unei propovăduiri rodnice, urmează că oficiul predicatorial nu trebuie să se acorde decât celor ce întrunesc însuşirile corespunzătoare.
Care sunt însuşirile care se cer unei preot predicator?
Un preot predicator trebuie să cumuleze însuşiri sufleteşti, însuşiri religios-morale, cultura profesională, cultura generală şi talent oratoric.
Însuşiri sufleteşti