Disciplina omileticii



Yüklə 1,44 Mb.
səhifə12/15
tarix31.12.2022
ölçüsü1,44 Mb.
#121909
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   15
360941202-Curs-Omiletica-Anul-4-Sem-I

C. Dupã scop

34. Panegiricul


Panegiricul nu e o cuvântare specific creştină. O întâlnim şi la cei vechi, şi la greci sau la romani, care o foloseau în scopul de a elogia în faţa poporului, pe zei, faptele de vitejie ale înaintaşilor, ale unei cetăţi, ale unui erou, etc.


Biserica adopta acest gen de cuvântare utilizându-l în vederea cinstirii Preacuratei şi a sfinţilor celor rânduiţi a fi sărbătoriţi.
Panegiricul e deci cuvântarea bisericească rostită întru lauda Preacuratei Fecioare şi a Sfinţilor mai importanţi ai creştinătăţii.
Panegiricul e ascultat de regulă cu interes de către credincioşi, pentru că exprimă în chip concret, viu, direct. Ceea ce predica propriu-zisă expune oarecum mai abstract, mai teoretic, mai lipsit de culoare.
Scopul panegiricului e întreit şi anume:
1. Să îndrume pe credincioşi a cinsti pe Dumnezeu a cărui opera sunt şi Sfinţii, să-L preaslăvească şi să-i mulţumească pentru nepreţuitul dar pe care, prin sfinţi, l-a făcut Bisericii;
2. Să-i determine pe ascultători a-i venera pe sfinţi pentru viaţa lor trăită la nivelul voit de Dumnezeu, să-i roage ca prin intercesiunile lor să câştige pentru noi bunăvoinţă şi ajutorul lui Dumnezeu;
3. Să-i convingă pe credincioşi de a se inspira din exemplul dat de sfinţi, pentru ca urmându-i să poată duce şi ei”lupta cea bună” şi să se facă părtaşi vieţii veşnice. Totodată să arate ascultătorilor că cinstirea şi virtutea nu se lasă separate una de cealaltă.
Pe lângă regulile comune oricărei cuvântări bisericești, panegiricul mai reclama să se ia în considerare următoarele:
1. Cel ce alcătuieşte şi rosteşte un panegiric se cuvine să fie cu băgare de seamă a nu se extinde prea mult, adică să nu-şi lungească cuvântarea.
În asemanea împrejurări, când, adică e vorba de zile închinate sfinţilor, e dată primejdia de a îngrămădi mult material în cuvântarea respective. Te simţi, de pildă, ispitit să istoriseşti multe, amănunte care umplu viaţa Sfântului. Te simţi apoi tentat să relevi nu una, nu două, ci toate virtuţile sfântului, însoţite, fireşte, de îndemnurile corespunzătoare îndreptate spre ascultători, ca şi ei să-şi agonisească fără zăbavă, asemene virtuţi. Şi, ca şi cum n-ai fi spus destule, în încheiere mai adăugă câteva detalii care au rămas nerostite în tratare.
Evident, procedeul e greşit. E adevărat că ascultătorilor le plac faptele, istorisirile, exemplele, dar şi puterea lor de concentrare, de receptare, e limitată. Atenţia rămâne încordată oarecare timp, apoi începe să scadă treptat, pan ace se desprinde cu totul de expunerea ta, care din acest moment răsună în gol.
În asemenea împrejurare primul gest pe care ascultătorii l-ar face bucuroşi, ar fi parasrea locaşului de închinare. Dacă n-o fac, e pentru că un rest de respect faţă de persoană preotului îi împiedică de la acestea.
Se impune deci, ca panegiristul să se ştie limita, selecţionând şi prezentând numai ceea ce îi este necesar pentru realizarea scopului propus.
Şi apoi de ce să se nevoiască preotul întru a spune într-un singur panegiric, tot ce ştie el despre sfântu respective, când firească perindare a anilor bisericești îi va oferi repetate prilejuri să rostească noi şi noi cuvântări panegerice axate pe aceeaşi materie? Repetarea ciclică a sărbătorii sfântului respective îl oblige pe preot să trateze doar despre câte un aspect caracteristic complexei personalităţi a celui în cinstea căruia Biserică a rânduit sărbătoare. Faptul va da de fiecare dată o notă de noutate panegiricului asigurându-i astfel o mai bună receptare şi deci, eficienta.
2. Cuvântarea panegiricã să releve alipirea de Dumnezeu a Sfântului cu toată fiinţa lui. Dar să nu se rezume la atât. Preotul să pună în lumină şi zelul, dragostea cu care sfântul şi-a slujit oamenii.
În activitatea unui sfânt, slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor sunt 2 aspecte ale uneia şi aceleaşi atitudini: slujirea lui Dumnezeu se concretizează în slujirea semenilor, şi slujirea semenilor se înfăptuieşte în strânsă legătură cu slujirea lui Dumnezeu.
Slujirea lui Dumnezeu se practică tocmai în vederea unei mai pline, mai rodnice slujiri a oamenilor. Prin slujirea lui* de egoism, fără de care o slijire din dragoste, adică dezinteresată şi durabilă a oamenilor nu e cu putinţă.
Să nu se obiecteze că nu au existat sfinţi care au trăit toată vremea undeva retraşi în singurătate. E adevărat că sfinţii pustinici au existat și nu puţini. Dar în inima lor ardea nestinsa flacăra rugăciunilor pentru toţi ceilalţi credincioşi, pentru toţi oamenii, pentru întreaga creatura. Cine ar putea spune că osteneala de a păstra mereu vii în inima ta pe ceilalţi oameni şi a îngenunchia înlăcrimat înaintea Atotputernicului, mijlocind pentru ei şi solidarizându-se cu necazurile, neliniştile, suferinţele, cu destinul lor, nu înseamnă slujire a aproapelui?
Mai trebuie să se ia în seamă şi altceva. Când în vremuri grele, credincioşii care vieţuiau în lume, erau bântuiţi de o nenorocire sau alta, nu puţini dintre eremiţi îşi părăseau chiliile şi coborau în arenă pentru a sprijini şi încuraja la luptă pe semenii loviţi de prigoane sau alte amărăciuni. Sân u puţini dintre aceşti pustnici coborâţi în mijlocul poporului au stat darji împotriva nedreptăţilor suferind chiar moarte martirică.
Despre acesta întreita slujire a sfinţilor: cu rugăciune, cu cuvântul şi cu fapta- îndreptată către oameni s-a scris îndeajuns încât nu mai insistăm asupra ei aici.
3. Să ne ferim de exagerări. Să rezistăm tendinţei de a face din fiecare sfânt un: cel mai mare om duhovnicesc, cel mai neînfricat credincios, cel mai mare erou din câţi a avut creştinătatea întreagă etc.
Abuzul de superlative produce nedumerire în ascultători, care pe bună dreptate se pot întreba: Dacă fiecare sfânt e cel mai mare, atunci în comparative cu cine este numit el cel mai mare? Ideile folosite într-un panegiric să se potrivească, pe cât e cu putinţă, numai pentru sfântul în cinstea căruia este rostită cuvântarea. Să ne ferim de panegiricul şablon, utilizabil la oricare sfânt, şi în cuprinsul căruia n-am avea de operat decât o singură schimbare, aceea a înlocuirii numelui vechi cu cel indicat de sărbătoarea cea nouă.
4. Dacă ne propunem să scoatem în lumina sfinţenia celui în cinstea căruia rostim cuvântarea, să nu ezităm a vorbi*micşora, ci pentru a arăta ascultătorilor că sfinţii n-au fost făcuţi din alt aluat decât acela din care suntem plămădiţi noi, credincioşii de azi. Conştiinţa, convingerea că sfinţii deşi oameni ca şi noi, au realizat totuşi înalte niveluri de vaita duhovnicească, constituie o puternică încurajare pentru ascultători, în sensul de a se strădui să pună şi ei în practică învăţăturile creştine şi să facă din ele izvor de permanent inspiraţie în viaţa de toate zilele.
Din pilda sfântului, credincioşii de azi pot vedea ca dumnezeieştile porunci ale Evangheliei sunt depline aplicabile în viaţa de acum şi de aici.
5. Dacă sfântul e dintre cei care, în timpul vieţii, s-a bucurat de darul viziunilor, a descoperirilor, al taomaturgiei, se va arăta că, pentru mântuire, esenţialul nu e taomaturgia, nici darul descoperirilor de sus, ci viaţa trăită consecvent în smerenie şi rugăciune, în împlinirea conştiincioasă a datoriilor creştineşti şi cetăţeneşti, în iubirea dezinteresată faţă de Dumnezeu şi oameni. Toate acestea reprezintă condiţii care, cu srijinul dumnezeiescului Har, pot fi împlinite chiar şi de către cel mai slab înzestrat dintre credincioşi.
6. Când panegiricul e axat pe op trăsătură a vieţii sfântului, apoi se cuvine ca aceasta să fie reală şi aleasă în aşa fel ca, dintr-însa să se poată desprinde o lecţie practică.
Drept aceea e trebuitor ca în efortul de documentare asupra vieţii sfinţilor, să fie utilizate izvoare vrednice de credinţă.
În caz că nu avem asemenea izvoare e preferabil să vorbim despre cultul sfântului dealungul timpului, despre cinstirea de care el s-a bucurat şi se bucură în mijlocul poporului. Sau se va alege o temă legată de caracterul sfântului sau a sărbătorii, precum: martiriul, suferinţa pentru Dumnezeu, statornicia în credinţă, lepădarea de sine, luptă în vederea mântuirii, cinstirea sfinţilor, răsplata pe care Dumnezeu o acorda sfinţilor, sfinţenia – premise a slujirii dezinteresate a oamenilor etc.
7. Panegiricul reclamã însufleţire, expunere vie, colorată, caldă, plină de patos.
35. Pareneza

Denumirea vine de la grecescul şi are înţelesul de cuvântare, care prin prezentarea pe scurt a unui adevăr de credinţă general ssau a unui adevăr practice moral se urmăreşte promovarea vieţii practice a credincioşilor.


Faţă de predica sintetică, parebeza prezintă următoarele particularităţi:
1. E mai scurtă, mai concentrate
2. Pune accentul nu atât pe elementul didactic, cât mai ales pe cel exhortative, indemnator. De aceea ea se mai cheamă oratio exhortative, exhortaţie.
La obiecţia că între predica didactică şi cea parenetica n-ar exista totuşi nicio deosebire deoarece ambele specii transmit învăţătură, se poate răspunde aşa:
În mare, propovăduirea creştină alcătuieşte un singur tot, care, se ştie, urmăreşte transmitera şi tâlcuirea învăţăturii descoperite în scopul ridicării vieţii ascultătorilor la nivelul cerut de această învăţătură. Dar, din punctul de vedere al modalităţilor de transmitere şi de tâlcuire practică a Revelaţiei, trebuie să vorbim de o multitudine de proceduri între care intră şi procedeul parenetic.
E adevărat că şi pareneza se axează pe învăţătura descoperită precum şi celelalte forme de predicare. Dar în timp ce în predica didactică accentul cade pe instruire, pe elementul didactic, în predica parenetică, interesul e îndreptat spre valorificarea învăţăturii ca mijloc esenţial şi sigur, dar mijloc pentru înrâurirea voinţei credincioşilor. Pareneza îşi îndreaptă efortul, toate mijloacele de care dispune, în direcţia transformării vieţii practice a ascultătorilor.
De aceea, o predică parenetică comporta dificultăţi sporite comparative cu celelalte forme de predică. Intradevar e mai uşor să transmiţi învăţătură, e mai usoir să instruieşti decât să determini pe ascultători – să treacă fără întârziere la asimilarea învăţăturii creştine ca motive ale conduitei lor cotidiene.
Necesitatea parenezei e evidentă. Ea decurge:
1. Din caracterul necondiţionat al datorie de a propovădui cuvântul. Nimeni nu poate elimina predica sub pretext că timpul umplut cu o slujbă mai lungă nu-i mai permite s-o rostească.
2. Experienţa arată că la unele slujbe ca de pildă: la botezuri, cununii, înmormântări, etc, participa, de obicei, şi dintre cei care nu frecventează biserica. Ar fi păcat ca preotul să nu floloseasca prilejul pentru a le binevesti şi acestora învăţătura bisericească. O pareneză întocmită pentru asemenea împrejurări şi rostită cu însufleţire şi convingere ai deschide multe inimi şi ar face să arzbata intransele ceva din puterea purtătoare de lumină şi înnoire a Mântuitorului nostru
De regulă pareneza este folosită:
1. Când împrejurările nu permit rostirea unei predici obişnuite. Asemenea situaţii provin fie din pricina prea marii extensiuni a serviciului divin, fie din alte pricini.
2. Când în viaţa parohiei survin evenimente care ies oarecum din curgerea obişnuită a vieţii, ca de exemplu: un botez, o cununie, o înmormântare, o catastrofă etc.
Materia parenezelor e condiţionată de împrejurările care impun rostirea unor astfel de cuvântări.
Dintre adevărurile religioase generale menţionăm: învăţătura despre menirea omului; despre dragostea lui Dumnezeu faţă de creatura Lui; despre înviere; lupta pentru virtute, etc.
De observat că din tematica parenezelor nu pot lipsi nici îndrumările privind înlăturarea unui anume păcat, a unei anumite deprinderi rele, a unei iminente primejdii de natură morală.
Ce priveşte întocmirea parenezelor, sunt de observat în general următoarele:
1. În partea introductivă se va arăta motivul sau cauza care determină rostirea cuvântării respective.
2. În tratare se va lămuri pe scurt învăţătura asupra căreia cuvântătorul s-a fixat pe temei de cunoaştere a împrejurărilor concrete în care trebuie să vorbească, precum şi pe temeiul scopului special ce şi-a propus să realizeze prin pareneza respective.
Ca motive trebuiesc folosite cele legate de iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de semeni, faţă de sine.
Credincioşii sunt îndemnaţi să împlinească o poruncă sau alta, o anumită învăţătura sau alta, pentru că numai aşa răspund şi ei cu adevărat la iubirea pe care ne-o arata Dumnezeu; numai aşa pot împlini ei efectiv şi porunca iubirii faţă de semeni şi faţă de sine.
Inngmann recomandă ca în pareneza să se folosească una din aceste 3 categorii de motive: etice, eudemonice, teleologice.
Prin motive etice, el înţelege pe acelea care îndeamnă pe ascultător să săvârşească o faptă sau să se ferească de ea întrucât e dreaptă, conformă cu datoria, demnă de chipul lui Dumnezeu, respective întrucât e nedreaptă, contrară datoriei, nedemnă.
Motivele eudemonice sunt acelea care îndeamnă la o acţiune sau la ocolirea ei pentru că aduc linişte, bucurie, fericire, respectiv aduc nelinişte, tristeţe, nefericire.
Motivele teleologice sunt cele care duc la acţiuni necesare dobândirii unui alt bun, ca de pildă: liniştea interioară, viaţa veşnică, comunicarea cu Dumnezeu.
În fond, însă, toate aceste categorii de motive se încadrează în sfera motivelor legate de iubirea creştină aşa cum s-a arata întruna din prelegerile de mai sus.
În partea finală se va renunţa la recapitulare, punându-se accentul pe elementul afectiv persuasiv. Când totuşi se face şi o recapitulare se vor sublinia numai acea sau acele idei capabile să intensifice sentimentul religios.
Pentru bună reuşită a unei pareneze se cer împlinite unele condiţii:
1. Pareneza să fie temeinic pregătită. Talentul oratoric nu dispensează pe nimeni de la obligaţia aceasta. Cu atât mai puţin e dispensat cu cât timpul destinat unei pareneze e scurt şi în aceste interval scurt preotu trebuie să dea ceva substanţial. Lucru pe care nu-l va putea realize decât pe temeiul unei pregătiri ireproşabile.
2. Să fie cu deosebită atenţie la ascultători care, foarte mulţi dintre eiu pot fi dintre cei ce n ufrecventeaza biserica. Cuvântarea să-i aibă şi pe ei în vedere, fapt care ar putea duce la trezirea unui interes pentru cele duhovniceşti; corectarea unei păreri greşite despre oratoria bisericească; o nouă orientare a unuia sau altuia în problemele fundamentale ale vieţii etc.
În sfera- mai larga- a parenezelor intra şi cuvântările numite ocazionale, precum: cuvântări la botez, la cununii, înmormântări; instalarea unui preot în parohie; sfinţirea bisericii, a unei locuinţe etc.
În general există 2 categorii de cuvântări ocazionale. În prima categorie intră cuvântările determinate de împrejurări cu caracter stenic, fericitor, imbucarator, precum: cuvântări la botez, cununie, la sfinţirea locaşului de închinare, a unei locuinţe, etc.
În cea de a doua categorie se înscriu cuvântările determinate de situaţii cu caracter depresiv, întristător, precum: crologul, cuvântările rostite cu prilejul survenirii unei catastrofe (cutremur de pământ, uragan, inundaţii pustietoare, secete, epidemii etc.), cuvântarea de rămas bun a preotului care pleacă etc.
Între cuvântările cu caracter îmbucurător intra şi cuvântarea rostită cu prilejul botezării unui prunc. O asemenea cuvântare poate începe arătând ce înseamnă un copil din punct de vedere creştin. Copilul e dar al lui Dumnezeu: “mugure de dumnezeire”; semn al dragostei dumnezeieşti faţă de părinţi; un nou colaborator al lui Dumnezeu; cale de eliminare a egoismului etc.
În continuare se poate arăta că botezul realizează o unitate ontologică, trecerea de la starea de natură închisă faţă de Dumnezeu la aceea de fiinţă în comuniune cu Dumnezeu şi cu comunitatea bisericesca.
Botezul realizează aşezarea bazelor spirituale noi ale unei vieţi noi, ale vieţii în Hristos şi în Biserica Lui.
Legat de aceasta se va arăta pe scurt obligaţia părinţilor şi a naşilor, de a fi cu grijă mare în ce priveşte creşterea şi educarea copilului.
Dacă preotul se poate referi la exemple de viaţă creştină în cadrul familiei copilului sau al antecesorilor, e bine să o facă.
În absenţa unor asemenea exemple, preotul să arate, cu căldură şi convingere, ce mare binecuvântare poate însemna educaţia creştinească pentru viaţa de mai târziu a noului botezat.
Totodată preotul să învioreze conştiinţa răspunderii pe care părinţii şi naşii o au pentru copil în faţa lui Dumnezeu.
Cuvântarea la cununie comporta aspecte care reclama din partea preotului mult tact, multă prudenţă, multă ființei de spirit.
Pentru a evita primejdia alunecării în şablon, preotul să mediteze din vreme asupra ceea ce vrea să spună. Faptul că tinerii în cauză vin să facă o cununie religioasă, dovedeşte că legătura lor cu Biserica e vie. Preotul să proiecteze lumina Evangheliei asupra tinerilor în aşa fel ca ei să se simtă şi mai întăriţi în hotărârea lor de a pune la temelia familiei lor principiile învăţăturii creştine.
Să li se îndrume cugetul spre Cel ce le-a ajutat să ajungă în acest moment de culminanta bucurie, care e cununia.
Să fie îndrumaţi să rămână neclintiţi în hotărârea lor de a-şi voi reciproc fericirea, arătându-le totodată că fără curăţire sufletească şi trupească pe care ni le cere Hristos nu există fericire adevărată şi durabilă.
Să se sublinieze necesitatea ca familia să fie numeroasă, cu mulţi copiii, creşterea lor fiind astăzi mai uşoară. Să se sublinieze necesitatea rămânerii în legătură cu rânduielile şi slujbele bisericești, condiţie esenţială pentru a putea beneficia în mod sigur de darurile şi binecuvântările Domnului.
Cuvântările de introducere a unui preot nou în parohie sunt rostite de obicei de către protopopul respectiv.
Materia unor asemenea cuvântări o constituie legăturile de dragoste şi respect care trebuie să se afirme în mod constant între preot ca învăţător şi conducător duhovnicesc al credincioşilor pe de o parte şi între păstoriţi ca fii duhovniceşti pe de alta.
Cuvântarea de instalare mai cuprinde îndemnuri către preot de a-şi împlini în mod exemplar datoriile, precum şi către parohieni în sensul că aceştia să fie în cea mai strânsă comuniune cu preotul lor, să colaboreze strâns cu el atât în ce priveşte viaţa obştească, cetăţenească.
În cuvântarea răspuns, parohul cel nou va face o schiţă a programului său de lucru în cadrul parohiei şi în cea mai strînsă legătură cu parohienii şi cu autorităţile bisericeşti şi de stat.
Cuvântãrile la sfinţiri de biserici, lucruri din biserică, locuinţe etc. urmăresc în general să arate credincioşilor că Dumnezeu nu e un străin care ar stã departe de noi fără să manifeste vreun interes pentru noi. Sfinţirile exprimă învăţătura că prin slujba respectivã se stabileşte o strânsă legătură între Dumnezeu şi lucrurile care constituie obiect al sfinţirii. Prin actul sfinţirii lucrurile devin în mod sigur vehiculetoare ale binecuvântărilor dumnezeieşti.
Într-un sens mai larg toate lucrurile create sunt transmiţătoare de putere dumnezeiască. În sens strict numai cele sfinţite îndeplinesc o asemenea misiune.
Prin cuvântările rostite cu prilejul sfinţirilor preotul e obligat să explice nu numai semnificaţia sfinţirilor dar şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească ascultătorii pentru a beneficia de binecuvântările divine vehiculate prin intermediul obiectelor sfinţite.
Dintre cuvântările determinate de întâmplări generatoare de tristeţe amintim în porimul rând cuvântarea funebră sau necrologul despre care vom vorbi în prelegerea următoare.
36. Necrologul

Necrologul nu trebuie confundat cu panegiricul. Panegiricul e o cuvântare de laudă în cinstea fecioarei Maria şi a sfinţilor. Necrologul e cuvântarea prin care parohul tălmăceşte în lumina învăţăturii creştine trecerea unui parohian din spaţiul liturgic al parohiei în al cel al cimitirului, din Biserică de aici în Biserică de dincolo.


Panegiricul se rosteşte de regulă în Biserică în faţa întregi comunităţi parohiale, în timp ce necrologul poate fi rostit şi în altă parte: în capela mortuala, la locul de înmormântare, etc.
Panegiricul e străbătut de un puteric suflu de bucurie, determinat de înfrângerea suferită de păcat în persoană sfântului, precum şi de fericită lui trecere în Biserica triumfătoare. Necrologul însă dă curs în anumite limite şi unor sentimente de durere de intristatre pentru pierderea unuia sau altuia dintre credincioşi.
Panegiricul se repetă. În fiecare an la fiecare sărbătoare închinată Preacuratei sau Sfinţilor, pot fi rostite alte şi alte cuvântări de laudă. Cuvântarea funebră însă nu se repetă. Necrologul se poate asemăna, din acest punct de vedere, de cuvântarea rostită la Botez. După cum cuvântul rostit la Botez nu se repetă nefiind decât un singur Botez, la fel necrologul nu se repetă, neexistând decât o singură înmormântare.
Scopurile apropiate ale cuvântării funebre sunt:
Manifestarea părerii de rău pentru pierderea unuia sau altuia dintre credincioşi potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel care zice,, dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună” (I Corinteni 12, 26) Mângâierea în Hristos a celor îndoliaţi.
Avertizarea credincioşilor participanţi la înmormântare de a se lepăda de păcat, dea se hotărî pentru o viaţă nouă şi de a merge fără abatere pe calea aceasta.
Alegerea materiei unui necrolog este supusă principiului omiletic conform căreia obiuectul cuvântărilor bisericeşti este tezaurul revelational. Cu alte cuvinte, necrologul este obligat şi el să aplice învăţătura Dumnezeieştii descoperiri.
Întrucât cuvântarea funebră e condiţionată de un anumit moment din viaţa credionciosului, anume de încheierea vieţii lui de aici şi trecerea în viaţa de dincolo, e potrivit ca preotul să aleagă pentru asemenea cuvântare învăţături precum: învăţătura destre moarte, desprte nemurirea sufletului, despre judecată, despre iertarea păcatelor, despre viaţa de veci, despre legăturile dintre Biserică de aici şi Biserică de dincolo, despre rugăciunile pentru cei morţi, despre faptele bune, despre Înviere.
Părţile necrologului sunt ca la orice cuvântare bisericească: text, formula de adresare, introducere, tratatre, şi încheiere. Uneori textul e lăsat la o parte. Dar e bines a fie folosit. Moartea constituie un moment de mare importanţă pentru destinul credinciosului, de aceea se cuvine ca ea să fie privită în lumina cuvântului dumnezeiesc a unui text scripturistit.
Rostirea textului biblic la începutul necrologului dă rudelor decedatului precum şi celorlalţi participanţi, sentimentul că Dumnezeu nu rămâne străin de durerea lor, ci e prezent lângă ei cu mângâierea Să. Prin rostirea textului se exprima convingerea că lângă mormânt e prezent în chip tainic dar real Domnul însuşi, întâmpinând şi călăuzind dincolo sufletul celui decedat.
Necrologul poate mai mult decât orice altă cuvântare bisericeacsa să prezinte ispita alunecării pepantagerarii virtuţilor şi meritelor celui adormit în Domnul. Deschiderea necrologului cu un text biblic constituie un nemento pentru vorbitor în sensul că el să-şi dezvolte cuvântarea în spiritul Sripturii care este al adevărului.
Prin necrolog se urmăreşte şi instruirea păstoriţilor. textl cuprinde tocmai invatarura ce urmează a fi transmisă în cazul de faţă.
Textele să fie alese în aşa fel ca să se vadă că vorbitorul a sesizat principalul punct caracteristic cazului la care se referă necrologul său. De exemplu: ,, lupta cea bună m-am luptat “(II Tmotei 3, 7) folosit la înmormântarea unui preot care în mod exemplar şi-a indep0linit misiunea la care a fost chemat de Domnul.
Pe cât e posibil, fiecare necrology să aibă un text al lui. Asta atât pentru a cinsti inepuizabilă bogăţie a cuvântului dumnezeiesc, cât şi pentru a arăta respect faţă de decedat.
Formula de adresare e cunoscută: Îndureraţi fraţi, îndureraţi ascultători, Întristată adunare…, etc.
Introducerea îşi poate scoate cuprinsul dintextul ales, din împrejurarea care constitie prilejul cuvântării, din întristarea pricinuită de pierderea suferită de cei îndoliaţi, de parohia întreagă, de locul de muncă unde este angajat, din constatarea că zilele vieţii noastre, începutul, desfăşurarea şi sfârşitul lorsunt sub cârma Dumnezeului atotputernic,.
Partea introductive a necrologului să fie scurtă. Obişnuit la necrology nu să anunţă tema. Au fost însă şi predicatori care au făcut asta, ca de pildă Sfântul Grigorie de Nazianz (în neclogul la moartea fratelui său Cezar); Flechier (în cuvântarea la moartea ducesei de Vontausier). La noi, procedeul a fost folosit de Samuil Klein de la Sad în cuvântările la înmormântările morţilor, Petru Maior în ale sale propovăduiri (1809); Zaharia Boiu însă, în “Cuvântări bisericești la înmormântări” (1889), elimina din plan enunţarea temei.
Ţinând cont de împrejurările în cere se rosteşte obişnuit necrologul, socotim că e potrivit să se renunţe la enunţarea temei şi la împărţirea ei, acestea constituind elemente formale care pot distona cu starea sufletească a perticipantilor.
Renunţarea la enunţarea temei însă nu trebuie interpretată ca o libertate de a alcătui necrologul la voia întâmplării. Ca orice predică, aşa şi cuvântarea funebră trebuie întocmită cu multă grijă, cu multă concentrare, pentru a-i da linie, închegare unitară, forţa. Bossuet nu-şi anunţa tema aşa cum făcea Flechier, dar aceasta nu înseamnă că, cuvântările lui funebre nu ar fi la fel de bune ca ale celui din urmă. Dimpotrivă, fiecare din vestitele Orationes Funebres constitue adevărat model de logică, gândire religioasă, compoziţie şi stil.
În tratare se va face referire la viaţa defunctului. I se vor pune în lumina virtuţile practicate în cadrul familiei, al parohiei, al vieţii de obşte. Caracterizarea celui răposat să se facă pe temei real, nu imaginar.
Scăderile parohianului defunct vor fi ocolite. Pot fi menţionate numai atunci când în viaţa decedatului ele au reprezentat doar un moment, care apoi a fost deposit cu success.
Preotul vorbitor îşi poate exprima participarea sa la durerea celor îndoliaţi, dragostea să şi a întregii parohii pentru enoriaşul trecut dincolo. Bineînţeles, întreaga desfăşurare a tratării ce se va realize pe fundalul uneia sau alteia din învăţăturile eschatologice.
Încheierea va cuprinde îndemnuri în sensul că memoria decedatului să nu fie dată uitării. Virtuţile lui să fie urmate şi dezvoltate. Să se facă rugăciuni pentru odihna sufletului celui răposat. Iar când situaţia o cere, parohul să anunţe hotărârea să împreună cu a celorlalţi parohieni de a lua sub ocrotire orfanul, bătrânul, bolnavul, văduvă, care, prin moartea rudei, au rămas fără niciun sprijin pe lume.
În unele perti e obiceiul ca la sfârşitul necrologului, preotul vorbitor să ia, în numele mortului, “iertăciuni” de la rudele şi prietenii acestuia. Dar în loc să aducă vreo mângâiere, “iertăciunile” intensifică şi mai mult durerea celor îndoliaţi. E mai recomandabil ca în locul iertăciunilor să se insiste asupra obligaţiei pentru rude şi cunoscuţi de a nu-l uita pe cel decedat, de nu-i uita virtuţile şi de a ruga pentru el.
Sub influenţa tradiţiei greceşti şi romane, s-a luat obiceiul şi la creştini ca la moartea părinţilor să vorbească copiii acestora. Aşa, de pildă, Sfântul Grigorie de Nazianz a vorbit la moartea tatălui său. În lipsa părinţilor, vorbeau rudele apropiate. De exmplu, la moartea lui Caesar şi a Gorgoniei a vorbit fratele lor, Sf. Grigorie de Nazianz. În caz că nu se găseau rude apropiate care să rostească necrologul, lucrul acesta era făcut de un prieten sau un cunoscut. Aşa la moartea Sf. Vasile cel Mare a vorbit prietenul acestuia, Sf. Grigorie de Nazianz, la moartea episcopului Meletie al Antiohiei a vorbit Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nyssa şi Amfilohie.
Când era vorba de înmormântarea unuia dintre cei de sus, vorbeau episcopii. De exemplu, la înmormântarea lui Constantin cel Mare a vorbit Eusebiu de Cezareea, la moartea lui Teodosie cel Mare şi a lui Valentinian a vorbit Ambrozie, la moartea Pulheriei şi a Placillei a vorbit episcopul Grigorie de Nyssa.
Se poate spune că în cadrul Bisericii nu gradul de rudenie sau relaţiile de prietenie au fost hotărâtoare în ce priveşte dreptul de a rosti un necrolog, ci apartenenţa la ierarhia bisericească. Nu e o simplă întâmplare că cele mai vechi necrologuri creştine ce ni s-au păstrat au fost rostite toate de membrii ierarhiei superioare. Conştienţi că răspunderea propovăduirii le revine în primul rând lor, episcopii au început să valorifice şi necrologul ca formă de propovăduire a învăţăturii creştine. Faptul că din primele veacuri creştine nu ni s-au păstrat necloguri rostite de către preoţi, nu exclude posibilitatea ca şi aceştia, cel puţin unii dintre ei, să fi întocmit şi rostit asemenea cuvântări.
Obişnuit, necrologul se rostea când se expuneau rămăşiţele trupeşti ale răposatului cum a fost cazul, de exemplu, la moartea lui Constantin cel Mare, a lui Satyrus, fratele Sf. Ambrozie, etc. Alteori cuvântarea a fost rostită mai târziu, după înmormântare. Sf. Grigorie de Nazianz de pildă şi-a rostit cuvântarea la moartea Sf. Vasile cel Mare, abia la doi ani după moartea acestuia. La fel Bossuet şi Flechier şi-au rostiţi cuvântările funebre după înmormântarea respectivilor defuncţi.
Trebuie să relevăm însă că, cuvântările postfunerare au mai mult un caracter de discursuri religioase comemorative decât necrologuri.
Regule e ca necrologul să fie rostit înainte de înmormântare.
Numai rostit în intervalul pretafic să zicem aşa, necrologul îşi poate îndeplini misiunea, anume aceea de a mângâia şi îmbărbăta. Fireşte, dureera celor îndoliaţi e durere şi după înmormântarea rudei decedate. Dar între durerea pretafica şi cea posttafica, între durerea premergătoare înmormântării şi cea posterioara acestui act e o mare deosebire. Prima e mult mai intensă decât ultima, curgerea timpului contribuind mult la atenuarea ei. Cei îndoliaţi simt totdeuna nevoia de îmbărbătare, dar asemenea trebuinţă o simt ei cu maximă intensitate în intervalui anterior înmormântării. Iată de ce se cuvine ca necrologul să fie rostit în acest interval.
Nu mai menţionăm că separarea necrologului şi distanţarea lui în timp de momentul înhumării îi reduce mult din puterea de înrâurire asupra ascultătorilor şi îi anulează aproape total menirea de a da expresie ultimului rămas bun luat de la cei îndoliaţi şi de la parohieni, în frunte cu preotul, de la fratele lor decedat.
Locul rostirii necrologului e condiţionat de locul unde se face slujba înmormântării, adică în biserică sau în capela mortuară. Aceasta din următoarele motive:
În Biserica Ortodoxă predica e legată de slujbă. Ca formă de predica, necrologul e legat şi el de slujbă, de slujba înmormântării.
Orice cuvântare bisericească cere şi presupune crearea în prealabil a unei atmosfere prielnice primirii şi asimilării de învăţătura dumnezeiască. Atmosfera aceasta e creată de slujbă, de rugăciune. Atmosfera necesaar necrologului e creată de slujba înmormântării.
O asemenea slujba are printre altele şi menirea de a potoli şi mângâia sufletul celor îndoliaţi. Rostirea necrologului în continuarea slujbei de înmormântare intereste şi mai ult lucrarea paracletica a slujbei.
Se ştie că schimbarea unui conţinut de idei poate aduce şi o schimbare a sentimentelor. În speţă, modificând pe calea necrologului conţinutul conştiinţei celor îndoliaţi, preotul poate influenţa şi asupra sentimentelor lor, înlocuind sentimentele depresive, cu celestenice ale nădejdii şi încrederii.
La întrebarea dacă la orice înmormântare trebuie rostit necrolog răspundem:
Sunt omileți care recomanda folosirea necrologului numai în cazuri mai importante. V. Mitrofanovici socoteşte necesară rostirea unei cuvântări funebre:
1. când cazul de moarte interesează întreaga parohie (cum ar fi încetarea din viaţa a preotului).
2. când decedatul s-a remarcat în cursul vieţii prin însuşiri care-l fac vrednic de a fi dat ca exemplu celorlalţi.
3. în cazuri de moarte năpraznică sau înainte de vreme.
4. în cazul când preotul e solicitat să vorbească de către familia decedatului.
Noi apreciem că, în principiu, orice credincios decedat are dreptul la un cuvânt de rămas bun din partea preotului şi a parohienilor.
Orice credincios îndoliat are dreptul la un cuvânt de mângâiere.
Orice preot e obligat să vorbească “cu timp şi fără timp” (2 Tim. 4, 2), deci şi la înmormântări.
Preotul care se sustrage de la împlinirea unei asemenea obligaţii ar trebui să nu se întrebe dacă nu cumva tocmai necrologul pe care a neglijat să-l rostească n-ar fi putut constitui mijlocul transformării definitive a unuia sau a altuia dintre participanţi.
VII. STILIZAREA PREDICII
37. Stilul predicii

Termenul stil provine din latinescul stylus, care însemna condeiul de piatră, moş sau metal, ascuţit la un capăt, lat la celălalt, de care romanii se foloseau pentru a scrie pe tăbliţe cerate. Cu partea ascuţită scriau, iar cu ceas lată ştergeau.


Treptat cuvântul stylus a ajuns să semnifice un exerciţiu de scriere, iar în sfera literară s-a încetăţenit cu înţelesul de mod de a scrie al cuiva.
Conceptul, se ştie, are o largă circulaţie în aproape toate compartimentele vieţii umane. În domeniul artelor conceptul e utilizat cu înţelesul de mod de a înţelege viaţa şi a o prezenta artistic, prin utilizarea particulară a verbului, marmurii, culorii, sunetului.
În domeniul culturii vocabula e folosită pentru denumirea acelor însuşiri care o individualizează şi o fac originală.
În sfera de viaţă a unei instituţii termenul e luat în accepţia de mod propriu de organizare a muncii colective şi de ritmicizare a ei productive.
Cum propovăduirea cuvântului constituie şi e o activitate umană, urmează ca şi în acest domeniu putem vorbi de un stil.
De fapt şi există un stil omiletic, predicatorial, prin care se înţelege ansamblul mijloacelor folosite de preot pentru a transmite ascultătorilor în mod clar, convingător şi plăcut, învăţătura descoperită.
Fără îndoială, ceea ce dă putere unei predici este conţinutul ei, adică Hristos, împreună cu mesajul Său evanghelic care urmează să fie comunicat credincioşilor.
Dar transmiterea “tale-quale” a învăţăturii descoperite nu-i suficientă pentru a face ca aceasta să-şi producă întregul ei efect. Învăţătura cuprinsă în text îşi are valoarea ei intrinsecă, însă pentru a face ca forţa cuprinsă în ea să răzbată adânc în fiinţa credincioşilor şi să opereze acolo scimbarile necesare, se impune ca ea să fie prezentată în tr-o îndemânare corespunzătoare, adică să fie dezvoltată imprimând un anumit stil.
Pentru învăţătura descoperită preopovaduirea cu folosirea unui stil potrivit e ca cizelarea pentru un diamant. Diamantul îşi are valoarea lui, dar prin cizelare stalucirea îi e mai receptata şi preţuită. La fel şi învăţătura revelată are valoare în sine, nu şi-o reazămă pe suportul mijloacelor formale ale stilului, ci prin foflosirea acestora, adevărul descoperit e mai bine perceput şi mai bine asimilat, fapt care asigură o mai mare eficienta predicatorială.
În operă patristică s-a accentuat cu tărie primatul conţinutului asupra formei. Clement Alexandrinul, de pildă, asemăna limba predicii cu o haină care înveleşte trupul, iar conţinutul cuvântării cu trupul însuşi. Şi adăugă: “nu trebuie să îngrijim mai mult de veştmânt, decât de trup” (Stromate I).
“Cuvântul preotului, scria Fer. Ieronim, trebuie să-şi tragă puterea din Sfânta Scriptură. Fereşte-te de a fi un artist declamator, în rostirea de cuvinte cu nemiluita, un vânturător de vorbe fără idei, ci fă dovada că eşti cunoscător al învăţăturii mântuitoare şi familiarizat cu tainele lui Dumnezeu”.
Nu arareori autori nebisericești au subliniat că, într-o cuvântare, accentul trebuie pus pe adevărul ce urmează a fi implantat în sufletele asculatatorilor. Quintilian de pildă spunea că acolo unde se dă întâietate stilului, adevărul rămâne în suferinţa (Anselm Rieker, Lotfaden der Pastoraltheologie 1878, p. 125). Iar înaintea lui Quintilian, Cicero făcea această remarcă: “stilul se cuvine să fie mai bogat prin idei decât prin cuvinte…”. La rându-i, La Bruyere afirmă: “înseamnă că ai talent când placi mulţimii, la predica, printr-un stil înflorat, printr-o morală hazlie, prin figuri de retorică repetate, prin tâlcuiri strălucite şi prin descrieri pline de viaţă”; dar atât nu-i de ajuns. Un predicator cu o minte mai luminată respinge podoabele acestea străine, nevrednice să slujească Evanghelia, el predica simplu, puternic, creştineşte. Când Mirabeaux, cel mai mare orator francez al revoluţiei de la 1789, afirma că “uriaşii n-au nevoie de catalige”, el avea în vedere marile înnoiri pe care le impunea revoluţia, dar cuvintele lui se potriveasc cu atât mai mult pentru măreţele învăţături ale mesajului evanghelic. În materie de propovăduire uriaşii sunt dumnezeieştile învăţături, care, datorită sublimităţii lor, un mai au nevoie de “cataligele” artificiilor retorice ca să se impună.
Aşadar, în predica efortul principal trebuie îndreptat în direcţia conţinutului, a asigurării unei substanţe cât mai dense. Aceasta nu înseamnă însă că preotul ar putea fi dispensat de obligaţia de a-şi elabora cuvântarea cât nai bine şi sub raport stilistic. Celor care se situau în afara unei asemenea obligaţii pe motiv că Apostolii, de pildă Pescarul, Sf. Petru, n-ar fi avut preocupări privitoare la stilizarea predicilor, Sf. Grigorie de Nazianz le dă următorul răspuns: precum Pescarul aşa şi eu aş lăsa la o parte mijloacele artei oratorice dacă aş poseda ca acela darul taumaturgiei”.
Există temeiuri importante care ne obligă să cu grijă şi în ce priveşte mijloacele formale ale propovăduirii.
Un prim temei ni-l oferă însăşi învăţăturile creştine prin măreţia şi sublimitatea lor. Nu este îngăduit ca învăţăturile descoperite nouă de către Însuşi Fiul lui Dumnezeu să fie transmise într-un limbaj nevoiaş, vulgar, neşlefuit, cu mijloace sărace, neadecvate, menite mai mult să le obnubileze şi să le lase neobservate decât să le pună în lumina profunzimea şi forţa lor înnoitoare de viaţă.
Respectul faţă de învăţătura revelată obliga pe predicator să fie cu grijă maximă nu umai la adâncirea tezaurului dogmatic, dar şi la tâlcuirea şi propovăduirea lui într-un limbaj corespunzător.
De regulă, predica se rosteşte în biserică şi în cadrul sau în staransa legătură cu serviciile divine. Sfinţenia transmisă prin intermediul slujbelor, impune ca şi predica, ca parte componentă a lor, să fie elaborată şi prezentată într-un mod demn. Adică să fie bine lucrată nu numai din punctul de vedere al conţinutului, dar şi al formei.
Ascultătorii au dreptul să ceară preotului ca în cuvântările sale să folosească o limbă îngrijită, un vocabular ales, bogat şi variat. O cuvântare rostită într-o limbă cu cuvinte şi expresii neîngrijite, neadecvate, fără nicio preocupare de frumuseţe, slăbeşte interesul ascultătorilor şi le împrăştie atenţia şi chiar îi poate înstrăina de Biserică. Dimpotrivă, cuvântarea înveşmântată într-o limbă aleasă poate fi ascultată cu mai multă atenţie. Pascal observă că “arta de a influenţa decisiv prin vorbire asupra oamenilor constă nu în a şti să argumentezi, ci în a şti să te faci plăcut”. Iar dintre mijloacele de a te face plăcut amintim stilul frumos, ales, elevat. “Frumuseţea stilului-invata Quintilian-contribuie nu puţin la succesul cauzei însăşi. Cine ascultă cu plăcere este mai atent şi crede mai uşor ce I se spune; de obicei, câştigăm simpatie prin această desfăşurare. Şi nu rareori eşti captivat de ceea ce admiri”.
Să observăm că un stil, un vocabular ales, poate atrage şi din cei neobijnuiti cu biserica, cu serviciile divine. Augustin, de pildă, a fost convertit de elocventă Sf. Ambrozie. D Alembert scrie despre Masillion că, prin stilul predicilor sale, atrăgea adesea la biserică pe ulti dintre cei care altfel n-ar fi intrat acolo.
Aşadar, pe lângă un conţinut bogat, substanţial, bine închegat, se cade ca predica să aibă şi o stilizare aleasă, o limbă curată, plăcută.
Fără îndoială, nu este uşor să exprimi clar şi frumos ceea ce gândeşti şi simţi. În această privinţă Fer. Augustin mărturiseşte: “Contristor linguam meam cordi mes sufficere non potest” (De Catechizaadis rudibus, c. 2, 3). Genialul episcop vrea să spună că ideile şi sentimentele, conţinuturile vieţii sufleteşti, nu pot fi captate fără rest în recipientele cuvintelor. Se poate foarte bine ca unul să aibă idei importante precum şi o ordine pentru ele, dar să simtă o mare greutate când e să le xprime într-un stil corespunzător.
Un asemenea inconvenient însă ne este fără leac. El poate fi înlăturat prin exerciţii stăruitoare. Scriitorii mari n-au ajuns mari numai prin talent, ci şi prin munca lor îndârjită, perseverenţa. E cunoscut, de pildă, munca de giuvaegiu cu care Caragiale îşi “ciocănea” fiecare cuvânt, propoziţie, fraza a scrisului său. Eminescu îşi ţinea câte o poezie pe şantier cu anii. Sonetul Veneţiei a trecut printr-un mare şir de variante. Arghezi de asemenea cerea o atenţie maximă în ce priveşte folosirea limbii. “Limba, scria el, trebuie strunita spre armonie, adâncime şi densitate”. Cămil Petrescu compunea câte o scurtă povestire, o trimitea la tipar, iar pe spate se întindea cu ramificaţii de spaimă pentru culegători.
Între manuscrisul original şi bunul de tipar, Balzac îşi refăcea de câteva ori lucrarea, aşa încât adesea, după variante succesive, mai rămâneau din prima versiune abia câteva fraze. De la Flaubert ne-a ranas aceasta emoţionantă mărturisire: “mai bine să sfârşesc ca un câine decât să grăbesc cu o secundă o frază care nu s-a copt încă”. Şi tot el spune: “ca să scrii trebuie să ai o voinţă supraomenească. Eu însă nu-s decât un om”.
Se cuvine, deci, să fim cât mai exigenţi şi în ce priveşte stilul predicilor. Să turnăm conţinutul cuvântărilor într-o limbacare să satisfacă nu numi dimensiunii revelationale a învăţăturii, dar şi cerinţelor de claritate şi frumos ale ascultătorilor. Să nu ne mulţumim cu predica aşa cum se concretizează ea de la prima redactare. Desigur, preotul nu dispune de un timp mai îndelungat ca să-şi poată premite a-şi păstra cuvântară mai multă vreme pe masa de lucru. El nu are răgazul să-şi revadă manuscrisul de prea multe ori. Situaţia acesasta specială îi impune preotului sarcina de a-şi compune de la început predica în aşa fel ca ulterior să fie nevoie numai de unele cizelări, nu de o refacere a conţinutului. În această privinţă, Quintilian dă următorul sfat: “va fi deci mai bine să se lucreze cu grijă de la început şi încă de atunci lucrarea să fie condusă în aşa fel încât să ceară ulterior numai o cizelare, nu o refacere completă”. Şi tot el subliniază: “nu scriind repede ajungem să scriem bine, ci scriind bine ajungem să scriem repede”.
Aşadar, încă o dată, să fim scrupuloşi în ce priveşte elborarea formală, stilistica a predicilor. Dar exigenta şi scrupulozitatea aceasta să nu o exagerăm. E limpede ca în situaţia dată, nimeni nu-i în stare să vorbească mai frumos decât îl ajuta puterile.
38. Calităţile stilului

Primă calitate a stilului omiletic este popularitatea. Stil popular avem atunci când predicatorul vorbeşte în aşa fel că predica sa e înţeleasă uşor, deplin, şi de către toţi ascultătorii.


Nu e populară predica aceea care dă bătaie de cap credincioşilor. Ocuvantare greoaie împiedica pe ascultători de a ţine pas cu vorbitorul, din care pricină ei îşi pierd interesul pentry tema cuvântării şi-şi îndreaptă atenţia spre alte lucruri.
Nepopulară e şi predica pe care ascultătorii nu o înţeleg decât fragmentar şi parţial. Neînţelegând deplin limba predicatorului, credincioşii se pot înstrăina de amvon, adică de principalul izvor care le hrăneşte credinţa. Şi fără o credinţă bine întreţinută, cultivată, luminată, viaţă duhovnicească se atrofiază, se superficializeaza se rarifeaza.
Nu poate fi numită populară nici predica înţeleasă numai de către o parte din ascultători.
Preotul trebuie să aibă mereu în vedere adevărul că el nu e şi nu se poate comporta din amvon ca un artist. În extremis, un artist poate fi multumitsi când e înţeles şi gustat doar de un număr restrâns de ascultători. Preotul însă nu poate accepta şi nu se poate complace în situaţia de a fi înţeles numai de un număr limitat de credincioşi, pentru motivul că el trebuie să propovăduiască credinţa mântuitoare tuturor parohienilor săi. Şi anume s-ao propovăduiască pe înţelesul tuturor. Predica nu e meşteşug artistic menit să desfataze şi să cultive gustul subţire doar la câţiva credincioşi, ci este instrument indispensabil în instrumentul mântuirii în Hristos de către toţi oamenii. Drept aceea, o predică înţeleasă numai de o parte dintre ascultători trebuie considerată ca nereuşită.
Cicero povesteşte undeva că odată poetul Antimahus din Claros în Ionia îşi citea opera înaintea unei mari adunări. Dar pe măsură ce înainta în lectura ascultatorii se răreau, până ce, în cele din urmă, nu rămăsese decât unul singur.
“Voi continua să citesc, spune poetul, deoarece pentru mine Platon, ascultătorul care nu-şi părăsise locul, face mai mult decât miile astea de oameni simpli”.
Poetul, observă Cicero, a putut rosti asemenea cuvinte pentru că o poezie poate plăcea şi numai la câţiva inşi, dar o cuvântare în faţa poporului trebuie să aibă în vedere pe toţi ascultătorii. Se cuvine adăugat că un preot cu atât mai mult trebuie să vorbească pe înţelesul tuturor cu cât el nu are dreptul să excludă de la mântuire pe nimeni.
Relevând necesitatea de a ppropovadui pe înţelesul tuturor, Fer. Augustin spune: “în discuţii libere, cine nu înţelege ceva pune întrebări vorbitorului; în biserică, însă, unde atenţia şi ochii tuturor sunt îndreptaţi asupra predicatorului, nu se obişnuieşte să se pună întrebări. De altfel nici n-ar fi potrivit ca un ascultător să ceară numai pentru sine lămuriri, care, poate, pe ceilalţi nu I-ar interesa. De aceea cel ce predica să predice în aşa fel ca să fie înţeles deplin de toţi ascultătorii”. Adică să practice un stil omiletic popular.
Să observăm însă că stilul popular nu trebuie confundat cu stilul vulgar, neîngrijit, tern. Popularitatea cerută de propovăduirea cuvântului nu exclude, ci dimpotrivă reclama o limbă de aleasa frumuseţe, plină de seriozitatea şi grijă la care obliga respectul faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de ascultători.
O altă calitate a stilului omiletic este biblicitatea. Biblicitatea predicii nu se obţine prin intesarea ei cu cuvinte, expresii, texte scripturistice, ci prin imprimarea unui suflu biblic. Predica se cuvine să fie alcătuită în liba ascultătorilor, dar să fie îmbibata cu spirit din spiritul dumnezeieştilor Scripturi. Stilul biblic nu e acela în care abundă citate biblice, ci acela în care se simte vibrând puternic duhul specific Cărţilor sfinte.
Biblicitatea nu înseamnă nici arhaitate, rămânere în afară actualităţii. Dumnezeu nu S-a adresat omului în general, aşa cum era el prins în condiţiile de viaţă ale societatiis I epocii respective, folosindu-se de mentalitatea şi de limbajul sau pentru a-şi descoperi adevărul Său. Aşa trebuie să procedeze şi preotul predicator, să se adreseze credinciosului de azi, cu luarea în considerare a mentalităţii şi limbajului pentru a-i tâlcui cuvântul dumnezeiesc, pentru a-i arăta ce anume doreşte Dumnezeu azi de la el.
Puritatea este o altă calitate a stilului omiletic. Ea constă pe de o parte în folosirea cuvintelor înţelese de către toţi ascultătorii şi sunt admise de limba literară, iar pe de altă parte în evitarea cu grijă a termenilor vulgari, a neologismeloor şi a barbarismelor.
În cadrul purităţii poate fi cuprinsă şi corectitudinea, care constă în evitarea greşelilor gramaticale şi de topică. Acceptându-te ca învăţător al lor, credincioşii sunt în drept să-ţi pretindă ca şi în ce priveşte mânuirea limbii să fie un bun cunoscător al regulilor ei gramaticale şi de topică.
Dar şi claritaea se cuvine să fie amintită ca făcând parte dintre însuşirile stilului omiletic. Claritatea constă în formularea şi exprimarea învăţăturii în limba accesibilă fără greutate ascultătorilor.
Două sunt motivele care-l obliga pe preot să fie clar în predicile lui:
a) Necesitatea ca învăţătura transmisă să pătrundă adânc în fiinţa ascultătorilor, fapt pe care neclaritatea l-ar bloca;
b) Acultãtorii - mulţi dintre ascultători sunt cu un fond aperceptiv scăzut şi cu o atenţie dinamică, adică oscilantă, cu trecere rapidă de la un obiect la altul, fapt pe care neclaritatea predicii nu numai că nu l-ar remedia, dar dimpotrivă l-ar agrava, reducând astfel până la zero puterea de înrâurire pozitivă a cuvântării.
Un stil clar se poate realiza:
1. Prin cunoaşterea deplină a psihologiei şi a limbii poporului credincios. De altfel, cunoaşterea parohienilor constituie parte inseparabilă a activităţii pastorale. Fără o conoastere psihologică so sociol; ogica a parohiei, munca preotului risca să se consume fără rezultate notabile.
2. Prin stăpânirea deplină a temei. O cunoaştere superficială, insuficientă a continutuli învăţăturii va duce la întrebuinţarea unor expresii obscure, echivoce, depărtate sau chiar străine de subiect.
3. Prin înlănţuirea logică a expunerii. Lipsa de linie într-o predica, trecerea la întâmplare de la o idee la alta, neluarea în seama a legăturii interne dintre idei generează confuzii care împiedică receptarea.
4. Prin folosirea de material ilustrativ, despre care vom vorbi în altă prelegere.
Printre condiţiile stilului predicatorial se înscrie şi naturaleţea. Însuşirea constă în aceea că ideile şi sentimentele ce dau conţinut predicii sunt exprimate în deplin acord cu felulfiresc de a simţi şi gândi al sufletului omenesc. Pentru exprimarea unor idei măreţe, de pildă, nu ne vom servi de un limbaj comun, ci de unul ales, elevat, cizelat; de asemenea, în împrejurări grave, ne vom feri de expresii uzuale, familiale, iar pentru lucruri nobile nu vom utiliza termeni şterşi, tociţi, uzaţi, după cum vom ocoli ca nepotrivit un limbaj solemn pentru exprimarea unor lucruri simple.
Stilul omiletic prectica un limbaj adecvat situaţiei, ferindu-se cu grijă de afectare, bombasticisme, de perifraze complicate, greoaie, pretenţioase. Naturaleţea contribuie în grad înalt la claritatea şi puterea de impresionare a stilului.
Precizia e calitatea stilului care constă în expunerea organizată şi concisa a ideilor fără abateri de la temă şi fără cuvinte de prisos.
Opusă preciziei este prolixitatea, adică folosirea fără nicio măsură a cuvintelor precum şi repetarea aceleiaşi idei sub forme diferite. Prolixitatea înseamnă expunere dezlânată, încâlcită, care obnubilează calitatea comunicării.
O piedică serioasă în calea clarităţii este digresiunea, adică abaterea de la subiect, prin introducerea unor idei paralele şi suprapuse celei principale. Digresiunea abate atenţia ascultătorilor şi le slăbeşte puterea de concentrare. De aceea, digresiunea e permisă numai ca o scurtă paranteză pentru a explica un concept presupus ca necunoscut de către ascultători şi de a cărui lămurire aceştia au nevoie pentru a putea urmări în continuare predică.
Deosebit de important e că stilul să fie şi variat.
E cunoscut că uniformitatea displace, duce la monotonie şi oboseală. Folosirea aceloraşi cuvinte şi expresii plictiseşte şi anulează orice dispoziţie pentru receptarea învăţăturii. O grădină în care ai planta şi ai vedea mereu aceleaşi flori, de la o vreme nu ar mai reprezenta vreo atracţie. La fel şi predicile închegate mereu din aceleaşi idei şi sentimente, din aceleasui formulări şi desfăşurări stilistice, nu mai atrage, nu mai interesează şi deci nu mai rodeşte sau rodeşte extrem de slab. De aici necesitatea ca atât fondul predicilor cât şi modul de înveşmântare stilistică să fie variate.
Varietatea şi frumuseţea stilului predicatorial se poate obţine şi prin figuri de stil şi prin tropi.
Figurile de stil rezultă din schimbarea topicii normale şi organizarea în alte forme şi cu o altă topică a cuvintelor în cadrul propoziţiei.
În topică obişnuită topică e: subiect, predicat, complement direct, circumstanţialele, etc. În vorbirea literare însă se uzează des de o altă angajare şi îmbinare a părţilor propoziţiei. De pildă, accentul poate fi pus nu pe subiect, ci pe predicat ori complement direct, ori pe circumstanţiale, etc. Bunăoară, în propoziţia “iaca, aici, la marginea aceasta, am puşcat cei doi lupi anul trecut” (M. Sadoveanu, În pădurea Petrişorului). Aici accentul cade pe circumstanţialul de loc “iaca, aici, la marginea asta…”, fapt care-i asigura un loc predominant în propoziţie, conferind acesteia o puternică putere de expresivitate. Cele mai des întâlnite figuri de stil sunt repetiţia, interogaţia şi antiteză.
Repetiţia constă în folosirea succesivă a aceluiaşi cuvânt sau a unui grup de cuvinte pentru a impune cu cât mai multă putere o idee.
Exemplu: “ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară/ cu o zare argintie se îmbraca mândră tara…” (V. Alecsandri, Iarna). Utilizarea consecutivă a cuvântului ninge sugerează marea cădere de zăpadă, precum şi sentimentul neplăcut asociat constatării că ninsoarea durează parcă la nesfârşit.
Interogaţia e figura de stil constând în îndreptarea unei întrebări de către un interlocutor, dar fără a se aştepta un răspuns.
De obicei, cel ce pune o întrebare vrea să-şi umple un gol, să-şi elimine o lipsă a sa prin răspunsul ce se aşteaptă să I se dea.
În sfera literară întrebarea poate fi doar un pretext în scopul intensificării puterii de expresie a unei constatări. De exemplu, în poezia “Noapte”, poetul O. Goga se adresează nopţii cu o serie de întrebări precum” Tu, noapte tainică de vară / Atât de dulce, atât de grea / Atât de plină de povara / Din care lumi, din care țară / Cobori azi la fereastra mea? ”, dar fără să aştepte răspuns. Autorul nu aşteaptă răspuns, însă prin felul cum sunt formulate, întrebările dezvăluie frumuseţile nopţii de vară şi sentimentele care umplu sufletul în prezenţa ei.
Antiteza constă în alăturarea de fapte, personaje, idei şi sublinierea prin contrast a deosebirilor de existenţa şi de manifestare.
Antiteza se întemeiază pe constatări făcute de om asupra datelor realităţii mental, se bazează pe actul de a compara şi selecţiona esenţialul din elementele concrete, de a trage concluzii. Pentru exemplificare redăm câteva versuri din poezia “Contraste” de G. Călinescu: “În viaţă am fost plin de contraste / Cu zile albe sau nefaste / Ostaş purtând sabie grea / Curtean în mână c-o lalea / Suav ca îngerii din rai / Războinic ca un samurai…”. Versurile distihurilor cuprind fapte şi idei în raport antittetic, lucru care le conferă o expresivitate particulară.
Dacă figurile de stil se bazează pe aranjarea schimbată a părţilor propoziţiei, tropii se bazează pe capacitatea cuvintelor de a primi sens figurat, adică de a exprima alte obiecte decât cele care le corespund prin definiţie.
Pe măsură ce şi-a lărgit cercul de idei şi cunoştinţe, omul a avut nevoie de un vocabular mai bogat, dar nu totdeauna şi-a creat cuvinte corespunzătoare, ci, pe cât a putut, le-a utilizat pe cele existente deja, dar investindu-le cu un înţeles impropriu, figurat. Tropii sunt tocmai asemenea transmutări de cuvinte din înţelesul lor propriu, într-un alt înţeles.
Cei mai însemnaţi tropi sunt: metaforă, metonimia şi sinecdota.
Pentru Quintilian metafora este o asemănare prescurtată. Asemănarea: omul acesta este ca un leu, prin prescurtare devine: omul acesta e un leu, obţinându-se astfel metaforă.
După Tudor Vianu, metaforă “este rezultatul exprimat al unei comparaţii subînţelese”. În lămurirea definiţiei, autorul spune: când cineva numeşte pe leu “regele pustiei”, el exprima rezultatul comparaţiei dintre fiinţă regelui şi a leului: după cum regele ar fi cel mai de seamă om dintre semenii săi într-o anumită societate, tot astfel leul printre celelalte animale ale pustiei.
Aşadar, metaforă implica punerea în prezenţa a două realităţi care comportă deosebiri, dar şi asemănări.
Fără să ignoreze deosebirile dintre obiectele supuse comparaţiei, metaforă pune accent pe asemănări, în aşa fel încât înţelesul propriu al primului obiect mijloceşte apariţia în minte a celuilalt obiect. De exmplu, metaforă” Christianus miles Christi” ia naştere din asemănarea dintre “miles ducis” şi următorul lui Hristos.
“Miles ducis” se deosebeşte de celălalt miles prin aceea că e soldat propriu cu o asemenea uniformă, cu anumite arme, cu o anumită tehnică de luptă, etc, în timp ce următorul lui Hristos se numeşte miles numai în înţelesul impropriu şi anume în temeiul faptului că se aseamănă cu celălalt prin aceea că ambii lupta împotriva a ceva rău.
Prin mijlocirea înţelesului propriu alexpresiei miles ducia ajungem să iscăm, ca să zicem aşa, o nouă realitate, aceea pe care o denumim miles Christi, pentru care nu avem un termen propriu.
Lucian Blaga face deosebire între metafore plasticizante şi metafore revelatorii. Primele sunt caracteristice operelor literare şi au menirea să imprime forţa şi strălucire expresiei, celelalte conţin implicaţii filosofice şi au rostul de a descoperi ceva prin mijloacele puse la îndemână de lumea concretă şi lumea imaginară.
Abia dacă mai e nevoie să se sublinieze importanta metaforei. Fără folosirea metaforei ar fi imposibile atât vorbirea cât şi scrisul. Metaforă a constituit unul dintre procedeele cele mai fecunde care au contribuit la formarea limbajului uman, iar în dezvoltarea fiecărei limbi rolul ei e imens.
Dacă metaforă se sprijină pe comparaţie, metonimia se sprijină pe funcţia punerii în relaţie a doi termeni. De pildă, în loc să spunem “roadele muncii”, spunem “munca omului”.
Aceasta e una din conditiie care conferă predicii caracter de dialog viu între preot şi urechea plecată la nedumeririle credincioşilor, şi credincioşii doritori să primească răspunsuri la nedumeririle lor.
39. Ilustraţia în predică

În calitatea sa de propovăduitor al cuvântului, preotul are obligaţia de a-şi întocmi şi rosti predicile în aşa fel ca ele să poată fi înţelese cât mai bine de către toţi credincioşii.


Ce stă la baza unei asemenea obligaţii?
E cunoscut că propovăduirea constituie o activitate necesară pentru mântuirea credincioşilor. Fără credinţă nu există mântuire. Credinţa însă ia fiinţă în sufletul ascultătorilor prin predica: “credinţa, învaţã Sf. Ap. Pavel, vine din predica ascultată” (Rom. 10, 17). Din predica auzită, adică din predica ascultată şi înţeleasă bine. O predică neînţeleasă e o piedică în calea mântuirii. Iată de ce preotul constant de importanta predicii în procesul mântuirii e obligat să respecte cu stricteţe în cuvântările sale principiul vorbirii clare şi pe înţeles.
Asemenea obligaţie mai e impusă şi de faptul că, de regulă, ascultătorii sunt amestecaţi, diferiţi ca vârsta şi ca posibilităţi de concentrare şi de înţelegere. Unii sunt înzestraţi cu o minte mai ageră, alţii sunt mai puţini ageri. Unii au un fond perceptive mai ridicat, alţii mai slab. Urmărea e că primii, adică cei mai bine dotaţi, se încadrează uşor în atmosfera de idei şi sentimente a predicii; ceilalţi însă, mai puţin sau chiar deloc.
Deci preotul trebuie să vorbească pe înţelesul tuturor. Astfel I s-ar putea aduce gravă acuzaţie că lucrează numai pentru mântuirea unora, nu a tuturora.
Dar chiar dacă toţi credincioşii ar fi înzestraţi cu putere de înţelegere corespunzătoare, folosirea unei expuneri concrete, intuitive în predica nu ar înceta să fie necesară. Aceasta pentru că rostul predicii nu se limitează doar la transmiterea de învăţături. Propovăduirea mai urmăreşte şi mişcarea inimii precum şi înduplecarea voinţei ascultătorilor. Acopul acesta nu se poate realize decât folosind o expunere vie, colorată, intuitivă, plastică.
Psihologia relleva în termeni categorici importanta imaginilor intuitive în actul înţelegerii. Mai ales când e să faci înţeleasă executarea unei acţiuni, nu e suficientă simplă descriere verbală, ci în asemenea împrejurări, folosirea imaginilor intuitive se dovedeşte a fi absolut necesară.
Amintim aici şi faptul că, pentru a-şi transmite conţinutul ei de idei, arta nu se foloseşte de limbajul abstract, ci utilizează imagini artistice, vii, cxlare, care provoacă la cei ce le gusta puternice trăiri emoţionale, cultivând o anumită atitudine faţă de realitate. Limbajul predicii trebuie să se apropie mai mult de limbajul artei, decât de acela al expunerilor teoretice. Urmând să determine anumite trăiri şi atitudini practice, predica va putea obţine asemenea rezultate nu prin folosirea unor dezvoltări teoretice speculative, ci prin valorificarea unui material intuitive corespunzător.
Să observăm că în materie de tâlcuire a învăţăturilor descoperite, capacitatea de a le ilustra constituie ea însăşi un criteriu după care se judecă puterea de pătrundere a tâlcuitorului. Cu cât un predicator se fereşte de a folosi material ilustrativ, cu atât mai mult dă de bănuit că el însuşi nu a înţeles destul de bine ceea ce vrea să transmită ascultătorilor. Aceasta pentru că într-o predică materialul ilustrativ nu are caracter de podoabă de înfrumuseţare, ci constituie un mijloc de explicitare a sensului textelor sacre.
Se pune acum întrebarea: de ce mijloace de explicitare se foloseşte predică?
În primul rând avem istorisirile şi descrierile.
Descrierile se referă la realităţi care subzista spaţial împreună şi în permanenţă sau pentru un oarecare timp. Istorisirile se referă la fapte, la evenimente care se succed înlănţuindu-se într-un tot unitary. S-ar părea că termenul descriere ar putea fi folosit şic and ar fi vorba de prezentarea evenimentelor. De pildă, când am înfăţişa aspectele legate de ansamblul unei lupte, am face descriere, iar când am prezenta desfăşurarea luptei am face istorisire. În sens strict însă descrierea se referă la lucruri, iar istorisirea la fapte şi evenimente.
De pildă, dacă vrem să prezentăm ascultătorilor ţinutul Quarantaniei, grădina Ghetsimani, muntele Taborului, localităţile pe unde Mântuitorul şi-a desfăşurat activitatea Sa misionara, o putem face folosindu-ne de descriere. Iar când vrem să prezentăm activitatea Domnului facem istorisire. Istorisirile pot fi luate din izvoare variate, dar în primul rând din Sfânta Scriptură. Din Scriptură se iau temele predicilor, de acolo se cuvine să se ia şi materialul ilustrativ. Istorisirile biblice slujesc mai bine scopului propovăduirii.
Prin mijlocirea lor se poate crea mai bine acea stare de receptivitate duhovnicească prielnică primirii şi asimilării învăţăturii dumnezeieşti. Prin spiritual lor caracteristic istorisirile biblice determina o mai rapidă integrare a credincioşilor în atmosferă şi ritmul interior al predicii. Încrustată în substanţă predicii, istorisirea scripturistică îi intensifică lumină, îi sporeşte forţa, îi amplifica eficienta.
Iată de pildă istorisirea despre Cain şi Abel. Când Cain şi-a dat seama că Abel poseda virtuţi pe care el nu le are, s-a întristat adânc. Normal ar fi fost să se bucure, căci Abel îi era frate. Cain însă îi pusese gând rău, iar faţa lui era posomorâtă. Şarpele invidiei îi muşcase inima. Soarta lui Abel era pecetluită. “Cain a zis către Abel: să mergem la câmp! Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asuora lui Abel şi l-a omorât. Atunci a zis Dumnezeu către Cain: unde-i Abel, fratele tău? . Iar el a răspuns: nu ştiu. Au doară sunt eu păzitorul fratelui meu? ” (Fac. 4, 2-9).
Istorisirea e scurtă. Dar scurtimea îi sporeşte puterea de impresionare, iar forma dialogata îi conferă o notă de răscolitor dramatism. Istorisirea pune în lumină cu mare putere adevărul potrivit căruia invidia poate înăbuşi chiar şi iubirea dintre fraţi până într-atât că mâna unuia se poate ridica, ucigaşă, împotriva celuilalt.
Indicam şi o lată istorisire din acelaşi izvor biblic, istorisirea care ilustrează învăţătura că neînţelegerile dintre credincioşi se cuvine să fie rezolvate pe cale paşnică. E vorba de neînţelegerea iscată între Avram şi Lot din pricina faptului că turmele lor nu mai încăpeau pe pământul în care se aflau. Atunci a zis Avram către Lot: “să nu mai fie sfadă între mine şi tine. Desparteste-te dar de mine, şi de vei apuca tu la stânga, eu voi apuca la dreapta, iar de vei apuca tu la dreapta, eu voi apuca la stânga! “(Fac. 13, 1-9). Aşadar, Avram şi Lot s-au străduit şi au izbutit să înlăture diferendul dintre ei prin bunăvoinţa reciprocă, punând prietenia şi omenia mai presus de ambiţia de a-şi impune prin forţa punctul de vedere.
O mare putere a învăţăturii de a sensibiliza credincioşii e cuprinsă în istorisirea privitoare la jertfă lui Avraam (Fac. 22). Istorisirea despre Turnul Babel concretizează învăţătura că, ori de câte ori credincioşii se adună în scopuri străine de misiunea pe care o au, Dumnezeu nu le binecuvântează muncă, ci îi împrăştie (Fac. 11).
Istorisirea privitoare la purtarea preotului din Madian faţă de Moise cel prigonit şi silit să umble pribeag poate ilustra învăţătura că omul asuprit trebuie ajutat pentru simplul fapt că e om, iar când un asemena om mai e şi luptător contra prigonitorilor, cu atât mai mult trebuie ajutat. (Ieşire 2, 15-20). Istorisirea cu Ahab şi Nabot poate ilustra învăţătura că nici un om, oricine ar fi el, nu îi e îngăduit să nedreotateasca pe altul (III Regi 21).
Mărinimia se poate concretize prin utilizarea istorisirii purtării lui Saul faţă de David, prietenia, prin legăturile dintre David şi Ionatan (I Regi 19), căinţa prin istorisirea către niniviteni (Iona 3), etc.
Dar şi Noul Testament e deosebit de bogat în fapte şi evenimente vrednice de a fi valorificate ca material ilustrativ. Aici vin în considerare în primul rând viaţă şi faptele Mântuitorului. Acestea îşi au semnificaţia lor dogmatică, şi soteriologica, dar pot fi utilizate şi pentru ilustrarea propriilor Lui învăţături. De exemplu, faptul Întrupării ilustrează învăţătura că Dumnezeu nu rămâne departe de credincioşi, nu-i părăseşte, nici pe ei, nici lumea în care trăiesc. Acelaşi fapt al Întrupării poate ilustra şi învăţătura despre atitudinea pozitivă a lui Iisus Hristos, a creştinismului faţă de lume, faţă de materie, faţă de istorie.
Respingerea promptă a ispititorului ilustrează învăţătura despre necesitatea respingerii încă de la început a ispitei. Învăţăturile despre rugăciune, post şi milostenie, despre stăpânirea de sine şi smerenie, despre slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, despre înfrăţire şi dragoste, pot fi illustrate în chip exemplar cu fapte din viaţa Mântuitorului.
Izvor bogat de istorisiri illustrative sunt şi scrierile şi viaţa Sf. Apostoli, care în împrejurări grele au umplut cu faptele lor istoria de la început a Bisericii.
Istorisirile biblice se cuvine să le utilizăm în forma lor consacrata de textele sfinte. Ne obliga la aceasta pe de o parte respectul faţă de scrierile sfinţilor autori, iar pe de alta convingerile că istorisirile scripturistice participa la o ordine mai înaltă care le conferă particulare puteri de impresionare. În cazul când totuşi am reda istorisirile într-o formă mai liberă e necesar să avem grijă ca adaosurile subiective să nu atingă cu nimic substanţa doctrinară a istorisirii respective.
În predici putem folosi şi material ilustrativ extrabiblic. Aici intră istorisirile din viaţa sfinţilor. Aproape nu e virtute creştină care să nu poată fi ilustrată cu istorisiri din viaţa sfinţilor. Răbdarea, credinţă, nădejdea, caritatea, puritatea sufletească şi trupească, stăpânirea de sine, smerenia, slujirea dezinteresată a semenilor pot fi prezentate intuitive credincioşilor de azi prin folosirea materialului ilustrativ pe care bogatul tezaur al aghiografiei ni-l pune la îndemână.
Nu poate fi lăsată la o parte nici Istoria Bisericii, în cuprinsul căreia sunt inserate istorisiri legate de vieţi de ierarhi şi crediciosi simpli, istorisiri care şi ele pot constitui un bun material ilustrativ.
Putem utilize material ilustrativ şi din sfera extrabisericeasca, dar cu respectarea anumitor condiţii. Astfel, să fie folosite numai istorisiri compatibile cu caracterul religios al propovăduirii. Să nu fie utilizate proipovaduiri care produc ilaritate, sau ating sentimentul de evlavie al credincioşilor. Nu vor fi folosite istorisiri care cer de la ascultători cunoştinţe prea dezvoltate. Să nu se folosească prea des aceleaşi istorisiri. E locul să amintim că materialul ilustrativ poate cuprinde nu numai fapte petrecute aievea, ci şi întâmplări imaginate, dar care să lase totuşi impresia că ar fi putut avea loc şi în realitate. E vorba de povestiri.
Faţă de istorisiri, povestirile prezintă avantajul că, prin caracterul lor de creaţii libere, sunt mai bine închegate. Fireşte, ar fi potrivit ca predicatorul să-şi creeze singur povestirea de care ar avea nevoie, dar cum lucrul acesta nu-i la îndemâna oricui, e recomandabil ca povestirile să fie căutate în lucruri alcătuite de oameni versaţi în asemenea îndeletniciri de povestitor.
Cât despre fabule unii le refuza dreptul de a face parte dintre mijloacele illustrative ale învăţăturii dumnezeieşti pentru motive ca:
Fabula îşi ia conţinutul din sfera imposibilului ca una care prezintă animale şi lucruri lucrând şi vorbind ca oamenii.
Fabula ne poate da reguli de înţelepciune obişnuită, dar nu ne poate promova în direcţia moralităţii şi religiozităţii. Marile virtuţi care ne duc la biruirea patimilor nu le putem învăţa prin mijlocirea animalelor.
Fabula nu exclude glumă, căci scopul ei nu e numai să înveţe, ci să şi înveselească. Gluma însă nu are ce cauta în predici.
Jungmann şi Gatterer sunt împotriva fabulei ca ilustraţie omiletică pe motivul că Mântuitorul nu a folosit-o niciodată.
Cu toate acestea, unii predicatori, mulţi de a doua mână, au folosit fabula. Aşa au procedat de pildă Ilie Maniat.
Adoptând o cale de mijloc, Ilarie Teodorescu exprima acest punct de vedere: “fabulele în cuvântările bisericești se pot folosi, dar foarte rar, iar dacă sunt cunoscute ascultătorilor, atunci numai se va aminti de ele”.
Deosebit de mijloacele illustrative amintite mai sus, mai există şi altele ca: individualizarea, asemănarea, comparaţia, alegoria, contrastul, exemplul.
Individualizarea este adaptarea unei învăţături generale la cazuri particulare. De pildă învăţătura: credinciosului nu-i e îngăduit să jure, Mântuitorul o prezintă aşa: “voi să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer…nici pe pământ…nici pe Ierusalim…nici pe capul tău să nu te juri” (Matei 5, 33-36). De asemenea, în loc să ilustrăm în abstract învăţătura: suntem datori să rezistăm ispitei, Domnul vorbeşte astfel: “dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l, şi-l aruncă de la tine…şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, tai-o şi arunc-o de la tine…” (Matei 5, 29-30).
Vrând să arate care sunt cauzele păcatului, Sf. Ioan Hrisostom nu procedează teoretic, ci ia o serie de păcate concrete, aşa cum le surprinde el în viaţa credincioşilor, le analizează şi arata că izvorul acelora e negrijă, slăbiciunea, lipsa lor de voina şi de judacata..
Vorbind despre pocăinţă, tot Sf. Ioan nu o face speculative, ci desface conceptual în părţile lui concrete uşor accesibile ascultătorilor. Căinţă, zice corifeul predicatorilor, înseamnă a-ţi mărturisi păcatele ca David, a plânge pentru ele ca Ahab, a te smeri din pricina lor ca vameşul şi a ajuta pe cei ce au nevoie de aceasta.
Individualizarea slujeşte nu numai la concretizarea învăţăturilor, dar şi la lărgirea şi îmbogăţirea tematicii predicatoriale. Dacă preotul şi-ar limita propovăduirea exclusiv la expuneri teoretice, ar ajunge la un moment dat în situaţia de a se vedea nevoit să-şi reia de al capăt repertoriul omiletic. De pildă, dacă s-ar limita să vorbească despre virtute numai în mod teoretic, în câteva predici ar termina cu ea, dar dacă priveşte virtutea în formele ei concrete, în purtătorii lor şi în relaţiile mereu schimbate ale vieţii, propovăduirea despre virtute devine deosebit de bogată şi variată în tematica şi conţinut.
De mare utilitate în ilustrarea învăţăturilor propovăduite sunt asemănările şi comparaţiile.
Asemănarea constă în aducerea obiectului de care vorbim în apropierea altuia cu care coincide în unul sau mai multe puncte. Scopul urmărit e ca prin însuşirile unuia să scoatem la iveală în chip luminos, mai pregnant, însuşirile celuilalt. Dăm câteva exemple:
Pe credinciosul care nu primeşte mustrarea dreaptă a fratelui Mântuitorul îl aseamănă cu un vameş (Mt. 18; 27). Cei doi, credinciosul frefractar la critica fratelui şi vamesulse deosebesc unul de altul, dar au şi trăsături comune: amândoi calca legea dragostei frăţeşti. Credinciosul care refuză să primească observaţia justificată a semenului, dă dovadă de egoism şi dispreţ faţă de celălalt. Dar egoismul şi dispreţul faţă de ceilalţi erau prezente, la un nivel chiar mai ridicat, şi în viaţa vameşului. Dispreţul şi egoismul vameşului faţă de semeni ne ajută să vedem cât mai bine egoismul şi dispreţul credinciosului nepreceptiv faţă de fraterasca mustrare a aproapelui.
Pe farisei, Domnul îi aseamănă cu nebunul şi orbii (Mt 23; 19). Pe cei ce vor să intre în Împărăţia Cerurilor îi aseamănă cu pruncii (Mt 18: 21).
Sfinţii Părinţi folosesc în mod frecvent asemănarea ca mijloc ilustrativ în predicile lor. Sfântul Ioan Gură de Aur de pildă aproape tot la a treia propoziţie foloseşte o asemănare.
Când asemănarea se face între obiecte care, în cadrul aceleiaşi ordini aparţin unor trepte diferite de existenţa avem analogia. Când Isaia aseamănă pe călcătorii de lege cu un stejar desfrunzit şi cu o grădină uscată (Isaia 1; 29-31), el face o analogie căci deşi şi călcătorii de lege şi stejarul desfrunzit, gardina uscată, aparţin aceleiaşi ordini din: celei vizibile. Totuşi ei se situează pe planuri diferite de existenţa: călcătorii de lege fac parte din regnul uman, iar stejarul şi grădina ţin de regnul vegetal.
Când asemănarea se face între un obiect din sfera vizibilului şi altul din sfera invizibilului, avem alegoria.
Precum mlădiţele viţei nu rodesc decât rămânând în legătură cu butucul viţei din care-şi trag seva, la fel credincioşii nu dau roadă de fapte bune decât rămânând în legătură cu Mntuitorul din care-şi primesc puterea duhovnicească (Ioan 15: 4-5). Aici avem o alegorie întrucât asemănarea se face între un obiect din sfera vizibilului (seva) şi altul din sfera invizibilului (puterea duhovnniceasca, harul).
Ca şi asemănarea, comparaţia alătura un obiect de altul pe baza unor trăsături comune. Se deosebeşte însă de prima prin aceea că în timp ce asemănarea reliuefeaza mai ales un raport calitativ, comparaţia urmăreşte să releve un raport cantitativ. De pildă pentru a subliniua mărimea păcatului pe care ierusalimitenii şi l-au atras asuparale, prin depărtarea de Iahve, Ieremia îi compară cu fărădelegea Sodomei. E mare păcatul sodomiţilor dar e mai mare acela al ierusalimitenilor (Plângeri 4; 6). La fel păcatul celor din Horazin şi Betsaida constând în necăință e mai mare decât al celor din Tir şi Sidon, pentru motivul că aceștia sunt mai dispuşi la căinţa şi îndreptare decât primii (Mt 11; 21-24).
Când punem un lucru alături de opusul lui avem contrastul. Mânuitorul foloseşte contrastul punând pe fariseu în prezenţa vameşului, pe cel bogat în prezenţa săracului Lazăr, iar nedreptatea credincioşilor o pune în fata dreptăţii desăvârşite a lui Dumnezeu.
De o mare valoare pentru ilustrarea învăţăturilor propovăduite este exemplul, şi anume exemplul direct al propovăduitorului. Se înţelege că exemplele istorice îşi au valoarea lor, dar pildă directă nu poate fi prin nimic înlocuită.
Se ştie că în predică accentul cade pe elementul practic, pe punerea ascultatoril, or în condiţia de a-şi asilmila învăţăturile în aşa fel ca acestea să poată deveni motive voluntare. Dar pentru a înţelege că învăţătura transmisă prin predica poate să devină motiv de acţiune e necesar ca ea să fie asimilată nu numai mintal, dar şi afectiv.
Puterile affective ale ascultătorilor sunt puse în lucrare şi prin exemple istorisite, dar lucrul acesta se realizează şi în mai mare măsură prin folosirea exemplului direct. În timp ce exemplul istorisit face apel la imaginaţie şi reprezentare, exemplul direct e perceput pe cale intuitivă, ştiindu-se că, faţă de reprezentare intuiţia comporta o mai mare putere de înrâurire asupra voinţei.
În al doilea rând învăţătura ilustrată prin exemple directe influienteaza în mai mare măsură asupra inimii şi afectivităţii credincioşilor. Sentimentele sunt o putere mare în viaţa păstoriţilor şi a le valorifica în scopul îndrumării practice a acestora constituie o obligaţie principală a predicatorului. Între mijloacele prin care preotul poate influienta sentimentele şi prin acestea voinţa ascultătorilor exemplele directe ocupa un loc de frunte.
Pe de altă parte preotul transmite credincioşilor o învăţătură manita să transforme profound viaţa celor ce şi-o asimilează. Puterea aceasta înnoitoare a învăţăturilor Mântuitorului, enoriaşii o pot vedea şi din exemple istorisite, dar mult mai uşor îşi pot da seama de ea prin intuirea unor exemple directe şi în primul rând prin intuirea pildei directe a predicatorului.
De aici obligaţia pentru preot de a duce o viaţă caree să constutuie o ilustrare zilnică a puterii înnoitoare a învăţăturii transmise din anvon. Viaţa sa proprie trăită continuu şi firesc la un nivel cât mai aproape de nivelul învăţăturilor Domnului, iată o excelentă formă de ilustrare de care se poate sluji preotul în activitatea sa de propovăduitor
Desigur, în materie de ilustrare a adevărului descoperit vom apele mereu la istorisiri biblice, bisericești, extrabisericesti, de idividualizare, comparaţii, dar să nu uităm niciodată de marea eficientă a exemplului personal servit nu periodic, ci cotidian şi cu naturaleţe credincioşilor.
Mai mult decât toate celelalte mijloace illustrative exemplul direct determina la credincioşi sentimentul viu că şi ei pot pune în practică învăţăturile propovăduite. Şi dacă prin orice predica urmărim înduplecarea voinţei ascultătorilor de a pune în practică învăţăturile propovăduite, se poate înţelege că folosirea exemplului personal ca mijloc ilustrativ se impune cu maximă necesitate.
VIII. SUSŢINEREA PREDICII
40. Rostirea predicii - improvizaŢia

Se pune întrebarea: predica să fie citită sau rostită liber?


S-a susţinut şi un punct de vedere şi celălalt. În bisericile din Anglia, Germania şi Olanda s-a practicat o vreme predica citită (Achelis, Practische Theologie, Tubingen 1912, p. 187). La noi fostul professor de Omiletica Grigore Cristescu scria într-un studiu: “Eu aş fi înclinat să afirm că metoda ideală de a predica cel puţin în primii 10 ani de activitate, ar fi ca predicatorul să-şi scrie în întregime predică şi s-o ţină liber, folosindu-se de câteva note, care însă n-ar fi deloc rău dacă ar fi uitate şi ele pe birou, dar să fi existat totuşi”.
Cristescu înclină deci pentru practicarea predicii rostite liber.
Fostul mitropolit al Ardealului Nicolae Coman, făcea următoarea recomandare: “dacă nu ai darul vorbirii libere, scrie-ţi predică şi învaţă a o citi frumos”.
Precum se vede mitropolitul Coman îngăduia celor lipsiţi de darul vorbirii slobode să practice predica citită.
Regula e ca predica să fie ţinută liber.
Cine şi-ar putea imagina pe Mântuitorul citindu-şi predicile? Dar pe Sfinţii Apostoli? Dar pe Sfinţii Părinţi? Un Origen, Ciprian, Vasile cel Mare, Grigorie Nysanul, Grigorie de Nazyanz, Efrem Şirul, Ioan Hrisostom, Augustin, şi atâtea alţii şi-au ţinut totdeauna liber omiliile şi predicile lor, investind în ele nu numai un talent de mare clasă, dar şi cunoştinţe bogate şi variate, precum şi osteneli îndelungate şi sarguinciase.
Tradiţia pledează deci pentru propovăduirea prin predica liberă.
Să observăm apoi că, chiar noţiunea de predica implica modalitatea vorbirii nu a citirii. Predicare înseamnă vorbire în prezenţa şi în faţa altora. Pentru denumirea actului citirii în faţa mai multor persone se utilizează termenul prelegere. Predica nu e prelegere ci predicare adică rostire cu glas tare în faţa unei asistente.
De altfel avantajele pe care le comporta practicare predicii prin rostire liberă sunt atât de importante, încât nu mai poate rămâne nicio îndoială cu privire la necesitatea acestui mod de propovăduire.
Într-adevãr, rostirea liberă a cuvântării asigura o mai strânsă legătură între vorbitor şi ascultător.
Predica nu este un monolog. Ea e dialog între preot şi credincioşi. Un dialog virtual dar dialog. Ceea ce predica preotul constituie oarecum răspunsul la întrebările pe care credincioşii şi le pun în mintea lor în ceasuri de răgaz sau ascultând ceea ce li se spune de la anvon. Dacă predicatorul nu ţine seama de acele întrebări, cuvântarea lui poate alunecă pe lângă sufletul ascultătorilor. Dar pentru a ţine seama de întrebările ascultătorilor, predicatorul trebuie să le cunoască. Vorbirea liberă îl ajută pe predicator tocmai în această direcţie. Cuprinzându-i în privirile lui pe toţi cei prezenţi, predicatorul poate citi dintr-un gest, dintr-o mişcare, din privirile ascultătorilor ce anume nedumeriri şi întrebări formulează ei în legătură cu una sau alta din ideile predicii respective, şi cunoscându-le, intuindu-le, le poate răspunde pe loc. Când însă îşi citeşte predica, preotul slăbeşte până la anulare legătura vie dintre el şi ascultători, riscând astfel să monologheze şi să împuţineze până la desfiinţare puterea de rodnicie subiectivă a cuvântului dumnezeiesc.
Un alt avantaj al rostirii libere e că stimulează interesul ascultătorilor.
Vorbirea liberă se ştie ca nu e lucru uşor. Ea cere pregătire, exerciţii şi multă osteneală
Când credincioşii văd ca preotul nu vine cu foile înaintea lor, nu le citeşte, ci le ţine liber predica, ei îşi dau seama de ce preţuire înaltă le acordă el, parohul, propovăduirii cuvântului şi înţelegând aceasta, credincioşii se lasă cuprinşi de aceeaşi stare sufletească, acordând şi ei un înţeles sporit celor ce li se transmite din amvon.
Exprimând interesul preotului pentru predica, rostirea liberă trezeşte şi întreţine şi interesul ascultătorilor faţă de ceea ce li se propovăduieşte.
Se cuvine subliniat şi faptul că predica rostită liber e mai comunicativa, mai vie, mai spontană, şi deci cu mai multă eficienta.
Predica citită e legată de cuvintele, propoziţiile, frazele, aşa cum au fost ele fixate pe hârtie la amsa de lucru.
Cuvintele citite sunt reci, expresiile fără viaţă, expunerea întreagă se deapănă cenuşiu şi impersonal.
Altfel se prezintă însă predica rostită liber. Intrun asemenea caz, cuvântătorul are o mai mare putere de libertate şi mişcare, poate adăugă sau schimbă ceva, o expresie, o formulare pregnantă, răscolitoare, izvorând dintr-o inspiraţie fulgerătoare pe care nu le-ar fi avut nici în perioada redactării la rece a predicii şi nici în cazul citirii ei de pe foile manuscrisului.
Rămâne aşadar stabilită regulă ca predica să fie ţinută liber, nu citită.
Ca să poată fi rostită liber, predica se cuvine să fie memorizata.
Există memorizare verbală şi memorizare reală. Memorizarea verbală constă în învăţarea pe de rost, a predicii cuvânt cu cuvânt aşa cum este redactată în scris.
Un asemenea mod de memorizare e recomandabil pentru incepatoti, din mai multe motive:
Memorizarea mot a mot atenuează teamă cuvântătorului de a nu-şi stăpâni bine predica, teamă care-l poate ţine sub presiunea unei griji tulburătoare, fapt ce poate avea urmări negative asupra desfăşurării cuvântării.
Teama legată de sentimentul nestăpânirii depline a textului predicii, poate duce la pierderea oricărei spontaneităţi, la pierderea oricărei expresivităţi, a înfăţişării cuvântătorului, la anularea legăturii dintre el şi ascultător.
Cel ce nu-şi învaţă predica cuvânt cu cuvânt se expune riscului de a nu-şi găsi la un moment dat, cuvintele potrivite pentru ideea ce vrea s-o transmită; ea se expune de asemenea riscului de a se repeta, bâlbâi, de a face pause prea mari etc..
Prin memorizarea verbală, predicatorii începători îşi pot agonisi un capital de cuvinte, expresii, citate, figure stilistice, tropi, pe care-i pot folosi şi în alte cuvântări mai ales în cele improvizate.
Dar memorizarea verbală comporta şi unele dezavantaje, precum:
a) procedeul ar prilejui în sufletul cuvântătorului neliniştea că ar putea pierde şirul cuvintelor, fapt de care se poate resimţi întreaga predică.
b) pierderea şirului poate spori teamă până la panică, lucru care-i poate decepţiona profound pe ascultători.
c) deosebit de acestea, pe amsura ce terc anii, memoria slăbeşte şi nu îi mai poate sluji îndeajuns de bine pe predicator.
În cazul că predicatorul îşi pierde şirul expunerii, primul lucru pe care trebuie să-l facă e să-şi păstreze calmul. Calmul în vreme de primejdie înseamnă câştigarea a jumătate din victorie.
Eckermann povesteşte că Goethe pe când rostea o cuvântare importantă îşi pierdu deodată şirul cuvintelor, dar el nu se intimidă. Timp de mai bine de 10 minute cât ţinu eclipsa aceasta, Goete îşi privi liniştit ascultătorii rămaşi ţintuiţi locului de puternică lui personalitate. Apoi îşi continuă cuvântarea ca şi cum nimic nu s-a fi întâmplat.
Fireşte nu fiecare cuvântător dispune de prestanta marelui poet şi scriitor, dar în clipele de lapsus calmul e pentru toţi un mijloc salvator. Nepăstrarea calmului anulează orice şansă de ieşire din încurcătură
Aşadar, în caz de pierdere a şirului expunerii calmul e obligatoriu. Calmul asociat, desigur, cu efortul de aţi aminti ce urmeeaza după punctul la care te-ai oprit. Dacă nu îţi vine în minte cuvântul învăţat înlocuieşte-l liniştit cu altul. Dacă nu-ţi vine în minte nici un alt cuvânt folosestete de o perifrază.
În caz că nici aşa n ute descurci, reiei fraza rostită mai înainte, dar o redai cu alţi termeni. Dacă îţi aminteşti ceva ce e mai la distanţă de punctul la care te-ai poticnit, treci acolo cu hotărâre şi linişte. Puţini vor observa aceasta.
Nu-ţi vine nimic în minte? Spune lucruri comune ca să câștigi timp.
Pentru a preveni asemenea inconveniente îţi treci pe o carte de vizită diviziunile principale ale predicii şi chiar începuturile principalelor aliniate.
Sau foloseşti planul cuvântării. Ori chiar manuscrisul în care ţi-ai făcut sublinierile necesare.
Spuneam că pe lângă memorizarea verbală există şi memorizarea reală. Aceasta constă în reţinerea cursului ideilor, fără a se servi neapărat de aceleaşi cuvinte cu care ele, ideile au fost formulate în textul scris al predicii.
La memorizarea reală se va trece numai dupoa câţiva ani de propovăduire prin folosirea memorizării verbale.
Memorizarea reală comporta unele avantaje precum acestea:
1) Fereşte de neajunsul recitării, al declamării mecanice. Pe predicatorul care şi-a învăţat predica cuvânt cu cuvânt îl cunoşti aproape fără greutate: e lipsit de sprinteneală, de vioiciune, îl vezi cum face eforturi să-şi amiunteasca ceea ce urmează să spună, etc.
2) Memorizarea reală lasa preotului mai multă libertate de mişcare, el putând folosi nu numai cuvinte, expresii, formulări cuprinse în manuscris, dar csi propoziţii şi fraze formulate ad-hoc, imprimând astfel mai multă naturaleţe expunerilor sale.
3) Predicatorul care uzează de metoda memorizării reale e mai puţin expus primejdiei de a se încurca, de a-şi pierde şirul cuvintelor. Stăpân pe substanţa predicii, pe ideile şi legătura logică dintre ele, predicatorul înarmat chiar şi numai cu minimum de îndemânare oratorică poate găsi repede expresiile corespunzătoare
4) Rostirea predicii pe baza memorizării reale poate aduce lucruri care, la aşternerea în scris a predicii, nu i-ar fi venit. Încordarea sporită, răsfoirea adâncă, emoţia puternică, pot favoriza în grad înalt inspiraţia şi ca urmare, formulări dintre cele mai fericite.
Dintre dezavantajele memorizării reale menţionăm:
Stilul predicii memorizate numai în structura ei ideatica poate fi mai puţin ales. În cazul predicării pe baza memorizării verbale te foloseşti de cuvinte, expresii şi propoziţii aşa cum îţi vin la îndemână. În asemenea situaţie nu dispui de timp suficient ca să–ți alergi vocabularul după criterii literare.
Pe de altă parte susţinerea predicii pe baza memorizării reale mai poate favoriza o mai puţin sistematică şi armonioaza rânduire a propoziţiilor şi frazelor.
Pentru asigurarea unei bune memorizări, e recomandabil să se ţină seama de următoarele reguli:
a) Memorizarea predicii să se înceapă cu câteva zile înainte de rostirea ei. Să nu se lase totul per ultimul moment. Altfel teamă că nu ai timp suficient pentru memorizare blochează procesul memorizării însăşi
b) Dacă predica e ami lungă, să se împartă în unităţi logice şi apoi să se treacă la memorizarea ei succesiva.
c) Memorizarea să se facă după unul şi acelaşi manuscris.
d) Să se sublinieze propoziţiile şi frazele care exprima ceva important.
e) Cu un minut două înainte de a urcă în amvon e bines a se parcurgă încă odată în mare predica aşa cum aloergatoru îşi priveşte calea înainte de a începe cursa. Pentru memorizare, momentul e foarte important, dată fiind starea de tensiune, trezvie şi receptivitate maximă a spiritului.
Improvizaţia. După ce preotul s-a exercitat ani de-a rândul în propovăduirea orală, adică după ce a izbutit să-şi agonisească un bogat capital de expresii, idei şi citate, după ce şi-a format un stil ales şi o îndemânare deosebită în vorbirea liberă, poate trece siu la cuvântări improvizate.
Dar chiar şi când şi-a dobândit o experienţă în materie de propovăduire, preotul să nu recurgă la improvizaţie decât în caz de necesitate.
Şi chiar în asemenea cazuri, să nu vorbească fără o scurtă pregătire prealabilă. Chiar şi marii predicatori se fereau să vorbească fără pregătire. Lacordaire de pildă, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului XIX, consimţea cu greu să ia cuvântul dacă nu era anunţat din timp util.
Aşadar, improvizaţia să fie pregătită. Aceasta înseamnă: fixarea unei idei principale, precizare unei aplicaţii şi a unei incheirei concrete, dacă ai la îndemână câteva imagini potrivite, vreun exemplu sugestiv, o trăsătură vie, e cu atât mai bine.
O improvizaţie pe nepregătite comporta importante riscuri precum: expunere fără linie, fără precizie, folosire de termeni nepotriviţi, de fraze care şchioapătă, de expresii vulgare. Cel ce vrea să improvizeze e expus de asemenea la digresiuni, la repetiţii obositoare, la lungirea vorbirii.
Dimpotrivă, improvizaţia pregătită poate asigura avantaje mari, ca de exemplu: spontaneitate, cuvânt direct şi plin de sevă actualităţii, căldura care cucereşte, accent vibrant, lirism comunicativ.
41. Adaptarea în predică

Deşi neschimbabile în fiinţa lor, învăţăturile descoperite sunt totuşi mereu noi, mereu vii şi actuale.


Într-adevăr nu există generaţie de credincioşi care să nu găsească în învăţăturile Mântuitorului răspunsul la problemele fundamentale ale vieţii.
În general însă, credincioşii nu-şi pot găsi ei înşişi în învăţătura creştină răspunsurile după care însetează. Lucrul acesta e chemat să-l facă preotul, care tocmai în acest scop e obligat să cunoască temeinic nu numai revelaţia dumnezeiască, dar şi pe credincioşii săi, condiţiile concrete în care acestea trăiesc, nelămuririle, întrebările, şi problemele care-i preocupa.
Preotul trebuie să fie mereu prezent în şuvoiul vieţii păstoriţilor, ale contemporanilor, să cunoască semnele vremii în care trăieşte. Mântuitorul a mustrat pe fariseii care cunoşteau semnele prevestitoare ale furtunii şi ploii, dar nu puteau despecetlui tainele vremii: “Când se face seara ziceţi că mâine va fi timp frumos, pentru că e cerul roşu. Iar dimineaţa ziceţi că astăzi va fi furtună pentru că cerul este roșu- posomorât. Făţarnicilor, fata cerului ştiţi să o judecaţi dar semnele vremilor nu le puteţi.” (Mt 16: 2-3). Preotul să nu rămână la suprafaţă lucrurilor. El să vadă schimbările profunde ce se petrec în sufletele oamenilor, neliniştile inimilor destăinuite în diferite chipuri, să le cunoască şi să vâna cu înţelepciune în întâmpinarea lor.
Preotul adică, să predice pentru sufletul omului de azi, concret, de acum şi de aici, nu pentru un om abstract. Predicatorul de azi scrie fostul professor de omiletica, Grigorie Cristescu, să predice pentru omul şi vremea de azi, nu pentru vremea de acum 30 de ani, nici pentru cei ce vor trăi peste 30 de ani.
Subliniem lucrul acesta cu atât mai mult cu cât nu întâlneşti greu nici azi preoţi dintre aceia care propovăduiesc ca şi cum ar face-o numai pentru ei înşişi, sau numai de dragul învăţăturilor pe care le tâlcuiesc, păstoriţii fiind neglijaţi şi lăsaţi pe planul al doilea.
Procedeul e total greşit. Preotul nu se cuvine să piardă o clipă din vedere că învăţătura e pentru ascultători nu invers, predicatorul e pentru credincioşi, nu aceştia pentru predicator. Augustin a spus odată cuvintele acestea: Dacă va predict eu am să mă mântuiesc. Dar eu n uvreau să mă mântuiesc fără voi. În contextul nostru, spusele marelui predicator ar suna aşa: “Dacă va predic cuvântul, cum ştiu eu, am să dobândesc mântuirea ca rezultat al implinirii datoriei de a propovădui. Dar eu vreau să mă mântuiesc împreună cu voi, fapt care-l pot realiza nevoindu-mă să vă vorbesc aşa cum voi aveţi nevoie”. Aşadar, propovăduirea mântuitoare e propovăduirea adaptată la ascultători.
O predică neadaptată la realităţile concrete îl ţine pe Hristos la distanţă. Adaptarea e uşa prin care preotul poate intra imreuna cu Hristos cu învăţătura şi puterera Lui în sufletele credincioşilor, în dinamica vieţii lor individuale şi comunitare.
Condiţiile adaptării. Pentru ca preotul să se poată adapta la situaţiile date are nevoie de: cunoştinţe variate şi bogate, de bibliotecă, de note, însemnări, fise, de suficiente posibilităţi de informare şi documentare.
De asemenea I se cere să fie înzestrat cu un fin simt psihologic şi un pătrunzător spirit de observaţie.
Simţul psihologic şi simţul de observaţie ţin de dotaţia nativă a preotului, dar şi de efortul interior de induhovnicire. Ca preot n uajungi să cunoşti adânc sufletul credincioşilor decât având sufletul propriu plin de puterea şi lumina lui Hristos, de credinţă şi dragostea nelimitată faţă de El şi de învăţătura Lui. Iată ce scria în această privinţă unul dintre cei mai mari teologi ai noştrii, Constantin Provian, trecut înainte de vreme la cele veşnice: “Puterea de intuire psihologică se dobândeşte nu prin analize ştiinţifice făcute asupra sufletelor altora, ci printr-o lăuntrică sforţare de spiritualizare, prin umplerea sufletului cu puterea luminatoare a credinţei şi a dragostei pentru crucea lui Iisus Hristos. Aceastqa concentrare a puterilor spirituale împrejurul credinţei şi dragostei ca puteri centrale are darul de a pune în lucrare comori şi daruri nebănuite ale sufletului şi de a face din ele vase alese ale harului şi ale slujirii lui Dumnezeu. Pe această treaptă de înălţare a sufletului omul devine “păstor de suflete”. Înaintea lui tainele sufletului se deschid şi el poate să lucreze nu de la intellect la intellect, ci de la suflet la suflet. Acţiunea şi înrâurirea să pot să îmbrace sau nu logica raţiunii; în ele se desfăşoară altă formă de logică mai adânc pătrunzătoare în realitatea infinită a vieţii: logica credinţei.
În sufletul altuia noi nu putem străbate decât prin sufletul nostru. Cu câtă acesta este mai adânc, mai lucrat prin proprie experienţă, mai înălţat prin propria sforţare, mai spiritualizat prin curăţenia idealului evanghelic, cu atât va creşte şi puterea lui de înrâurire şi pătrundere în realităţile vieţii sufleteşti ale unui individ sau ale unei epoci”.
Aceasta nu înseamnă că preotul se poate dispensa de datoria de a cunoaşte realităţile concrete în care trăiesc păstoriţii săi. Cunoasteera psihologiei parohienilor e condiţionată nu numai de spiritualitatea spiritului propriu dar şi de studierea condiţiilor lor sociale, culturare, materiale. Predicatorul trebuie să ştie ca eficiența Harului şi a învăţăturii mântuitoare depinde nu numai de cadrul psihologic al credincioşilor dar şi de cel social- economic.
De altfel chiar teologul acum citat recunoaşte că în activitatea sa, pe lângă induhovnicire, preotul mai are nevoie şi de psihologie şi sociologie. Acestea îi pot pune la îndemână orientări bogate, chiar dacă necomplete.
Aşadar, două sunt principalele condiţii ale adaptării corespunzătoare ale propovăduirii:
1. preotul să fie deplin informat ca subiect al cunoaşterii păstoriţilor;
2. parohienii să fie cât mai bine cunoscuţi sub multiplele aspecte ale vieţii lor psihologice, sociale, materiale, culturale, fără să amintim de aspectele vieţii religios morale.



Yüklə 1,44 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   15




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin