Disciplina omileticii

Părţile predicii:

Părţile principale ale unei predici sunt:

Introducerea, tratarea şi încheierea.
La acestea se mai adăugă: semnul Sfintei Cruci, textul, formula de adresare, enunţarea temei.
Ordinea în care sunt folosite părţile unei predici este aceasta:
Semnul Sfintei Cruci, textul, formula de adresare, introducerea cu enunţarea temei, tratarea, încheierea.
21. REDACTAREA PREDICII. TEXTUL, FORMULE DE ADRESARE, INTRODUCEREA ŞI FELURILE EI

De la planul dezvoltat se trece la redactarea predicii. Operaţia nu e tocmai uşoară. Ea cere multă încordare. Dacă la adunarea materialului suntem mult mai receptivi, la redactarea predicii suntem mai ales creatori, în sensul că de la sentimentul vag al cuvântării trebuie să trecem la concretizarea ei în forme precise, clare. Un gând înalt, o învăţătură aleasă nu înseamnă mare lucru dacă nu sunt înfăţişate în aşa chip ca ele să răzbată adânc în sufletul ascultătorilor şi să-l răscolească.

Uneori redactarea beneficiază de o mai bună inspiraţie, alteori trenează. În acest din urmă caz întrerupi pentru o vreme lucrul. Apoi revii cu puteri înviorate şi poate şi cu inspiraţie nouă.
Nu e rău că redactarea predicii îţi cere timp şi osteneala multă. Mai degrabă e suspect faptul întocmirii repezi şi cu uşurinţă a unei cuvântări. O predică, se ştie, are valoarea ostenelii ce depui la imtocmirea ei.
Chiar şi atunci când, după ani de muncă şi experienţa în materie de propovăduire, vezi că întocmirea predicilor, în loc să fie mai uşoară, dimpotrivă, e tot mai grea, chiar şi în acest caz nu poate fi vorba, în mod necesar, de o scădere a capacităţii tale de lucru. Greutatea crescândă simţită la alcătuirea predicilor poate foarte bine semnul unei exigente crescânde al unei conştiinciozităţi accentuate, al unei voinţe hotărâte de a ocoli locurile comune, platitudinea, şi de a întocmi predici tot mai substanţiale, tot mai bogate.
La folosirea materialului să ne ferim de copiere. Materialul cules trebuie prelucrat în aşa chip încât să avem sentimentul că predica întocmită este a noastră.
Predica trebuie scrisă în întregime. Sunt obligaţi la aceasta în primul rând începătorii. După cum un marinar abia intrat în serviciu nu se avânta dintr-o dată în larg, ci numai după ce a învăţat să navigheze pe lângă coastă, la fel predicatorul începător nu se avânta, nu trebuie să se avânte la propovăduire, încrezându-se în inspiraţia şi improvizaţia de moment. Până să ajungă la situaţia de a predica improvizând, el are de parcurs un drum lung, drumul lung al predicilor scrise în întregime şi bine memorizate.
În al doilea rând sunt obligate să-şi scrie predicile cei cu cunoştinţe doctrinare nesigure. Predica scrisă pe bază de studio temeinic îi poate feri de primejdia unor afirmaţii străine de regulă credinţei.
În sfârşit, sunt datori să-şi scrie predica cei cu mai puţină îndrăzneală, cei timizi. Predica scrisă şi învăţată bine atenuează mult sfiala novicelui în ale propovăduirii şi-l ajută să-şi capete încrederea şi siguranţă în sine.
Predica o începem, la rostire, cu semnul Sfintei Cruci, iar la redactare, cu textul.
Inepoca apostolică şi postapostolica, textul cuvântărilor bisericești era alcătuit din părţi scripturistice întinse, luate din Vechiul şi Noul Testament, Sf. Iustin Martirul, Irineu, Tertulian, Ciprian, Origen, Constituţiile Apostolice, toate atestă cu tărie regulă axării pe texte biblice a propovăduirii.
Când, în sec. 3-4 s-a ajuns ca pe lângă omilie să ia fiinţă şi predica tematică, aceasta s-a încadrat şi ea regulei de a porni de la Sf. Scriptură şi a rămâne în atmosferă şi limitele doctrinei cuprinse într-însa. Dar cum iconomia unei astfel de forme kerigmatice nu mai îngăduia cuvântătorului să-şi axeze expunerea pe o pericopă întreagă, s-a ivit necesitatea de a porni de la un text restrâns.
Un asemenea text e menit să atragă atenţia ascultătorilor că predica e tâlcuire a cuvântului dumnezeiesc, nu a unei învăţături oarecare.
Textul legitimează pe cuvântător ca pe un împuternicit şi chemat să vorbească în Numele lui Dumnezeu.
Textul mai îndeplineşte şi o funcţie practică foarte importantă, anume ajuta preotului să-şi strângă mai uşor materialul de care are nevoie pentru cuvântarea să. Textul îi poate sugeta idei la care altfel nu s-ar fi gândit. E de revelat şi faptul că, textul îl fereşte pe predicator de a merge mereu pe acelaşi drum.
Adică de mai e nevoie să subliniem ca textul îl obligă pe predicator să rămână mereu în contact cu dumnezeieștile Scripturi.
Desigur, nu e întotdeauna trebuitor să punem un text în fruntea predicii. Dar e totdeauna necesar ca predica să fie biblică, să fie axată pe învăţătura dumnezeiască şi s a fie dezvoltată în spiritual acestei învăţături.
La alegerea textelor trebuiesc respectate anumite reguli: textile să fie luate şi din Vechiul, dar cu precădere din Noul Testament; textul să cuprindă în sâmbure conţinutul cuvântării ce-ţi propui s-a rosteşti, adică să cuprindă tema predicii; textul să fie citat întreg, nu trunchiat, şi să fie luat din ediţia oficială a Sfântului Sinod.
Pe cât e cu putinţă să evităm textele cu conţinut prea greu, când avem sentimentul că mijloacele de care dispunem nu ne pun în condiţia de a ne ridica predică la nivelul textului greu.
După rostirea textului urmează formula de adresare. Ca formule de adresare se folosesc expresii ca: iubiţi credincioşi, fraţi creştini, fraţi ascultători, iubiţi fii duhovniceşti. Formulele utilizate în relaţiile obişnuite dintre oameni nu pot fi folosite de la amvon.
Înainte de a se trece la dezvoltarea subiectului se face o introducere. Ea e necesară pentru că:

1. 
   Nu este exclus ca ascultătorii să fie stăpâniţi de o stare de indiferentă sufletească, sau de griji şi preocupări străine învăţăturii ce urmează a le fi transmisă prin predică. Se poate apoi ca unii credincioşi să aibă oarecare reserve faţă de persoană preotului sau să aibă prejudecăţi în legătură cu tema predicii din ziua respective. În introducere preotul va căuta să înlăture toate aceste piedici psihologice şi s a câştige bunovointa ascultătorilor. Bunăvoinţa ascultătorilor se câştigă numai prin felul cum preotul se comportă la amvon, ţinuta streină în aroganta, înfăţişarea smerită, învăluită în undă dragostei şi a bunătăţii, dar şi mai ales prin întreg modul său de a fi, de a umbla printre credincioşi, de a se purta şi a lucra cu ei, prin spiritual sau de jertfă şi de dezinteresată ajutorare a altora, prin acea cucernicie şi evlavie pe care prezenţa sa fizică o iradiază continuu.
   
2. 
   Introducerea e necesară pentru a trezi atenţia ascultătorilor. Aceasta se poate obţine prin sublinierea importanţei deosebite a obiectului predicii pentru viaţa credincioşilor, precum şi prin folosirea de expresii vii, colorate, noi.
   
3. 
   În introducere predicatorul urmăreşte să creeze la ascultători dispoziţia de a primi unvatatura, urmăreşte să-i facă receptivi pentru ceea ce intenţionează să le împărtăşească. Receptivitatea ascultătorilor poate fi obţinută printr-o clară punere a lor în temă, printr-o precisă şi luminoasă prezentare a obiectului cuvântării.
   

Evident, nu în orice introducere trebuie să fie atinse în mod direct momentele de mai sus. Nu rareori se dă satisfacţie celor trei puncte, prin scurtime, adică se rostesc câteva cuvinte introductive, după care se trece la tema.
Introducerea poate fi simplă sau solemnă. Introducerea simplă îi pregăteşte pe ascultători în mod treptat şi clar pentru ceea ce vrea să le vorbească, să le comunice. Când predicatorul intuieşte la credincioşi o oarecare dispoziţie neprielnică predicii, el cauta să pătrundă pe nesimţite şi cu ființei în sufletul lor spre a-i câştiga pentru temă să. E forma insinuantă a introducerii simple.
Introducerea solemnă e folosită atunci când chiar de la început se urmăreşte producerea unor efecte puternice. Ea cere din partea predicatorului o intense vibraţie afectivă şi presupune existenţa unor împrejurări deosebite care să explice ascultătorilor emoţia puternică a cuvântătorului..
Introducera trebuie să întrunească anumite condiţii.
Astfel, introducerea se cuvine să fie specifică, adică să se potrivească numai pentru tema aleasă. Să nu fie vagă, generală, aplicabilă la orice fel de materie. Cu alte cuvinte, introducerea se cere să fie ad rem nu ad omnia.
Introducerea să fie păstrată în limitele funcţiei ei de parte pregătitoare. Să nu cuprindă dezvoltări care îşi au locul în altă parte a predicii.
Să fie în strânsă legătură cu obiectul predicii şi anume să rezulte din acest obiect precum floarea din rădăcina ei. Chiar şi atunci când introducerea se inspiră din izvoare externe, e neapărat trebuitor să fie în legătură firească cu tema predicii.
Introducerea să respecte o anumită proporţie faţă de întreg. Nu se cade să-l ţii pe cineva prea mult la uşă. Nu se cades a oboseşti de la început atenţia ascultătorilor.
În raport cu lungimea predicii, introducerea să n u fie mai lungă de ¼ şi ami scurtă decât 1/8.
Exemplu: “inima curată zideşte întru mine Dumnezeule” (Ps. 50, 12).
“Dragii mei, ce am cere noi de la Domnul dacă, prin cine ştie ce mijloace, ne-ar porunci acum să cerem de la El ceea ce doreşte fiecare dintre noi? Fireşte, s-ar găsi printer noi unii care L-ar ruga pentru sănătatea lor, a alor săi, pentru noroc şi spor în viaţă. Nu pot fi osândite astfel de cereri îndreptate către Domnul. Însuşi Domnul binecuvântează astfel de cereri nevinovate, şi ele ajung până la El. Dar, fireşte, printre noi nu s-ar găsi nici unul care să n u vrea să se alăture la cerea pe care proorocul Dvid a îndreptat-o către Domnul: “inima curate zideşte întru mine Dumnezeule”. Şi sănătatea, şi norocul, şi sporul pământesc, toate acestea le lăsăm pe pământ, când soseşte timpul să trecem în veşnicie. Doar inima curate, sufletul curat, acestea le luăm cu noi…”
Introducerea poate porni şi de la împrejurările de loc, timp şi personae. Izvorul acesta poate fi folosit mai ales în cuvântările ocazionale, şi e foarte potrivit pentru a trezi interesul şi atenţia.
Exemplu Sf. Ioan Hrisostom, care, venind într-o zi la biserică şi întâlnind în calea sa mulţime de săraci goi şi flămânzi, s-a adresat în felul următor celor prezenţi la slujba:
“Eu vin astăzi la voi cu o solie dreaptă, folositoare şi demnă de voi. Săracii din oraşul nostru m-au făcut ambasadorul lor. Ei nu m-au ales nici prin glas, nici prin sorţi, nici printr-o hotărâre unanimă, ci prin înfăţişarea lor prea vrednică de plâns şi prea plină de amărăciune. Căci eu trec prin piaţă şi prin uliţe înguste spre adunarea voastră, şi văzând cum mulţi zăceau părăsiţi la răspântii: unii cu mâinile tăiate, alţii cu ochii scoşi, alţii plin de bube şi răni incurabile, arătându-şi ei mai ales acele părţi care din pricina puroiului ce curgea din ele se cuveneau să fie acoperite, îmi pare că m-aş face vinovat de cea mai mare cruzime dacă n-aş vorbi dragostei voastre despre acestea, cu atât mai mult cu cât, în afară de împrejurările amintite, mă mai îndeamnă şi timpul friguros…”
Izvor al introducerii poate fi şi o istorioară, o parabolă, o descriere, o asemănare. Procedeul captivează prin concreteţea lui.
Exemplu: “cât de plăcute sunt valurile acestei mari sufleteşti (valurile credincioşilor care vin la biserică), mai placude decât acelea care sunt pe mare. Căci pe acestea le stârneşte văpaia vântului, câtă vreme pe acelea, dorinţa ascultătorilor. Valurile mării, când se tălăzuiesc prea mult, baga spaima în sufletul cârmaciului, oe când acestea, când se ivesc, umplu de încredere pe vorbitor. Cele dintâi sunt dovezile marii înfuriate, pe câtă vreme acestea sunt semnele unui suflet vessel; acelea, izbindu-se de stnci, fac un zgomot, acestea, sfarmandu-se de cuvântul învăţăturii, dau un glas dulce. Tot astfel şi suflarea zefirului, abătându-se peste holde şi încovoind, apoi iar rădicând capetele spicelor, întruchipează pe uscat valurile mării. Dar şi decât acele holde, mai vesele sunt acestea de aici, căci nu adierea zefirului, ci Harul Duhului atâta şi înflăcărează sufletele voastre ca şi focul acela de care Hristos spunea odinioară: “Am venit să arunc foc pe pământ şi cât aş vrea să fie aprins” (Lc. 12, 49) Pe acesta îl văd că s-a aprins şi a pătruns în sufletele voastre. Aşadar, fiindcă teamă de Hristos ne aprinde atâtea candele, haideţi să picurăm în ele untdelemnul învăţăturii ca lumina să ne ţină mai mult…. “
Se mai poate începe predica pornind de la tema sărbătorii însăşi.
Exemplu la sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului, ne aducem aminte de un fapt minunat…Toţi ştiţi, negreşit, despre faptul întâmplat în anul 910 în biserica Vlaherne din Constantinopol, fapt care stă la temelia sărbătorii noastre: Maica Domnului, înconjurată de sfinţi şi de îngeri, a fost văzută pe cer o noapte întreagă cum se rugă pentru popor, cu omoforul (acoperământul) întins pe mâini. În această zi de sărbătoare cântăm: Marimu-te pe tine, Prea Sfânta Fecioară şi cinstim acoperământul tău cel cinstit…”
Cu credinţa caldă ne îndreptăm către Maică lui Dumnezeu: “Acoperă-ne pe noi cu cinstitul tău acoperământ…”.
Pentru întocmirea introducerii, predicatorul se mai poate inspira: din fiinţa, frumuseţea şi oportunitatea obiectului predicii; dinimprejurarile istorice în care s-a formulat învăţătură ce urmează a fi transmisă prin predică; din părerile altora despre obiectul predicii, etc.
Introducerea se încheie cu enunţarea obiectului cuvântării. Propoziţia această scurtă prin care se exprima concentrate cuprinsul predicii poartă numele de tema predicii.
De regulă, tema nu e rezultatul unei inspiraţii de moment, ci se obţine prin muncă, prin studiu intens, prin meditaţie.
Enunţarea temei e utilă deoarece ajuta credincioşii să-şi concentreze atenţia asupra obiectului predicii, trezeşte sentimentul aşteptării şi interesul pentru ceea ce urmează să li se spună.
Din punctual de vedere al conţinutului, tema poate fi simplă sau dezvoltată. Exemplu de tema simplă:
Iubirea slujitoare-conditie a mântuirii. Tema compusă: necesitatea şi foloasele rugăciunii.
Din punctual de vedere al orientării putem vorbi despre tema: teocentrica, hristocentrica şi antropocentrica., Pericopa despre tânărul cel bogat, de exemplu, ne pune la îndemână toate cele trei posibilităţi: “ce trebuie să fac.. “-tema antropocentrica; “Hristos şi oamenii cei buni…”-tema hristocentrica şi “calea către Dumnezeu”-tema teocentrica.
Din punctual de vedere al formei avem: tema afirmativă: “pacatul-cel mai mare duşman al credinciosului”; negative: “cei răi nu vor moşteni viaţa de veci”; interogativă: “care credincios se va mântui? ”.
Cât priveşte legătura dintre temă şi text sunt de observat următoarele:

1. 
   Temă să fie cuprinsă în text sau să fie în strânsă legătură cu el.
   
2. 
   Temă să fie în legătură cu introducerea a cărei încheiere este.
   
3. 
   Temă să fie scurtă, clară şi unitară.
   

Pentru o mai temeinică dezvoltare şi organizare a temei e nevoie de o împărţire a acesteia. E necesar să se arate punctele de vedere din care va fi tratată. De regulă, împărţirea temei se face în 2-3 puncte, care la rândul lor se pot şi subîmparţi.
Împărţirea trebuie să fie corectă din punct de vedere logic, adică să decurgă firesc din conţinutul temei. De exemplu, tema Sfântă Euharistie poate fi împărţită logic aşa: ca Taină, ca Jertfă, ca mijloc de înfrăţire a credincioşilor.
Împărţirea temei se cuvine să fie şi psihologică, adică părţile să fie rânduite în aşa chip că acelea care se referă mai mult la judecata să premeargă celor care care se referă mai mult la mişcarea inimii şi înduplecarea voinţei. Exemplu: căinţa e necesară vieţii morale a credincioşilor; căinţa e necesară mântuirii.
Succesiunea părţilor să respecte o gradaţie, în aşa fel ca, conţinutul părţilor următoare să fie tot mai important şi mai atractiv. Exemplu: minciună contrazice legea naturală; minciună contrazice legile sociale, minciună contrazice Legea lui Dumnezeu.
Împărţirea temei poate fi lăsată la o parte atunci când predicatorul intenţionează să se adreseze cu precarere sentimentului şi imaginaţiei. De asemanea, poate fi omisă când predicatorul vrea să-şi mascheze intenţiile didactice, când explica o pericopă evanghelică sau când rosteşte o alocuţiune.
22. TRATAREA TEMEI

Tratarea constituie partea cea mai importantă a predicii, pentru că de felul cum învăţătura e dezvoltată şi prezentată, depinde realizarea scopului propus.

Tratarea se face prin folosirea mijloacelor de transmitere a adevărului, de convingere, mişcare a inimii şi înduplecare a voinţei ascultătorilor.
Se pune întrebarea: în ce ordine vor fi folosite aceste mijloace?
În mod obijnuit, tratarea începe cu expunerea şi explicarea învăţăturii cuprinse în temă. Aceasta din două sau chiar trei motive.
Întâi pentru ca ascultătorii să-şi dea de la început seama despre ce învăţătura este vorba şi despre sensul ei.
În al doilea rând, pentru că de înţelegerea corectă a învăţăturii de credinţă depinde viaţa religioasă corectă a credincioşilor.
În al treilea rând, plasarea explicării învăţăturii în fruntea tratării se face pentru a crea baza folosirii celorlalte momente: mişcarea inimii şi înduplecarea voii credincioşilor.
Explicarea poate fi folosită însă şi în alte locuri ale tratării, acolo unde material o cere.
După explicarea învăţăturii urmează confirmarea, argumentarea, dovedirea adevărului ei.
Argumentele vor fi folosite într-o anumită ordine şi anume: vom pune în frunte acele dovezi care pot face o impresie cât mai favorabilă, vom utilize apoi dovezi de o tărie potrivită, iar la urmă le vom valorifica pe cele hotărâtoare.
De revelat că nu trebuie să se facă abuz în folosirea argumentelor, fiindcă efectul poate fi contrar celui urmărit. Anume, în loc de a întări convingerea ascultătorilor, li se poate sugera îndoială legată de întrebarea pe care şi-o pot pune: dacă argumentele ar fi temeinice, ar mai fi oare atâtea?
Când avem un argument hotărâtor e recomandabil să ne oprim la el. Dacă l-am formulat limpede, să ne ferim de a-l repeat folosind alte expresii, deoarece, de obicei, aceasta se face într-un chip mai puţin corespunzător, fapt care duce la slăbirea impresiei produse prin formularea lui iniţială.
De asemenea, după argumentul decisive, să n e interzicem de a adăuga unul slab.
Să observăm că argumentul cel mai convingător nu e acela care are mai multă valoare în sine, ci cel care este mai accesibil psihologiceşte ascultătorilor. Cu dovezi savante, zice Aristotel, “nu faci nimic înaintea oamnenilor simpli. Pentru ei e nevoie de temeiuri şi dovezi luate din sfera lucrurilor accesibile mental tuturor”.
E potrivit să maintim procedeul unora, care, pentru argumentarea învăţăturilor creştine folosesc dovezi aproape numai din raţiune. Aceasta e o mare greşeală. Îngrămădirea de dovezi raţionale îi oboseşte pe ascultători şi le lasă în nelucrare sensibilitatea lor pentru cele duhovniceşti. Trebuie să ştim că un singur text din Sfânta Scriptură, folosit cu pricepere, poate trage în cumpănă mai mult decât cea mai măiastra argumentare raţională
Dacă, de exemplu, predicatorul vrea să dovedească păstoriţilor marea primejdie a dipsomaniei, pornind de la urmariel acesteia pentru demnitate, sănătate, avere, urmaşi, unul sau altul dintre cei vizaţi ar putea veni cu contradovezi. Dar când predicatorul rosteşte cu tonul corespunzător aceste cuvinte biblice: “Scris este…beţivii…nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 6, 10), nimeni nu va mai putea obiecta ceva.
Desigur, folosirea argumentelor poate elimina uneori obiecţiile formulate la adresa învăţăturii cuprinse în temă. Alteori, nu. În asemenea împrejurare preotul va căuta să arate netemeinicia obiecţiilor ridicate, promovându-se în atenţia adevărurilor corespunzătoare. lIntenabilitatea obiecţiilor mai poate fi relevată şi prin prezentarea consecinţelor lor reprobabile.
Când în obiecţii sunt şi elemente corecte, acestea vor fi reliefate, subliniindu-se totodată incorectitudinea celorlalte componente.
Sfântul Ioan Hrisostomul, observând că unii credincioşi colportează idea greşită potrivit căreia avuţia ar fi semn al iubirii de Dumnezeu, iar neavutia semn al neiubirii Lui, răspunde în felul următor:
“Să scoatem, dar, iubiţilor, din sufletele noastre aceste gânduri şi vorbe deşarte. Să nu grăim astfel, de cuvinte. Dar deca-i vedem pe alţii rostindu-le, să le astupăm gura, să ne ridicăm cu tărie asupra lor şi s a oprim limba lor neruşinata.
Te întreb, dacă ai vedea pe un hoţ că iese la drumul mare, că ataca pe drumeţi, că jefuieşte satele, că ascunde în peşteri şi vizuini aur şi argint, ca are haine și robi mulţi de pe urma jafurilor lui, te intrb, îl vei ferici oare, pentru bogăţia aceea sau îl vei plânge pentru osânda ce are s-o primească? N-a fost încă prins, n-a fost dat pe mâna judecătorului, nici nu s-a pronunţat sentinţa, ci chefuieşte, petrece, se îmbată şi are de toate! Cu toate acestea nu-l fericim pentru cele ce are şi se văd, ci-l plângem pentru cele ce au să vină şi cele ce-l aşteaptă!
Cugetă la fel şi despre bogaţi. Sunt tâlhari de drumul mare, jefuiesc averile trecătorilor, îngroapă în camarile lor averile altora. Să nu-i fericim dar, pentru cele ce au, ci să-i plângem pentru cele ce au să vină, pentru tribunalul acela înfricoşător, pentru pedepsele de neînlăturat, pentru întunericul cel mai dinafară, care are să-i inghitaTalharii scapa de multe ori dim mâinile oamenilor, dar cu toate că ştim acestea, nu ne dorim nici nouă, nici duşmanilor nostril, viaţă şi blestemată lor avere. De Dumnezeu însă nu se poate spune aceasta. Nimeni nu scapa de judecată L; ui. Toţi care trăiesc din lăcomie şi jafuri vor atrage asupra lor osânda cea fără de moarte şi fără de sfârşit, ca şi bogatul din pilda spusă de Mântuitorul Hristos.
Fericitul Augustin e de părere ca predicatorul să răspundă anticipat la toate obiecţiile ce ar putea fi formulate la adresa învăţăturilor propovaduiteAcesta este motivul că s-ar putea întâmpla că unuia sau altuia dintre credincioşi să-i vină în minte vreo obiecţie într-un moment când n-are pe nimeni alături să-i dea răspunsul corespunzător.
Părerea e exgerata, deoarece aplicată, ar duce la o cazuistică obositoare pe de o parte, iar pe de altă s-ar imagina şi dezbate obiecţii la care credincioşii nu s-au gândit poate niciodată.
Punctul de vedere al lui Augustin e bines a fie privit şi rezolvat prin prisma unei temeinice cunoaşteri a credincioşilor, a stărilor şi preocupărilor lor spirituale. Să fie clarificate anticipat numai acele obiecţii presupuse ca posibile de formulat de către credincioşi.
E necesar de asemenea ca obiecţia să fie luată în considerare aşa cum e formulate ea de credincioşi, nu trunchiata. Nerespectarea acestei reguli nu numai că nu ar slăbi, dar dimpotrivă ar întări şi mai mult poziţia celor ce ridică o obiecţie sau alta.
În sfârşit, ar mai fi de adăugat că, în dezbaterea obiecţiilor formulate de credincioşi, preotul să nu-şi uite depoziţia, de demnitatea să. Să nu se folosească de un ton aspru, vehement, polemic. Să nu folosească diferenţe de limbaj, batjocuri la adresa celor vizaţi. Astfel, aceştia ar fi şi mai mult iritaţi, iar ascultătorii ar putea fi neolacut impresionaţi şi împinşi să simpatizeze cu cei apostrofaţi.
Pornind de la idea că învăţătura creştină se propovăduieşte nu de la sine, ci pentru viaţa credincioşilor, preotul e obligat ca în tratare să facă aplicarea practică corespunzătoare. E obligat să releve pregnant sporul de omenie şi putere pe care transpunerea în practică a învăţăturii respective îl adăugă modului de a fi al păstoriţilor. E dator de asemanea să arate cauzele care duc la nerespectarea invataturiii predicate, precum şi mijloacele potrivite pentru înlăturarea obstacolelor ce stau în calea predicării consecvente a învăţăturii creştine.
E imperios necesar ca aplicării adevărului dumnezeiesc la viaţa enoriaşilor să li se acorde toată atenţia, deoarece puţini sunt cei care-şi pot da bine seama că predica rostită în fața lor îi priveşte chiar pe ei. Şi mai puţini sunt cei ce pot înţelege singuri răspunderea precisă pe care predică le-o impune în situaţia dată.
Desigur, aplicarea cea mai importantă se rezervă pentru partea finală a predicii. Dar ea nu trebuie concentrate numai acolo. Elementele practice e necesar să fie repartizate în întreaga cuvântare. Pentru motivul că propovăduirea urmăreşte scopuri practice, şi acestea trebuie privite în mod repetat în întreg cuprinsul predicii. Mai ales când e vorba de elemente practice, de însemnătate deosebită, e necesar să se facă lucrul acesta. Aplicarea învăţăturilor mai importante să se repete cât mai des şi în alte predici. Fra îndoială, deasă repetare a unui lucru poate indispune pe unii dintre ascultători. Dar li se poate răspunde că, atât timp cât boala persista nu e potrivit să se renunţe la doctorii.
Fericitul Ieronim istoriseşte că Sf. Ioan Evanghelistul ajuns la adânci bătrâneţe venea la biserică purtat de ucenici şi de fiecare dată spunea credincioşilor”Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii”. La fel, Sfântul Ioan Gură de Aur nu oboseşte întru a îndrepta, în multe omilii, aceleaşi îndemnuri, împotriva aceloraşi deprinderi rele, a patimei beţiei, a lăcomiei, a luxului. Deasă repetare a aceloraşi îndemnuri poate duce în cele din urmă la decizia salvatoare pentru creştin.
Dintre toate elementele predicii, sentimentul este acela care pretinde o mai mare libertate de mişcare. Deşi e potrivit că el să crească în intensitate spre sfârşitul predicii, valorificarea lui se poate face în orice parte a cuvântării.
Uneori motivele înlocuiesc dovezile şi constituie insuisi cuprinsul lor. Aceasta mai ales când tema e de conţinut moral.
Alteori motivele sunt situate după dovezi. De pildă, când e vorba de împlinirea unei datorii se expica mai întâi natura datoriei, se trece la dovedirea obligativităţii ei, apoi se arata motivele pentru care trebuie s-o îndeplinim.
Din punct de vedere formal avem tratare simplă şi tratare compusă, după cum avem de dezvoltat o temă simplă şi o temă compusă.
În tratarea compusă pot surveni introduceri parţiale, subîmpărţiri, încheieri parţiale şi tranzitiuni.
Introducerile parţiale împlinesc pentru punctele tratării un rol asemănător introducerii în predica întreagă.
Subîmpărţirile exprima conţinutul punctelor principale.
Încheierile parţiale au menirea de a întipări în memoria ascultătorilor punctele tratate.
Tranziţiile fac distincţia şi totodată legătura între părţi, sprijină unitatea predicii şi ajuta credincioşilor să-şi indrepteze atenţia de la idea dezvoltată mai înainte, la cea care urmează să fie dezvoltată.
Ca formule de trecere pot fi folosite expresii ca: am vorbit până acum despre…voi trece la…terminând partea prima, mă voi ocupa acum de…după cele spuse, mi-a mai rămas să vorbesc despre…
Dar tranziția se poate face şi printr-un Dar sau Însă…
Dăm câteva exemple: în predică din Vinerea Mare, Ilie Mâniat face trecere de la partea întâi la a doua, în felul următor: “până acum am văzut cine este Cel ce a pătimit şi ne-am minunat de smerenia Lui cea desăvârşită, să vedem de acum şi ce a pătimit, pentru ca împreună să gustăm durerea la o astfel de răbdare fără margini”. În predica despre cum să cinstim Sfintele Sărbători, autorul foloseşte această tranziţie de la partea întâi la partea a doua: “până acum am vorbit cu cei ce nu ţin sărbătorile, dar de acum ininte vreau să stau de vorbă cu cei ce le ţin, dar nu le ţin cum se cuvine şi cu aceasta voi isprăvi cuvântarea mea…”.
Alteori Ilie Mâniat utilizează formule de tranziţie care trezesc, înviorează interesul ascultătorilor pentru partea ce urmează. De pildă, în predica Despre Credinţă, face această trecere: “Unul din vechii filisofi mulţumea zeilor pentru trei lucruri: întâi fiindcă s-a născut bărbat şi nu femeie, al doilea că nu e barbar ci grec, al treilea fiindcă e filosof şi n u neînvăţat; şi tu, creştine, ai datoria să-i mulţumeşti lui Dumnezeu pentru trei lucruri: întâi că te-ai născut creştin şi n u păgân, al doilea că eşti creştin şi nu eretic, iar pentru al treilea ingaduieste-mi să ţi-l spun în partea a doua a predicii. “
Iată şi alte forme de tranziţie utilizate de acelaşi mare predicator: “Aţi auzit cum trebuie făcută o adevărată şi desăvârşită mărturisire. Dar am veţi întreba: când trebuie să se facă mărturisirea? Voi răspunde aşa…. “În predica despre pocăinţă, trecerea de la partea prima la a doua se face prin intercalarea unei pause: “Aceasta am vrut să vă arăt, v-am arăta, deci acum să mă odihnesc…”. Nu rareori Mâniat face pe nesimţite trecerea de la o parte la alta a cuvântării.
În predicile lui Nicolae Krutitki se întrebuinţează cu precădere tocmai acest mod de tranziţie, constând în faptul de a atrage cât mai puţin atenţia asupra ei. Câteva exemple:
În predica intitulată “Pacea”, după ce se arată că pacea dată lumii de Mântuitorul este pacea lui Dumnezeu, pacea cu cugetul nostru, pacea sufletului în legăturile cu aproapele, se trece la indicarea dobândirii modalităţii acestei paci. Pentru indicarea trecerii de la expunerea aspectelor esenţiale ale păcii aduse de Domnul, la explicarea modului de dobândire a unei asemenea paci, mitropolitul orator foloseşte fraza: “pentru un creştin este limpede cum putem dobândi această pace”.
În cuvântarea intitulată”Duhul Sfânt”, pacea se arată ca cea de-a treia fată dumnezeiască naşte credinţă prin intermediul propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu, se continuă relevându-se că Duhul Sfânt lucrează nu numai creând credinţa în suflete, dar şi înnoindu-le, prefăcându-le pe acestea. Trecerea de la o lucrare la alta nu e indicate anume, dar ea poate fi sesizată. În predica”Nu suntem singuri pe lume”, se arăta mai întâi că, la ieşirea sa din viaţă, Maica Domnului a făgăduit că nu va părăsi niciodată pe credincioşii Fiului ei. Totodată se indica modul prezenţei nevăzute şi lucrarea ei asupra credincioşilor.
Apoi, fără să se atragă atenţia ascultătorilor, se face trecerea la un alt punct: la condiţiile ce trebuie să le îndeplinească drept credincioşii pentru ca Maica Domnului să fie mereu prezentă cu binecuvântările şi cu iubirea ei.
Vom indica acum câteva reguli generale ce trebuie luate în considerare la alcătuirea tratării.

1. 
   Dezvoltarea temei să se facă dinăuntru în afară. Să se dezvoltă prin creştere, prin amplificare asemenea unui organism viu.
   
2. 
   Dezvoltarea sa se facă prin elemente aflată în cea mai strânsă legătură cu obiectul predicii. Între obiectul predicii şi elementele cu ajutorul cărora îl dezvoltăm să nu se plaseze verigi intermediare. Cu alte vorbe, în dezvoltarea temei să nu se pornească prea de departe. Regula aceasta o încălca mai ales începătorii, care, pentru a vorbi, de ezemplu, despre o virtute sau un păcat, o încep de la Adam, de la păcatul originar, făgăduinţă unui Mântuitor, etc.
   
3. 
   În dezvoltarea temei să folosim idei clare pe care să nu le înăbuşim prin prea multe şi complicate explicaţii. Ascultătorii să poată urmări fără greutate ideile expuse şi să poată sesiza în mod sigur legătura dintre ele.
   
4. 
   Ideile cuprinse în temă să nu fie privite în sine, ci totdeauna în strânsă legătură cu mântuirea credincioşilor. De aceea predicatorul e obligat să împletească în expunere indicaţii, lămuriri, îndemnuri, pentru a se asigura cât mai bine scopului real al predicii: transformarea, înnoirea vieţii ascultătorilor. Predicatorul să nu uite niciodată ce el nu e un artist al Ortodoxiei, ci un tămăduitor de suflete. “Supremă lege a amvonului, spunea marele orator bisericesc Bossuet (1627-1704), este folosul fiilor lui Dumnezeu”.
   

23. ÎNCHEIEREA SAU PERORAŢIA

Pentru denumirea celei de-a treia părţi principale a predicii, unii folosesc termenul de încheiere sau epilog (Mitrofanovici, Voniga), alţii simplu încheierea (Sertillanges, Christian Palmer). Peroraţia sau încheierea cuvântării (Schleininger). Dar sunt şi omileți care propun ca a treia parte principală a predicii să fie denumită cu termenul de peroraţie (Jungmann-Gatterer). “O încheiere, spun aceştia din urmă, are şi dizertaţia care nu urmăreşte decât un scop instructive. Are încheiere, dar nu peroraţie. Încheierea unui elaborate oratoric are ceva propriu, ceva ce o deosebeşte în mod specific de finalul uunei compoziţii didactice. De aceea e bine ca încheierea predicii să fie denumită de un termen ce I se potriveşte cu exclusivitate, chiar dacă e ca acest termen să fie împrumutat dintr-o limbă străină”.

Prezentul manual foloseşte pentru partea finală a predicii, termenii încheierii sau peroraţiei. Încheierea pentru a exprima însuşirea de lucru bine închegat şi rotunjit, şi peroraţia pentru a releva faptul că în partea ultimă a predicii se valorifica în mod deosebit elementul afectiv patetic şic el voluţional.
Aşadar, predica ia sfârşit printr-o încheiere sau peroraţie.
Ar fi cu totul nepotrivit ca predica să se termine brusc. Ea poate începe ex abrupto, dar amin-ul final nu poate fi rostit pe neaşteptate. Procedeul ar trezi nedumeriri şi nelinişti în sufletul ascultătorilor, şi le-ar îndruma atenţia spre alte lucruri.
De altfel, încheierea e cerută de însuşi natura învăţăturii predicate. După cum se ştie, adevărul dumnezeiesc nu e descoperit numai pentru a fi luat la cunoştinţă, ci şi pentru a fi pus în practică. Practicarea învăţăturii descoperite tine de însăşi natura ei. Nu dă satisfacţie deplină unei asemanea învăţături decât credinciosul care de la cunoaşterea ei trece la practicarea consecventa a acesteia.
Desigur, şi celelalte părţi ale predicii îşi îndreaptă efortul principal spre această finalitate: determinarea voinţei ascultătorilor de a converti învăţătura transmisă în izvor de lumină şi viaţa. Dar mai ales în încheiere predicatorul trebuie să-şi pună la contribuţie toată experienţă, îndemânarea şi măiestria întru a-i convinge pe credincioşi să accepte adevărul predicat, ca motiv al comportamentului lor cotidian.
Pe de altă parte încheierea e cerută de psihologia ascultătorilor, care nu sunt numai intellect, dar şi inima şi voinţa. Credincioşii nu simt numai voinţa unei instruiri în învăţăturile descoperite, dar şi a edificării, a încălzirii inimii şi a unui sprijin afectiv al aspiraţiilor lor spre tot mai înalte niveluri de viaţă spirituală. Credincioşii a căror inima şi voinţa n-ar primi nimic din partea adevărului descoperit ar rămâne cu un gol care ar influenţa cu totul nefavorabil poziţia lor de fii ai Bisericii.
Se pune acum întrebarea: ce poate cuprinde o încheiere sau a peroraţie?
Încheierea poate cuprinde o recapitulare a ideilor predicii. Nu a tuturor idelor, ci a celor mai importante.
Prin recapitulare predicatorul urmăreşte să concentreze încă o dată atenţia ascultătorilor asupra învăţăturii pe care ei trebuie s-o reţină nu numai pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele religioase-lucru important-dar şi pentru a o folosi ca izvor de lumină şi energie pentru viaţa lor de toate zilele. De aceea e necesar ca recapitularea să cuprindă mai ales acele puncte ce pot înrâuri puternic asupra inimii şi voinţei ascultătorilor.
În Cazania de la Duminica Samaritencei, Nikifor Teotokos tratează tema: Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască. În dezvoltarea temei, autorul arată că dacă nu toţi credincioşii se mântuiesc, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu ar lucra în mod arbitrar, că adică, numai pe unii i-ar fi destinat pentru mântuire, iar pe ceilalţi pentru osândire. Chiar dacă stă scris că “pe cei care mai înainte i-a rânduit, pe aceia i-a şi chemat, şi pe care i-a şi chemat, pe aceia i-a şi îndreptat…” (Rom. 8, 30), aceasta nu înseamnă că Dumnezeu ar fi predestinat necondiţionat pe unii la mântuire, iar pe alţii la nemântuire. Dumnezeu predestinează pentru una sau alta, pe temeiul faptului că El cunoaşte dinainte purtarea bună sau rea a fiecăruia.
Mântuirea sau nemântuirea îşi au cauză nu în predestinaţie, ci în felul nostru de viaţă.
În încheiere, Teotoke face următoarea recapitulare:
“Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască…Omul este stăpân pe sine însuşi şi are voinţa liberă, ca să aleagă şi să facă fapta cea bună sau rea…Singură voinţa lui Dumnezeu nu ajunge pentru mântuirea omului, ci este nevoie să fie unită cu voia omului. În ziua judecăţii, Dumnezeu v-a răsplăti fiecăruia după faptele lui, cum ne încredinţează Sfântul Apostol şi Evanghelist când zice: “Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui”, cât şi Mântuitorul zicând: “vor ieşi cei ce au făcut cele bune întru învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele întru învierea osândei”. Fără îndoială, acestea sunt aşa de adevărate, atât de curate şi de lămurite, că toţi le înţelegem de la mic până la mare.
Deci, creştine, ţine seama şi păzeşte totdeauna poruncile şi sfintele învăţături, ca să poţi zice şi tu ca Sfântul Apostol Pvel: “vrednic de încredere şi de toată primirea e cuvântul, că Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu…”, pentru aceasta, Împăratul veacurilor, nemuritorul, nevăzutul şi singurul Dumnezeu, fie cinste şi mărire în vecii vecilor. Amin! “.
Recapitularea rezumă pregnant învăţătura dezvoltată în tratare şi anume învăţătura că mântuirea e rezulattul sinergiei dintre voinţa lui Dumnezeu şi voinţa liberă a credinciosului. Pentru a înlătura un eventual gest de nedumerire în privinţa aceasta, Teotoke ia în sprijin mărturia Sf. Ap. Pavel şi, pentru cei ce ar mai avea totuşi o ezitare, reda adeverirea Mântuitorului însuşi.
Dacă mântuirea depinde şi de voinţă credinciosului, urmează ca acesta e dator să păzească învăţăturile Domnului care tocmai pentru aceasta a venit în lume, să ne pună la îndemână mijloacele mântuirii şi să ne ajute fiecăruia să ne-o însuşim.
Şi cum trimiterea în lume a Mântuitorului este opera Tatălui, Teotoke îşi încheie peroraţia cu un cuvânt de proslăvire la adresa Lui.
Uneori, recapitularea se face pornindu-se de la o istorioară, un verset biblic, o întâmplare marcantă.
În predica de la Duminica întâi a Marelui Post, Ilie Mâniat tratează despre preştiinţa lui Dumnezeu în raport cu libertatea omului. În subatanta, Mântuitorul arată că în activitatea Lui mântuitoare îndreptată spre om, Dumnezeu ţine seama de libertatea omului. Dumnezeu pune Harul Său la îndemâna tuturor. Dar mântuirea nu depinde numai de ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte, ci şi de ceea ce voieşte şi făptuieşte omul.
În încheiere, marele orator bisericesc porneşte de o povestire:
“Un oarecare amăgitor şi viclean s-a dus la Apolon din Delphi, ţinând în mână o pasăre, pe care o acoperea în haine lui şi întrebă pe vrăjitor să-i răspundă dacă pasărea este vie sau moartă. Vicleanul de om avu în gandca, dacă-i va răspunde vrăjitorul că pasărea e moartă să o arate precum era, vie, iar dacă îi va răspunde că pasărea e vie, s-o sugrume şi s-o arate moartă, şi în felul acesta să-l amăgească pe vraci. Dar vrăjitorul, cunoscând gândul său viclean, i-a zis: în voinţa ta stă o, omule, să arăţi pasărea cum vrei, sau moartă, sau vie…”.
Te întreb, creştine, sufletul tău acum este pentru viaţa veşnică, sau pentru moartea cea veşnică? Aceasta sta în voinţa ta. Proorocia ta depinde de voinţa lui Dumnezeu şi de voinţa ta. Voinţa lui Dumnezeu este pururea gata să te mântuiască, depinde numai de voinţa ta. Dumnezeu vrea, voieşte şi tu şi eşti proorocit pentru viaţa veşnică.
Cunoscând tendinţa unora dintre credincioşi de a lăsa pe seama lui Dumnezeu obligaţiile lor în legătură cu mântuirea, Mâniat, pornind de la povestirea amintită, le atrage atenţia ca mântuirea şi nemântuirea nu vin ca o fatalitate, ci sunt considerate de propria lor alegere, a binelui şi a răului şi pentru a înlătura din sufletul ascultătorilor orice urmă de ezitare în ce priveşte luarea deciziei de a lucra în vederea mântuirii, autorul îndreaptă spre ei acest îndemn învăluit oarecum în autoritatea unei porunci: “Dumnezeu voieşte totdeauna manturea ta. Voieşte şi tu şi vei dobândi viaţa veşnică”.
Să observăm că în cuvântările ocazionale nu se obişnuieşte încheierea recapitulative. Aplicarea învăţăturii unora dintre credincioşi poate constitui de asamenea cuprinsul încheierii.
În Cazania de la Duminica a cincea după pogorârea Duhului Sfânt, Teotoke vorbeşte despre răsplata binefacerii.
Nerecunoştinţă, zice autorul, e păcat mare. E păcat contra firii necuvântătoare, dar şi contra firii cuvântătoare. Căci şi dobitoacele, când li se face bine, îşi arata în felul lor recunoştinţa către oamenii care le-au făcut bine.
Păcătuieşte cel ce nu-şi împlineşte datoria recunoştinţei, însă păcătuieşte şi mai mult cel ce, săvârşind binefacerea, aşteaptă să fie răsplătit pentru ea. Binefacerea e roadă dragostei. Dar dacă faci binele pentru ca să ţi se facă binele, atunci binefacerea îşi pierde caracterul de roadă a dragostei şi devine neguţătorie. Mântuitorul învaţa că binefacerea cea adevărată e cea săvârşită fără intenţia de a primi în schimb vreo răsplată vremelnică.
În încheiere, Teotoke face următoarea aplicară: ca ucenici ai lui Hristos să procedăm cum a procedat El. Să facem totdeauna binele semenilor nostril. În continuare autorul arăta cum să se facă binele. Unuia prin sfătuirea noastră, altuia prin mijlocirea noastră. Aceluia prin banii noştri, celuilalt prin ocrotirea noastră, pe acesta să-l sfătuim, pe acela să-l slujim, celuilalt să-i ajutăm. Intuind că greutăţile legate de practicarea binefacerii ar putea trezi oarecare ezitare la unii ascultători, autorul caută s-o înlăture, amintandu-le încă o dată cât de mare este valoarea unei asemenea virtuţi. Binefacerea este roadă şi împlinirea dragostei.
Aceasta este dragostea care dă roadă, care viază. Prin această omul se face ca un Dumnezeu pentru semenul său. Când facem binele, să nu ne facem netrebnic harul binefacerii noastre, căutând răsplătire, sau supărându-ne pe cei nerecunoscători, căci pe cât cei cărora li s-a făcut bine, se leapădă de datoria recunoştinţei, pea tat Dumnezeu înmulţeşte cununile răsplătirii lor. Să avem totdeuna înaintea ochilor noştri pildă Binefavcatorului şi Mântuitorului nostru, de câte ori nu suntem noi nerecunoscători pentru binefacerile Lui?
Dar El niciodată nu încetează a revărsa binefacerile Lui asupra noastră. Să ascultăm în toate zilele vieţii noastre glasul Lui dumnezeiesc, care ne grăieşte zicând: “faceţi bine şi imprimutati fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi multă va fi răsplata voastră…. şi veţi fi fii Celui Preaînalt” (Luca 6, 35).
Încheierea mai poate lua forma unei exortaţii, a unei dorinţe, a unei nădejdi.
După ce arata că sufletul omenesc e mai de prêt decât toate comorile şi frumuseţile lumii, purtând el în sine amprenta nemuririi, a nazuitei după cunoaştere, bine, sfinţenie, cunoscutul cuvântător bisericesc Nicolae Krutitki, încheie astfel: “Sufletul nostru nemuritor, ca un copil al lui Dumnezeu, duce dor după izvorul său cel dintâi, tinde către Tatăl său cel ceresc, ca pruncul către maică sa, şi numai atunci acest suflet îşi află liniştea, când se simte în braţele cerescului său Părinte, după cum pruncul se linişteşte în braţele maicii sale.
Nu se poate să laşi fără hrana un suflet flămând şi însetat…Hrăniţi-vă deci sufletul în rugăciune, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu hrana cea cerească, care vi se dă în Sfântul Potir, cu harul dumnezeiesc ce se împarte în Biserica prin Taine şi prin binecuvântările bisericești. Păstraţi-vă nemuritorul suflet pentru viaţa veşnică. Curăţiţi-l de păcate. Înfrumuseţaţi-l cu frumuseţea veşnică a unei vieţi bune, creştineşti.
Flămânziţii şi însetoşaţii de dreptate, cei ce caută să fie drepţi înaintea lui Dumnezeu şi să-şi mântuiască sufletul se vor sătura, zice Domnul, în veci se vor sătura. “
Precum se vede, îndemnul e dat în fraze scurte, concentrate, care se succed repede în învăluirea unei intense vibraţii, capabile să cuprindă în mişcare voinţa ascultătorilor şi s-o determine la acţiune.
Iată şi o încheiere sub forma unei rugăminţi: “De aceea, vă rog ca din partea Maicii Domnului, la cinstirea căreia ne-am adunat: vieţuiţi în credinţă, întăriţi-vă cu nădejdea, înflăcăraţi-vă de iubire, smeriti-vă prin pocăinţă.
Să fim vrednici de iubirea Maicii noastre din ceruri, care va fi odighitria voastră, călăuza către cer, mântuindu-ne din nevoi, mângâindu-ne în dureri, şi rugându-se Fiului ei pentru păcatele noastre”.
Unii cuvântători îşi încheie predica rostind o rugăciune. Teotoke, de pildă, îşi încheie Cazania la Lăsatul sec. de carne cu această rugăciune: “Iubitorule de oameni, întru tot îndurate Mântuitor al lumii, Tu pentru noi Te-ai făcut Om, pentru noi ai suferit patime, pentru mântuirea noastră Te-ai răstignit pe cruce şi ai răbdat moartea…Cauta la rugăciunea, la lacrimile şi la pocăinţă noastră. Vremea milei a încetat, ne răspunde Judecătorul cel drept…Acum este vremea judecăţii…”.
Dar predicatorul, cunoscând puterea rugăciunii, continuă: “Doamne al milei, într-adevăr, acum nu mai este vreme de milă, ci de judecată. Arata, însă astăzi mila Ta spre noi. Trimite în inma noastră lumina pocăinţei Tale să ne pocăim…mai înainte de a sosi vremea cea fără de milă, apoi trimite-ne nouă puterea cea mare a Harului Tău să ne întărească, pentru ca să păzim totdeauna poruncile Tale şi să umblăm în toate zilele vieţii noastre pe calea faptelor celor bune…”.
Să observăm că sunt omileți care fac rezervă în ce priveşte încheierea predicii cu o rugăciune. Aceasta din două motive.
Se ştie că rugăciunea presupune o mai mare concentrare de puteri. În timpul cuvântării însă, credincioşii sunt în stare de receptivitate, de pasivitate. Starea aceasta rămâne dominantă la ei chiar atunci când, în cursul tratării, cuvântătorul cauta să le mişte inima. De aceea, dacă la sfârşitul predicii, preotul începe să rostească o rugăciune, aceasta e ca o bruscă schimbare de situaţie, fapt care cere din partea ascultătorilor un important effort de trecere de la starea de receptivitate la cea de adaptare la situaţia nou create.
Un asemanea effort nu-l pot face decât puţini, ceilalţi mulţumindu-se să-l lase pe preot să-şi declare singur rugăciunea.
Pe de altă parte e greu să se alcătuiască o rugăciune care să se potrivească pentru toţi ascultătorii şi să-i determine astfel a I se asocia cu evlavia corespunzătoare.
Fireşte, o rugăciune scurtă, alcătuită dintr-o fraza-doua poate fi foarte bine folosită în partea finală a predicii. Adăugăm că încheierea mai poate fi terminată cu repetarea textului din fruntea predicii, cu un alt citat biblic, cu un citat patristic, cu o mică doxologie.
Vom indica acum câteva reguli menite a fi luate în seamă la întocmirea încheierii.

1. 
   Precum celelalte părţi ale predicii, aşa şi încheierea trebuie lucrată cu multă grijă. O încheiere rea strica tot ce s-a realizat prin introducere şi tratare.
   
2. 
   Încheierea să se potrivească, pe cât e posibil, exclusiv temei tratate în predica respective. Să nu se adauge într-însa lucruri noi. Acestea ar duce cu sine necesitatea unei explicaţii noi, fapt care ar lungi obositor predică şi i-ar altera unitatea de doctrină şi formă.
   
3. 
   Să nu se recurgă mereu la unul şi acelaşi tip de încheiere. Natura materiei de propovăduit, extensiunnea tratării, starea sufletească a ascultătorilor pot da indicaţii asupra modului cel mai potrivit de a încheia predică.
   
4. 
   Încheierea să fie mai dinamică decât celelalte părţi ale predicii. Să fie rostită cu un ton mai ridicat şi într-un tempo mai rapid. Şi mai ales cu mai multă căldură şi însufleţire. Predicatorul care neglijează elementul afectiv în peroraţie lasa nefolosita cea mai favorabilă ocazie de a realize scopul principal al predicii: înduplecarea voinţei ascultătorilor.. Încheierea decide dacă impresiile produse în cursul rostirii predicii vor dispare odată cu ieşirea credincioşilor din biserică, sau vor continua să lucreze mai departe în mintea, inima şi voinţa lor practică.
   
5. 
   Încheierea să fie străbătută totdeauna de un suflu de iubire şi încredere în biruinţa asupra păcatului. Chiar când a fost plină de mustrări, predica nu încetează de a rămâne mereu o faptă mare de iubire faţă de credincioşi. Simţindu-se iubiţi, credincioşii vor răspunde cu iubirea lor, nevoindu-se a pune în practică învăţătura transmisă prin predica zilei. Cât despre motivul răsplătirii cu viaţă de veci, să-l folosim când socotim potrivit, dar îmbrăcându-l mereu în forme noi şi prezentându-l mereu în perspectva iubirii lui Dumezeu faţă de oameni.
   

VI. GENURILE predicii

1.