Disciplina omileticii

Cultura generală. La pregătirea teologică viitorul preot predicator trebuie să adauge o cât mai bogată cultura generală.
Aceasta: îl fereşte de deformarea profesională, de alunecarea în unitelaritate şi îl ajuta să se apropi mai mult de oameni; îi pune la îndemână mijloace în plus pentru prinderea mai din adânc şi valorificarea în mai bune condiţii a învăţăturii creştine. Predica unui preot cult e mai plină, mai bogată în idei, mai nuanţată în materie de limbă şi stil; îi dezvoltă gândirea, simţul de observaţie, sensibilitatea; îi ajută să cunoască mai bine aspiraţiile şi idealurile societăţii în care trăieşte, şi cunoscându-le, să-şi poată înarticula mai bine lucrul său în efortul obştesc.
Talent oratoric. S-a zis cã “poeta nascitur, orator fit”. Afirmaţia e doar parţial adevãratã. Desigur, nu poţi fi poet fără talent. Dar tot atât de adevărat e cã nu poţi ajunge să dai tot ce ai fi capabil să dai fără o muncă intensă, încordată, fără o pregătire metodică, perseverenţã.
Lucrul acesta e adevărat şi cu privire la orator. Nici orator, în înţelesul plin al cuvântului nu oţi fi dacă nu ai oarecare talent, fără să ai, cum se zice, darul cuvântului, adică uşurinţă de exprimare, de a improviza, de a găsi cuvintele cele mai potrivite pentru a convinge, mişca şi determină la acţiune pe ascultători.
Dar, în ce-l priveşte pe orator, e de observat că partea darurilor naturale, a talentului, ocupa un loc mai mic decât la poet. Dacă poet nu poţi ajunge oricât ai unci, apoi prin munca stăruitoare, asiduua, orice poet poate spera să ajungă, fireşte, nu un predicator de mare clasă, dar un bun cuvântător.
Prestanță fizică. Se cuvine ca preotul predicator să aibă şi oarecare prestanță fizică, precum şi o bună sănătate. “Dacă trupul nu-i robust, scrie Sf. Ioan Hrisostom, ardoarea sufletului rămâne redusă la ea însăşi şi nu e capabilă să treacă la realizări” (Despre preoţie, 6, 6, PG. 48, 682).
Desigur, şi cu o sănătate mai slabă preotul conştiincios poate realiza mult, biciuindu-şi şi forţându-şi mereu puţină vigoare fizică. Dar e limpede că ar realiza şi mai mult dacă ar dispune de o sănătate normală.
Când eşti sănătos poţi munci şi mai mult şi mai bine. Poţi zăbovi mai îndelung la masa de lucru, poţi acorda timp mai mult studiului intens, rugăciunii, meditaţiei, împrospătării şi îmbogăţirii cunoştinţelor, condiţie indispensabilă unei activităţi predicatoriale substanţiale şi rodnice.

8. Destinatarii propovăduirii

În principiu, destinatarii predicii sunt toţi oamenii. Nu o categorie, un grup, o rasă sau un neam, ci întreaga familie a neamului omenesc. Aceasta după motivul că după învăţătura Bisericii, confirmată de experieenta, toţi oamenii au nevoie de mântuire. Adică toţi au nevoie să fie reintegraţi în condiţia lor normală de fiinţe menite să existe şi să se dezvolte sub semnul comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, comuniune de la care Adam şi urmaşii lui până la Hristos s-au abătut.

Aducerea credincioşilor în poziţia de ascultători de bună voie faţă de legea comuniunii cu Dumnezeu, constituie însăşi esenţa mântuirii.
Între condiţiile mântuirii se înscrie şi cunoaşterea şi asimilarea mintală, volitiva şi afectivă a învăţăturilor cuprinse în Descoperirea lui Dumnezeu.
Transmiterea de către ascultători a conţinutului Revelaţiei se realizează în principal prin activitatea omiletică a Bisericii, prin predică.
Universalitatea mântuirii sub raportul destinatarilor e arătată limpede de către Mântuitorul când spune: “mergând, învăţaţi toate neamurile…” (Mt. 28, 19), sau după referatul Sf. Ap. Marcu: “propovăduiţi Evanghelia la toată făptura…” (Mc. 16, 15). Să se propovăduiască la toată făptura, pentru că, după cum comentează Sf. Pavel, Dumnezeu “voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Însă nimeni nu poate ajunge la cunoştinţă adevărului, adică nimeni nu se poate mântui, adăugă acelaşi Apostol, dacă nu aude predicandu-i-se învăţătura descoperită şi nu I se conformează (Rom. 10, 13-17).
Cu alte vorbe, necesitatea fundamentală a manturii reclama necesitatea universală a propovăduirii.
Dar dacă în principiu destinatarii predicii sunt toţi oamenii, în concret lucrurile iau o altă înfăţişare, şi anume: cei către care preotul îşi îndreaptă în mod obişnuit predica sunt credincioşii cuprinşi în parohia ce I s-a încredinţat canonic spre păstorire.
Motivele nu sunt greu de înţeles. Mai întâi, pentru că practic preotul nu dispune de puterile necesare spre a se face auzit deodată de întreaga familie umană.
Chiar în ipoteza că ar dobândi din partea Bisericii calitatea de misionar extern, preotul predicator n-ar putea activa decât într-un spaţiu anume şi la grupuri de ascultători limitate.
Drept aceea, Biserica asocotit potrivit să statornicească rânduiala ca ascultătorii obişnuiţi ai propovăduirii să fie obştea credincioşilor din parohie.
E cunoscută dispoziţia canonică potrivit căreia nu sunt admise hirotoniile absolute, ci numai hirotoniile pentru parohii bine delimitate. Când arhiereul îşi pune mâinile pe cel ce aspiră la preoţie, acesta trebuie să ştie precis şi locul unde îşi va desfăşura activitaea pastorală, inclusiv cea predicatorială.
Nu vom aminti aici consideraţiile care au condus la statornicirea unei asemenea rânduieli. Vom menţiona doar că, întrucât e vorba de predica, un elementar principiu de pedagogie cere ca dascălul, în speţă un paroh, să nu aibă spre instruire şi educaţie un număr prea mare de credincioşi. Cu cât parohienii sunt mai mulţi, cu atât eficienta predicii e mai scăzută şi invers. Aşadar, ascultătorii ordinari ai predicii sunt credincioşii membri ai unei enorii determinate.
Membrii parohiei însă vieţuiesc în familii distincte şi diseminate în spaţiul mai întins sau mai restrâns al comunei. Unde-i poate întâlni preotul spre a le propovădui?
Să meargă pe la fiecare casă să le predice, nu e posibil. Nu e posibil din punct de vedere fizic, dar şi din alte motive.
Practic, preotul nu predica decât acolo unde sunt adunaţi enoriaşii săi, adică în locaşul de cult, biserica. În zilele de Duminică şi sărbători, credincioşii se adună în locaşul de cult potrivit rânduielii, şi aici preotul le tâlcuieşte învăţăturile revelate, după regulile stabilite de Biserică.
Dar nu numai motivul acesta practic a condus la dispoziţia ca preotul să predice din partea credincioşilor în biserică, ci şi un alt temei mai adânc, de natură teologică.
Într-adevăr, conţinutul propovăduirii este alcătuit din învăţături rezultând nu din puterile credinciosului, ci de dincolo de ele, anume din adâncurile nepătrunse ale dumnezeirii. Asemenea învăţături poarta în ele ceva din profunzimea de neajuns a izvorului lor şi, ca atare, pretind din partea ascultătorilor o stare sufletească particulară.
În adevăr, dacă învăţătura transmisă prin predica vine dintr-un izvor care-l depăşeşte pe credincios, e necesar ca acesta să dispună de un spor de puteri spirituale care să-l pună în condiţia dea arecepta, pătrunde şi asimila învăţătura transmisă de la amvon. Or, tocmai această înălţare, întărire spirituală o primesc ascultătorii predicii în cadrul locaşului de cult.
Rugăciunea în comun, cântările, rostirile solemne ale preotului, gesturile lui, prezenta tainică a Mântuitorului, zugrăvirile sfinte şi întreaga ambianta duhovnicească, pot răscoli adânc pe cei prezenţi, le ascute sensibilitatea duhovnicească, le dilata şi le luminează puterile de percepere în aşa măsură ca ei primesc fără greutate învăţătura transmisă prin predica preotului, o asimilează şi o introduc ca forţa nouă în complexul vieţii lor.
Aceasta constituie temeiul pentru care predică nu este ceva juxtapus, exterior slujbei, ci constituie o parte esenţială a ei. Cultul creează starea spirituală prielnică ascultării şi perceperii cuvântului Domnului Hristos, care, prezent în mod nevăzut dar real în sfintele slujbe şi în primul rând în Sfânta Liturghie, îşi exprimă dragostea şi faţă de credincioşi învăţându-i şi întărindu-i în efortul lor de a fi oameni deplini.
Să cuvine să subliniem că, dacă preotul e dator să predice corect învăţătura descoperită, credincioşii au datoria să facă şi ei un effort în sensul de a se pregăti pentru ascultarea predicii.
Astfel ei au obligaţia de a se ispiti pe ei înşişi să vadă de nu cumva descoperă mocnind în inima lor un impuls spre orgoliu, spre îngâmfare, scădere care, se ştie, blochează trebuinţă de a mai primi învăţătură de la altcineva, în speţă de la preot.
Nu trufia, ci smerenia este starea sufletească pe care credinciosul se cuvine s-o aibă când e vorba să asculte predica Este starea pe care ne-o porunceşte Mântuitorul prin cuvintele: “fericiţi cei săraci cu duhul”. Adică cei care, oricâte cunoştinţe, învăţături, adevăruri ar fi acumulat, se socotesc totuşi săraci în raport cu desăvârşirea spre care tind. Numai unii ca aceştia sunt mereu deschişi spre lucruri noi, sunt mereu gata să facă eforturi, sunt mereu în mişcare, în tensiune, spre alte şi alte împliniri. Cu alte vorbe, numai unii ca aceştia pot fi fericiţi.
În al doilea rând, enoriaşul are obligaţia să asculte predica preotului.
E datoria preotului să ştie capta prin expunerea să atenţia şi interesul ascultătorilor. Dar şi aceştia sunt obligaţi să nu facă nimic din ceea ce I-ar putea desprinde din urmărirea predicii. Sunt obligaţi să-şi interzică alunecarea cu gândul spre lucruri străine de cele ce sunt prevăzute în predica, să-şi înfrângă pornirea spre împrăştiere, spre discuţii care întrerup urmărirea explicaţiilor date din amvon.
Uneori se întâmplă ca unii sau alţii dintre ascultători nu înţeleg deplin ceea ce li s-a predicat şi rămân cu unele nedumeriri. Într-o asemenea situaţie e necesar ca respectivii credincioşi să caute a-şi întâlni preotul spre a-i cere lămuririle de care au nevoie.
Nu e recomandabil ca parohienii rămaşi cu nedumeriri după ascultarea predicii, să le poarte mai departe în suflet. Ele pot constitui o piedică în calea desfăşurării normale a vieţii sufleteşti, pot scădea interesul pentru predică şi în general pentru participarea la slujbe.
E necesar de asemenea ca, după ascultarea predicii, credincioşii să mediteze asupra învăţăturii împărtăşite din amvon. Meditaţia poate fi asemănata cu procesul digestiei ce urmează ingerării alimentelor. După cum fără digestie hrana nu foloseşte la nimic corpului, la fel fără meditaţie învăţătura transmisă din amvon poate rămâne ca un corp străin în fiinţa morală a credinciosului.
Se cuvine apoi ca, în cadrul comunităţii, credinciosul să discute împreună cu ceilalţi, despre imvatatura primită prin predică. În felul acesta credincioşii se întăresc reciproc creând astfel situaţii că învăţătura respectivă să răzbată mai adânc în inimă şi viaţa lor.
În sfârşit, ascultătorii predicii au datoria de a adopta atitudinea celui hotărât să pună în practică învăţătura primită prin intermediul predicii.
Ţine de fiinţă învăţăturii revelate caea să fie inserata în circuitul vieţii în vederea înnoirii, regenerării şi dezvoltării normale a acesteia.
O învăţătură comunicată prin predică şi netransformata în viaţă, e o învăţătură rămasă în afară misiunii ei. Un credincios care nu pune în practică învăţătură ce I se împărtăşeşte prin predica, nu satisface conceptul de credincios adevărat.
Evident că lucrul acesta apăsă în primul rând pe umerii preotului. Căci el este primul ascultător al predicii.
Preotul nu este un simplu transmițător de texte şi referate biblice. El vorbeşte ca unul care, înaintea tuturor celorlalţi credincioşi, a primit învăţătura descoperită şi a experimentat în propria-i viaţă forţa ei regeneratoare. În preotul din amvon credincioşii doresc în mod îndreptăţit să vadă un om care ascultând predica Mântuitorului, şi-au inarticulat-o în viaţa de toate zilele în aşa măsură ca şi parohienii, cu greu ar mai putea găsi motive să se abată dela datoria de a asculta şi a practica ei înşişi învăţătură.
III. MATERIA ŞI IZVOARELE PREDICII
9. Obiectul predicii

Unii au zis că în predici se poate vorbi despre orice, cu excepţia lucrurilor contrare creştinismului şi Bisericii. Alţii dimpotrivă au afirmat că obiectul predicii nu-l pot constitui decât lucruri strict religioase.

Ambele teze sunt exagerate. Prima nu delimitează clar în ce anume constă obiectul predicii, pentru că dacă exclude din sfera propovăduirii materia nepotrivită cu creştinismul, nu spune ce e de făcut cu obiectele care nici nu-l contrazic şi nici nu-l confirma.
Nici cea de-a doua teza nu e adevărată. Dacă prima exagerează în plus, cea de-a doua exagerează în minus.
Desigur, într-o predica nu se poate pune altceva decât învăţătura creştină. Dar predica nu se poate limita la o simplă declamare de texte biblice sau formule doctrinare. Predica înseamnă interpretare a Revelaţiei, adică explicare şi aducere a acesteia în legătură cu împrejurările concrete şi mereu schimbătoare ale vieţii. Ea nu poate rămâne o rostire de sentinţe de dincolo de timp şi lume, ci, menită pentru viaţă, ea trebuie să se plece asupra vieţii, să-i intuiască năzuinţele adânci, să proiecteze asupra lor lumină, să le adauge spor de putere şi să le călăuzească spare desăvârşire.
Predica trebuie să pornească nu numai de sus de la Dumnezeu, dar şi de jos, de la omul concret cu nevoile, slăbiciunile, problemele, aspiraţiile lor individuale şi sociale.
Predica e ca şi o reţetă. După cum în reţeta care se dă medicul nu pornește numai de la cunoştinţele lui medicale, dar şi de la strarea reală a bolnavului, tot aşa predicatorul nu porneşte numai de la cunoştinţele lui religioase, ci şi de la strarea reală a credincioşilor, de la sufletul, de la condiţiile lor de viaţă, etc.
Şi atunci despre ce vom predică? Ce materie vom pune în predicile noastre?
Acest lucru ni-l spune însuşi Mântuitorul. “Mergând, învăţaţi toate neamurile…toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20). Prin cuvântul “toate” Mântuitorul înţelege Evanghelia adussa de El lumii. În acest sens Sf. Ap. Marcu spune lămurit: “mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia” (Mc. 16, 15). Şi tot aici adăugă: “cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi”. Adică cel ce se v-a alipi cu toată fiinţa lui de Evanghelie şi, primind Harul sfinţitor, va duce o viaţă în acord cu învăţătura şi Harul primit, acela şi numai acela s va mântui în chip sigur.
Evanghelia însă e legată de anumite premise ca de exemplu: e legată de Vechiul Testament, de învăţătura despre Dumnezeu, despre realitatea şi lucrarea Harului, despre creaţie, etc.
Încât putem spune că obiectul predicii îl constituie Evanghelia, adică Cuvântul lui Dumnezeu revelat, împreună cu toate premisele şi consecinţele, cu toate darurile şi harurile sale.
Criteriul general după care ne ghidăm în rezolvarea problemei: ce trebuie să împărtăşim credincioşilor în activitatea predicatorială? E aceasta: predicam despre tot ce priveşte mântuirea veşnică a păstoriţilor, adică predicam întreaga învăţătura descoperită de sus. Predicam însuşi această învăţătură descoperită, nu consideraţii teoretice, abstracte asupra Revelaţiei.
Învăţătura, se ştie, nu-i totuna cu teoria. Teoria presupune un subiect care gândeşte asupra unui obiect şi gândind simte că ajunge stăpânul lui, îşi formează asupra sa o concepţie proprie, căreia îi dă apoi şi o expresie.
Învăţătura dimpotrivă presupune un obiect superior celui ce învăţa pe altul. Învăţătura presupune un cadru, o disciplină căreia dascălul trebuie să I se supună. A învăţa înseamnă a da mai departe ceea ce ai primit şi aşa cum ai primit.
O altă deosebire e faptul că teoria are valoare în ea însăşi. Ea poate fi adusă la cunoştinţă altora, dar poate fi să nu fie transmisă mai departe. Teoria poate constitui preocupare şi plăcere exclusiv pentru autorul ei. Învăţătura însă e menită prin ea însăşi şi prin fire a ei pentru alţii. Prin însăşi dinamica ei învăţătura se voieşte transmisă şi pătrunsă în sufletul credincioşilor.
Obiectul propovăduirii, adică Descoperirea divină, e învăţătura şi nu teorie.
În linii mari, prin predica se împărtăşeşte credincioşilor:

1. Adevărurile de credinţă. Credinţa e atitudinea fundamentală rezultând din sesizarea acelui factor care e temeiul întregii realităţi şi a sensului ei.

Fără credinţă nu e posibilă mântuirea, adică fără credinţă nu putem veni în contact cu acel factor acum amintit, adică Dumnezeu, izvorul mântuirii.
Prin credinţă percepem existenţa lui Dumnezeu, ca sursa ultimă a mijloacelor mântuitoare.
Predicatorul va vorbi credincioşilor despre Dumnezeu, adânc convins că cunoaşterea Lui e de o mare importanţă pentru viaţa lor plenitudinară. E necesar ca păstoriţii să fie luminaţi asupra adevărului că Dumnezeu nu este o învăţătură abstractă, o idee generală în mintea noastră, şi nici o forţă oarbă, ci este o realitate personală, creatoare a tuturor celor văzute şi nevăzute, stăpânitoarea şi cârmuitoarea a tot ce există.
Predicatorul va arăta că Dumnezeul cel personal e mereu prezent cu iubirea şi puterea Lui în lume, în viaţa credincioşilor, în natura şi în întreaga istorie umană.
În predicile sale preotul va scoate mereu la iveală majestatea, purtarea de grijă, bunătatea cea fără de margini a lui Dumnezeu, dar şi dreptatea Lui.
De asemenea să se infataseze ascultătorilor modul treimic de a fi şi lucra al Dumnezeirii.
Materie a predicii e şi învãţãtura creştinã despre lume, despre motivul şi scopul creaţiei.
În tâlcuirea acestei învăţături predicatorul să ţină seama nu numai de aspectul ei negativ (lumea e din nimic, e contaminată de păcat, e trecătoare), dar mai ales de aspectul ei pozitiv (lumea e de la Dumnezeu, be opera mâinilor L; ui, e obiect al proniei şi iubirii Sale, e locul mântuirii noastre, al muncii în vederea desăvârşirii noastre şi a lumii, e locul realizării Împărăţiei lui Dumnezeu). Lumea e locul unde suferim şi unde murim. Lumea e şi locul unde a venit şi Fiul lui Dumnezeu. E locul în care a trăit El ca Om, I-a preţuit frumuseţea şi bunurile, a mângâiat obrajii de trandafir ai copiilor, s-a bucurat de crinii câmpului, de frumuseţea cerului, de unduirea armonioasă a dealurilor şi munţilor, de hărnicia omului. E locul în care Dumnezeu şi-a manifestat în concret şi nespus de mişcător iubirea Sa divină. Lumea e realitatea pe care Iisus Hristos ne-a arătat-o ca singurul loc în care ne putea înfăptui fericirea vremelnică şi veşnică.
3. În strânsă legătură cu învăţătura despre lume, preotul va expune şi învăţătura despre om. Preotul nu va insista nici aici prea mult asupra aspectului negativ ci va pune accentul pe dimensiunea pozitivă a antropologiei creştine.
Aspectul negativ constă în teza că omul e supus păcatului, suferinţelor şi morţii. Cel pozitiv în faptul că, chip şi asemănare a lui Dumnezeu, omul e menit să fie în comuniune cu El şi cu toţi oamenii, e menit să fie colaborator al lui Dumnezeu şi al celorlalţi semeni la muncă de desăvârşire a creaturii.
E necesar să ţinem seama de faptul că, din punct de vedere ortodox, omul nu e menit numai spre rugăciune şi smerenie, dar şi pentru bărbătească îndrăzneală şi munca creatoare de civilizaţie şi cultura. Dacă Ortodoxia pune centrul de gravitaţie al omului în Dumnezeu, o face nu pentru a-l priva de libertate, ci pentru a-i asigura punctul arhimedic, pe care rezamandu-se, el poate cuceri şi transforme lumea, universul întreg.
Păcatul îl va reprezenta nu ca pe un defect natural, care ar putea fi înlăturat prin instrucţie şi educaţie, ci-l va înfăţişa aşa cum este el în realitate: ca o gravă atigere a fiinţei omeneşti, ca pierdere de substanţă rezultată din respingerea comuniunii cu Dumnezeu pe de o parte, şi din închiderea egoistă în sine pe altă parte. Va arăta că, fiind un dezechilibru adânc şi un impuls spre nefiinţă, păcatul nu poate fi eliminat decât de către Cel ce a creat firea umană însăşi şi anume de către Iisus Hristos Domnul.
4. Preotul va vorbi deci despre mântuirea prin Iisus Hristos.
În activitatea sa predicatorială preotul să nu piardă nici o clipă din vedere că Mântuitorul constituie tema centrală a predicii creştine, toate tainele, toate învăţăturile noastre de viaţă. De Iisus Hristos se leagă direct sau indirect toate uriaşele transformări petrecute în om şi în lume. El este izvorul acelor puteri necunoscute, capabiel să regenereze pe cei ce le ascultă, să dea un înalt ssens oricărei vieţi, să schimbe radical chiar şi pe cei mai decăzuţi dintre păcătoşi, atunci când sunt hotărâţi să se apropie de El şi să-i pună în practică învăţăturile.
Iisus Hristos este izvorul unic şi inepuizabil de forţă spirituală şi morală fără de care universul creştin, şi nu numai acesta, s-ar înclina iremediabil spre suferinţă.
În nicio altă personalitate religioasă morală şi dogmă, învăţătura şi fapta, teorie şi practică, nu s-au întrepătruns mai desăvârșit, mai armonios ca în persoana Mântuitorului. Pe lângă El nu poate trece nimeni nepăsător. Într-un chip sau altul, Iisus Hristos a interesat şi va interesa totdeauna pe oameno. Avea dreptate HHS. Chamberlain, istoric al culturii omeneşti, să scrie: “data naşterii lui Iisus Hristos este cea mai importantă dată a întregii omeniri.
Nici o bătălie, nicio instalară a unui conducător, nici un fenomen natural nu comportă însemnătatea care ar putea fi comparată cu scurta viaţa pământeană a Galileanului. O istorie aproape bimilenara o dovedeşte, şi suntem îndreptăţiţi când în anul acela îl numim unu, şi când era noastră o calculăm de la El… dă, într-un anumit înţeles, putem spune că istoria propriu-zisă începe abia cu Iisus Hristos”.
Credincioşii să fie introduşi sistematic în cunoaşterea vieţii Mântuitorului. Calea cea mai indicată de urmat e calea Sf. Evanghelii. Acestea descriu neîntrecut naşterea, viaţa, învăţătură, patimile, moarte, învierea şi înălţarea Domnuli. Fiecare pagină a Evangheliei pune în lumina unul sau altul din aspectele inegalabilei personalităţi a lui Iisus Hristos.
În predicile duminicale şi a celorlalte sărbători să fie explicate credincioşilor trăsăturile vieţii, ale caracterului şi divinităţii Sale. Învăţăturile de credinţă şi viaţa, cele privitoare; la Biserică, Taine, Ierarhie să fie mereu aduse în legătură cu Hristos Domnul.
Să nu se ia doar nişte citate din cuvanmtarile Sale, citate care nu pot transmite decât fragmentar predica Mântuitorului, ci să se stăruie întru presentarea şi tâlcuirea integrală a propovăduirii Lui.
5. În strânsă legătură cu învăţăturile de credinţă vor fi propovăduite şi învăţăturile morale, precum: învăţătura despre legea morală, libertate, conştiinţa, virtute, păcat, sancţiuni morale, datorii către Dumnezeu, aproapele, familie, societate, Biserica.
E necesară predicarea învăţăturilor morale pentru că, împreună cu cele de credinţă, ele chezăşuiesc dobândirea mântuirii. Zice Mântuitorul: “nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci oricine face voia Tatălui Meu cel din ceruri” (Mt. 7, 21). Adică, pentru dobândirea mântuirii nu-i suficient să mărturiseşti verbal învăţăturile de credinţă, ci e necesar ca ele să fie mărturisite şi cu fapta. Absenţa faptei dovedeşte că credinţa nu s-a impus şi nu a cuprins întregul subiect, ci numai o dimensiune a lui: cea intelectuală, celelalte rămânând în afara ei, şi de aceea, expuse influenţei altor motive, altor determinări, şi ca urmare, expuse unor angajări în direcţii străine sau chiar opuse credinţei. În faptă ne adunăm întreaga fiinţă şi o îndrumam, o “silim” să meargă în direcţia indicată de credinţă, închizând astfel calea păcatului. Acesta este înţelesul propoziţiei: numai o credinţă prelungită în fapte corespunzătoare este mântuitoare cu adevărat.
6. Istoria întemeierii Bisericii şi a dezvoltării ei în lume, inclusiv în cuprinsul spaţiului românesc face de asemenea parte din sfera obiectelor predicii. Ea ne arată intervenţia lui Dumnezeu în lume, prezenţa Lui permanentă şi activă în mijlocul oamenilor, a istoriei, ne fereşte de primejdia alunecării în abstracţii, prin aceea că ne pune la îndemână bogat material ilustrativ, trezeşte şi cultiva simţul apartenenţei la creştinătatea ecumenică, la marea familie a celor ce, în numele lui Hristos, au luptat, nu arareori, muceniceste, pentru afirmarea în lume a dreptului pentru om de avea ca Dumnezeu pe Acela pe care l-a vestit Iisus Hristos.
7. În tematica predicii intra şi cultul.
Ca mijloc de sfinţire şi mărturisirea credinţei şi vieţii în Hristos cultul e indispensabil dobândirii mântuirii. Cultul e locul în care: credincioşii se pot întâlni sigur cu Iisus Hristos, îi pot auzi cuvântul şi vrerea, îi pot aduce cinstirea cuvenită, primesc de la El puterea divină şi harul necesar punerii în practică a învăţăturii descoperite, iau contact cu modul de viaţă al Mântuitorului şi cu viaţa celor ce I-au urmat pildă.
Cultul e îmbinarea dialectică a eternităţii cu vremelnicia.
În cadrul cultului credincioşii se concentrează asupra veşniciei ca realitate obiectivă, devenind în acelaşi timp conştienţi de veşnicia relativă din propria lor fiinţă. În cadrul cultului credincioşii învaţa să se privească pe ei înşişi, pe semenii lor, întreaga realitae, în perspectivă veşniciei.
În cadrul cultului păstoriţii pot învăţa să actualizeze şi să dea strălucire latentei eternităţii relative din ei, din semeni, din lucruri, din lume.
Toate lucrurile, acetele, simbolurile, expresiile din cadrul cultului indica şi îndruma spre veşnicie. Participarea la cult îi pune pe credincioşi în condiţia de a-şi creşte propria lor natură umană până la treapta plenitudinii şi de a o iradia în mediul incare trăiesc.
8. Să observăm că în sfera disciplinelor propovăduirii intra şi disciplină.
Membrii Bisericii se cuvine să ştie că au nu numai drepturi, dar şi datorii, ca de exemplu: păstrarea legăturii cu preotul, participarea la sfintele slujbe, spovedirea şi cuminecarea regulată, sprijinirea lăcaşurilor de cult, participarea la acţiuni iniţiate de parohie şi altele de acest fel.
Aceasta implica pe seama parohului obligaţia de a-şi lămuri, prin predici, păstoriţii asupra reguklilor de disciplină sub îndrumarea carorra ei urmează să-şi rânduiască viaţa lor de fii ai Bisericii.
9. Religia creştină nu e o forţă menită a-şi restrânge puterea de înrâurire exclusiv asupra vieţii particulare şi în această sferă, exclusiv asupra vieţii interioare. Prin însăşi tendinţa ei fundamentală Revelaţia creştină vizează direct sau indirect întreaga arie a vieţii omeneşti.
Hristos e Domn nu numai a vieţii individuale, dar şi a celei obşteşti, nu numai al vieţii interioare, dar şi a celei externe. De aceea şi problemele sociale pot fi obiect al propovăduirii. Teme ca: umanizarea relaţiilor dintre oameni, înfrăţirea lor, ridicarea celor aflaţi pe trepte înapoiate de dezvoltare, abolirea rasismului, punerea în afara legii a recurgerii la forţa în aplanarea conflictelor interstatale, formarea unei conştiinţe şi voinţe de acţiune a creştinilor, înlăturarea decalajului dintre cunoaşterea şi stăpânirea lumii externe pe de o parte, cunoaşterea şi stăpânirea lumii interne, pe de alta, raportul dintre a fi şi a avea, etc., se cuvine să preocupe statornic pe cel ce propovăduieşte că Împărăţia lui Dumnezeu.
Nu se poate predica despre politică, arta teatru, literatură, muzică, filosofie, matematică, ştiinţe naturale, cu intenţia de a da pur şi simplu cunoştinţe privind aceste domenii. Politica, ştiinţele, artele, tehnică, nu intra în atribuţiile şi în sfera Bisericii. Dar aceasta nu înseamnă că ea poate rămâne pasivă când aceste activităţi sunt îndreptate direct sau indirect împotriva demnităţii şi vieţii oamenilor, a societăţii, a lumii.
Preocuparea permanentă şi centrală a creştinismului este salvarea omului şi a lumii, repunerea lor în posesia acestui integral menit să-i promoveze până la treapta de sus a plenitudinii, a desăvârşirii.
10. IZVOARELE PREDICII

Sfânta ScripturĂ a Noului Testament

După expunerea privind materia propovăduirii, e necesar să se arate izvoareel din care preotul poate lua această materie.

După cum e cunoscut, obiectul predicării, adică mesajul revelationel, e cuprins în Sfintele Scripturi, a Vechiului şi a Noului Testament.
Scriptuirle nu ne dau însă o expunere sistematică a Descoperiri de sus, aşa cu fac, de pildă, diferitele manuale ale disciplinelor teologice. Scriptura ne înfăţişează în chip viu relaţiile dintre credincioşi şi Dumnezeu, dintre Dumnezeu şi credincioşi. Cărţile sfinte cuprind dialogul răscolitor, tulburător, întremător, nu rareori dramatic, dintre eternitatea personală absolută şi eternitatea personală relativă, aşa cum s-a desfăşurat el de-a lungul mai mulotor veacuri, până la încheierea canonului Noului Testament
Scriptură este Cartea prin excelentă a credincioşilor. E temelia de diamant a credinţei şi a dragostei, a învăţăturii care proiectează lumină asupra intartocheatelor şi nu rareori pline de neprevăzut căi ale vieţii, e nesecat izvor de mângâiere şi nădejde în biruinţa definitivă asupra păcatului şi morţii, asupra nefiinţei. Scriptură este inegalabila forţă care radiază sens asupra întregii realităţi naturale, istorice, spirituale.
Scriptura e Cartea de care niciun credincios nu se poate lipsi fără primejdia de a-şi pirde poziţia sa de creştin. Dar ea e mai ales Cartea de căpătâi, vadamecum-ul preotului predicator. Nimic nu-l poate dispensa de absolută obligaţie de a se apleca cu îndelunga zăbavă asupra paginilor ei, de a o “citi cu timp şi fata timp”, de a cugeta la cele citite.
Într-o cunoscută carte a sa, scriitorul D. Merejkovsky spune, între altele: “de 30 de ani port cu mine un Nou Testament. DE 30 de ani îl citesc zilnic şi-l citi mereu în ceasuri de bucurie şi-n ceasuri de tristeţe, în zile de sănătate şi-n zile de boală, în momente de îndoială şi în momente de certitudine. Şi mi se pare că de câte ori îl citesc descopăr câte ceva nou, necunoscut până atunci. Atât de mult l-am folosit că scoarţele i s-au ros, foile i s-au desprins, s-au îngălbenit şi s-au îndoit la colţuri. Ar trebui să mi-l lege din nou, dar nu mă pot hotărî. La drept vorbind mi-e teamă să mă despart de această carte mică, fie numai şi pentru câteva zile…” (Jesus…, Paris, 1935, p. 10).
Dacă un laic ca Merejkovsky manifestă o asemena alipire de N. T. şi un asemjenea zel în citirea lui, cu atât mai mult e mai necesar să se întreţină legătura cea mai strânsă cu întreaga Sfânta Scriptură.
Scriptura Noului Aşezământ trebuie să constituie sufletul întregii sale activităţi, în primul rând a celei predicatoare.
Preotul care nu-şi scoate conţinutul cuvântărilor sale din dumnezeiescul izvor biblic nu izbuteşte să fie decât un declamator al cărui cuvânt, oricât de împodobit, rămâne totuşi găunos şi fără putere de înrâurire asupra inimilor ascultătorilor.
Un predicator care nu rămâne în viu şi permanent contact cu izvorul biblic se aseamănă artistului care, ignorând natură, viaţă şi frumuseţile ei, umbla prin muzee şi-şi căută prilej de inspiraţie.
Predicatorul are misiunea de a aprinde şi întreţine în sufletul păstoriţilor credinţă atât sub raportul formal cât şi în profunzime. Atât fides qua creditur, cât şi fides quae creditur sunt strâns legate de predică. Cea dintâi se referă la posibilitatea enoriaşilor de a intra în legătură cu realităţile duhovniceşti, cea din urmă se referă la conţinutul credinţei.
Predica dă oricărui ascultător posibilitatea de a simţi prezenţa lui Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de alta de a-i primi şi înţelege învăţăturile de credinţă.
Dar şi una şi alta se sprijină pe cărţile Noului Testament. Prin harul care-i e propriu, cuvântul divin aprinde în suflete credinţa şi prin învăţătura care-i alcătuieşte cuprinsul, îi dă conţinut şi o hrăneşte continuu. Aceasta înseamnă că lectura Noului Testament nu este un lucru lăsat la libera iniţiativă a preotului, ci ea constituie o obligaţia a lui. Omiterea unei asemenea obligaţii poate duce la căderea lui interioară din treaptă preoţiei.
Adresându-se preotului de totdeauna prin intermediul ucenicilor săi Timotei şi Tit, Sf. Pavel îi îndeamnă să fie mereu cu gândul la cititul Scripturilor, precum şi la datoria de a da învăţătura păstoriţilor: “până la venirea mea, scrie marele Apostol, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură” (I Tim. 4, 13; Tit 1, 9).
Apostolul leagă datoria propovăduirii de acea a cititului Scripturilor. Nu pe sine, nu teoriile proprii, nu ideile, nici ale sale şi nici ale altora să nuu le propovăduiască preotul, ci învăţăturile revelate.
Lectura scrierilor sfinte nu se va face în grabă, de formă, mecanic, ci cu zăbovire şi meditaţie, alatuir de un bun comentar scris-exegetic şi, pe cât e cu putinţă, omiletic, şi cu celelalt nescris al experienţei şi vieţii de toate zilele.
Nu mai amintim că citirea N. T. se cuvine să se facă cu adâncă şi sinceră credinţă, singura care poate deschide sufletului largile orizonturi ale realităţilor de dincolo de sfera empiricului.
De asemenea, lectura Scripturii să se facă fără îngâmfare, fără gând orgolios că n-ai putea găsi cine ştie ce mare lucru în aceste texte, ci starea cea mai potrivită lecturii cu folos a Bibliei este aceea a smeritei deschideri şi evlavioasei receptivităţi. “La început, scrie Augustin, voiam să ajung culmea în mânuirea Scripturii, mai înainte de a căuta pietatea, dar cu apucatuirle mele cele rele închideam eu însumi usa Domnului meu…Căci orgolios fiind, îndrăzneam să caut ceea ce nu se poate găsi decât când eşti umilit…eu, nenorocitul, mă socoteam capabil să zbor şi am părăsit cuibul, dar în loc să zbor am căzut…” (Sermo, LI, 5).
Citirea Scripturii cu credinţă, smerenie şi evlavie îl pune pe preot în situaţia de a-şi da seama că izvorul biblic îi pune la îndemână nu numai adevaruirle de credinţă, dar şi un bogat vocabular pentru exprimarea, transmiterea lor. Termenii şi expresiile utilixate în referatele biblice sunt atât de adecvate, redau atât de potrivit şi de pregnant conţinutul Descoperirii divine, încât nu putem renunţa la ei fără primejdia gravă de a schima învăţăturile şi faptele religioase însăşi.
Sinceritatea, veracitatea, grijă excepţională de a consemna realitaea fără ştirbire şi fără adaosuri, constituie cea mai de seamă caracteristică a limbajului nou-testamentar al Scripturii. Biblia, scrie un omilet, “este un breviar al realităţii” şi tocmai această biblică grijă de a reda realitatea, constituie scoala cea mai înaltă unde preotul poate învăţa cum să exprime şi să dea învăţătură, cum să-i dea linie şi forţa, cum să-l inarticuleze în circuitul vieţii concrete, ca izvor de lumină, purificare şi înnoire a ei.
Aceasta nu înseamnă că preotul n-ar mai avea nicio altă libertate în alegerea termenilor, limbajului şi stilului. Dimpotrivă, predicatorul are dreptul, am zice datoria de a prezenta în chip personal învăţătura cu condiţia ca expunerea lui să redea nealterată învăţătură ce şi-o alege ca temă pe de o parte, iar pe de alta să exprime cât mai adecvat accentul graiului autorilor sfinţi din scrierile cărora îşi alege tema cuvântării sale.
Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că Scriptura constituie şi un nesecat izvor de exemple privind înţelegerea şi trăirea dumnezeieştilor învăţături. Pildele pozitive cuprinse în Scripturi în frunte cu cea fără egal a Mântuitorului, poarta în ele neobişnuite puteri de atracţie şi înrâurire asupra voinţei ascultătorilor credinciosisi, nu de puţine ori, şi aupra celor necredincioşi. După cum pildele negative, de exemplu cea a lui Iuda, ne înfioară şi pot duce la inhibarea pornirilor spre rău.
Nu e destul numai citirea N. T., ci şi studiul său cu perseverenţă şi competenţă.
N. T., se ştie, a fost alcătuit în alte vremi, de către autori cu altă limbă, cultura şi viaţă decât a noastră. Aceasta înseamnă că pentru a pătrunde şi cunoaşte sensul autentic al Sfintelor Cărţi, e necesar, după cum am arătat, o temeinică pregătire teologică.
Pe scurt, nimeni nu trebuie să purceadă la studierea Scripturii în general şi a N. T. în special, fără să pună la contribuţie serioase cunoştinţe de ermineutica, limbi clasice, arheologie biblică, istorie, dogmatica, morală, liturgica, s. a.
Se cuvine să observăm de asemenea că interesul predicatorului pentru N. T. nu se poate rezuma numai la cunoaşterea lui externă, fără trăire corespunzătoare.
Astfel, Scriptura îl îndrumă pe predicator să se ferească de expunerea abstractă, punând accentul pe valorificarea practică a învăţăturii. Intradevar, cuprinsul Scripturilor are un caracter eminamente practic. Căci, după cum e cunoscut, Sfânta Carte nu urmăreşte altceva decât restaurarea firii umane prin eliminarea păcatului şi punerea ei în condiţia de a-şi folosi în sens pozitiv, creator, toate puterile cu care a fost înzestrată de Creator.
De asemenea, Scriptura îl îndrumă pe predicator în sensul că, în cuvântări, să ţină seama de legile cunoaşterii omeneşti ca de pildă: trecerea de la general la particular, de la fapte la reguli, de la concret la abstract, etc. Cu greu s-ar mai găsi o altă carte care în respectarea acestor legi, să se apropie de Sfânta Scriptură.
Să observăm în continuare că dumnezeieştile Scripturi pun la îndemână propovăduitorului mijloacele excelente menite să ofere concreteţe, intuitivitate cuvântărilor sale, cum ar fi asemenari, comparaţii, contraste, istorisiri, parabole, etc.
Nu pot fi trecute cu vederea nici mijloacele biblice care pot ajuta preotului să prezinte învăţătura în haina frumuseţii, a noutăţii şi a originalităţii. Scriptura constituie un inepuizabil izvor şi rezervor şi pentru asemenea elemente. Expuneri de o măreţie unică, sentinţe conţinând în stare concentrată, înţelepciune adâncă, istorisiri, nuanţate descripţii morale, atrag cu putere pe ascultători, I răscolesc până în adânc, le trezesc şi le întreţin atenţia.
Dar toate acestea presupun o adâncă cunoaştere a Scripturilor, iar aceasta presupune o asiduă citire şi o metodică studiere a lor. Drept aceea ni se pare potrivit cuvântul Fer. Augustin: “preotul va predica mai mult sau mai puţin bine, după cum a reuşit să-şi asimileze conţinutul Sfintelor Cărţi” (în De Doctrina Christiana, MPL 34, 91si urm.).
În lectura şi folosirea Scripturilor e necesar să se ţină seama şi de unele reguli, ca de exemplu:
Preotul să se apropie de Cartea Cărţilor cu sentimentul şi starea sufletească cerută de contactul cu cele sfinte: respect, evlavie, smerenie, plus un fond aperceptiv formet prin ani de studii şi osteneala.
Textele biblice să fie citate, redate aşa cum sunt ele în Scriptură, nu treunchiate, sau cu omisiuni, nu cu aproximaţie.
Să se citeze din ediţia oficială a Sfântului Sinod sau alte ediţii recunoscute şi acceptate.
Să se citeze textele cele mai potrivite cu tema predicii şi care nu comportă greutăţi de interpretare şi aplicare. Nu e vorba de eliminarea locurilor grele din circuitul predicatorial, ci de o amânare în vederea unei mai temeinice studieri a lor. În arătarea unor asemenea locuri, trebuie să se pornească de la premisa că, în fond, acestea nu cuprind alte adevăruri decât cele transmise prin locurile clare. (Fer. Augustin).
Textele să nu fie integrate în predica printr-o simplă transcriere, ci să fie neapărat interpretate şi adaptate la situaţia concretă a credincioşilor.
Tâlcuirea să ocolească subtilităţile, expresiile abstracte, termenii cu o circulaţie restrânsă. Criteriul după care predicatorul are a se ghida este maxim\um de folos pentru ascultători, pentru turma încredinţată lui.
Tâlcuirea textelor sfinte trebuie să se facă în spiritul exegezei tradiţionale. Nimeni nu are dreptul să pună în texte un alt înţeles decât cel intenţionat de sfinţii autori înşişi.
Dintre problemele neotestamentare referitoare la tâlcuire vom releva pe scurt pe cea privind tâlcuirea minunilor Mântuitorului.
Minunile sunt fapte prin care Mântuitorul răspunde cererilor ce I-au fost adresate de către credincioşi. Ele dovedesc că Dumnezeu lucrează în lume, ajutând şi tămăduind. Ele dovedesc cât de mare este puterea şi dragostea lui Dumnezeu faţă de credincioşi.
Minunile sunt semne ale divinatatii Mântuitorului. Ele nu urmăresc nu numai o înrâurire externă asupra credincioşilor, dar şi să pune temelia Împărăţiei lui Dumnezeu în inima lor.
Operând desfiinţarea bolii şi a morţii, minunile au şi o semnificaţie eschatologică, ele urmărind acea desăvârşire a Împărăţiei lui Dumnezeu în care puterile distructive ale păcatului sunt învinse definitiv.
11. Vechiul Testament ca izvor omiletic

Rânduiala Bisericii în ce priveşte rânduiala citirii Scripturii ca izvor omiletic e aceasta: să fie propovăduit credincioşilor Cuvântul lui Dumnezeu, m folosindu-se în acest scop, atât Noul, cât şi Vechiul Testament.

Care sunt temeiurile folosirii V. T. ca izvor omiletic?
Mai întâi, atitudine Mântuitorului faţă de vechiul Aşezământ e de aşa natură că impune preotului să fie cu cea mai mare grijă în utilizarea lui omiletica.
Pentru Mântuitorul, V. T. a fost cartea Sa de citire şi de rugăciune, a fost izvorul din care a cules atâtea dovezi pentru a-şi convinge ascultătorii de adevărul că, ceea ce s-a spus şi prefigurat cu sute de ani înainte, s-a împlinit acum în Persoană Să.
Uneori Domnul tâlcuieşte locuri din V. T. aplicându-le direct la Sine (Isaia 61, 1; Ps. 109, 1). Sf. Ev. Luca ne istoriseşte că apărând lângă cei doi care se aflau în drum spre Emaus, Domnul le-a tâlcuit, “începând de la Moise şi de la profeţi…din toate scripturile, locurile despre El” (Lc. 24, 27).
Desigur, pantru Mântuitorul V. T. e situat cu o treaptă mai jos decât cel realizat de El, dar inegalitatea dintre cele două Testamente nu le împiedică de a constitui o unitate atât de strânsă, încât fiecare e dependent de celălalt, în ce priveşte interpretarea şi înţelesul deplin.
Dacă V. T. cupride planul şi pregătirea mântuirii, N. T. prezintă împlinirea efectivă a acesteia.
Această atitudine a Mântuitorului faţă de Legea Veche şi-au însuşit-o şi Sf. Apostoli, precum şi toto ceilalţi scriitori ai N. T. Precum Domnul, aşa şi aceştia au înfăţişat învăţătura cea nouă în organică legătura şi în prelungirea Revelaţiei vechi testamentare.
Sf. Pavel, de pildă, mărturiseşte că nu e el primul care vesteşte ascultătorilor şi cititorilor săi Evanghelia lui Dumnezeu. Proroocii au fost aceia care, inspiraţi de sus, au anunţat-o lumii, cu mult înainte de venirea Mântuitorului. El, Apostolul, e deplin încredinţat că Scripturile Legii Vechi sunt “Scripturi Sfinte” (Rom. 1, 2). În activitatea sa misionara Marele Apostol era mereu preocupat ca nu cumva să se abată de la ceea ce Moise şi ceilalţi prooroci prevestiseră că va fi să fie, “că Hristos va trebui să pătimească şi să fie cel dintâi i8n învierea morţilor şi să propovăduiască lumina de-o potrivă poporului Israel şi păgânilor” (Fapte 26, 22-23).
Mântuirea vestită de propovăduitorii Evangheliei, scrie şi Sf. Petru, a preocupat şi însufleţit statornic pe proorocii cei de demult, care, luminaţi de Duhul, au arătat cu amănunte vremea când avea să vină Hristos şi când avea să pătimească (I Petru 1, 10-12).
Călcând pe urmele Mântuitorului şi a Sf. Apostoli, Sf. Părinţi au învăţat cu convingere şi autoritate că V. T. e carte dumnezeiască şi că de aceea e tot atât de mult a creştinilor cât şi a iudeilor (Tertulian, Apol. Adv. Gentes, cap. 19).
Legătura strânsă dintre cele două Testamente e dată de faptul că amândouă au fost scrise de acelaşi Duh Sfânt. Dar asemenea legătura e dată mai ales de faptul că în centrul amândurora tronează magnifică personalitate a Mântuitorului Hristos. În vederea venirii Lui a fost rânduita Legea cu totte prescripţiile ei. Din viaţă şi activitatea Lui au luat fiinţă şi conţinut Noul Legământ.
Pentru Sf. Părinţi, V. T. e necesar şi el, împreună cu N. T. Pentru dobândirea mântuirii. Adânc convinssi de acest adevăr, ei I-au îndemnat pe credincioşi să citească nu numai Noul, dar şi Vechiul Testament. Şi mai laes şi-au întemeiat activitatea lor instructiv-educativa-predicatorială nu numai pe N., dar şi pe Vechiul Testament.
Se poate spune că în valorificarea V. T. pentru instruirea şi zidirea credincioşilor Sf. Părinţi au realizat o operă fără egal.
Să observăm că legea Veche a constituit o parte substanţială a cultului divin, cei ce nu putea citi sau n-aveau de unde citi cuvântul divin îl auzeau în ceasurile de reculegere l; a sfintele slujbe. Şi anume auzeau acolo nu numai textul în întocmirea lui cea dintru început, dar şi tâlcuirea lui făcută cu competenţă şi însufleţirea unor bărbaţi total alipiţi de cele ale lui Dumnezeu.
Aşadar, V. T. a fost preţuit de Mnatuitorul şi de Sf. Apostoli. A fost preţuit apoi de Sf. Părinţi şi Dascăli ai Bisericii, care l-au promovat la nivelul unui obiectiv permanent la preocupărilor nu numai de studiu teoretic, dar mai ales de propovăduire practică. Convingerea adâncă, sinceră, luminată, că drumul spre mântuire trece şi prin V. T I-a determinat să introducă masive texte vechitestamentare în circuitul sfintelor slijbe.
Şi atunci, dacă Mântuitorul şi Sf. Apostoli şi-au rezemat propovăduirea şi pe V. T, dacă Sf., Părinţi au procedat la fel, dacă Biserică a înţeles să-şi îmbogăţească slujbele cu numeroase texte din Legea Veche, urmează ca şi propovăduirea de azi trebuie să pornească mai cu hotărâre şi la o largă valorificare a V. T. pentru bineele sufletesc al credincioşilor.
Dar ce poate lua un predicator dinV. T.?
Mai întâi, marterial de predicat.
Ca izvor de predici, V. T. pune la îndemână ascultătorului învăţături de credinţă, învăţături morale, învăţături moral-sociale. Dintre învăţăturile de credinţă menţionăm: Dumnezeu este Unul singur, e atotputernic, sfânt, bun, dar şi drept.
Lumea este creată din nimic şi în timp.
Au fost creaţi mai întâi îngerii, apoi lumea materială. La sfârşit omul. O parte din îngeri au căzut, convertindu-se în diavoli. Omul însuşi a alunecat în păcat călcând legea fundamentală a vieţii: legea comuniunii depline cu Dumnezeu.
De ideea căderii e legată şi ideea mântuirii şi ideea unui Mântuitor.
În V. T. ideea mântuirii e întreţinută nu numai de condiţii de ordin psihologic, dar şi de elementul obiectiv la făgăduinţei din partea lui Dumnezeu ca, la vremea potrivită, va trimite pe Unsul Său, care va înfăptui mântuirea.
Cât priveşte învăţătura morală a V. T., ea e concentrată în Decalog (Ies. 20, 1 şi urm.). Primele petru porunci se referă la cinstirea lui Dumnezeu, celelelte privesc datoriile faţă de semeni. “Cele două table ale Decalogului, observă un cercetător, în unitatea şi realitatea lor, spun: atitudinea religioasă faţă de Dumnezeu nu e completă fără o atitudine morală dreaptă faţă de aproapele. Legătura cu Iahve trebuie să se manifeste în legătură corespunzătoare a credincioşilor lui Iahve întreolaltă” (D. Paul Voltz, Prophetengestalten în der A. T., Stuttgard, 1938, p. 58).
Dintre regulile moral-sociale ale Vechiului Testament, menţionăm trei: regulă privitoare la muncă, regulă privitoare la ajutorarea celor incapabili de muncă, regulă privitoare la respectarea şi afirmarea dreptăţii.
Munca era o misiune a omului şi înainte de cădere (Fac. 2, 1). După cădere, importanţa muncii e subliniată şi mai puternic, “în sudoarea feţei tale îţi vei câştiga pâinea ta” (Fac. 3, 19). Între altele, cuvintele exprimă adevărul că singura cale cinstită pentru asigurarea vieţii e munca. Munca personală, desfăşurată cu încordare până la sudoare, constituie singurul lucru care dă cuiva dreptul la existenţă.
V. T. a cunoscut funcţia economică a muncii: să obţii bunuri doar pentru tine.
Dar a cunoscut şi funcţia ei etică. Să munceşti ca să trăieşti, dar şi să-i ajuţi pe cei ce nu-s în stare să muncească.
Adăugăm că în ce priveşte ajutorarea infirmilor, bătrânilor, săracilor inapţi pentru muncă, V. T. cuprinde regulă potrivit căreia grijă pentru asemenea oameni constituie o preocupare permanentă a societăţii. Fără să impieteze asupra practicării carităţii particulare, care poate fi întâmplătoare şi insuficientă, V. T. a ţinut să înscrie ajutorarea celor avizaţi, în ordinea obligaţiilor ce cad în sarcina obştii. Ideea dreptăţii sociale constituie de asemenea o trăsătură fundamentală a eticii V. T., mai ales cărţile profetice sunt pline de aspre apostrofe la aderesa celor care săvârşesc nedreptăţi.
Desigur, profeţii au în vedere în primul rând aspectul religios al dreptăţii. Pentru profeţi, dreptul e cel ce împlineşte poruncile dumnezeieşti. Dar ei au în vedere şi dreptatea socială. Ei nu considera distanţele dintre cei de sus şi cei de jos, dintre bogaţi şi săraci, rezultat la vreunei fatalităţi. Izvorul nedreptăţilor sociale, învaţa profeţii, e egoismul lacom până la ferocitate la unora. Împotriva unui asemenea egois se ridică ei cu o necruţătoare vehementa” ascultaţi voi, principi ai Sodomei, rosteşte cu glas de tunet Isaia…mâinile voastre sunt pline de sânge…căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel oropsit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduva… (1, 10-17). “Faceţi dreptate şi judecată, rosteşte cu acelaşi energic accean Ieremia, scoateţi pe cel asuprit din mâinile asupritorului… (22, 3). Fără dreptate, bogăţia duce la moarte (Pilde 11, 4). De aceea, mai bine “puţin şi cu dreptate, decât agoniseala multă cu strâmbătate” (Pilde 16, 8).
Apelurile acestea repetate cu nescazuta energie n-au dat totdeauna rezultate practice, dar ele mărturisesc cu tărie existenta în V. T. a ideii de dreptate socială, ca şi despre conştiinţa necesităţii de a duce cu hotărâre luptă în direcţia înfăptuirii ei. Realizarea dreptăţii sociale constituie după V. T. o condiţie de importanta primordială pentru coexistenţă oamenilor în cadrul societăţii şi pentru sănătoasă dezvoltare a vieţii obşteşti.
Dar scrierile V. T., în primul rând scrierile profetice, cuprind şi unele principii omiletice peste care nu se poate trece, de exemplu:
Din clipa în care credinciosul a primit chemarea de sus, respectiv hirotonia, neastâmpărul şi tragerea de inimă pentru propovăduire trebuie să meargă până la pasiune şi niciun fel de obstacol să nu I le anuleze.
Propovăduirea să fie sprijinită şi pe exemplul personal.
Propovăduirea să ţină seama şi de viaţă externă, socială şi materială a ascultătorilor.
Predica să intervină neapparat în apărarea celor mici a celor de jos. Să sprijine efectiv ajutorarea lor nu numai morală, dar şi materială.
În ce priveşte folosirea practică a V. T. ca izvor de propovăduire, sunt de luat în seamă următoarele:
Se poate predica un an asupra V. T., şi altul asupra N. T.
La sărbătorile mari, Crăciun, Paşti, Rusalii, să nu se ia toate din V. T. Asemenea sărbători constituie momente de culminaţie ale învăţăturii mântuirii şi ele se cuvine să fie prezentate ca atare.
Textele vechitestamentare să nu fie interpretate alegoric decât numai când conţinutul lor îndreptăţeşte o asemenea tâlcuire.
Predica are de împlinit nu numai o funcţie instructiv educativa, dar şi una critică, de luare de atitudine faţă de abaterile individuale şi colective de la legile fundamentale aşezate de Dumnezeu la temelia vieţii (legea comuniunii, legea libertăţii, a dreptăţii, prieteniei, legea iubirii).
Aşadar, e necesar să fie valorificat şi V. T. ca izvor omiletic. Credincioşii noştri au dreptul să cunoască conţinutul întregii Scripturi: a Noului, dar neapărat şi a Vechiului Testament.
A persista în grijă faţă de acest drept al lor înseamnă ai păgubi de o esenţială sursa a creşterii lor spirituale pe de o parte, iar pe de altă înseamnă a ne face noi înşine vinovaţi de călcarea datoriei potrivit căreia suntem obligaţi de a transmite credincioşilor întregul cuprins al Revelaţiei, nu numai o parte a lui.
12. SFÂNTA TRADIŢIE CA IZVOR OMILETIC

Scrierile patristice ca izvor omiletic

Nu întreaga Descoperire realizată prin Iisus Hristos nu a fost fixată în scris de la început. Revelaţia scrisă şi cea nescrisă a alcătuit un singur curent viu care s-a manifestat ca conştiinţa şi viaţa dumnezeiescului Așezământ la Bisericii.

Pe parcurs, Sf. Tradiţie a fost şi ea consemnată în scris, anume:
În definiţiile Sinoadelor Ecumenice.
În scrierile Sfinţilor Părinţi.
În slijbele bisericești, în frunte cu Sf. Liturghie.
În prezenta prelegere vom vorbi despre scrierile patristice ca izvor omiletic.
Sfinţii Părinţi sunt, se ştie, acei bărbaţi ai Bisericii “a căror autoritate e decisivă în materie de credinţă”. Ei sunt acei preeminenţi credincioşi care s-au distins prin sfinţenia vieţii, puritatea învăţăturii şi unanimă recunoaştere din partea Bisericii.
După perioada Părinţilor Apostolici, Părinţii Bisericii sunt aceia care poartă şi transmit mai departe Revelaţia dumnezeiască. Dar ei sunt purtători şi transmiţători ai descoperirii de sus nu în felul Apostolilor. În timp ce aceştia din urmă sunt organe ale Revelaţiei, Părinţii sunt primitori şi păstrători ai acesteia. În timp ce Apostolii sunt organe prin care descoperirea Mântuitorului se cristalizează inserându-se în istorie ca factor fundamental al destinului uman, Sf. Părinţi au împlinit rolul de transmiţători fideli ai Revelaţiei.
Deosebiţi de Sf. Apostoli, Părinţii bisericești sunt deosebiţi şi faţă de teologii care le-au urmat. Dacă nu sunt organe ale Descoperirii ca Apostolii, ei nu sunt nici simpli teoreticieni şi sistematizatori ai învăţăturilor creştine, cum s-ar putea spune că sunt în general, teologii din epoca post-patristica.
Dar Părinţii Bisericii nu şi-au limitat activitatea la vehicularea învăţăturilor dumnezeieşti. Ci, trăind în marele curent al vieţii dinlăuntrul Bisericii, ei au dezvoltat o bogată activitate de identificare şi fixare în scris a învăţăturilor revelate, dar necuprinse sau cuprinse incomplet în cărţile canonice.
Mai mult, Sf. Părinţi n-au fost numai nişte unelte de identificare, păstrare şi transmitere a Revelaţiei de la o generaţie la alta. La operă aceasta de netăgăduita importanţa ei au adăugat o alta, nu de mai mică valoare, şi anume exegeza Revelaţiei, în scopul de a o face mai accesibilă credincioşilor şi de a-i asigura astfel o circulaţie şi eficientă mai largă.
În activitaea lor de tâlcuitori ai Descoperirii divine, Sf. Părinţi au pătruns atât de adânc în spiritul şi litera învăţăturilor sfinte încât cu greu s-ar putea întâlni ceva acemenator în veacurile post-patristice. Părinţii au izbutit să se integreze atât de deplin în modul de a gândi şi simţi al Sfinţilor autori comentaţi, în lumea de idei şi de fapte a Revelaţiei, în atmosfera prezenţei tainice a Duhului Sfânt încât exegeza ce ei ne-au lăsat-o să fie normativa pentru întreaga creştinătate.
Drept aceea, cel ce vrea să cunoască înţelesul autentic al textelor biblice, precum şi înţelesul învăţăturilor cuprinse în Tradiţie, e obligat să consulte neapărat şi pe Sf. Părinţi.
În cadrul Bisericii noastre Părinţii au fost şi sunt considerări că deţinătorii prin excelenţă ai divinei arte de a umbla cu Cărţile sfinte, cu tezaurul Descoperirii de sus.
Trebuie să observăm însă că tâlcuirea patriotică a Revelaţiei n-a fi\ost exclusiv verbală. Urmând pildei Mântuitorului şi a Sf. Apostoli, Părinţii nu au propovăduit numai cu vorba, ci şi cu fapta. La tâlcuirea prin cuvântul plin de gând, însufleţire şi căldură, ei au adăugat aportul celeilalte tâlcuiri, a faptei, a exemplului personal, ca argument puternic al convingerii lor despre adevărul celor propovăduite.
În activitatea predicatorială a Părinţilor, cuvântul şi fapta sunt două aspecte ale uneia şi aceleiaşi tâlcuiri a învăţăturii dumnezeieşti. Sunt două puteri care acţionează unitar şi complementar. Dacă tâlcuirea prin cuvânt arata ce atitudine trebuie să se ia, ce fapta e de îndeplinit, tâlcuirea prin fapta fereşte cuvântul de alunecare pe panta abstracţiilor sterpe şi-i atrage atenţia că menirea lui nu e de a separa de viaţă, ci de a sluji.
Vrednic de reţinut e şi faptul că Sf. Părinţi nu au fost oameni unilaterali. Nu şi-au manifestat interesul numai faţă de cele religioase. N-au ocolit şi nu au luat atitudine negativă faţă de valorile umane. Dimpotrivă, toţi au stăpânit temeinic şi au utilizat în activitatea lor cultura vremii. Dacă sfinţenia îi punea în condiţia de a pătrunde şi înţelege adevăratul sens al învăţăturilor descoperite, cultura generală îl pune în posibilitatea de a da acestei învăţături o expresie mai adecvată şi mai în acord cu pretenţiile continui ale credincioşilor păstoriţi.
Se poate spune deci că Sf. Părinţi s-au ferit de a se izola în sfer exclusiv religioasă. Ei au dus o intensă viaţa de credinţă şi evlavie, dar au ţinut un strâns contact şi cu celelealte dimensiuni şi preocupări ale vieţii umane.
În chip deosebit însă Părinţii s-au interesat de problemele vieţii sociale, de suferinţele şi aspiraţiile oamenilor.
În rezolvarea problemei sociale activitatea lor s-a îndreptat într-o întreită direcţie. O primă direcţie a fost aceea a intensificării instruirii şi educaţiei religioase a păstoriţilor.
Pentru Părinţi principala cauză a nedreptăţilor sociale o constituie egoismul încuibat în fiinţa omului după cădere. Egoismul este caela care-i face pe oameni lacomi, mincinoşi, înşelători, invidioşi, răpitori, asupritori ai aproapelui.
Leacul fundamental împotriva acestui primordial egoism este creştinismul prin puterile care sunt ale Întemeietorului său, Iisus Hristos. De aici grija lor deosebită de a pune pe păstoriţi în condiţia de a creşte în credinţă, evlavie şi dragoste.
A doua cale a fost aceea a carităţii curative. E cunoacuta opera măreaţa realizată de Sf. Părinţi în vederea înlăturării sau alinării suferinţelor atâtor bolnavi, văduve, orfani, bătrâni, vagabonzi, condamnaţi la închisoare, etc. Prin sensibilizarea credincioşilor faţă de suferinţele semenilor aflaţi în necazuri, apoi prin înfiinţarea de instituţii menite să acorde asistența celor avizaţi de aceasta, Sf. Părinţi au înfăptuit o operă unică în materie de caritate preventivă.
A treia cale de rezolvare a problemei sociale a fost a carităţii preventive. Întemeind spitale, azile pentru copiii găsiţi, pentru orfani, case pentru văduve, pentru primirea străinilor, etc., Părinţii au urmărit nu numai tămăduirea unor rele prezente la un moment dat în viaţa celor primiţi în instituţiile caritative amintite, dar au urmărit şi să-i pună la adăpost de ele pe viitor, educându-i şi pregătindu-i în aşa fel ca ei să nu mai fie avizaţi la mila altora, ci să-şi poată câştiga prin munca lor cele necesare traiului.
Astfel, prin educaţia practicată în cadrul instituţiilor de asistenţă socială, Părinţii au realizat şi o operă de caritate preventivă.
13. Izvorul liturgic, aghiografic, imnografic, iconografic

1. Izvorul liturgic. S-a spus că în ipoteza absurdă a dispariţiei Scripturii de pe faţa pământului, Liturghia ar putea-o înlocui. Intradevar, Liturghia cuprinde toate tainele credinţei, toate aspectele vieţii creştine, şi se referă la toate persoanele sfinte şi în primul rând la personalitatea Mântuitorului.

Liturghia este teologia trăită, este o completă desfăşurare de simboluri, acte şi cuvinte care înalta sufletele şi le învăluie în undă caldă a unei cucernice evlavii. Încât pe bună dreptate Liturghia e trecută la loc de frunte printre izvoarele propovăduirii.
Liturghia poate fi izvor de predici mai întâi ca obiect de explicare. Exegeza ei omiletica constituie unul din cele mai indicate mijloace de înviorare a propovăduirii. Predicile liturgice lămuresc pe credincioşi asupra actelor şi cuvintelor sfinte, punându-i astfel în condiţia de a nu sta pasivi la slujbe, ci de a participa în mod conştient şi activ la ele. Predicile liturgice sporesc interesul pentru cele duhovniceşti şi pun la îndemână păstoriţilor motive puternice pentru o viaţă duhovnicească mai plină.
Prin predicile liturgice se arăta că în centrul Liturghiei viază însuşi Iisus Hristos Domnul şi că, prin împărtăşirea cu El, întreaga comunitate îşi afirmă unitatea în Dumnezeu.
Prin unitatea credinţei care răzbate dumnezeiasca slijba de la un capăt la altul, se întăreşte şi promovează unitatea de conştiinţă şi gândire a credincioşilor. Ideea de Dumnezeu, dogmele şi harul sunt factori meniţi să apropie şi să-i înfrăţească pe păstoriţi.
Predicile liturgice vor pune în lumină şi faptul că Liturghia constituie şi un foarte important prilej de asistența mutuală. În cadrul slujbei nimeni nu se roagă singur, ci împreună cu ceilalţi. Şi nimeni nu se roagă numai pentru sine, dar şi pentru ceilelti. Ba încă în primul rând pentru ceilalţi, prezenţi sau absenţi, vii sau trecuţi dincolo.
Liturghia e o adevărată scoala de practicare a vieţii în comun cu Iisus Hristos şi cu semenii.
În al doilea rând Liturghia e izvor de predica în înţelesul că ne pune la îndemână texte pe care putea axa alte cuvântări bisericești pe de o parte, iar pe de altă ne pune la îndemână texte pe care le putem încrusta în cuprinsul predicilor obijnuite, sporind astfel substanţa acestora şi intensificându-le propria lor vibraţie religioasă.
În al treilea rând, Liturghia ne slujeşte ca izvor de predica în sensul că, având în centru pe Iisus Hristos cel ce se jertfeşte, dar şi cel transfigurat prin Înviere, dumnezeiasca slujba reclama predici nu din cele statice, comode, călduţe, neutre, ci cere imperios predici dinamice, răscolitoare, profetice. O predică rostită în prezenţa lui Hristos cel ce se jertfeşte în Sf. Liturghie nu are sens deplin dacă nu pune în mişcare şi nu angajează pe toţi, preot şi credincioşi, în acţiuni durabile de slujire a oamenilor în spiritul jertfei dezinteresate.
Prin Iisus Hristos care tronează în inima ei, Liturghia constituie un permanent izvor de nemulţumire cu situaţia dată, o permanentă chjemare la dezaprobarea răutăţilor, a stărilor de înapoiere. Liturghia cheamă mereu la încordări pentru depăşirea păcatului în diresctia binelui, şi pentru depăşirea binelui în direcţia mai binelui.
Prin Iisus Hristos cel ce se jertfeşte, Liturghia pune la îndemână preotului marea tema potrivit căreia o au de urmat credincioşii în viaţa acesta este calea jertfei pentru alţii, iar prin Hristos cel înviat, Liturghia fixează predicatorului ţinta către care trebuie să-şi îndrume păstoriţii: ţinta transfigurării, a înnoirii lor şi a întregii lumi.

2. Izvorul aghiografic.

Sfinţii sunt înfăptuitorii cei mai aleşi ai mesajului veanghelic. Sunt Iisus Hristos oglindiţi în fete umane. Ei sunt credincioşii care, pătrunşi de dumnezeiescul har, s-au străduit şi au izbutit mai mult decât toţi ceilalţi să-şi ridice mintea, inima şi voinţa, viaţă întreagă la nivelul său la imediata apropiere de cerinţele comandamentelor creştine.
Misiunea sfinţilor a fost aceea ca, rămânând în cea mai strânsă comuniune cu Hristos, să slujească dezinteresat semenilor şi lumii întregi.
Faptul că unii sfinţi au trăit în izolare n-a însemnat pentru ei o eschivare de la slujirea oamenilor. Depărtarea de zgomotul şi frământările lumii era înţeleasă de ei ca o palestră duhovnicească, în care se didicau mai cu dinadinsul ascezei, rugăciunii şi meditaţiei. În intervalul acesta de reculegere, sfinţii îşi lămureau mai repede scopul propus, îşi intensificau purificarea, îşi luau duhovniceşte în primire întreaga lor fire, şi astfel pregătit se întorceau în mijlocul credincioşilor pentru a-i ajuta şi îndruma în effort\urile lor de păstrare a dreptei credinţe, de practicare a ei şi de rezolvare a greutăţilor cu care erau confruntaţi.
Desigur, au fost şi sfinţi care au trăit întreaga viaţă în izoalre, dar însingurarea lor nu a fost absolută. Întâi pentru că dacă sfinţii nu se întorceau printre credincioşi, unii dintre aceştia din urmă mergeau ei la sfinţii sălașluiți în locuri retrase. Şi mergeau nu din curiozitate, ci din necesitatea de a primi de la aleşii Domnului sfaturi, mângâieri, îmbărbătare, pildă de tărie sufletească.
În al doiela rând chiar dacă unii dintre sfinţi se întâmplă să nu fie cercetat de nimeni, totuşi şi aceştia îşi împlineau în felul lor misiunea de slujitori ai semenilor. Ca oameni ai rugăciunii, ei mijloceau pentru toţi fraţii de pretutindeni. Evident, şi acesta este un mod folositor oamenilor: să cuprinzi în rugăciunile tale pe toţi oamenii, să te uiţi pe tine concentrându-ţi gândul asupra lor şi imlorand pentru ei ajutorul lui Dumnezeu.
Se cuvine să relevăm şi faptul că retrăgându-se din societate, sfinţii n-o făceau pentru că ar fi fost antisociali, ci pentru că nu se împăcau cu felul de organizare a societăţii din vremea lor. Retragerea sfinţilor în locuri singuratice trebuie interpretată şi ca un protest al lor împotriva nedreptăţilor şi prigonirilor îndreptate de cei de sus contra celor de jos.
Desigur, misiunea sfinţilor ca slujitori ai oamenilor iese mai bine la iveală dacă ne gândim la aceia dintre ei care au trăit în mijlocul credincioşilor. Sfinţii din categoria aceasta puneau în fata semenilor pilda vieţii lor înalte, le tâlcuiau învăţăturile dreptei credinţe, îi apărau de uneltirile ereziarhilor, de egoismul celor de sus, etc.
În rezumat, izvor aghiografic pune la îndemână predicatorului:
- modele de trăire consecventa a învăţăturii creştine.
- exemple, în sensul că învăţătura descoperită nu poate fi înţeleasă şi predicata fără studiu şi rugăciune.
- adevarul că propovăduirea creştină trebuie să se facă nu numai rpin cuvânt, dar şi prin fapte.
- predica să cuprindă în sfera ei de priză viaţa integrală a credincioşilor, nu numai prin aspectul ei religios- moral.
- daca e un loc de frunte pe care preotul împreună cu păstoriţii săi trebuie să-l râvnească, acesta e locul prim la jertfă între slujirea lui Hristos şi a oamenilor.

3. Izvorul imnografic. Funcţia didactică a cultului se realizează şi prin intermediul imnelor liturgice.

Imnele din primele trei veacuri erau mai scurte şi purtau amprenta unui entuziasm spontan. Începând cu veacul al patrulea imnul dogmatic începe să se impună ca gen exclusiv al poeziei creştine, devenind totodată “o formă de manifestare şi exercitare a credinţei”.
Împreună cu definiitili sinoadelor ecumenice şi scrieril; or patristice, imnele sunt parte componentă a Tradiţiei. Chiar şi numai faptul acesta ar fi suficient să justifice valoarea imnelor ca izvor de predici.
E adevărat că în unele imne întâlnim şi elemente împrumutate din scrierile apocrife. De exemplu, nu puţine imne închinate Fecioarei Maria cuprind idei luate din scrierea apocrifă Protoevanghelia lui Iacov.
Faţă de această situaţie predicatorul trebuie să procedeze cu prudenţă. El trebuie să ştie că în scrierea unor elemente apocrife în imne nu s-a făcut cu intenţia de a promova învăţături eretice, ci cu scopul de a umple unele lacune din vieţile sfinţilor. Pe de altă parte, pentru a nu săvârşi vreo eroare dogmatică în interpretarea imnelor, preotul se va ghida după cunoscută regulă fidei.
Se cuvine să se reţină însă faptul că elementele apocrife în imne sunt disparate faţă de bogăţia învăţăturilor ortodoxe. Încât se poate spune că în fond, învăţătură de credinţă a imnelor e identică cu aceea a manuale lor de dogmatica şi a catehismelor oficiale. E identică sub raportul conţinutului, dar deosebită în ce priveşte formularea. Astfel, în timp ce manualele de dogmatica prezintă învăţăturile de credinţa sub forma abstractă, didictic-scolastice, imnele folosesc alte mijloace, anume mijloacele artei poetice, prezentând învăţăturile într-un chip mai plastic, mai concret, mai intuitiv.
Precum construirea locaşurilor de închinare şi iconografie, aşa şi imnografia ia în slujba sa mijloacele artei valorificărilor concrete.

4. Izvorul iconografic. În Biserica noastră, icoanele nu sunt simple mijloace decorative. Nu sunt simple mijloace de înlăturare a monotoniei şi răcelii zidurilor. Nu sunt tablouri menite să împodobească şi să înfrumuseţeze lăcaşurile de cult.

Desigur, în cadrul bisericii icoanele împlinesc şi o funcţie estetică, dar rostul lor nu se istoveşte în satisfacerea trebuinţei de frumos a credincioşilor. În cadrul cultului, icoanele împlinesc o funcţie esenţială pentru viaţa religioasă normală a credincioşilor.
Se ştie că sentimentul religios este un sentiment concret. El e legat de ideea de Dumnezeu, dar neapărat e îmbinat şi cu elemente concrete, obiective, care îi dau precizie, îl ţin în echilibru şi-l feresc de degenerare.
Pentru credincioşi, realitatea obiectivă pe care se reazămă sentimentul religios este întâi de toate Iisus Hristos. Prin Întrupare, Fiul Llui Dumnezeu s-a aşezat în condiţia de a fi perceput şi senzorial de către credincioşi, creiand astfel situaţia cerută de o normală dezvoltare a sentimentului religios.
Între elementele concrete esenţială normalei cunoaşteri asentimentului religios intra materia sonoră a cuvântului prin care se propovăduieşte învăţătura Mântuitorului, elementele văzute ale Sf. Taine, arhitectura locaşurilor de închinare, dar neapărat şi iicoanele. Acestea sunt pentru credincioşi mijloace de sensibilizare a învăţăturilor şi a vieţii duhovniceşti. Icoanele sunt mijloace de talamacire prin linii, forme şi culori a adevărurilor creştine. Ele sunt o îmbinare de inspiraţie şi intuiţie artistică, cu contemplaţie şi gândire teologică.
Arta singură nu e în stare să creeze icoanele, după cum nici teologia fără artă nu le poate crea. Icoanele sunt propovăduire creştină prin mijloacele picturii.
S-a spus, pe bună dreptate, că, după cum imnul liturgic este o dogmă cântată, iar biserica, dogma în piatră, icoanele sunt o dogmă zugrăvită.
Caracterul acesta de învăţătura pictată al icoanei a fost adesea subliniat atât de oameni ai Bisericii, cât şi de alţi cercetători.
Încă din sec.. IV s-a făcut constatarea: “ceea ce cuvântul istorisirii arata auzului, aceea şi pictura înfăţişează ochilor fără cuvinte, prin imitare” (Sf. Vasile cel Mare). Ideea că “ceea ce Scriptura este pentru cei ce ştiu câţi, este icoana pentru cei ce nu ştiu câţi” o găsim des repetată în literatura patristică (Sf. Nil Sinaitul, Sf. Grigorie cel Mare, Sf. Ioan Damaschinul, etc.).
Teza că icoanele sunt învăţătura zugrăvită îşi găseşte consacrarea în hotărârile Sân. VII Ecumenic. În una din aceste hotărâri citim că precum e folosită şi cinstită crucea, aşa să fie folosite şi cinstite Sf. Icoane. Căci cu cât mai des le vedem, cu atât gândul nostru se înalta spre viaţa celor înfăţişaţi pe ele. În canonul al treilea al sinodului din 869 citim: “precum cuvintele Sfintei Scripturi ne conduc la mântuire, la fel folosesc icpanele prin culorile lor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi. Icoanele ne arată prin culori ceea ce Scripturile ne învaţă prin cuvinte”.
Sf. Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului (806-815), spune ca: “icoanele, ca mijloc de cunoaştere sunt superioare faţă de cuvântul scris sau vorbit. Icoană mijloceşte o cunoaştere mai directă, mai rapidă, mai clară decât cuvântul (predica sau catecheza). Căci cuvântul prilejuieşte auditorului o cunoaştere mijlocită de vorbitor, pe când pictura conduce pe cel ce o contemplă direct şi fără intermediar la lucrul însuşi. Ea frapează, izbeşte ochiul nostru dintr-o dată, la prima vedere sau intuiţie, şi ne dă o cunoaştere directă, clară, perfectă, a lucrurilor înfăţişate. Cu alte cuvinte, ceea ce cuvântul povesteşte sau descrie, icoană, prin imitaţie, o arata, o demonstrează…Cunoaşterea prin desen sau pictura e scutită de ambiguităţi…”.
E limpede deci că în cadrul Bisericii icoanele sunt vehiculatoare de învăţătura sfântă şi ca atare ele se încadrează în categoria izvoarelor omiletice.
Dar ce învăţături sunt transmise prin sfintele zugrăvituri?
Câteva linii scitand o fată suplă, uscată, dematerializata, din care privesc spre noi doi ochi tulburător de adânci şi mari.
Nările subţire, gura lipsită de carnaţia obişnuită, buzele strânse contrastând cu largă deschdere a privirilor. Frunte proeminentă, singularizata parcă printr-o puternică încadrare capilară…..
De aceea, atenuând legătura sfântului cu realitatea empirică, iconograful accentuează în gradul cel mai înalt legătură cu realitatea transcendenta, cu Dumnezeu.
Legătura această strânsă cu Dumnezeu e redată de către iconograf prin acel puternic dinamism interior, prin ţinuta angajată într-un eln spre înalt, prin acea părută rigiditate caracteristică întâlnirii unei făpturi limitate cu realitatea nelimitată, cu totul neobişnuită, şi care este Dumnezeu.
Dar icoanele sunt vehiculatoare nu numai de învăţătură, ci şi de har. “Sfinţii, zice Sf. Ioan Damaschin, încă de pe când erau în viaţă au fost plini de Duhul Sfânt, iar la moartea lor harul Sfântului Duh se afla nelipsit în sufletul lor, în trupurile lor din morminte, în chipurile lor şi în sfintele icoane nu în chip substanţial, ci prin har şi lucrare”. Aşadar, harul de care sfinţii s-au învrednicit în timpul vieţii pământeşti continua să fie lucrător nu numai prin moaşte, dar şi prin icoanele lor.
Legătura dintre tipul din icoana şi prototip se face prin ritul sfinţirii. “Ritul sfinţirii icoanei, zice un vestit teolog, stabileşte o legătură intreimaginea zugrăvita şi prototipul său, între ceea ce este înfăţişat şi înfăţişarea însăşi” (Serghie Bulgakov, “Ortodoxia”).
Întemeiaţi pe actul sfinţirii icoanei de către Biserica, credincioşii \sunt convinşi că atunci când se află în faţa icoanei ei se găsesc oarecum în prezenţa chiar a celui înfăţişat într-însa.
Aceasta înseamnă că icoana nu e numai un mijloc de îndrumare a credincioşilor către lumea sfinţilor, dar şi un mijloc prin care sfinţii comunică în mod tainic dar real cu lumea credincioşilor. Prin mijlocirea icoanelor, sfinţii îşi manifestă dragostea cu care ei sunt mereu legaţi de lumea aceasta.
Astfel icoanele cuprind şi învăţătura că Biserica triumfătoare e în strânsă legătură de iubire cu Biserica pământească, luptătoare, pe care o asistă în permanenţă.
14. Izvorul istoric, social, pastoral şi cultural


Izvorul istoric. Temeiul folosirii istoriei ca izvor omiletic îl constituie faptul că aproape nu există învăţătura creştină fără substrat istoric. Naşterea Mântuitorului, activitatea, patimile, moartea, învierea şi înălţarea Lui la cer, alegerea, pregătirea şi trimiterea apostolilor la propovăduire, pogorârea Duhului Sfânt, întemeierea şi dezvoltatrea Bisericii, toate acstea sunt fapte care s-au petrecut într-un spaţiu determinat şi într-o perioadă istorică cunoscută.
Desigur, Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu născut din veci din Tatăl, dar este şi Cuvântul întrupat, intrat adică în condiţia specifică omului: viaţa în spaţiu şi timp.
Mântuirea realizată de Iisus Hristos este act dumnezeiesc, dar e un act înfăptuit de El şi că om în istorie.
Evanghelia e mesaj divin, dar transmis în istorie de către o personalitate istorică, de către Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.
De aici obligaţia pentru preot că, în propovăduirea să să se refere cât mai des la situaţia istorică a textyelor şi învăţăturilor pe care îşi axează predicile.
Se cuvine apoi să fie relevat şi faptul că istoria Bisericii constituie o puternicva mărturie despre grija pe care Dumnezeu a purtat-o Sfântului aşezământ, ajutându-l să răzbată în lume şi să iasă biruitor în luptele pentru păstrarea şi răspândirea izbăvitoarei credinţe ortodoxe.
Să observăm că istoria Bisericii cuprinde şi istoria propovăduirii cuvântului sub calayzirea Duhului Sfânt. Din sfera aceasta a istoriei preotul poate scoate, poate utiliza mai mult material atât cu privire la fondul, cât şi cu privire la forma cuvântărilor.
Cu privire la forma propovăduirii istoria predicii îi poate pune la îndemână preotului o serie de reguli referitoare la alegerea temei, la pregătirea ei, la dezvoltarea şi organizarea expunerii, etc.
În ce priveşte fondul cuvântărilor, istoria predicii îi poate sta în ajutor predicatorului cu interpretări ale textelor sfinte, cu idei profunde, cu exemple de luări de atitudine faţă de problemele vremii şi altele…..
Toată violența materiei corporale este convertită într-o intensă trăire lăuntrică, mărturisita de înfăţişarea subţiată a trupului şi de verticalitatea unor linii vibrând de o neobişnuită forţa.
Zugrăvitura e rânduita de obicei pe un fond de aur şi în plan bidimensional. Cea de-a treia dimensiune, adâncimea spaţială, este de regulă, lăsată afară. Efortul zugrăviturii urmăreşte în mod vizibil să-l pună în lumină pe sfânt şi nu numai pe el.
Şi din singurătatea aceasta a lui, chipul sfântului se reliefează puternic într-o atitudine de impresionantă măreţie.
O linişte înalt, solemnă şi plină de taină învăluie întregul zugrăviturii sfinte.
Felul acesta de înfăţişare al sfinţilor în icoanele ortodoxe poate fi explicat dintr-un îndoit punct de vedere: istoric şi dogmatic.
Se ştie că cei vechi, grecii bunăoară, aveau un adevărat cult pentru frumuseţea fizică. Urâţenia era socotită la ei ca un semn al unei stări anormale, bolnăvicioase. Dimpotrivã, un trup frumos era socotit ca semn la unei vieţi sănătoase, armonioase. Aşa se explică interesul deosebit pe care grecii îl purtau îngrijirii trupului.
Practic însă preocuparea de a avea un trup frumos era legată de marea primejdie a alunecării în felurite vicii, îndeosebi în desfrâu.
Teoretic, primejdia era prevenită perin asocierea grijei pentru frumuseţea externe cu grijă pentru frumuseţea internă. Practic însă lucrurile nu au prea ascultat de teorie., Practic nu arareori grijă pentru realizarea unui trup frumos trecea peste limitele fixate teoretic şi se revărsă în vicii degradante.
Faţă de asemenea sitatie, tânăra Biserica creştină nu putea rămâne indiferentă. Ea a iniţiat o puternică acţiune de combatere a acestui flagel, folosind în acest scop toate mijloacele de care a dispus. Printre care exerciţiile ascetice n-au fost cele din urmă.
Astfel, în opoziţie cu acei factori care puneau accentul pe dimensiunea externă, fizică, a vieţii, Biserica şi-a îndrumat credincioşii să-şi gaseasac centrul de gravitaţie în sfera realităţilor interioare, duhovniceşti. În concret, lucrul acesta a dus la practicarea unor aspre exerciţii de înfrânare, a vieţii biologice, instinctuale, fizice. Subliniem înfrânare pentru că în intenţia Bisericii, asceza nu avea menirea să înăbuşe viaţa trupească, ci numai s-o canalizeze şi s-o păstreze în anumite limite rezonabile, spre a ajuta puterilor spirituale de a se redresa şi de a lua iniţiativa.
Evident, practicare ascezei cerută credincioşilor de către Biserica şi-a pus amprentă şi asupra iconografiei, care a prins în linii şi culori acele chipuri, avnd o biologie scăzută, interiorizata, modelată prin post şi rugăciune.
Dar chipurile demateriali8zate aporoape ale sfinţilor din icoane pot fi explicate şi altfel.
După învăţătura Bisericii prin Botez se şterge păcatul staramosesc, nu însă şi înclinarea spre păcat. Înclinarea aceasta e de ordin spiritual, dar nu în mică măsură ea e potenţata de impulsuri pornind din sfera instinctuală a firii. Faptul a determinat Biserica să prescrie şi unele măsuri menite să limiteze forţa, nu rareori tiranica, a animalităţii din firea păstoriţilor.
Între aceste măsuri intră postul şi înfrânarea, care uneori au fost împinse până la treapta unei aspre mortificări a trupului.
Practicarea ascezei a dus pe plan iconografic la acea austeră dematerial; izata, transfigurata înfăţişare a sfinţilor ortodocşi. E limpede deci că fără luarea în considerare a învăţăturii despre păcat şi mântuire, despre eforturile în vederea eliminării pervertirii şi pentru instaurarea induhovnoicirii, nu poate fi înţeleasă înfăţişarea schematică, dematerializata aproape a sfinţilor din zugrăvirea orodoxa.
Cât priveşte lipsa perspectivei spaţiale în icoane, acesta îşi are şi ea explicaţia tot în învăţătura despre mântuire.
E cunocut că, din punct de vedere ortodox, mântuirea nu se poate realiza prin nimic din ceea ce aparţine lumii acesteia ci numai prin comuniunea cu Dumnezeu. Care comuniune nu se poate înfăptui decât din iniţiativă şi cu ajutorul masiv al lui Dumezeu.
Cunoscând lucrurile acestea ne putem da seama de ce în zugrăviturile sfinte, în icoane, lipseşte perspectiva spaţială
Dar şi istoria nebisericeasca preotul o poate utiliza material pentru predică. Astfel, privită sub un unghi creştin, istoria nebisericeasca poate oferi predicatorului destule temeiuri menite să sprijine învăţătura că Dumnezeu cuprinde în activitatea Sa proniatoare nu numai pe credincioşi, dar şi pe toţi ceilalţi oameni.
Istoria nebisericeasca atestă şi ea învăţătura că Dumnezeu sprijină popoarele în aspiraţiile lor legitime, şi le lăsa să se prăbuşească atunci când se arata potrivnice legile fundamentale ale vieţii.


Izvorul social. Două sunt motivele care justifică promovarea vieţii sociale la rang de izvor al predicii.
Primul constă în faptul că, precum ceilalţi oameni, aşa şi credincioşii nu sunt euri închise în ele însele, ci euri cuprinse în largul şi complicatul context al vieţii celorlalţi, al vieţii sociale. Aceasta înseamnă că un credincios nu e om întreg decât când îşi recunoaşte calitatea de membru al societăţii şi-şi trăieşte viaţa în strânsă legătură cu viaţa celorlalţi.
Dacă lucrurile stau aşa, urmărea e că credincioşii nu se pot mântui izolându-se de societate, ci numai în cadrul şi împreună cu ea. Credincioşii nu se pot mântui luptând numai împotriva păcatelor proprii, ci luptând neapărat şi împotriva păcatelor sociale: împotriva nedreptăţilor, egoismului, a discriminărilor etnice şi rasiale pe de o parte, iar pe de altă penrtu instaurarea unor noi structuri şi condiţii de viaţă.
Un mediu ostil principiilor etnice împiedica pătrunderea harului în dimensiunea socială a firii credincioşilor primejduindu-le astfel mântuirea. Încât chiar din punctul de vedere al mântuirii păstoriţilor preotul e dator să trateze în predicile sale şi teme sociale.
Al doilea motiv care-l obliga pe preot să ia în considerare şi viaţa socială este iubirea faţă de semeni.
Ţine de natură iubitrii să interzică izoalrea, să trimită către ceilalţi, să oblige a intra în comuniune cu ei, a o păstra şi întări.
O altă trăsătură a iubirii constă în faptul că nu îngăduie niciodată învoirea cu neîmplinirile, lipsurile, suferinţele nedrepte, ci incita la acţiuni menite să ducă la transformări şi înnoiri corespunzând cât mai bine imaginei pe care subiectul iubitor şi-o face despre cei iubiţi.
De aici obligaţiile pe care preotul le are de a predică şi pe teme sociale, de a prezenta păstoriţilor cerinţele urgente ale vieţii comunitare cu îndemnul ca, în temeiul iubirii cu care sund datori faţă de oameni, să participe activ la eforturile comune în vederea transformării şi înnoirii viettii obşteşti.

Izvorul pastoral. Activitatea pastorala poate fi de asemenea de mare folos preotului predicator. Contactul personal şi des cu credincioşii, observaţia metyodica a comportamentului lor, scaunul mărturisirii, îi pot furniza predicatorului dată preţioase cu privire la strealor religios-morala, la necazurile şi bucuriile, la primejdiile şi dramele lor ascunse.

E necesar ca preotul să dispună de mult zel şi cu multă dragoste în cunosterea inimii parohieniulor, deoarece nu arareori viaţa lor externă nu corespunde întru totul cu viaţa lor internă. Nu arareori sub aparenţa care nu impresionează prin nimic deosebit, se ascund îndoieli, frământări şi lupte grele între conştiinţa şi instincte, între înclinările bune şi rele, între chemările spre înalt şi tentaţiile telurice.
Cunoaşterea de către preot a aspectului intern al vieţii credincioşilor îi ajută să alcătuiască predici adecvate şi cu un sporit grad de eficientă.
Propovăduirea rotnica e condiţionată şi de cât mai bogată experienţa pastorală. De aceea încă o dată, cât mai strâns contact cu păstoriţii, cât mai amplă participare la noua lor viaţă particulară şi socială. Cât mai des apel la ascaunul mărturisirii şi, evident, la rugăciune.


Izvorul cultural. Cultura intră în sfera datoriilor faţă de noi înşine.
Teologia morală tratează, se ştie, într-un capitol aparte despre datoria de a ne cultiva inteligența, sensibilitatea, voinţa, toate puterile sufleteşti, inclusiv trupul în scopul de a face din acesta un bun instrument de muncă.
Dataria cultivării nu e ceva impus mecanic firii noastre, ci este ceva cerut chiar de această fire care năzuie prin ea însăşi spre împlinire, dezvoltare, perfecţiune.
Dacă lucrurile stau aşa, urmează ca niciun credincios nu este om deplin dacă nu se străduieşte ca pe lângă cultura religioasă să-şi agonisească şi o cât mai bogată şi variată cultura umană.
Asimilarea culturii umane de către credincioşi e în prpopriul lor interes.
Mai întâi, ca oameni. E limpede că un credincios cultivat va şti să-şi organizeze mai bine viaţa, va şti să-şi rânduiască mai cu bune rezultate treburile gospodăreşti, îşi va creşte mai bine copiii. De asemenea vă înţelege mai bine rostul datoriilor obşteşti şi le va împlini cu mai sporită tragere de inimă, bucuriile lui vor fi mai pline, mai variate, mai adânci. Cel ce posedă cultura îşi va da mai bine seama de necesitatea înnoirilor şi transformărilor pozitive cerute de vremurile în schimbare, şi nu numai că le va aproba, dar se va şi angaja în mişcările menite să le întărească şi să le promoveze în tot ce au ele corespunzător demnităţii umane.
În al doilea rând cultură e necesară parohienilor pentru afirmarea mai plenara a calităţii lor de credincioşi.
Intradevar, credincioşii părtaşi la cultura pot înţelege mai bine învăţătură ce li se transmite din amvon, o pot cuprinde mai adânc şi o pot valorifica mai din plin în viaţa lor practică. Cultura îmbogăţeşte fondul perceptiv al parohienilor, sporindu-le astfel posibilităţile de asimilare a mesajului evanghelic şi deci, de inarticulare a lui în circuitul vieţii.
În al treilea rând cultura îi pune pe credincioşi în situaţia de a sluji în chip mai eficient societăţii, mersul înainte al societăţii.
E cunoscut că principala misiune a credincioşilor e mântuirea având ca sfera de mărturisire concretă slujirea semenilor, sprijinirea lor în eforturile lor de mai bine, în aspiraţiile lor spre înalt. E sigur însă că într-un fel va fi slujirea societăţii de către credincioşii părtaşi la cultura şi în alt fel de către ceistraini de cultură.
Fără îndoială, chiar şi ultimul dintre credincioşi poate aduce importante servicii semenilor, de pildă prin rugăciuni, prin exemple de cumpătare, puritate, smerenie, lapedare de sine, iubire dezinteresată. E sigur că exemplul unor asemenea virtuţi constituie un preţios izvor de sănătate morală pentru semeni, pentru oameni, pentru întreaga societate.
Dar vremurile deazi cer o mai directă participare a credincioşilor la eforturile care se fac în vederea progresului, al apropierii şi înfrăţirii oamenilor şi popoarelor.
E evident însă că nu poate fi vorba de vreun aport direct al credincioşilor la progresul cultural al societăţii, dacă ei insis nu sunt şi oameni de cultură.
Şi tot aşa de evident e că fără cultură enoriaşii nu-şi pot aduce un aport mai important nici în mişcarea menită a forma conştiinţa de toţi, indiferent de apartenenţa religioasă, naţiune sau rasă, aparţinând uneia şi aceleiaşi familii umane.
Iată câteva temeiuri menite să îndreptăţească să oblige pe preot ca în predicile sale să ţină cont şi de valorile umane, şi să-i determine pe credincioşi a şi le însuşi cu multă tragere de inimă.
15. Izvorul economic

Ca religie şi anume ca religia prin execelență, creştinismul pune în centrul eforturilor sale preoblema mântuirii sufletului: “Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Matei 18, 11).

În direcţia aceasta a mântuiri sufletului îi îndrumă Iisus şi pe ucenicii Săi: “căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toatre acestea vi se vor adăuga vouă”. Cuvintele exprima învăţătura că pentru omul credincios, dezlegarea deplin satisfăcătoare a problemelor vieţii e condiţionată în primul rând de trezirea şi regenerarea puterilor lui sufleteşti pentru comuniunea cu Dumnezeu.
Aşadar, în centrul creştinismului este problema mântuiri sufletului. Cu toate acestea ar fi greşit să se creadă că Evanghelia nu ar avea niciun fel de tangențe şi preocupări pentru condiţiile materiale ale vieţii. Dimpotrivă, creştinismul vrea să mântuiască sufletul, dar nu prin separarea lui de trup, ci împreună cu trupul. Adică vrea să mântuiască omul în totalitatea lui, pentru motivul că omul a căzut nu numai cu sufletul, dar şi cu trupul.
Şi atunci, dacă creştinismul voieşte mantuireas omului întreg e limpede că el trebuie să conteze cu existenţa în carne şi oase, cu viaţa materială a acestuia.
Ca să-l mântuieşti pe om e necesar ca mai întâi el să existe, iar ca să existe trebuie să mănânce, să se îmbrace, să aibă asigurat un adăpost. Adică să aibă la îndemână bunuri materiale. Încât, voind mântuirea oamenilor, creştinismul trebuie să voiască şi bunurile economice, fără de care existenta subiecţilor de mântuit e de neconceput.
Fără bunuri materiale oamenii nu pot exista şi fără oameni creştinismul nu are nici un sens.
Se poate spune deci că prin intermediul vieţi fizice a oamenilor creştinismul e condiţionat în activitatea sa şi de economie, de bunurile materiale.
Dar omul nu poate trăi în izolare. El e membrul unei familiii, al unei asociaţii organizate, al unei Biserici.
E greu de conceput însă existenţa vreunei societăţi, a vreunei comunităţi organizate fără un suport economic.
Nu se poate întemeia, de pildă, o familie cu şanse de durată fără ca respectivii soţi să aibă asigurate locuri de muncă pentru a-şi câştiga cele necesare existenţei. De asemenea, nu e posibilă existenţa unei societăţi fără mijloace economice. Multiplele ei funcţii: administrative, politice, culturale, etc., reclama mari cheltuieli şi mari cantităţi de bunuri materiale. Experienţa ne arată că progresul unei societăţi e în strânsă legătură cu producţia ei economică.
Să observăm că şi Biserica e avizată la bunuri materiale. Ca orice organism social, Biserica are şi ea nevoie de cadre anume pregătite, de o administraţie, de instituţii proprii, care reclama considerabile mijloace materiale.
Putem spune deci, că recunoscând principiul vieţii sociale şi organizându-se însuşi ca Biserică, creştinismul recunoaşte prin înşişi acest fapt necesitatea bunurilor economice şi, în consecinta, necesitatea unei activităţi economice.
Întrebarea e acum următoarea: dacă creştinismul contează cu ordinea materială a vieţii, ce învăţătura pune el la îndemână credincioşilor în legătură cu bunurile economice?
Să observăm că nici în această privinţă creştinismul nu ne dă o învăţătură directă. El ne pune la îndemână numai unele linii de orientare generalka, unele indicaţii călăuzitoare în atitudinea ce trebuie să luăm fata de bunurile materiale, faţă de ordinea economică.
O primă indicaţie se referă la originea ordinii economice, la situaţia ei în cadrul creaţiei. Potrivit acestei indicaţii, ordinea economică e fundata în însăşi voinţa creatoare a lui Dumnezeu.
Creând adică Dumnezeu pe om cu o natură psiho-fizica, a sădit în el şi trebuinţe materiale pentru a căror satisfacere se cere împlinită şi o activitate producătoare de bunuri materiale. Trebuinţele de hrană, îmbrăcăminte, adăpost, omul nu şi le putea satisface precum animalele, adică numai prin ceea ce-i oferea natură, ci, determinat de natură să raţională şi socială, el a iniţiat şi organizat o viaţă economică.
Prin intermediul vieţii fizice, al instinctului conservării pus de la creaţie la temelia vieţii omeneşti, ordinea economică ni se înfăţişează ca un lucru voit, poruncit de Dumnezeu.
Dar nici misiunea de a se dezvolta şi de a deveni stăpân al universului omul nu şi-ar putut-o îndeplini fără desfăşurarea unei intense activităţi economice.
Porunca dată de la început omului de a se înmulţi şi de a deveni stăpân al pământului (Fac. 1, 28), cuprinde în sine şi porunca de a produce bunuri materiale fără de care nu e de conceput viaţă omenească în genere şi cu atât mai puţin viaţa omenească în continuă dezvoltare şi îmbunătăţire.
Realizarea omului ca stăpân al firii e condiţionată şi de muncă economică, de perfecţionarea continuă a uneltelor sale de muncă. A ştiinţei şi tehnicii de producţie.
Să observăm însă că, chiar şi trebuinţele spirituale cele mai înalte, trebuinţele religios-morale, sunt condiţionate în dezvoltarea lor de bunurile economice.
Nu te poţi dezvolta şi nu te poţi afirma ca personalitate religios-morală fără să ai mijloace materiale suficiente. Cât de inevitabile, cât de necesare, sunt bunurile materiale se vede şi de acolo că, chiar şi cei ce se dedica ascezei celei mai aspre şi vieţii contemplative, pustnicii, de pildă, chiar şi aceştia sunt agvizati la bunuri materiale. Dacă nu vrea să piară, ascetul trebuie să producă ceva, sau să rămână dependent de economia altora.
Aceasta inevitabilitate şi inseparabilitate a economiei chiar şi năzuinţele cele mai înalte ale omului ne obligă să recunoaştem că economia este o ordine creaţionala.
Fundamentata în voinţa lui Dumnezeu, ordinea economică, bunurile materiale nu pot fi negate, desconsiderate din punctul de vedere al concepţiei creştine. Orice direcţie ostilă faţă de bunurile materiale şi muncă necesară producerii lor e categorie necreştină şi deci cu totul reprobabila.
A doua directiva creştină în materie de bunuri economice se referă la rostul lor în viaţă omenească.
Din punct de vedere creştin, rostul bunurilor materiale nu este şi nu poate fi altul decât acela de a sluji vieţii omeneşti, omului şi societăţii. Directiva acum amintită e cuprinsă în învăţătura despre creaţie.
Dacă Dumnexeu l-a creat pe om, apoi această înseamnă că El, Creatorul, a voit ca zidirea Sa să nu se năruie imediat în moarte, ci să existe. Şi anume, să existe nu ca animalele, ci într-un mod potrivit naturii sale specifice, omeneşti. Viaţa omenesca nu e însă de conceput fără bunuri materiale, fără economie.
Economia, bunurile materiale, nu sunt scopuri în sine. Ele sunt mijloace invederea unei scop de dincolo de ele şi care constă în conservarea şi dezvoltarea vieţii omeneşti în toate posibilităţile de înălţare, perfecţionare, desăvârşire. Economia a fost creată nu ca să stăpânească, ci să slujească. Şi anume să slujească nu cupidităţii, ci vieţii şi năzuinţelor spre desăvârşire.
Caracterul acesta de mijloace al bunurilor materiale, Mântuitorul îl releva adesea în cuvântările Sale. “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Adică, în calitatea lui de fiinţă cu o dublă dimensiune, sufletească şi trupească, omul e avizat la pâine pentru trup, dar totodată e avizat şi la hrana spirituală transmisă prin cuvântul lui Dumnezeu. A purta grijă numai de existenţa corporală înseamnă atingerea gravă a celeilelte dimensiuni, cea spirituală, atingere concretizată în închircire şi excludere de la plenitudine, de la desăvârşire, de la fericirea deplină. Domnul ne îndeamnă să ne rugăm şi pentru pâinea fizică, dar şi pentru cea spirituală” pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi”. Pâinea, adică tot ceea ce ne e necesar pentru existenţa noastră ca fiinţe înzestrate atât cu trup, cât şi cu spirit.
Aceeaşi idee e exprimată şi în cuvintele prin care ni se aprage în mod direct atenţia de a nu ne fixa ca scop al vieţii acumularea de bunuri materiale şi averi. “Nu vă adunaţi comori pe pământ” (Mt. 6, 16), care sunt pieritoare, “moliile şi rugina la strica”, adică au o valoare relativă şi care, din această cauză, nu pot da satisfacţie deplină întregii noastre fiinţe.
Din caracterul acesta de valori, mijloace ale bunurilor economice rezulta pe de o parte că ele nu pot pretinde în mod justificat dreptul de a domina viaţa omului fie ca individ, fie ca societate; pe de alta, că economia nu trebuie folosită în vederea profitului individual, nu trebuie folosită în vederea exploatării semenilor. ’
Din punct de vedere creştin economia este în slujba omului, nu invers.
Anume, economia trebuie să fie în slujba întregii colectivităţi, a tuturoro oamenilor, nu numai a unora. Căci toţi oamenii sunt în mod egal fii ai lui Dumnezeu care a zis către toţi: “creşteţi şi stăpâniţi…”.
A treia directiva creştină privind bunurile meterialer se referă la subiectulk creator al acestor bunuri.
Din punctul de vedere al concepţiei creştine producţia de bunuri materiale nu e numai o chestiune individuală, dar şi una socială.
Directiva rezultă din teza potrivit căreia Dumnezeu l-a creat pe om nu numai ca fiinţă individuală, dar şi ca fiinţă comunitară. Calitatea lor de fiinţe menite prin însuşi faptul creaţiei să trăiască în societate, îi obliga pe oameni să-şi producă în colaborare bunurile de care au nevoie.
Un impuls puternic în direcţia muncii economice în comun îl dă faptul că oamenii vin pe lume înzestraţi cu daruri diferite. Unul vine dotat cu cinci talanţi, altul cu doi, un al treile a cu unul. Diversitatea de aptitudini îi obliga pe oameni să voiască a se recunoaşte avizaţi unii la alţii, la frăţească înţelegere şi colaborare.
Dar şi iubirea faţă de semeni te obligă la respect şi răspundere faţă de ceilalţi, iar respectul şi respunderea faţă de ceilalţi, înţelese şi aplicate creştineşte, duc la colaborarea cu ceilalţi şi în doneniul producţiei de bunuri economice.
Iubirea creştină te obligă să nu accepţi şi să nu îngădui ca vreunul din semenii tăi apţi pentru muncă, să fie degradat din treaptă de impreuna-lucrator demn în cadrul societăţii, la aceea de fiinţă avizată la mila altora.
Din această directivă pot fi trase următoarele concluzii:
a) Dacă producţia de bunuri materiale este o producţie prin colaborare, prin munca în comun, atunci urmează că dreptul la asemenea bunuri e limitat de dreptul celorlalţi de a avea partea lor de bunuri. Dacă la producerea de bunuri economice participa toţi membrii comunităţii, apoi toţi aceşti membri au dreptul să beneficieze de ele.
b) A doua concluzie. Individualismul economic e neîntemeiat şi primejdios ca unul care tăgăduieşte spiritul comunitar, valoarea comunităţii acceptând-o doar ca mijloc pentru satisfacerea intereselor egoiste.
Individualismul bazat pe hipertrofia anarhica a individului, pe îngâmfare şi egoism, constituie unul din aspectele fundamentale ale regimelor defuncte.
Creştinismul ortodox e categoric împotriva individualismului economic bazat pe exploatare şi profit, militând pentru organizarea vieţii pe baza înţelegerii şi cooperării frăteşti între oameni şi popoare.
În sfârşit, a patra directiva se referă la calea de dobândire şi la repartiţia bunurilor economice.
Ca ordine voită de Dumnezeu, economia e o ordine de slujire a Lui, şi în consecinţă, orice om, în calitatea sa de fiinţă creată, e obligat să-i slujească lui Dumnezeu şi în acest domeniu al economiei, muncind personal, nu prin interpuşi, pentru producerea bunurilor necesare vieţii omeneşti.
Aşadar, participarea personală la muncă este calea dobândirii bunurilor materiale.
Cât despre criteriul repartiţiei, învăţătura creştină ne indică lămurit că n-are dreptul să primească bunuri materiale, decât cel ce munceşte: “cine nu munceşte, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10). Cuvintele marelui Apostol vor să spună că numai cel ce se angajează cu toate puterile sale în muncă, numai cel ce munceşte conştiincios şi nu încearcă a se sustrage de la îndatoririle muncii în cadrul societăţii, are dreptul la pâine, la existenţă.
Punând la baza dreptului de viaţă munca personală în colaborare cu ceilalţi, creştinismul ortodox interzice câştigul pe alte căi, viaţa de lux, existenta parazitară. Cel ce-şi însuşeşte pe o cale sau alta bunuri materiale fără să desfăşoare el însuşi o muncă productivă, este un parazit social, anulându-şi singur dreptul la existenţă.
Cele de mai sus sunt suficiente pentru a obliga pe preot ca în activitatea sa predicatoruiala să ia în considerare şi sectorul economic al vieţii păstoriţilor.
IV. SCOPUL PREDICII
16. Transmiterea adevărului de credinţă

E cunoscut că propovăduirea intra în sfera activităţii profetice a Bisericii, adică a acelei activităţi prin care se transmite credincioşilor dumnezeiescul tezaur al adevărului de credinţă şi viaţa.

Necesitatea mijlocirii adevărului descoperit este evidentă.
Prin propovăduirea învăţăturii se aprinde în sufletul ascultătorilor credinţa “credinţa vine din predica auzită”, ne spune Sf. Ap. Pavel în Rom. 10, 17.
Predica dă conţinut precis credinţei, o întăreşte şi o menţine mereu vie.
Pentru dobândirea mântuirii ascultătorii sunt obligaţi să nu aştepte pasivi, ci să fie dinamici, cu iniţiativa, să lucreze în vederea ei. Predica le vine în ajutor şi în această privinţă, arătându-le nu numai ce trebuie să creadă, dar şi ce trebuie să facă.
Se cuvine apoi să luăm în seamă şi faptul că adevărurile de credinţă sunt dată în custodia nu numai a unei categorii de credincioşi, clerici şi mireni. Ceea ce înseamnă că nu numai unii, cum ar fi de pildă membrii clerului, ci toţi credincioşii sunt datori să cunoască tezaurul învăţăturilor descoperite pentru a-şi putea asuma partea de răspundere în ce priveşte păstrarea şi mărturisirea lor neştirbită. Or, principala cale prin care păstoriţii pot ajunge la cunoaşterea, la asimilarea adevărurilor de credinţă este propovăduirea.
Transmiterea adevărului de credinţă mai e necesar şi pentru motivul că unii păstoriţi nefiind îndeajuns de lămuriţi asupra învăţăturilor ortodoxe, sunt expuşi să cadă pradă propogandei curentelor religioase anarhice, devenind astfel primejdioşi nu numai Bisericii, dar şi Patriei.
Numai o temeinică lămurire a lor din partea factorilor competenţi îi poate pune în condiţia de a putea face dinstincție între adevăr şi neadevăr, între corect şi fals, în materie de credinţă. Numai o propovăduire temeinică, sistematică, perseverentă îi poate imuniza faţă de tentativele prozelitare ale curentelor amintite.
Să se observe că mijlocirea adevărului de credinţă mai e impusă şi de necesitatea de a arăta credincioşilor că învăţătura descoperită nu numai că nu e potrivnică, dar dimpotrivă e conformă cu firea umană. Credincioşii trebuie să fie pe deplin lămuriţi asupra faptului că Iisus Hristos a venit în lume tocmai pentru a restaura firea umană, pentru a elimina alienarea ei prin păcat şi a o reintegra astfel pe făgaşul normalităţii.
Pentru mijlocirea adevărului de credinţă avem mai întâi expunerea şi explicaţia. Expunerea este desfăşurarea învăţăturii în spiritul tradiţiei, dar şi cu luarea în seamă a împrejurărilor noi de viaţă ale credincioşilor.
Expunerea să fie clară şi temeinică. O expunere improvizată lăsa impresia superficialităţii şi, ceea ce e şi mai rău, a lipsei de respect a preotului faţă de dumnezeiasca învăţătură, pe de o parte, iar pe de alta, a lipsei de răspundere faţă de mântuirea credincioşilor.
O expunere lipsită de claritate şi plină de abstracţii, de expresii greoaie, va curge pe lângă sufletul credincioşilor fără să lase urme, fără să ducă la niciun rezultat.
Expunerea merge mână-n mână cu explicarea. Prin expunere se urmăreşte punerea ascultătorilor în situaţia de a cunoaşte bine adevărul de credinţă şi de a şi-l asimila ca pe o forţă transformatoare, înnoitoare. E limpede însă că nimeni nu poate primi o învăţătură fără să o înţeleagă. Şi tot aşa de limpede e că pentru a fi înţeleasă, învăţătura se cuvine să fie şi explicată.
Desigur, nu e exclus ca o învăţătură să răzbată în sufletul cuiva şi fără să o înţeleagă. Adică nu e exclus ca învăţătura de credinţă să fie memorizată mecanic. În cazul acesta însă, ea va rămâne acolo, în sufletul credinciosului, ca un corp străin, fără aderențe la viaţa lui şi de aceea, menită ca, mai devreme sau mai târziu, să fie eliminate ca o povară.
Explicarea vrea să prevină aceste neajunsuri, ajutând învăţăturii să nu rămână la periferia vieţii spirituale a credincioşilor, ci să răzbată în adancuul ei pentru a o lumina, regenera şi intensifică.
În fond, a explica o învăţătură de credinţă înseamnă a-i arăta mai clar cu putinţă, cuprinsul, trăsăturile caracteristice, originea dumnezeiască şi necesitatea ei pentru mântuire, pentru viaţa plenitudinară a credincioşilor.
În efectuarea explicării se cuvine să fie luate în seamă următoarele reguli:
- explicarea să nu fie prea complicată, să nu ceară un effort prea mare din partea credincioşilor.
- explicarea să nu releve decât trăsături esenţiale ale învăţăturii, iar aspectele neconstitutive să fie lăsate la o parte.
- în efectuarea explicării predicatorul să ţină seama de fondul aperceptiv al credincioşilor. Cu cât învăţătura cea nouă vă găsi mai multe puncte de contact în cunoştinţele preexistente în sufletul ascultătorilor, cu atât învăţătura respectivă va prinde rădăcini mai adânci şi-şi va asigura o vitalitate mai puternică şi o eficienţă mai mare.
Totodată cunoaşterea fondului aperceptiv al ascultătorilor îl poate ajuta pe preot în luarea hotărârii privind extensia şi nuanţarea explicării. Ascul; tatorii cu cunoştinţe mai multe şi mai bine asimilate permit o exlicare mai bogată şi mai nuanţata, şi invars, credincioşii cu cunoştinţe puţine şi vagi impun o explicare mai restrânsă.
Exlicarea să nu se facă în mod scolastic, rece, distant, ci cu participarea vorbitorului, cu participarea lui vie, caldă, însufleţită. Se ştie că preotul predicator urmăreşte cava mai muld decât un dascăl prin lecţia lui. Dacă dascălul se poate mulţumi la urma urmelor, numai cu înţelegerea şi cu primirea de către elevi a cunoştinţelor transmise de el prin lecţie, preotul urmăreşte cava mai mult: anume el vrea ca învăţătura predicată să nu rămână în sfera exclusiv mintală a credincioşilor ci să răzbată mai adânc, în inima lor, pentru ca, încălzită de aceasta, să le determine voinţa de a o pune în prectica. Acesta e motivul pentru care preotul e dator să explice învăţătură nu cu răceală, ci cu căldură şi participare efectivă.
Tocmai necesitatea de a-i determina pe credincioşi să nu rămână la simplă înţelegere şi receptare a învăţăturii de credinţă, ci să facă din ea izvor de viaţă nouă, impune preotul predicator ca în lucrul lui cu ascultătorii să stăruie întru a le forma convingerea în sensul că învățătura transmisă prin predică este adevărul dumnezeiesc curat. Fără o convingere fermă a adevărurilor invatatirii pransmise credincioşii nu vor acţiona în direcţia punerii ei în practică sau vor acţiona la un nival scăzut şi fără continuitate.
Formarea convingerii la ascultători e cu atât mai necesară cu cât învăţăturile descoperite, deşi conforme cu partea bună a firii noastre, nu sunt totuşi uşor de împlinit. Experienţa arată că practicarea lor cere eforturi susţinute şi chiar sacrificii nu dintre cele mai uşoare. Ne putem da seama, de pildă, ce s-ar alege din învăţătura iubirii de vrăjmaşi dacă n-am fi convinşi de profundul ei adevăr, care constă în divină putere a iubirii creştine de a converti chiar şi pe cel mai înrăit adversar personal în subiect activ al iubirii de oameni.
Să observăm că formarea la credincioşi a convingerii despre adevărul învăţăturii de credinţă mai e cerută şi de împrejurarea că uneori păstoriţii sunt puşi în situaţia de a da seama de temeiurile poziţiei lor de uramaritori ai lui Hristos. “Fiţi gata să răspundeţi oricui va cere socoteală despre nădejdea voastră” (I Petru 3, 15). E greu însă ca un credincios să-şi justifice poziţia în care se afla fără să fie adânc convins despre adevărul învăţăturilor descoperite.
Pentru a-i convinge pe păstoriţi de adevărul celor preopovaduite preotul se va folosi de dovezi.
A dovedi un adevăr inseaman a elimina orice îndoială şi a aface de prisos orice întrebare asupra lui. Încât se poate spune că cea mai bună dovadă a adevărului transmis o constituie expunerea şi explicarea temeinică şi bine prezentată. Cu cât explicăm mai bine învăţătură ce ne-am propus s-o transmitea credincioşilor cu atât devin mai superficiale dovezile propriu-zise.
Dacă totuşi folosim dovezi, e necesar să ştim de unde le luăm, ce calităţi să conţină, şi cum să le prezentăm.
Dovezile pot fi luate din raţiune, din experienţă şi din autoritate.
Dovezile raţionale îşi au îndreptăţirea în faptul că învăţătura dumnezeiască se adresează minţii credincioşilor ca unei puteri prin care ea se inarticuleaza în substanţă vieţii umane. Învăţătura descoperită nu desfiinţează puteriule raţionale ale credincioşilor ci le presupune, se reazămă de ele şi le dezvolta.
Folosirea dovezilor raţionale e cerută şi de faptul că unii credincioşi sunt mai sensibili la argumente de ordin raţional, dexcat la cele din autoritate. După cum e cunoscut şi printre credincioşi există o diferenţiere după tipuri psihologice: unii sunt celebrali, alţii afectivi, alţii voluntarişti. Cei celebrali sunt incliunati să perceapă, să asimileze învăţătură de credinţă, mai ales prin intermediul puterilor celebrale, mentale. Pentru asemenea credincioşi e neapărat trebuitor să se facă uz în argumentare şi de dovezi raţionale.
De altfel şi Sfânta Scriptură însăşi face uneori uz de asemenea dovezi. De pildă, după ce, în urma căinţei lor, Dumnezeu ia cruţat de pedeapsă pe niniviteni, proorocul Iona a fost cuprins de mare supărare. Şi retrăgându-se profetul într-un loc dogorit de soare, Domnul a făcut să-i crească un vrej care-i ţinea de umbră. Într-o noapte însă vrejul a fost distrus de un vierme, şi s-a uscat. La răsăritul soarelui a pornit un vânt dogoritor care ardea capul lui Iona, încât acesta şi-a rugat moartea. Atunci Domnul zise: “Tu te-ai întristat pentru un vrej pentru ncare nu te-ai trudit şi nici nu l-ai crescut…dar Eu cum să nu mă îndur de cetatea cea mare a Ninivei, cu mai mult de o sută douăzeci de miii de oameni, care nu ştiu care dreapta sau stânga, şi dobitoace fără de număr…” (Iona 4, 10-11). Aici interesul şi grija lui Dumnezeu faţă de oameni e dovedită de grijă şi interesul pe care noi îl arătăm lucrurilor de care avem nevoie.
Un alt exemplu. Învăţătura despre activitatea proniatoare a lui Dumnezeu e adeverita de argumentul “au nu este viaţa mai mult decât hrană şi trupul, de cât îmbrăcămintea? ”. Aici Mântuitorul vrea să spună că dacă Dumnezeu ne-a dat lucruri de preţ cum sunt viaţa şi trupul, cu siguranţă va avea grijă să dobândim şi ce e în subordinea celor dintâi, adică hrană şi îmbrăcămintea.
Altădată, pentru a dovedi perenitatea valorilor duhovniceşti, Domunul spune: “nu va adnaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică” (Matei 6, 19-20). Dezaprobând tendinţa unor credincioşi de a tezauriza bunuri materiale care după cum oricine poate constata, sunt perisabile prin însăşi natura lor, Domnul dă îndemnul ca această tendinţă spre acumulare să fie orientată spre cele spirituale, sustrase condiţiei caducităţii.
Dovezile din experieita sunt fapte trăite care pot confirma sau infirma învăţătura transmisă prin predică.
Forţa lor constă din aceea că ele aduc în fața credincioşilor rezultatele concrete ale practicării învăţăturii ce li se propune. În faţa unei învăţături care, prin aplicare consecvenţă în viaţă, şi-a dobândit adevărul şi puterea ei înnoitoare, cu greu s-ar mai putea formula obiecţii şi opune rezistenţă.
Dovezile despre care vorbim pot fi luate din experienţă proprie, din experienţa parohienilor, a Bisericii, din experienţa general umană.
Experienţă proprie îl poate ajuta pe preot să vădească adevărul învăţăturilor descoperite, prin aceea că el pune în fata ascultătorilor transformările şi înnoirile operate de aceste învăţături în însăşi viaţa sa.
Viaţa preotului trebuie să fie rezultatul practicării perseverente a învăţăturilor divine, trebuie să fie cartea vie din care credincioşii să poată cunoaşte că numai pentru că e adevărat, mesajul evanghelic poate duce la o viaţă înnobilată şi trăită în spirit de abnegaţie cum e viaţa conducătorului lor spiritual.
La fel, experienţa acumulată în cadrul parohiei de către păstoriţi sau de către unii din ei, în sensul că aplicarea învăţăturilor evanghelice duce la o întărire, la o înălţare, la un echilibru sănătos al vieţii şi invers călcarea sau ignorarea acestor învăţături se soldează cu o tendinţă spre împrăştiere, spre irosire de puteri, spre alunecări preimejdioase, poate constitui pentru predicator dovadă puternică în sprijinul adevărului învăţăturii predicate.
Dar şi experienţa Bisericii constituie un bogat izvor de fapte care pot dovedi adevărul învăţăturii revelate. Misionarism rodnic în împrejurări adesdesa nepreielnice, păstrarea intactă a credinţei drept măritoare, înnoiri preofunde în fiinţă şi comportamentul a zeci şi sute de milioane de oameni în frunte cu ceata sfinţilor, subordonarea tendinţelor instinctuale faţă de legile spiritului, păstrarea în orice fel de împrejurări a încrederii neclintite în biruinţa binelui, iniţiativa şi instituţii de slujire dezinteresată a oamenilor, iată tot atâtea fapte care mărturisesc adevărul dumnezeiesc al învăţăturii descoperite.
De netăgăduit folos sunt şi dovezile luate din experienţa general umană. Multe din întâmplările, faptele, expewruentele istorice pot întări convingerea despre adevărul unora sau altora din învăţăturile propovăduite. De aceea pot fi folosite sentinţe şi proverbe care, exprimând concentrat experienţe îndelungate, fac puternică impresie asupra ascultătorilor care ori de câte ori îşi amintesc sentinţa sau proverbul utilizat în predica îşi amintesc şi învăţătura asociată cu ele.
La valorificarea dovezilor din experienţa vor fi observate următoarele reguli:
- sa nu fie utilizată experienţa contra căreia pot fi aduse alte experienţe.
- sa nu fie istorisite experienţe care ar putea scandaliza pe ascultători.
- sa nu folosească experienţe pozitive sau negative ale parohiei pentru a formula preziceri pe seama parohienilor. Motivul e uşor de înţeles: s-ar putea ca prezicerea să nu se împlinească şi preotul să se dovedească astfel un profet mincinos.
Dar există şi divezi din autoritate.
E cunoscul că autoritatea e un constituient social al societăţii. Nu există societate fără ordine şi nu există ordine fără ierarhie, adică fără conducători şi conduşi, adică fără autoritate şi fără cei care ascultă de aceasta.
Biserica, întrucât nu e numai instituţie harică, dar şi socială, e şi ea structurată pe principiul autorităţii.
În cadrul Bisericii vorbim despre autoritatea Sf. Scripturi şi Sf. Tradiţii.
Fiind alcătuită sub purtarea de grijă a Duhului Sfânt, Scriptura cuprinde adevărul curat şi purtător al acelei dumnezeieşti puteri capabilă să răscolească şi să transforme adânc sufletele credincioşilor.
De aceea, utilizarea Scripturii ca autoritate menită să chezăşuiască adevărul învăţăturilor propovăduite constituie pentru preot o obligaţie elementară.
Ca dovezi biblice e necesar să fie valorificate texte care să aibă ele însele nevoie de alte dovezi şi lămuriri. De exemplu, pentru a dovedi necesitatea Botezului, e foarte potrivit textul: “de nu se va naşte cineva din apă şi din duh nu va putea intra în Împărăţia Cerurilor” (Ioan 3, 5). Necesitatea sfaturilor zilnice, în direcţia lepădării omului vechi şi îmbrăcării omului nou e mai clar exprimată prin textul: “dacă vrea cineva să vină după Mine, să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi Să-mi urmeze Mie” (Luca 9, 23).
Pentru a dovedi că Dumnezeu cunoaşte adâncul inimii omeneşti e mai potrivit textul: “Dumnezeu nu caută la faţa omului” (Rom. 2, 11), pentru că are nevoie de explicare. Ci e mai corespunzător textul: “dar Tu Doamne al puterilor, judecătorul cel drept, Cel care încerci inimile şi tainele toate le ştii…” (Ier. 11, 20)., întrucât aceasta exprima în mod direct însuşirea lui Dumnezeu de a cunoaşte firea noastră până în adâncurile cele mai ascunse.
Textele citate să fie luate aşa cum sunt ele în Scriptură,, cuvânt cu cuvânt, nu numai după înţeles. Ele, textele, pot fi parafrazate dar având grijă ca aceasta parafrazare saramana mereu în limitele sensului şi spiritului locului citat.
Pentru adeverirea învăţăturii propovaduie poate fi folosită şi autoritatea Sf. Tradiţii.
Sfânta tradiţie e cuprinsă în hotarariel sinoadelor ecumenice, în frunte cu Simbolul de credinţă, în scrierile Sf. Părinţi şi Scriitori şi în slujbele Bisericii (Sf. Liturghii).
Toată această activitate de consemnare a Tradiţiei în simboale, scrieri patristice şi slujbe dumnezeieşti s-a desfăşurat sub purtarea de grijă a Bisericii celei infailibile. De aceea precum Sf. Scriptura aşa şi aceste izvoare se cuvine să fie valorificate în vederea dovedirii originii dumnezeieşti a adevărurilor propovăduite.
Să observăm că prin argumentare pot fi produse şi dovezi din afară autorităţii omeneşti. Cum ar fi de pildă, din lucrările şi mărturisirile acelora care s-au remarcat prin ştiinţă, înţelepciunea şi viaţa lor religios-morala exemplară.
Dintre aceştia menţionăm: teologi, preoţi, dascăli, oameni îmbunătăţiţi.
Folosirea autorilor mireni se poate face cu condiţia ca dovezile scoase din operele lor să consune din punct de vedere al kerigmei creştine.
În ce priveşte ierarhizarea dovezilor e necesar ca acestea să se facă în aşa fel ca cea mai puternică să fie folosită la urmă. Procedeul e cerut de faptul că pe parcursul argumentării unii credincioşi mai pot rămâne cu unele nelămuriri, care, aduse în lumina unei dovezi mai puternice decât altele, pot fi înlăturate definitiv.
Prezentarea dovezilor să nu se facă schematic, fără viaţă, scolastic, ci viu şi atrăgător.
În strânsă legătură cu argumentarea este luarea de atitudine faţă de îndoieli, obiecţii, păreri greşite.
Practic, luarea de atitudine se poate manifesta în chip direct sau indirect.
Luarea de atitudine directă constă în cercetarea şi arătarea netemeiniciei îndoielii, erorii, obiecţiei, iar cea indirectă constă în îndoctrinarea şi educaţia temeinică a credincioşilor în scopul de a-i pune în situaţia să nu alunece în erori, incertitudini, practici nasanatoase, etc.
În luarea de atitudine faţă de abateri precum ceel amintite mai sus, predicatorul va proceda cu toată prudenta, lăsând să se vadă limpede că numai dragostea faţă de adevăr şi de binele credincioşilor îl determină la aceste mijloace.
În lucrarea de mijlocire a adevărului de credinţa e cuprinsă şi aplicarea învăţăturilor propovăduite la viaţa credincioşilor.
În vederea aplicării, preotul e obligat să aibă mereu în conştiinţa situaţia concretă a ascultătorilor, aspiraţiile, slăbiciunile, alunecările, grijile lor, în funcţie de care îşi va orienta expunerea, explicarea şi argumentarea temei alese. Preotul e obligat să arate clar credincioşilor săi că în predica ce li se rosteşte nu e vorba de o învăţătură oarecare teoretică, abstractă, ci e vorba de un adevăr dumnezeiesc care-i priveşte direct pe ei, mântuirea şi fericirea lor, aici şi în lumea de dincolo. Preotul să aducă în conul de lumină al învăţăturii viaţa păstoriţilor pentru ca aceştia să-şi dea cât mai bine seama de ceea ce învăţătura pretinde de la ei şi, deci, de ceea ce au ei de făcut pentru a I se conformă.
17. Mişcarea inimii şi înduplecarea voinţei credincioşilor spre desăvârşirea creştină slujitoare

E cunoscut că adevărurile de credinţă au caracter de totalitate, între altele, în sensul că ele revendică nu numai o dimensiune sau alta a credincioşilor, ci intrega lor fiinţă: mintea, inima şi voinţa.

Explicaţia trebuie căutată în primul rând în faptul că, împreună cu alte mijloace, învăţătura descoperită urmăreşte mântuirea credincioşilor, eliberarea lor din servitutea păcatului. Şi cum subiectul păcatului nu e numai o parte, ci intrega fire a credincioşilor urmează ca şi învăţătura mântuitoare să se adreseze întregii lor fiinţe spirituale.
Despre implementarea învăţăturii evanghelice în mintea credincioşilor s-a vorbit mai sus. Acum urmaeaza să se ia în considerare iniam şi voinţa ascultătorilor.
E necesar ca momentul privind mişcarea inimii să fie plasat după luminarea minţii, şi înainte de înduplecarea voinţei, deoarece câştigarea afectivităţii, a inimii, de partea învăţăturii primită mintal, poate îndupleca mai uşor voinţa să pouna în practică învăţătura respectivă.. Dacă mintea dă lumină, inima dă puterea necesară intrării în acţiune a voinţei în direcţia cerută de învăţătură.
Primul mijloc de care se poate folosi predicatorul pentru mişcarea inimii credincioşilor este propria sa persoană. Calmul, liniştea, stăpânirea de sine, seninătatea, întreaga sa viaţă, precum şi ţinuta să radiind de bunătate şi dragoste, produc o plăcuţă impresie asupra ascultătorilor, le deschid inima, lăsând să răzbată până în adâncul ei ceea ce li se trasmite de al amvon.
Important pentru mişcarea inimii ascultătorilor e şi felul în care cuvântătorul îşi rosteşte predică. O expunere rece, abstractă, nu va avea ecou în sensibilitatea credincioşilor. Dimpotrivă, expunerea caldă, vie, însufleţită, adaptată posibilităţilor de receptare ale enoriaşilor, îi ajută pe aceştia să cuprindă şi afectiv învăţătură ce li se transmite.
Pentru a însufleţi pe credincioşi e necesar ca preotul însuşi să vibreze, să fie mişcat de ceea ce spune, să vorbeacsa patetic.
În folosirea elemntului patetic predicatorul trebuei să se adapteze la propria sa fire. Dacă aparţine tipului celebral, se va folosi mai puţin de expuneri patetice. Pentru un asemenea cuvântător e mai otrivit să influenţeze asupra inimii credincioşilor prin căldura calmă, liniştită a iubirii în care învăluie şi învăţătura propovăduită şi pe ascultători.
Cei ce aparţin tipului sentimentalist pot utiliza elementul patetic, dar şi aceştia sunt obligaţi să păstreze o măsură în ce priveşte răscolirea sentimentelor credincioşilor. Folosirea exagerată a tonului patetic oboseşte pe aceştia şi poate duce chiar la ridicol.
Intonaţia constituie un alt mijloc de influenţare a sensibilităţii celor cărora le e adresată predică. Felul cum rosteşti cuvintele reflectă felul cum le simţi, precum şi modul în care vrei să-l faci pe celelalt să-l simtă. O mică modificare a inflexiunilor vocii este suficientă pentru a schimba înţelesul unui cuvânt sau al unei fraze. După intonaţie, cuvintele “tu eşti” pot să constituie o constatare sau o întrebare, satisfacţia sau liniştea, teama sau mânia, bucuria sau întristarea, întreaga gamă a sentimentelor omeneşti.
În ce priveşte intonaţia preotul să se ghideze în general după procedeul pe care-l folosim în discuţiile cu semenii despre un obiect pe care-l avem la inimă. În asemenea situaţie, împrejurările ne inspiră tonul cel mai convingător şi expresia cea mai potrivită.
De real folos pentru mişcarea inimii păstoriţilor e şi aducerea învăţăturii în cea mai strânsă legătură cu conştiinţa lor. Să le arătăm de pildă, că adevărul ce li se transmite e esenţial atât pentru împlinirea vieţii lor umane, cât şi pentru destinul lor veşnic.
E cunoscut că sentimentele sunt strâns legate de ideile existente în sfera intelectuală. Sentimentele iau fiinţă ca reacţie a conştiinţei faţă de conţinuturile sufleteşti rezultate din restrângerea realităţii în psihicul nostru.
Aplicând aceasta la tema noastră, vom spune că pentru trezirea sentimentelor la ascultători e necesar să se plece de la adevărurile, de la învăţăturile implementate în mintea lor. Astfel, pentru a trezi în ascultători sentimentul respectului faţă de Dumnezeu vom porni de la ideea majestăţii şi puterii Lui absolute; sentimetul încrederii şi al nădejdii în El se poate produce pornind de la învăţătură despre credinciosia lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele făcute: sentimentul iubirii faţă de Dumnezeu poate fi trezit şi dezvoltat prin arătarea multelor binefaceri şi a purtării Lui de grijă faţă de fiecare om, de fiecare creatură, faţă de lumea întreagă.
Sentimentul iubirii faţă de semeni se dezvoltă prin expunerea învăţăturii ca omul e cea mai de valoare față a realităţii, e chipul lui Dumnezeu, e singura fiinţă cu care ne putem asocia în vederea transformării şi înnoirii întregii creaturi. Bucuria pentru virtute o putem dezvolta arătând plenitudinea pe care practicarea ei o poate aduce vieţii. Părerea de rău pentru o faptă urâtă o putem trezi arătând urmările rele, ravagiile pe care o asemenea faptă le operează în fiinţa făptuitorului, pe de o parte, iar pe de alta, relevând ce însuşiri valoroase au fost înfrânte prin săvârşirea acelei fapte urâte.
Aversiunea faţa de păcat se poate dezvolta punând în lumina opoziţia lui faţă de voinţa lui Dumnezeu, faţă de conmuniunea cu El şi cu semenii, precum şi închiderea într-un egoism antiuman şi antisocial.
Fără îndoială e de mare importanţă ca ascultătorii să cunoască învăţătura de credinţă, să se convingă de adevărul ei, s-o cuprindă efectiv şi afectiv.
Dar pentru dobândirea mântuirii nu-i suficient să cunoşti adevărul de credinţă şi să te însufleţeşti pentru el. Ci mai e necesar ca acest adevăr să fie pus în practică, să fie integrat ca izvor de inspiraţie şi ca forţa nouă în circuitul vieţii cotidiene a credincioşilor. În alţi termeni, pentru a dobândi mântuirea nu-i destul să te încrezi şi să te însufleţeşti pentru credinţă, ci mai e necesar să-ţi adaptezi şi voinţa în aşa fel ca ea să acţioneze cu consecventa la nvelul cerinţelor învăţăturii propovăduite.
De aici obligaţia pentru preot ca el să nu-şi limiteze lucrul propovăduirii numai la lumânarea minţii şi mişcarea inimii ascultătorilor, ci ei să se concentreze şi asupra determinării voinţei lor de a pune în practică învăţătură ce li se transmite.
Pentru înduplecarea voinţei ascultătorilor preotul are la îndemână o serie de mijloace.
Unul dintre acestea e însăşi desfăşurarea şi explicarea obiectului predicii. O expunere clară, temeinică, însufleţită, convingătoare poate influenţa şi asupra voinţei ascultatorilo, după cum o tratare ternă, rece, fără culoare, nestrăbătuta de fiorul niciunui sentiment, poate lăsa indiferenţi, pasivi, închişi pe credincioşi.
Un ajutor important pentru a-i determi8na pe ascultători să pună în practică adevărul ce li se transmite, îl poate oferi folosirea motivelor.
Motivele sunt judecaţi care, trecute prin sensibilitatea cuvântătorului şi a ascultătorilor deopotrivă, îi poate determina pe aceştia din urmă să săvârşească ce se pretinde de la ei.
Principalul motiv, în uzul omiletic, este iubirea, iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de sine şi faţă de semeni.
Dumnezeu este iubire nu numai intratreimica, dar şi faţă de noi, faţă de lume.
Urmând liber iubirii, Dumnezeu a adus la existenţa universul, lumea, pe fiecare dintre noi. Ţine de natură iubirii să se împărtăşească şi altora. Iubirea l-a determinat pe Dumnezeu să ne creeze ca fiinţe capabile să intrăm în legătură cu El şi să participăm la activitatea Lui creatoare.
Aceeaşi iubire sta şi la baza lucrării pronietoare a lui Dumnezeu. Aducând lumea la existenţa, Dumnezeu n-a abandonat-o vreunui destin orb, ci a continuat s-ao aibă în permanenţă Să grijă, spijinind-o, colaborând cu ea şi conducând-o spre ţelurile fixate.
Dar punctul culminant al iubirii dumnezeieşti faţă de oameni a fost atins prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu în vederea mântuirii noastre.
Aceeaşi iubire dumnezeiască a prezidat şi la întemeierea Bisericii şi la înzestrarea ei cu toate mijloacele în vederea contemporaneizării şi realizării mântuirii pentru toate generaţiile de credincioşi.
Faţă de o atât de mare iubire, credincioşii nu pot rămâne indiferenţi. Ei trebuie să vină cu un răspuns corespunzător. E de datoria preotului să le arate că răspunsul cel mai potrivit pe care păstoriţii îl pot da iubirii dumnezeieşti e acela al iubirii faţă de El. În acelaşi timp, preotul va arăta că principala cale de manifestare a iubirii faţă de Dumnezeu e aceea a transpunerii în practică a învăţăturii Lui transmise obişnuit prin predică.
La iubirea lui Dumnezeu credincioşii trebuie să răspundă cu iubirea lor. Dar ei nu-şi pot arăta iubirea faţă de El decât primind şi punând în practică învăţătura Lui transmisă de preot.
Tot aici, în sfera iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi a noastră faţă de El, intra şi motivul pedepsei şi al răsplătirii. Dumnezeu e iubire, dar e şi dreptate. E Tatăl, dar e şi Judecătorul nostru. Aşa cum în ordinea firească, iubirea tatălui judeca purtarea fiilor, pedepsind sau răsplătind după cum e cazul, la fel procedează şi dragostea Tatălui ceresc faţă de noi: ne pedepseşte sau ne răsplătește după cum vrea să nu întoarcă de la rău sau să ne încurajeze pe calea virtuţilor. Erects înseamnă că, în predică, preotul poate îndemna pe ascultători să împlinească poruncile lui Dumnezeu pentru a nu fi în lotul celor de-a stânga, ci în ceaţă celor din dreapta.
Se cuvine să relevăm că în strânsă legătură cu iubirea faţă de Dumnezeu e şi iubirea faţă de Biserica Sa. Preotul arata, în predica, datoria credincioşilor de a asculta de rânduielile Bisericii, care, ca instituţie divină, nu urmăreşte altceva decât binele nostru, al fiilor săi,
Dar şi iubirea faţă de sine poate fi valorificata ca motiv omiletic.
Iubirea creştină faţă de sine înseamnă acordată unui interes deosebit chipului dumnezeiesc din noi, adică forţele pozitive din fiinţa nostra, atât pentru pentru a le cunoaşte temeinic, cât şi pentru a le dezvolta. Desigur, iubirea faţă de sine cuprinde şi cunoaşterea înclinărilor negative, nu pentru a le lua simplu la cunoştinţă, ci pentru a le cuprinde în procesul formativ şi a le canaliza în direcţia pozitivă.
Cunoaşterea cât mai deplină a individualităţii proprii şi dezvoltarea ei intergrala în vederea integrării într-o activitate utilă a comunităţii, aceasta e conţinutul iubirii creştine faţă de sine. Pentru credincioşi însă nici cunoaşterea se sine profundă, nici eliberarea din servitutea înclinărilor spre rău, şi nici concentrarea tuturor forţelor proprii în disponibilitatea de a fi folosite în activităţi pozitive în cadrul comunităţii nu se pot realiza fără acceptarea şi practicarea consecventa a învăţăturilor transmise prin predică.
Motivul iubirii creştine faţă de sine poate lua forma datoriei de a ne cultiva mintea, sensibilitatea, voinţa, de a dobândi o cultură temeinică generală şi profesională, de a ne îngriji de sănătate, de a munci cu tragere de inimă, de a ne forma caracterul, etc.
Să observăm că şi iubirea faţă de semeni poate fi valorificată ca motiv al persuasiunii omiletice.
Iubirea faţă de semeni înseamnă ieşirea din izolare, apropierea de ceilalţi, intrarea în comuniune cu ei şi slujirea lor dezinteresată.
Lucruruile acestea însă nu-s posibile decât prealabilă eliberarea de păcat a subiectului iubitor. O asemenea eliberare nu se dobândeşte decât prin asimilarea şi practicarea învăţăturii descoperite.
Arătând credincioşilor săi că iubirea şi slujirea oamenilor e constitutiva misiunii lor în lume, preotul le va demonstra că drumul spre împlinirea acestei misiuni trece prin primirea şi practicarea consecventa a dumnezeieştilor învăţături propovăduite din amvon.
Numai acceptarea şi transpunerea în viaţă a mesajului evanghelic îi pune pe credincioşi în condiţia de a-şi împlini până la capăt misiunea lor de colaboratori şi slijitori dezinteresaţi ai oamenilor. Ai oricăror oameni, nu numai ai celor faţă de care se simt atraşi prin vreo înclinare.
În cadrul iubirii faţă de semeni intra şi motivul solidarizării cu ceilalţi, şi împlinirii datoriilor cetăţeneşti, ale transformării structurale ale sociatatii, al trasnformarii naturii, etc.
În legătură cu convertirea în viaţa practică a învăţăturilor transmise kerigmatic, se cuvine să fie relevat şi faptul că lucrul acesta poate fi înlesnit mult de formarea de timpuriu, la credincioşi, a deprinderilor bune îi va ajuta pe aceştia să pună mai uşor în practică învăţăturile transmise prin propovăduire.
De o valoare cu totul particulară pentru convertirea păstoriţilor în practicanţi consecvenţi ai adevărurilor dumnezeieşti este exemplul personal al predicatorului.
Prezentarea învăţăturilor Mântuitorului nu numai verbal, dar şi pe calea pildei directe, atrage puternic pe ascultători să procedeze şi ei la fel.
Puterea de atracţie a pildei directe e dată pe de o parte de faptul că perceperea intuitivă a unei învăţături determina o vibraţie afectivă mai intensă, adică îl face pe ascultător să participe şi cu inima la receptarea învăţăturii respective; ori să ştie că adevărul care are de partea lui şi inima, poate indemna în mai mare măsură la acţiune.
Pe de altă parte, învăţătura comunicată pe calea pildei directe pune în mişcare instinctul imitaţiei, care, după cum e cunoscut, se caracterizează prin tendinţa subiectului de a se conformă modelului care-l are în faţă.
În alte cuvinte, credincioşii vor pune mai uşor în practică învăţătura descoperită, atunci când vor vedea că preotul lor se ghidează el însuşi, în viaţa cotidiană, după învăţăturile pe care le propovăduieşte.
V. ELABORAREA PREDICII
18. PREGĂTIREA PREDICII. Pregătirea depărtată

E important să cunoaştem scopul predicii. E important de asenenea să ştim prezenta adevărul de credinţă în aşa fel ca păstoriţii să-l poată cuprinde cu inima, cu mintea şi cu voinţă. Dar nu mai puţin important e să cunoaştem în ce chip putem întocmi o predică despre care să avem sentimentul că se va lăsa urmă în sufletul ascultătorilor.

Abia de mai e nevoie să amintim că prima condiţie pe care trebuie să o împlinească preotul când vrea să-şi întocmească o predică e să fie pregătit.
Există o pregătire depărtată şi există o pregătire apropiată.
Cea dintâi trebuie să înceapă cât mai de timpuriu. Din clipa în care s-a hotărât pentru preoţie, tânărul în cauză trebuie să-şi orienteze cu perseverenţă, în această direcţie, întreaga sa pregătire: lectură, gândirea, simţirea, voinţa, atitudinea general fă faţa de lucruri şi oameni, ţinută, viaţa să intrega. O asemenea muncă asiduă cu sine însuşi nu va putea să nu dea la vremea să roade bune.
Pregătirea depărtată va trebui să cuprindă mai întâi dezvoltarea judecăţii.
Materialul pentru întocmirea predicii nu poate fi adunat la voia întâmplării. Şi mai ales el nu poate fi utilizat în predica tale quale, fără nicio prelucrare şi fără nicio rânduială.
Atât la adunarea, cât şi las prelucrarea şi organizarea luii e neapărată nevoie de intervenţia predicatorului. Materilul trebuie pătruns, triat, prelucrat pe firul unei idei centrale, în cadrul unui tot unitar şi în raport cu un scop precis. Fără unitate, predica poate alunecă uşor în divagaţii care nu pot duce decât la obosela inutilă şi a predicatorului, şi a ascultătorilor. Cu ani în urmă un preot al Bisericii noastre s-a exprimat astfel despre propovăduirea practicată la noi: “amvoanele noastre sunt mute, iar când nu sunt mute bat câmpii”.
Fireşte, cuvintele sunt exagerate. Cuprind însă şi un bob de adevăr. Mai ales în partea a doua a apostrofei este acest bob de avdevar. Dacă în general amvoanele noastre nu sunt mute, aopi pe alocuri, rarisime din fericire, unii dintre preoţii noştri nu dau atenţia cuvenită propovăduirii, predicile lor fiind, aproape obişnuit, inseilari fără miez, fără unitate, fără vibraţie. Asemenea deficienţe kerigmatice îşi pot avea cauză în lipsa de interes omiletic a predicatorului, dar şi în lipsa puterii de a gândi, de a judeca logic a cuvântătorului.
A gândi logic, metodic, a rămâne 10-15 min. la obiect nu este tocmai uşor. De aici trebuinţă unei îndelungate exercitări în această direcţie.
Gândirea logică e, se ştie, necesară în orice domeniu. La predicator ea se impune cu atât mai mult cu cât aceasta trebuie să convingă neapărat pe ascultătorii săi de adevărul celor propovăduite, de necesitatea absolută pentru viaţa lor şi plenitudinara a învăţăturilor Domnului. Argumentarea e în vederea producerii convingerii însă, cere predicatorului să fie cât se poate de precis şi logic, ferindu-se în acelaşi timp de primejdia alunecării în formularea şi înlănţuirea scolastică a raţionamentelor.
Pentru dezvolatarea gândirii logice pot fi utilizate felurite cai. Una dintre acestea poate fi, de pildă, lectură a diferite expuneri. Dar nu o lectură superficială, ci pătrunsă de voinţă de a sesiza fondul lucrărilor citite, de a prinde modul cum autorii pun problema, cum e dezvoltată, cum le leagă pe unele de altele. Niciodată nicio lucrare, o carte, o expunere nu trebuie să fie acceptată mai înainte deba fi fost trecute prin prisma judecăţii proprii.
E necesar să se facă în mod stăruitor efortul de a discerne ce e esenţial de ceea ce e secundar în lucrările, studiile, articolele citite, ce e bine argumentat şi ce nu, ce e logic şi ce e împotriva logicii.
Să nu ne lăsăm niciodată influenţaţi de cuvinte, să nu ne lăsăm ispitiţi de curentul propoziţiilor orcat de sonore şi orcat de cu meşteşug ar fost scrise, ci să răzbatem prin stilul înflorit al operei, pentru a ajunge la fondul ei de idei, la logică şi înlănţuirea lor.
Un bun exerciţiu în sensul formării judecăţii îl constituie şi efortul de a păstra totdeauna o logică şi o ordine în expuneri, conversaţii, scris. Un articol, un studiu, a recenzie, un reportaj, să le brodăm totdeauna pe firul inlaturirii logice. Efortul perseverent în această direcţie ne va fi răsplătit prin promovarea gândirii noastre la nivelul unui instrument de remercabila precizie şi promtitudine în reacţii şi intervenţii.
Pe lângă o gândire bine formată, predicatorul se cuvine să aibă şi o memorie bine dezvoltată.
Memoria îi e necesară predicatorului pentru a-şi învăţa pe de rost cuvântările. Regula e că predica trebuie să fie rostită liber, nu citită, Fără o memorie bună însă, preotul va fi împiedicat mult în împlinirea corespunzătoare a acestei datorii importante.
De observat că memoria nu se poate substitui inteligenţei. Memoria dă materialul predicii, inteligența îl primeşte, îl adânceşte, îl prelucrează într-un tot unitar şi bine închegat.
În mod normal orice om e înzestrat cu memorie. Ea poartă pecetea individualităţii fiecăruia, dar nu e mai puţin adevărat că fără o exercitare durabilă şi susţinută memoria nu se dezvoltă.
Pentru exercitarea memoriei ne stau la îndemână diferite mijloace. Se poate începe, de exemplu, cu memorizarea unor versuri ori a unor texte de mărime potrivită dintr-un scriitor sau predicator cunoscut.
Să nu se înceapă cun prea mult deodată ca să nu ceară un effort prea mare, lucru care, se ştie, poate duce la dezgust şi deci la blocarea iniţiativei.
După luni şi luni de exerciţiu poţi ajunge în situaţia să reţii texte lungi fără prea multă oboseală.
Dacă în cursul lecturilor se întâmplă să întâlnim o propoziţie, o frază, o expresie care reda în chip pregnant o idee ce ne-ar putea servi ca citat bun la întocmirea predicilor, e recomandabil să ne luăm osteneala de a ne-o fixă bine în memorie sau în fise întocmite şi păstrate cu grijă. Cu vremea ne putem agonisi astfel un capital bogat de citate potrivite pentru a da substanţă şi o mai mare putere de impresionare predicilor.
E de observat că o memorie bună e condiţionată şi de păstrarea unor reguli igienice.
Parte a viatii sufleteşti, memoria suferă împreună cu acesta înrâuririle favorabile sau negative ale vieţii trupeşti. Alcoolul, privegherile prelungite, surmenajul şi în general, orice fel de excese, influenţează negativ memoria.
E necesar deci ca cel ce-şi asuma oficiul predicatorial să-şi impună ostemneala unei bune exercitări şi a funcţiei memoriei. În cadrul pregătirii depărtate intra şi studierea izvoarelor din care se scoate în mod obişnuit materia predicii. Astfel, trebuie să se studieze în mod sistematic Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie.
Studiul acestor izvoare trebuie continuat şi după terminarea şcolii. Legătura dintre Scriptură şi Tradiţie pe de o parte, şi preotul predicator pe de alta, are caracter de permanentă.
Pe lângă amintitele izvoare, preotul trebuie să-şi exercite studiul; şi asupra celorlalte izvoare din care-şi poate scoate materialul de propovăduire.
După lectura e potrivit să-şi facă rezumate sau note.
Rezumatele, pe lângă că exercită puterea de a gândi, mai comportă şi avantajul că îţi pune la îndemână, cu multă economie de timp, substanţa lucrării de care ai nevoie şi din care îţi poţi extrage ceea ce e de folos pentru alcătuirea unei predici.
Notele sau fişele sunt de asemenea de mare utilitate. O definiţie clară, concentrată, un raţionament bine formulat, un gând profund sau o idee simplă, dar exprimată într-o formă originală, un cuvânt celebru, o remarcă judicioasă le poţi extrage şi tramscrie pe fişe.
Pe lângă fise, e bine să se facă în scris şi o scurtă apreciere a lucrării citate, sau asupra unei părţi, sau capitolului care prezintă un interes deosebit.
Predica nu înseamnă numai conţinut, dar şi stil, expresii frumosase, limba adecvată.
De aici necesitatea ca viitorul preot să se exercite de timpuriu şi în direcţia aceasta, a dobândirii unui vocabular bogat, a unui stil cât mai ales.
Lucrul acesta se poate obţine prin lectura autorilor literari clasici, prin studiu şi exerciţiu perseverent.
Să nu se uite că greşelile de limbă în predică înseamnă lipsa de respect faţă de învăţătura propovăduită, faţă de ascultători şi faţă de sine însuşi.
Greşelile de limba scad autoritatea predicatorului şi eficientă predicii.
Nu poate fi acceptat ca învăţător cine nu cunoaşte nici măcar regulile elementare ale vorbirii corecte.
Viitorul predicator, preotul predicator e dator să-şi controleze mereu vocabularul şi gramatica, să fie mereu atent la felul cum scire şi vorbeşte. Cel ce are asemenea preocupări îşi dă seama de dificultatea întocmirii şi rostirii corecte a frazelor şi, deci, îşi dă seama şi de lupta ce prebuie să se ducă în direcţia biruirii unei asemenea dificultăţi.
Pentru pregătirea în vederea împlinirii în cât mai bune condiţii a misiunii de predicator, e necesară şi cunoaşterea regulilor de întocmire şi rostire a predicilor. Asemenea pregătire se poate dobândi între altele, prin studierea tratatelor de omiletica.
Orice specialist tine de datoria să să studieze lucrările care-l pun în condiţia de a stăpâni bine genul de muncă ce şi-a ales: medicul studiază tratatele de medicină, juristul, pe cele de drept, eticianul, pe cele de etică, predicatorul, pe cele de omiletica.
Evident, cărţile de omiletica nu-l dispensează pe preot de exerciţii, ci numai îl ghidează, îl sprijină şi-l controlează.
De mare importanţă în pregătirea pentru misiunea predicatorială sunt exerciţiile de redactare a unor cuvântări bisericești.
Procedeele sunt diferite. Se poate porni, de exemplu, de la cuvantaresa unui predicator vestit, de la schema cuvântării, brodând pe ideile ei o cuvântare de la care s-a pornit şi se vor sublinia scăderile atât de fond cât şi de formă. Se poate porni apoi de la o singură idee luată din predica model, şi se trece la dezvoltarea ei în formă cerută de cuvântare. Nu e lipsită de utilitate nici dezvoltarea uneia şi aceleiesi teme în diferite moduri.
E necesar deci ca viitorul preot să se deprindă a sluji bine cu condeiul, dacă vrea să ajungă a se sluji bine de cuvânt.
La deprinderea de a redacta în scris o predică, trebuie să se adauge deprinderea de a rosti liber şi în public. În acest scop candidatul la preoţie să se folosească de orice ocazie care I se oferă. Procedeul e excelent mai ales pentru cei emotivi, pentru cei ce trebuie să-şi domine timiditatea şi să-şi biruiască tracul. Dar orice viitor predicator are nevoie de asemenea exerciţii de vorbire liberă în public, pentru a se deprinde cu intonaţia, gesticulaţia, ţinută, pentru a percepe reacţiile ascultătorilor, etc.
E recomandabil deci, ca viitorul preot să participe la întâlniri prieteneşti unde e nevoie de coserie, să participe la serbări, la şedinţe literare unde să caute prilej de a lua cuvântul, de a participa la discuţii. Vorbind des îşi va putea da seama de posibilităţile sale ceea ce-i va insufla curaj, sau își va putea da seama de scăderile proprii, ceea ceea ce-i va insufla curaj, şi să muncească şi mai mult în vederea pregătiri sale.
Spuneam că viitorul predicator trebuie să citească mult. Se cuvine să adăugăm însă că a citi nu înseamnă în mod necesar a gândi. Foarte adesea abuzul de lectură duce la sterilitatea intelectuală. Marii devoratori de cărţi risca să-şi piardă orice facultate creatoare. S-a constatat că nu se poate stabili în mod necesar o realtie între numărul cărţilor citite şi adevărata cultara a spiritului. Mulţi se lăuda că au citit tot sau aproape tot, dar a căror minte continuă să rămână slabă şi lipsită de cunoştinţe şi idei.
Unii ca aceştia citesc superficial, citesc din nevoia de a-şi pierde timpul, trecând de la un aotur la altul fără nicio rânduială.
A citi cu folos e muncă grea. Cititul folositor e asociat cu efortul de a patrtunde conţinutul lucrării citite, precum şi cu meditaţie asupra acestui conţinut. Cititul folositor e acela care te ajută să gândeşti singur.
Nu trebuie uitat nici faptul că lectura folositoare e condiţionată şi de valoarea cărţilor. Mai bine să reciteşti cărţi a căror valoare e recunoscută, decât să-ţi pierzi vremea citind cărţi de valoare îndoielnică. “Abuzul de lectură, spunea Schopenhauer, privează spiritul de elasticitate, aşa cum o greutate anulează elasticitatea uni resort, când apăsă mereu asupra lui. A-ţi băga capul în carte de îndată ce ai un moment liber, este cel mai bun mijloc de a nu ajunge să ai idei personale”.
19. Pregătirea apropiată a predicii

Pentru pregătirea şi întocmirea unei predici menite a fi rostită la o dată precisă nu-i suficient să fii pregătit în general, ci e necesară o concentrare a puterilor, o pregătire specială, imediată în vederea alcăturii predicii cerute de proxima sărbătoare din curgerea anului liturgic.

Primele lucruri pe care preotul trebuie să şi le precizeze în asemenea situaţii sunt:
a) Împrejurările de timp, adică să ţină seama de: în ce timp al anului bisericesc se afla, dacă e vorba să vorbească într-o sărbătoare religioasă sau de altă natură, dacă sunt vremuri liniştite sau de frământare, etc.
b) Împrejurările de persoane, aici venind în considerare ascultătorii. Preotul trebuie să ştie precis ce calitate au cei cărora le va vorbi: dacă sunt ţărani sau orăşeni, oameni cu pregătire obişnuită sau intelectuali, localnici sau oaspeţi, numeroşi sau în număr mai mic.
Împrejurările de loc, adică spaţiul unde urmează a fi rostită cuvântarea: în biserică sau în aer liber, într-o biserică încăpătoare sau într-una mică, cu amvon sau fără, cu acustică sau fără, etc.
Asupra tuturor acestor lucruri, preotul trebuie să se lămurească bine înainte de a trece la alegerea temei.
Nu e îngăduit predicatorului să se avânte orbeşte înainte fără să ştie ce anume trebuie să spună şi unde anume să ajungă.
Unii preoţi nu par a fi conştienţi de lucrul acesta. Se prind de prima idee ce le-a venit în minte şi făcând abstracţie de toate celelalte consideraţii, inseileaza, în proporţii lipsite de substanţă, de coerentă şi de unitate. Este şi aceasta una din cauzele care scad puterea de înrâurire şi de eficientă a prpovaduirii.
E necesar, deci, ca înainte de a trece la alegerea temei predicii să te lămureşti asupra împrejurărilor de timp, persoae şi de loc şi să-ţi rosteşti cuvântarea.
Dacă în împrejurări obişnuite pot fi potrivite mai multe subiecte, în altele trebuie să ţii neapărat seama de teme pe care ţi le dictează împrejurările dată. De exemplu, într-o sărbătoare obişnuită poţi alege între o temă sau alta, dar nu poţi proceda aşa într-o sărbătoare în care s-a întâmplat o catastrofă, un cutremur, o revărsare de ape, un incendiu, etc. Asemenea întâmplări extraordinare îţi impun să alegi numai tema dictată de împrejurarea respectivă.
Sunt predicatori mai ales între cei tineri care, vrând să fie originali, aleargă după teme neobişnuite, neabordate de alţii. Procedeul nu e potrivit.
Mai întâi se cuvine să ştii că nu-i nimic nou sub soare. Pe urmă trebuie să mai ştii că subiectele simple sunt mai apropiate de viaţă şi de aceea mai folositoare ascultătorilor orcine ar fi aceștia. Oricât de des ar fi tratate asemenea teme, dacă ele sunt înfăţişate în chip nou, personal, convingător, vor trezi întotdeauna atenţia şi interesul credincioşilor.
Am adăuga că nu trebuie ocolită nici metoda repetării chiar dese a aceleiaşi teme, predici. Justificarea procedeului e dată de considerentul că atâta timp cât învăţătura transmisă prin cuvântarea respectivă nu este pusă în practică predicatorul are dreptul are datoria s-o repete atâta timp cât vă crede necesar.
O dată fixat asupra subiectului, preotul urmează să trecă la muncă de precizare a conţinutului temei respective. Lucrul acesta se face printr-un susţinut effort de documentare. Fără informaţie bogată, fără studiu intens, rar se întâmplă să se întocmească o predică bună.
În mod obişnuit preotul predicator trebuie să se străduiască în a-şi îmbogăţi şi adânci cunoştinţele ce posedă în legătură cu tema asupra căreia s-a fixat, să le precizeze bine înţelesul, să le confrunte, să le precizeze punctele de legătură între ele. De mare folos în această privinţă îi vor fi rezumatele şi fişele în care şi-a adunat materialele omiletice. Fără îndoială, vor fi folosite cu grijă corespunzătoare Sf. Scriptură, lucrări patristice, manuale cu conţinut dogmatic, moral liturgic, pastoral, apoi cărţi de predici, şi, evident, experienţa lui duhovnicească.
La strângerea materialului predicatorul va respecta regulile următoare:
1. Să fie pătruns de sentimentul seriozităţii, al respectului şi al răspunderii ce-i revine ca propovăduitor al cuvântului şi mijlocitor al mântuirii ascultătorilor.
2. În timpul efortului de documentare preotul să aibă o atitudine asemenatoare cu cea din timpul rugăciunii. Precum la rugăciune nu te auzi pe tine, ci pe Dumnezeu, aşa şi în munca de precizare a temei se cuvine să auzi pe Dumnezeu şi să auzi şi lucrurile care, în numele Său, mărturisesc, într-un chip sau altul, adevărul.
3. Să-ţi fixezi de la început măcar în linii mari:
a) ce învăţătura îţi propui să transmiţi credincioşilor;
b) ce sentimente urmăreşti să trezeşti şi să dezvolţi în sufletele lor;
c) ce hotărâre practică vrei să-i determini să ia şi să execute.
Precizarea scopului îţi înlesneşte mult munca de adunare şi triere a materialului omiletic, prilejuindu-ţi astfel o importanţă economie de timp.
4. Cum predica nu se rosteşte în abstract, în gol, e necesar ca la adunarea materialului să se ţină seama şi de ascultători, să fie mereu avuţi înainte, în reprezentare, să se vorbească interior cu ei, să li se asculte întrebările, răspunsurile, eventusalele obiecţii, să se intuiască dacă ceea ce urmează să li se transmită e pe măsură trebuinţelor şi posibilităţilor lor.
5. Să se roage şi sã mediteze cât mai des. Prin rugăcine discută aşa-zicând, cu Dumnezeu asupra conţinutului şi scopului predicii pe de o parte; iar pe de alta e ca şi când şi-ar primi ce la Dumnezeu, pentru fiecare predică în parte misiunea specială de propovăduitor.
Prin meditaţie îşi dă seama mai bine de punctele de legătură dintre variatele materiale adunate şi poate alege mai uşor ce anume îi e neapărat trebuitor pentru predica respectivă.
Aşadar, odată găsite şi notate cu grijă, ideile trebuiesc alese.
La alegerea materialului ne vom lăsa ghidaţi de scopul ce ne-am propus să realizăm prin predică. Să nu ne oprim, decât la ideile apte să ne slujească scopul fixat. Oricât de adâncă şi nouă ar fi o idee să o lăsăm deoparte dacă n-are legăturã directã cu ceea ce vrem să spunem. Dacă o intercalăm în textul cuvântării, ea va atrage desigur atenţia ascultătorilor, dar îi va împiedica să urmărească în continuare firul cuvîntării.
În operaţia de alegere, de triere a materialului, trebuie să ştim deci a ne limita. Odată ce ne-am fixat asupra unei teme, să reţinem numai materialul care o sprijină şi sã înlăturăm fără milă restul. Să-l înlăturăm nu în înţelesul distrugerii, ci al păstrării în vederea unei eventuale utilizări a lui la întocmirea altor predici.
Observăm în treacăt că mai ales novicii întru ale propovăduirii au de luptat cu tentaţia de a îngrămădi material mult într-o predică. Cu cât citesc mai mult, cu atât adună mai mult, şi cu cât au strâns mai mult, cu atât şi pornirea de a da extensiune cuvântării e mai puternică.
Dar procedeul e greşit, el e în dauna efectului predicii. Cu cât predica se va lungi, cu atât va deveni mai obositoare şi cu atât ascultătorii vor reţine mai puţin dintr-însa.
Parafrazând un cuvânt al lui Boileau († 1711 ) care zice: „Cine nu ştie să se limiteze, nu ştie să scrie”, putem spune: „Cine nu ştie să se limiteze, nu ştie să predice”.
A pune prea mult într-o predică înseamnă a nu dezvolta bine nici o idee. Îngrămădirea de idei duce la înăbuşirea şi strâmtorarea uneia de către cealaltă. Un prea mult în ce priveşte ideile înseamnă un prea puţin în ce priveşte dezvoltarea lor, fapt care duce sigur la diminuarea puterii de înrâurire a predicii. Trebuie să ştim cã fiecare ascultãtor are puterea lui de percepere şi înţelegere. Fiecare vine cu cãuşul sãu. Odatã umplut, restul îi poate fi nu nunai nefolositor dar chiar vãtãmãtor.
Necesitatea de a te limita în alegerea ideilor mai e impusă şi de cerinţa unităţii predicii. Predica trebuie sã fie cuprinsă dintr-o singurã privire, ca un tablou. Dar aceasta nu se poate realiza prin îngrãmãdirea de idei multe, cin numai alegând şi reţinând doar pe cele potrivite pentru cazul dat.
Dacă la-nceput o predică încărcată dovedeşte lipsa de experienţă a predicatorului, nai tîrziu o asemenea predică e semn de slăbiciune şi de lipsă a simţului de răspundere. Aşadar, încã odată să ne ştim limita. A alege înseamnă a exclude. În operaţia aceasta să fim de neclătinat. Numai aşa claritatea, unitatea şi eficienţa predicii vor putea fi asigurate.
O asemenea disciplină nu-i posibilă decît dacã eşti deplin conştient de direcţia spre care trebuie sã orientezi predica. „De aici din nou necesitatea meditaţiei. Meditaţia trebuie sã premeargã şi sã însoţească etât operaţia de documentare cât şi pe cea de triere a materialului.
20. SISTEMATIZAREA MATERIALULUI. SCHIŢĂ DE PLAN ŞI PLANUL DEZVOLTAT. PĂRŢILE PREDICII

Am arătat până aici câteva din momentele mai importante cuprinse în activitatea de întocmire şi pregătire a predicii. Anume am vorbit despre fixarea temei, documentarea asupra acesteia, alegerea, reţinerea ideilor care slijesc direct temei.

Dar ideile asupra cărora ne-am oprit şi pe care vrem să le inseram în cuprinsul predicii, nu le putem prezenta oricum, la voia întâmplării, ci e necesar să le transmitem într-o cât mai bună închegare sau sistematizare.
Sistematizarea materialului e necesară din punctul de vedere al obiectului predicii, al predicatorului, al ascultătorului.
Învăţătura descoperită, adică materia permanentă a propovăduirii nu e o învăţătură descoperită şi consemnată în neorânduială. Lectura atentă a Sfintei Scripturi lasa să se vadă clar liniile mari care le străbat de la un capăt la altul, le structurează şi le conferă o impresionantă unitate interioară. Dumnezeu, lumea, credincioşii, dialogul continu între Creator şi creatura, nădejdea în venirea lui Mesia, intrarea în condiţia umană a lui Mesia în persoana lui Iisus Hristos., realizarea prin El a mântuirii proorocite cu sute şi sute de ani înainte, iată câteva din ideile care dau unitate celor două Testamente şi le leagă într-un tot organic.
Privită în ansamblu, propovăduirea Mântuitorului se mişca pe firul problemelor fundamentale ale vieţii credincioşilor. Lumea ca manifestare a bunătăţii lui Dumnezeu şi obiect al purtării Lui de grijă omul ca făptura cea mai aleasă, chemată să colaboreze cu Dumnezeu la înnoirea şi desăvârşirea vieţii şi a lumii, înfrăţirea tuturor într-o singură mare familie în vederea luptei contra răului şi pentru promovarea binelui comun, sunt numai câteva din ideile de bază care releva ordinea şi unitatea propovăduirii Mântuitorului.
Dar chiar privite separate una de alta, cuvântările Domnului ni se prezintă totdeauna străbătute de o inegalabilă claritate şi ordine. E adevărat că nu întâlnim în ele împărţirile şi subîmpărţirile cuvântărilor întocmite după artificiile unei retorici erudite, dar în sublimă lor simplicitate şi neajunsa lor adâncime ele vădesc totdeauna o strânsă legătură logică.
În mod asemănător se poate vorbi şi despre propovăduirea Sf. Apostoli. Variată ca tematica şi argumentare după starea religios-morală a ascultătorilor, predica apostolică prezintă o indiscutabilă realitate din punctul de vedere al fondului, precum şi o remarcabilă ordine sub raportul desfăşurării ei. E de prisos să mai amintim că şi fiecare predică apostolică în parte a fost rostită cu observarea unei linii, a unui plan.
Şi atunci, dacă în propovăduirea lor, Mântuitorul şi Sf. Apostoli au respectat regulă expunerii ordonate, e limpede că şi preotul predicator e obligat să procedeze la fel.
Să observăm că şi respectul cuvenit învăţăturilor sfinte oblige la o cât mai îngrijită întocmire a predicilor. Predica nu e o cuvântare oarecare despre o Taină oarecare. Preotul nu vorbeşte în numele său și nu transmite învăţături proprii, ci vorbeşte în numele lui Hristos şi vesteşte credincioşilor învăţătura descoperită de El. Prin rostul preotului credincioşii iau cunoştinţă de ceea ce Domnul le cere în împrejurările date.
Această reclamă din partea preotului o grijă mare în alcătuirea predicilor. O predică întocmită în pripă, fără o ordine a ideilor, fără o linie a expunerii, vădeşte indiferentă din partea cuvântătorului faţă de învăţătura sfântă, faţă de Iisus Hristos însuşi. Ordinea în cuvântări constituie unul din semnele cele mai sigure după care poţi cunoaşte preţuirea acordată de către preot învăţăturii propovăduite.
Dar intocmirae ordonată a predicilor este necesară şi din punctual de vedere al predicatorului.
Planul precizează scopul urmărit prin cuvântarea respective şi, în acelaşi timp, contribuie la realizarea lui prin aceea că elimină riscul împrăştierii, obligând pe predicator să-şi valorifice mijloacele în direcţia precisă. Fără cunoaşterea precisă a scopului, cuvântătorul e expus primejdiei de a devia, de a aluneca în digresiuni supărătoare, de a trece la o chestiune la alta fără nici o noimă. Scopul răsfrânge lumină asupra întregului şi-i imprima unitate şi claritate.
Planul ne arată apoi cadrul înlăuntrul căruia trebuie să menţinem expunerea.
Prin munca de documentare asupra temei, adunăm, de obicei, mai mult material de cât ne e necesar. De aceea se cuvine să se facă o triere a materialului, o selecţionare a lui. Operaţiunea aceasta nu se poate face în bune condiţii decât folosindu-ne de un plan. Planul ne impune să n u folosim decât ideile care servesc în mod direct temei.
Obligându-ne le selecţionarea materialului, planul ne arată ce anume conţinut să dăm predicii, cunoscând precis ceea ce vrem să comunicăm credincioşilor, vom putea rezista mai uşor ispitei de a încărca expunerea prin îngrămădire de material.
Se cuvine să relevăm ca planul nu ne arată numai ce avem de spus, dar şi ordinea în care vom desfăşura cuprinsul cuvântării. Ignorarea planului implică riscul încurcării locului cuvenit fiecărei ideiin dezvoltarea temei. Lipsit de indicaţiile planului, predicatorul poate pune în introducere idei al căror loc e în tratare, poate strecura în încheiere ceea ce a uitat să pună la locul cuvenit, etc. Nu mai amintim de riscul repetărilor care lungesc cuvântarea şi obosesc pe ascultători.
Pe de altă parte, neluarea în considerare a unui plan, dă cuvântătorului sentimentul de nesiguranţă, care-l tulbură, îl face să se agite, să nu mai ţină seama de ritmul debitului verbal, dă tonul părţilor, imprimând în acelaşi timp şi ascultătorilor o stare de nelinişte şi nervozitate.
Nu se cuvine să fie ingnorat nici faptul că predica trebuie rostită liber. Rostirea liberă presupune memorizarea. Or, pentru memorizere, planul e de un real folos. Cuprinzând în mod concentrate predica, planul îl ajută pe cuvântător să aibă în tot timpul rostirii o privire asupra întregului şi îl ajuta să dezvolte fiecare idee în ordinea indicate de însăşi legătura lor internă, logică.
Opredica în care ideile decurg una din alta e mai uşor memorizata decât alta în care ideile au puncte de legătură mai greu de sesizat.
Nu mai e nevoie să spunem ca şi respectul de propria sa demnitate îl obligă pe preot ca în activitatea de propovăduitor să fie ordonat şi fiecare cuvântare să şi-o întocmească şi s-o rostească după un plan. Dezordinea şi neglijenţa manifestate în materie de propovăduire constitue un indiciu sigur al lipsei de preţuire pe care preotul respective o arata propriei sale demnităţi sacerdotale.
Propovăduirea după un plan e necesară şi din punctual de vedere al ascultătorilor.
Păstoriţii aşteaptă de la preot să le explice cu interes şi pe înţeles învăţăturile descoperite, aşteaptă să-i convingă de adevărul lor precum şi de îndreptăţirea de a le pretinde să le accepte drept călăuze în viaţă. E limpede că preotul nu-şi va putea lămuri şi convinge credincioşii de adevărul celor propovăduite dacă cuvântările sale sunt întocmite fără ordine, fără unitate, fără linie.
Credincioşii mai aşteaptă de la preot să-i pună în condiţia de a percepe şi afectiv învăţătura dumnezeiască. Ei cer ca prin predicile sale preotul să-i scoată din starea de răceală, să-i încălzească, să-i însufleţească, să-i răscolească, să-i facă să vibreze intens. Lucrurile acestea nu se pot realize decât prin predici întocmite şi rostite după un plan bine structurat şi unitar.
Adăugăm că nici înduplecarea voii nu se poate obţine printr-o propovăduire nesistematică. Desigur, predicatorul dispune de multe mijloace pentru a-i determina pe ascultători să transpună în practică învăţătura predicate, dar dintre acestea nu poate lipsi în nici un caz prezentarea după plan a învăţăturii.
Predica haotică îi indispune pe credincioşi. Îi indispune şi le anulează atenţia şi interesul pentru predică. Dimpotrivă, o expunere clară, cu idei bine reliefate în legătura lor logica, poate înlătura anumite reserve, ajutând astfel la declanşarea voinţei în direcţia învăţăturii din predica respective.
Vorbind despre necesitatea de a predica după un plan, vrem să spunem că în orice cuvântare trebuie să anunţăm expresis verbis fiecare punct, fiecare idee. Planul să fie mereu prezent în cuvântare, dar subiacent, învăluit oarecum în expunere, aşa cum planul unei case e subiacent zidăriei, detaliilor ornamentaţiei clădirii respective. Părţile, subîmpărţirile, punctele noi ale cuvântării pot enunţate şi indirect prin mijloace care să sugereze, să lase a se înţelege că urmează o parte, o idee, un punct nou al predicii.
Aşadar, e necesar să ne sistematizam întotdeauna materialul predicilor. Să nu ne îngăduim a vorbi la voia întâmplării. Să nu considerăm ordinea în cuvântări că un element de care ne-am putea dispensa fără mare pagubă. Planul este un element de forţă al propovăduirii cuvântului. El asigura o mai bună răzbatere a învăţăturii inmintea, inima şi voinţa ascultătorilor, şi prin aceasta o mai mare eficientă a ei.
Dacă prin orice predica urmărim determinarea voinţei credincioşilor de a primi învăţătura şi de a o transpune în practică, orice ezitare faţă de obligaţia de a predica după plan constituie o vinovată contracarare a principalului rost al predicii.
Orice plan trebuie să îndeplinească anumite însuşiri. Acestea sunt unitatea, claritatea şi simplitatea.
Unitatea o avem atunci când planul cuprinde o singură temă cu două, trei subdiviziuni, organic legate de temă, de idea centrală.
Unitatea nu înseamnă monotonie, uniformitate. Ci înseamnă armonia pe care predicatorul o stabileşte şi ascultătorii o sesizează, între diversitatea argumentelor, motivelor, mijloacelor intuitive, în orientarea lor către un scop unic.
Claritatea planului constain calitatea lui de a prezenta o imagine distinctă şi bine conturată a subiectului, a temei alese pentru tratare.
Simplitatea planului e dată prin evitarea folosirii de împărţiri şi subîmpărţiri complicate, groaie, scolastice.
Simplitatea nu înseamnă superficialitate, ci adâncire limpede a temei, adică o adâncire care poate să fie percepută de către credincioşi şi, în acelaşi timp, să-i oblige la meditaţie.
Sistematizarea materialului poate lua forma unei schiţe de plan şi a unui plan dezvoltat.
Observăm în treacăt că unii predicatori îşi fac o schiţă de plan încă înainte de a trece la documentarea asupra temei alese.
Rostul unei asemenea schiţe premergătoare e dublu:
- îi dă predicatorului chiar de la început sentimentul stăpânirii temei, creându-i astfel o stare sufletească foarte prielnică efortului de elaborare a predicii.
- îi arată limitele înăuntrul cărora trebuie să-şi menţină munca de documentare, prilejuindu-i astfel şi o preţioasă economie de timp.
Avem apoi schiţa de plan posterioara muncii de documentare, schiţa obţinută ca rezultat al parcurgerii matarialului adunat şi al meditaţiei.
O astfel de schiţa cuprinde întreaga cuvântare, dar concentrată în câteva propoziţii. E schiţa de plan folosită de acei predicatori care, din comoditate, nu-şi scriu predica în întregime şi nu-şi iau măcar osteneala de a-şi alcătui un plan dezvoltat.
Planul dezvoltat cuprinde toate părţile predicii, fiecare dintre acestea fiind redată în ideile ei principale însoţite de diviziuni precise şi simple.
Dacă rostirea predicii după o schiţă de plan poate fi confruntată cu primejdia lapsus-urilor şi hiatus-urilor, folosirea unui plan detaliat reduce până la eliminare o asemenea primejdie.
Dăm în continuare o schiţă de plan şi un plan dezvoltat pe teme: