Disciplina omileticii

B. Dupã conţinut

26. Predica dogmatică

Creştinismul este şi învăţătură, şi anume învăţătura descoperită de sus. Când împrejurările au cerut-o, de pildă când s-au ivit erezii care diformau înţelesul adevărului revelat, Biserica prindea în forme precise învăţătura primejduită, aducând astfel pace şi linişte în viaţă duhovnicească a credincioşilor.

Transmiterea către credincioşi a învăţăturii revelate şi în formularea dată de Biserica s-a făcut şi se face pe calea predicii dogmatice.
De ce sunt necesare predicile dogmatice?
Întâi, pentru că învăţătura revelată ne pune în legătură cu Subiectul Revelaţiei, cu Iisus Hristos, cu Dumnezeu şi cu tot ceea ce a făcut El pentru noi.
Revelaţia nu este separate de Revelator. Ea este partea tangibilă a lui Dumnezeu, este Dumnezeu aşezat în ipostaza de realitate perceptibilă de către fiinţa noastră.
Faptul că Revelaţia ne introduce în sfera comuniunii cu Dumnezeu constitue însuşi conţinutul mântuirii.
Prin predicarea învăţăturii descoperite ni se asigura de fapt dobândirea mântuirii, adică ni se asigura scoterea din starea de euri închise egoist în ele însele, şi transpunerea lor în stare de entităţi participante la energia divină capabilă să se regenereze şi să angajeze toate puterile în direcţia binelui sub toate formele lui.
Hristos este prezent nu numai în Taine, dar şi în învăţătura Sa, încât contactul cu predica dogmatică înseamnă contactul cu Hristos care mântuieşte nu numai prin Harul împărtăşit prin Sf. Taine, ci şi prin harul transmis prin predică. Nu mai puţin adevărată este şi concluzia că ignorarea, ocolirea, refuzul de a asculta predicile dogmatice echvaleaza cu refuzul de a lua contact cu Hristos, adică echivalează cu refuzul de a purta grijă de propria mântuire.
În al doilea rând, predicile dogmatice contribute în gradul cel mai înalt la eliminarea din sufletul ascultătorilor a ignoranţei care, se ştie, constitue unul dintre cei mai redutabili factori de devalorizare ai creştinismului.
Nu pentru puţini oameni necunoaşterea sau cunoaşterea greşită ori insuficientă a învăţăturilor creştine constitue cauza refractarismului lor religios. Experienţa arată că multe din obiecţiile ce se formulează la adresa doctrinei creştine sunt izvorâte dintr-o ignorantă crasă din partea celor ce le formulează.
Uneori, trebuie să recunoaştem, ignoranta în materie de doctrina se datorează şi unei insuficienţe şi neîndemânatice propovăduiri a acestei doctrine.
De aici necesitatea ca în activitatea de transmitere a învăţăturilor dogmatice, preotul să pună nu numai zel şi pasiune, dar şi o pregătire ireproşabilă.
Predicile dogmatice îi pun pe ascultători în situaţia de a oputea face deosebire între credinţa cea adevărată şi cea falsă. Se ştie că, precum în trecut, aşa şi astăzi, există unele curente religioase anarhice, care, lipsite de succesiune apostolică şi de legătură cu tradiţia patristică, dau o explicare fantazista unora din locurile biblice, căutând totodată să atragă de partea lor pe câţi mai mulţi dintre fii Bisericii. Pentru contracararea unei asemenea activităţi prozelitiste se impune cu stricteţe o cât mai temeinică îndoctrinare a credincioşilor. Cu cât aceştia vor cunoaşte mai bine învăţătura ortodoxă, cu atât se vor lăsa mai geru ademeniţi spre curentele anarhice, cu atât vor putea discerne mai uşor între înţelesul autentic şi între cel diformat al învăţăturii.
Experienţa arată că o competentă, stăruitoare şi sistematică transmitere a doctrinei ortodoxe face aproape irespirabila atmosferă pentru secte în cadrul parohiei.
Predicile dogmatice pot înlătura îndoielile din sufletele unora dintre credincioşi.
În mod normal orice credincios ajunge să-şi pună întrebări privind unele sau altele din adevărurile de credinţă. Unii, mai pregătiţi să cerceteze singuri, pot găsi, prin studio personal, răspunsuri potrivite la întrebările care-i frământă. Alţii insa-cei mai multi-nu sunt în situaţia de a-şi rezolva singuri îndoielile religioase. Şi atunci, sufletul le rămâne învăluit în tulburare, în incertitudini, fapt care se răsfrânge necativ şi în sfera vieţii lor practice. Un credincios cu sufletul răvăşit de îndoieli nu se poate concentra în activitatea pe care trebuie să o depună și nu va da un randament corespunzător.
Predicile dogmatice pot realize acest lucru foarte important: eliminarea îndoielilor din sufletele păstoriţilor, înlăturarea ezitărilor, a oscilaţiilor pe de o parte, iar pe de altă reintegrarea lor în ritmul viu şi plenitudinar al vieţii bisericești şi al celei obşteşti în genere.
Predicile dogmatice pun bazele şi dezvolta concepţia creştină despre lume şi viaţa, lucru de maximă importanţă pentru întreaga atitudine teoretică şi practică a enoriaşilor.
Într-adevăr, una este viaţa în care este prezentat Iisus Hristos cu învăţătura şi harurile Lui, şi altă viaţă în care omul nu se întâlneşte decât cu sine însuşi, adică în singurătate.
Hristos este desăvârşirea personală slujitoare.
Ca desăvârşire, Hristos creează în credincioşi un dynamism care-i imita nelimitat la alte şi alte eforturi în direcţia desăvârşirii.
Cel ce crede în Hristos nu poate fi niciodată pasiv şi pesimist.
Nu poate fi pasiv fiindcă Hristos îl cheamă mareu la acţiuni menite să-l ducă pe el şi întreaga realitate spre noi trepte de dezvoltare.
Nu poate fi pesimist pentru că păcatul şi moartea, cei mai redutabili duşmani ai credinciosului, au fost biruiţi definitive de către Hristos Domnul.
Ca realitate personală, Hristos nu poate fi niciodată redus la o idee, persoană fiind un fapt care depăşeşte sau care nu se lasă niciodată prinsă fără rest într-un concept.
Ca realitate care depăşeşte totdeauna ideea noastră despre El, realitatea Hristos constitue un permanent incitator la încordări în sensul de a-L cunoaşte, de a ne îmbogăţi şi împlini fiinţă cu El.
Ca realitate slujitoare, Iisus Hristos ne porunceşte activitatea în folosul celorlalţi. Toată învăţătură, harurile şi darurile Lui, ne sunt puse la dispoziţie nu pentru a ne folosi egoist de ele, ci pentru că, trecute prin fiinţa noastră, să le valorificăm întru ridicarea, îmbogăţirea şi îmbunătăţirea vieţii celorlalţi, a întregii societăţi, a întregii lumi.
Predica dogmatic ail aduce pe Hristos în mijlocul nostru. Şi e limpede că, acolo unde e prezent Hristos, lumea, oamenii nu pot rămâne aşa cum sunt. Luarea la cunoştinţă a prezenţei Sale poate trezi o mişcare, o zguduire, o angajare totală în direcţia unei continue înălţări.
Pentru determinarea unei angajări totale a credincioşilor în direcţia creării unui om nou, a unei vieţi noi, a unei lumi noi, predica dogmatică este neapărat necesară.
În sistemul învăţăturilor dogmatice ortodoxe care aparţin patrimoniului comun al întregii creştinătăţi.
În condiţiile mişcării ecumenice de azi, faptul impune necesitatea ca în activiatea predicatorială, să se accentueze, repetat dacă e nevoie, adevărurile de credinţă comune tuturor credincioşilor. E necesar ca păstoriţii să cunoască temeinic învăţătura specific ortodoxă, dar tot atât de necesar e să cunoască şi punctele în care suntem una cu cei ce aparţin altor confesiuni creştine. Cu cât vom izbuti să relevăm mai bine şi mai multe învăţături comune, cu atât va creşte şi convingerea că eforturile tinzând la unirea Bisericilor nu pot fi zadarnice.
Cum pot fi tratate în predica adevărurile dogmatice?
Ele pot fi tratate după cuprinsul şi temeiurile lor revelationale.
Ele pot fi tratate după influent ape care o exercită asupra vieţii şi activităţii credincioşilor. Adică din punctul de vedere al puterii lor de a lumina, îmbunătăţi, întări şi ghida pe credincioşi.
Punctele acestea de vedere pot fi luate în considerare în mod separate în predici distincte, dar pot fi şi valorificate împreună, în aceeaşi predică.
Să observăm că adevărurile de credinţă transmise pe calea propovăduirii e necesar să le aducem permanent în legătură cu dogma fundamentală a creştinismului, Sfânta Treime, şi mai presus de toate cu Iisus Hristos Domnul. Căci în afara lui Hristos toate dogmele, toate Tainele, Biserică, ierarhia, cultul, disciplina canonica nu înseamnă nimic.
De la Hristos îşi primesc toate lumină, înţelesul şi puterea. Şi îşi primesc dreptul de a pretinde să le luăm în seamă, să le cunoaştem şi să ni le însuşim ca pe un tezaur de nepreţuit al vieţii noastre creştineşti.
Cât priveşte dezvoltarea şi înfăţişarea în predica a învăţăturilor de credinţă, e de revelat că trebuie să ne ferim de stilul didactic, şcolăresc, abstract, care poate prezenta interes pentru cei cu pregătire teologică, dar nu pentru marea mulţime a credincioşilor.
E necesar să înviorăm expunerea prin folosirea stilului oral, nu scriptic, prin folosirea unui material ilustrativ corespunzător, şi a aplicării la viaţa credincioşilor.
27. Predici morale

Creştinismul nu cuprinde numai învăţături de credinţă, ci şi învăţături privind comportamentul practice al credincioşilor

Legate organic unele de altele, amândouă aceste grupe de învăţături sunt necesare pentru dobândirea mântuirii. Nu ne mântuim numai întrucât credem în Dumnezeu, ci şi întrucât ne modelăm viaţa preactica după normele morale pe care El ni le pune la îndemână prin Revelaţie.
De aici necesitatea ca în propovăduirea să preotul să nu se limiteze numai la predici dogmatice, dar la acestea să adauge, în mod sistematic, şi predici morale.
Conţinutul predicilor morale îl constitue normele de conduită cuprinse în creştinism. Prin asemenea predici, preotul urmăreşte formarea caracterului moral al păstoriţilor săi.
Pe de o parte el va căuta să înlăture din sufletul ascultătorilor piedicile care stau în calea asimilării ca motive de acţiune a normelor etice creştine, adică va căuta să înlăture neîncrederea în puterile proprii, ezitarea, lâncezeală, ideile morale greşite, deprinderile păcătoase, iar pe de alta va căuta să implante adancin conştiinţa ascultătorilor normele morale creştine şi să adapteze la cerinţele acestora mecanismul actului voluntar, sau, altfel spus, să-i deprindă a le practica în mod consecvent. Preotul predicator va avea grijă să prezinte normele morale în aşa fel ca să se vadă limpede strânsă legătură dintre ele, interdependenţa lor. Credincioşii trebuie să vadă că poruncile morale creştine alcătuiesc un tot unitar, organic închegat.
E necesar să se atragă atenţia credincioşilor asupra acestui lucru pentru a-i elibera potrivit căreia practicarea numai a unora dintre regulile etice se poate împăca foarte bine cu neglijarea sau călcarea altora, şi că intransigența în privinţa unor norme morale nu-i poate împiedica de a fi îngăduitori cu anumite înclinări şi deprinderi rele proprii.
În predicile morale preotul e dator să arate că din clipa în care, prin mijlocirea Sfintelor Taine, au primit Harul mântuitor, suntem potenţiali înarmaţi împotriva oricărei încălcări a voii lui Dumnezeu şi suntem capabili să împlinim practice toate poruncile morael. Li se va implanta adânc în conştiinţa păstoriţilor obligaţia de a asculta de legile dumnezeiești nu numai cu o parte ci cu întreaga lor fiinţă şi că nimeni nu e îndreptăţit a se numi creştin decât în măsura în care face loc în viaţa să tuturor virtuţilor creştine.
Desigur, e necesar să fie rostite şi predici morale cu un caracter mai special, ca de exemplu: despre datoriile părinţilor faţă de copiii, despre datoriile copiilor faţă de părinţi, datoriile stăpânirii faţă de cetăţeni şi ale acestora faţă de stat, datoriile credincioşilor faţă de Biserică şi datoriile acesteia faţă de credincioşi, etc.
În legătură cu predica contra păcatelor e de observat că predicatorul e dator să se ferească de a veni cu prea multe amnunte, mai ales când e vorba de vicii, pentru ca nu cumva să trezim şi să aţâţăm curiozitatea unora sau altora dintre ascultători şi deci, fără voia noastră să le dăm pricină de scandal. Aceasta nu înseamnă însă că trebuie să fim cu îngăduinţa şi menajamente faţă de păcat. Dimpotrivă, după cum virtutea o înfăţişam în toată frumuseţea, demnitatea şi sfinţenia ei, la fel păcatul îl vom prezenta în toată urâţenia şi nocivitatea lui.
Cu condiţia însă de a nu pierde niciodată din vedere acest lucru: asprimea predicilor noastre antihamartiologice să fie dirijată cu grijă, contra păcatului, nu contra păcătosului. Să trezim în ascultători împotrivire, repulsie, ura, mânie, faţă de păcat, nu faţă de săvârşitorul lui, faţă de păcătos. Căci noi nu putem dori moartea păcătosului, ci voim ca el să se întoarcă şi să fie viu, să fie recuperate şi integrat în circuitul normal al vieţii.
În ce priveşte exemplele de care avem nevoie pentru ilustrarea învăţăturilor morale sunt în primul rând din viaţa Mântuitorului. Atitudinea lui Iisus în sânul familiei, purtarea Sa în momentele critice ale activităţii publice, înţelepciunea măreţia de spirit dovedite cu prilejul intrării în Ierusalim (Matei 21, 1-9), şi în general întreaga Sa activitate şi viaţa constitue un inepuizabil izvor de exemple de puritate, consecventa, măreţie şi forţa morală.
De asemenea, pot fi folosite pilde din viaţa sfinţilor, a martirilor, a cuvioşilor şi a nevoitorilor care s-au distins prin viaţa lor trăită în accord cu învăţăturile şi poruncile Domnului, din experienţa Bisericii, a parohiei, din sfera extrabisericeasca, etc.
Atât predicile morale cu caracter general cât şi cele cu caracter special, predicatorul va căuta să le întocmească în spiritual credinţei vii, adânci, sincere. Numai când poruncile morale sunt prezentate ca izvorând din adevărurile veşnice ale credinţei, păstoriţii le vor primi ca învăţături venind de dincolo de om, de dincolo de puterile fireşti ale preotului, le vor primi ca expresie a voinţei lui Dumnezeu, şi numai atunci nu le vor simţi ca pe nişte poveri impuse din afară, ci ca expresie a purtării de grijă, a dragostei lui Dumnezeu faţă de creatura Să, dragoste manifestată prin propovăduitorii rânduiţi de sus.
Relevarea permanentă a caracterului divin al învăţăturilor morale propovăduite de la amvon îi poate încura mult pe credincioşi să pună în practică aceste învăţături, chiar când aplicarea lor le-ar cere jertfe mari.
În cadrul predicilor morale intra: predici de mustrare şi predici de mângâiere.
Predicile de mustrare sunt folosite ca mijloace de combatere a păcatelor practificate în cuprinsul parohiei.
Ca păstor de suflete preotul predicator nu poate închide ochii asupra alunecărilor şi abaterilor săvârşite de către păstoriţi, ci e obligat să intervină cu toată hotărârea mustrând şi certând părinteşte, curăţând şi tămăduind cu răbdare, tact şi pricipere rănile păcatelor.
Exemplul Mântuitorului şi al Sfinţilor Apostoli trebuie să-l călăuzească pe preot şi în această direcţie. Cu cât zel sfânt nu combătea Mântuitorul păcatele contemporanilor şi mai ales ale cărturarilor şi fariseilor. E drept că uneori Mântuitorul a folosit şi cuvinte aspre la adresa contemporanilor: “Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici…” (Matei 23).
El a folosit expresii ca “păcatele îţi sunt iertate”, dar şi termeni din care răzbate zvâcnirea mâniei precum”şerpi, pui de năpârca” (Matei 32, 33). Explicaţia trebuie căutată în faptul că pentru Mântuitorul în procesul de înnoire a omului lucrul cel mai important îl constitue deschiderea, receptivitatea faţă de ceea ce e mai înalt, superior, faţă de divină Să învăţătură. Păcătoşii cărora le spune: “păcatele îţi sunt iertate”, fac parte tocmai din categoria credincioşilor dispuşi să înveţe, să primească îndemnuri, sfaturi, deci dispuşi să-şi depăşească starea de inferioritate în care se găseau.
Mustrările aspre la adresa unor oameni plini de ei înşişi, îngâmfaţi, nereceprivi la învăţătură cea nouă. Faţă de asemenea suflete osificate, închistate în trufia lor, Domnul a socotit potrivit să vină cu metoda drastică a unor apostrofări menite să zguduie, să răscolească şi să determine eventuale reacţii corespunzătoare. Urmând pildei Mântuitorului, Sf. Apostoli s-au străduit ca în mustrările adresateascultatorilor să fie cu multă înţelegere şi răbdare: “propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustra, ceartă, îndeamnă cu multă răbdare…” (2 Tim. 4, 2).
Dacă predicile de mustrare nu sunt utilizate în măsură cuvenită aceasta se datorează faptului că nu puţini predicatori lasa ei înşişi de dorit în ce priveşte viaţa personală. Şi se ştie, cine ignora, neglijează aplicarea principiilor morale în comportamentul său, acela va ezita, negăsind oportun să ia în considerare şi să biciuiască abaterile păstoriţilor. Preotul mustrat de conştiinţă pentru propriile abateri nu va mai găsi puterea şi îndrăzneală necesară pentru a combate cu success păcatele enoriaşilor. Când te simţi tu însuţi vinovat sau pătat nu mai poţi arăta cu degetul pata şi vina altora. Cel ce-ar îndrăzni să mustre pe alţii fiind el însuşi păcătos notoriu ar risca să audă vorbe aspre: “Doctore, vindecă-te pe tine însuţi”. Al doilea motiv care îndeamnă la ocolirea predicilor de mustrare îl constitue teamă de a nu jigni şi de a nu-şi pierde popularitatea.
O asemenea teamă e cu totul reprobabila când e provocată de interese personale, egoiste. De exemplu, teamă ar putea fi determinate de presupunerea că o mustrare ar putea crea situaţia ca unii credincioşi să fie mai puţin generoşi faţă de preot, pe alţii i-ar putea îndruma să fie mai puţini dispuşi întru a-i aduce laude, întru a-l sprijini în anumite chestiuni, etc.
Teamă e nejustificată şi atunci când ea izvorăşte din considerentul că, prin mustrare, predica ar pierde mult din puterea ei de înrâurire asupra credincioşilor. E nejustificată, deoarece pe cei cu adevărat credincioşi mustrarea nu-i atinge, iar ceilalţi vor trebui să recunoască cel puţin tacit, că preotul ne gândim la cel cu viaţa imbunatatita-e în dreptul lui să-şi exprime dezaprobarea şi indignarea faţă de păcatele lor.
Experienţa arată că înrâurire puternică asupra credincioşilor păcătoşi exercita zelul curat şi aprins manifestat din înălţimea amvonului de către preotul integru şi cu o neştirbită autoritate morală.
Repetăm: e vorba de zelul preotului induhovnicit, cu inima şi viaţa curate, convins până în adâncul fintei sale de putere izbăvitoare a poruncilor Domnului pe de o parte, iar pe de alta, călăuzit de o caldă şi nefăţarnică dragoste faţă de enoriaşii săi. Nu ţi-e permis să rosteşti predici din amvon mustrătoare numai pentru că amorul tău propriu a fost atins din partea unora dintre păstoriţi.
Natural, un elementar bun simţ pastoral îl oblige pe propovăduitor ca mai înainte de a veni cu predica mustrătoare să încerce a redresa pe cei păcătoşi, făcând uz de pastoratia individuală, prin convorbiri personale cu cei în cauză. Numai când se constată la ei indaratnicire, când păcatele lor au devenit notorii şi persista în ele, numai atunci se cuvine să se ia atitudine din amvon
Să nu pomenim însă niciodată din amvon numele păcătoşilor vizaţi. Procedeul cu arătarea în public a păcătoşilor e contrară spiritului de evlavie şi cucernicie al slujbelor divine, şi e contrară iubirii care vrea ca pe toţi să-i câştige la Domnul. Cel arătat cu degetul în public se poate îndârji şi mai mult în atitudinea sa păcătoasă şi poate ajunge chiar să se dedea la acţiuni cu totul necugetate.
Prin predica de mustrare urmărim să smerim şi să ruşinam în sufletul lor pe cei păcătoşi şi să-i avertizăm pe ceilalţi de a se feri de abaterile stigmatizate.
Să nu recurgem niciodată la batjocorirea păstoriţilor alunecaţi în păcate. Unii ca aceştia să fie treziţi şi mustraţi prin forţa răscolitoare a învăţăturii propovăduite, nu prin mânia predicatorului.
În predicile de mustrare să se ţină seama întotdeauna şi de părţile bune ale celor vizaţi. Să se vadă din cuvântare că deşi unii sunt alunecaţi de la rânduielile Bisericii, ei continuă să fie fideli acesteia, fiind capabili să revină la calea cea bună.
Cuvintele şi tonul să fie strict supravegheate. Asprimea cuvântului să fie indrepatata, repetăm, spre păcat şi nu spre păcătos. Quintilian istoriseşte că Pericle îşi exprimă adesea temerea ca nu cumva în cuvântările sale să nu-i scape vreun cuvânt separator, insulte la adresă ascultătorilor. E un lucru de care să ţină seama şi preotul predicator. Şi preotul predicator e obligat să se ferească din răsputeri de a folosi termeni şi expresii care ar leza demnitatea ascultătorilor, chiar dacă aceştia ar fi păcătoşi.
Predica de mustrare să nu fie folosită des. Iar când o folosim să fim bine documentaţi asupra împrejurărilor şi motivelor care au determinat abaterile şi excesele vizate. La întocmirea şi rostirea predicilor de mustrare să ne lăsăm călăuziţi de un larg spirit de înţelegere, dreptate, răbdare, dragoste caldă şi nepărtinitoare.
Ascultătorii să poată înţelege din cuvintele, tonul, din întreaga ţinută a predicatorului că nimic altceva nu-l îndeamnă să le adreseze mustrarea, decât răspunderea sa ca părinte duhovnicesc şi dorinţa de a-i îndrepta.
În încheiere subliniem că e recomandabil ca predicile de mustrare să nu fie ţinute decât atunci când preotul şi-a câştigat deplină încredere în păstoriţii săi.
28. Predici de mângâiere

Predicile de mângâiere aplica balsamul învăţăturii creştine asupra rănilor provocate de suferinţe. Când suferinţa e privită din punctul de vedere al credinţei, arătându-se că nimic în lumea aceasta nu ne poate despărţi de iubirea lui Hristos (Rom. 8, 35), ori punându-se în evidenţă faptul că în lumina permanentei active de lângă noi a lui Dumnezeu nicio suferinţă nu ne poate împinge spre nefiinţă, putem spune că predicile de mângâiere se încadrează în sfera celor dogmatic-practice. Iar când consolarea şi liniştea spiritului sunt înfăţişate ca datorie a credinciosului faţă de sine, faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu, predicile de care vorbim se înscriu în categoria celor morale.

La întocmirea predicilor de mângâiere predicatorul va avea grijă să ia în considerare, pe de o parte natura răului şi a suferinţelor la care se referă, iar pe de altă starea internă şi externă a celor atinşi de suferinţe.
Există suferinţe închipuite şi există suferinţe reale.
În primul caz, predicatorul va arăta că pricina amărăciunii şi întristării este credinciosul însuşi prin:

1. 
   concepţia lui unilaterală despre viaţa, imaginându-şi greşit că viaţa trebuie să fie o succesiune continua de bucurii şi plăceri, neumbrite de norul niciunui necaz.
   
2. 
   Pregătirea insuficientă, adică asumarea unei îndeletniciri pentru care nu posezi cunoştinţele şi tehnică corespunzătoare poate fi sursa de mâhniri şi insatisfacţii.
   
3. 
   Pretenţii exgerate faţă de viaţă, adică dorinţa de a avea mai mult decât e normal, care e frânata de cerinţele dreptăţii, fapt care produce nemulţumiri.
   

Adoptarea unei atiutdini corecte, drepte, realiste poate astupa aceste izvoare ale suferinţei.
În al doilea caz, adică în cazul suferinţelor reale, preotul va căuta să vadă dacă nu cumva raul e rezultatul abaterii credincioşilor de la legea fundamentală a vieţii, adică de la legea comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii (căderea din comuniune, adică din iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele înseamnă închiderea în egoism, într-o atitudine de opoziţie faţă de bunătate, dreptate, generozitate, jertfă de sine, adică într-o atitudine izvorâtoare de înăbuşire sufletească, de suferinţe).
Restabilirea comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii prin renunţarea la egoism e calea de ieşire din impasul arătat şi de intrare în circuitul normal al vieţii.
Dacă nu cumva suferinţa e rezultatul unor acte de nedreptate săvârşite în dauna altora, ori dacă nu-i urmărea călcării unora sau altora dintre legile morale cum ar fi legea cumpătării, a stăpânirii de sine, a rezistenţei în fata tentaţiei, etc.
Într-o asemenea situaţie preotul va îndruma pe cei în cauză să revină asupra purtării necorespunzătoare şi să repună în drepturile lor normele morale; lezate.
Există griji şi suferinţe legate de însăşi viaţa credinciosului în calitatea lui de credincios, şi există şi o tristeţe a lui izvorâtă din participarea la destinul altora.
În prima alternativă predicatorul va arăta că păstrarea, dezvoltarea şi afirmarea calităţii nde credincios, implica uneori suferinţe dintre cele mai grele. Credinciosul e un următor al lui Hristos. Urmărea lui Hristos înseamnă cruce, adică luptă împotriva ispitelor, a nedreptăţii, a făţărniciei, pentru puritate, dragoste. Iar lupta înseamnă suferinţă. În asemenea împrejurare, preotul va îmbărbăta pe ascultători, arătându-le că în această luptă ei nu sunt singuri, ci lângă ei e în permanenţă prezent Hristos Domnul.
În alternativa a doua preotul va explica credincioşilor că soarta fiecăruia dintre noi e legată de aceea a tuturor oamenilor, a întregii comunităţi. Alcătuim cu toţii un singur trup în Hristos şi fiecare dintre noi suntem mădulare unii altora. Şi aşa cum în sfera de viaţă a unui trup suferinţa unui organ se răsfrânge şi asupra celorlalte, la fel şi în organismul bisericesc suferinţa unui credincios îşi trimite ecourile ei şi în sfera de viaţă a celorlalţi.
Biserica nu e numai o comunitate de rugăciune, dar şi o comunitate de viaţă, de participare a unuia la viaţa altuia, la bucuriile, dar şi la suferinţele lui (1 Cor. 12, 26).
Există suferinţe care se extind asupra unei epoci, unei naţiuni, unui ţinut, unei comunităţi, şi există rele care afectează numai indivizi izolaţi.
În ultima situaţie preotul va căuta să cunoască situaţia individuală a celor în cauză, temperamental, starea sufletească, cultural or şi apoi să se străduiască a valorifica mijloace de mângâiere corespunzătoare.
În primul caz preotul va căuta să sublinieze forţa înfricoşătoare a răului care parka nu lasa neatins nimic din lumea aceasta, dat totodată va releva cu hotărâre energia uriaşă de care pot dispune credincioşii atunci când se unessc şi voiesc să lupte în comun şi organizat împotriva relelor şi suferinţelor din lume.
Există rele prezente şi unele care ameninţa să se dezlănţuie.
În prima împrejurare, forţa binefăcătoare a adevărului creştin trebuie să ţină în limitele necesare suferinţele prezentului. Speranţa creştină aruncă punţi de lumină peste situaţii apparent fără ieşire, neîngăduind pasivitatea, chemând la încordări şi insuflând încredere.
În celălalt caz, în cazul primejdiilor iminente, preotul să-şi pregătească credincioşii prin mijloacele de care dispune în sensul că ei, în strânsă solidaritate cu toţi ceilalţi, să nu fie surprinşi cu braţele încrucişate. Multe încercări pot veni asupra noastră, dar, prin cuvântul Sf. Apostol Pavel, “El, Dumnezeu, nu va îngădui să fim încercaţi mai mult decât putem răbda” (I Cor. 10, 13).
Poate surveni şi situaţia ca suferinţele să-şi aibă izvorul numai într-o latură a vieţii, alteori în întreaga stare prezenţa a păstoriţilor.
În prima eventualitate predicatorul va îndrepta ate4ntia credincioşilor asupra celorlalte laturi ale vieţii. Tristeţea insuccesului într-o direcţie poate fi atenuată prin bucuria izbânzii dobândite în alte iniţiativa.
În ultima ipoteză, a suferinţei rezultate din ansamnlul situaţiei parohienilor, predicatorul poate arăta pe de o parte că relele prezente se pot preschimba în bucurii, iar pe de alta că, prin purtarea Sa de grijă, Dumnezeu poate folosi relele actuale spre folosului celor ce, loviţi de ele, le acceptă ca pe unele ce prilejuiesc concentrări de forţe şi decizii menite a face faţă suferinţelor.
Experienţa ne arată că asupra credincioşilor se pot abate suferinţe meritate, dar din cele care par nemeritate.
În prima împrejurare, preotul va arăta că nu poate fi vorba despre o mângâiere fără o sinceră recunoaştere a abaterilor, a căderilor, a păcatelor proprii, precum şi fără pocăinţă din inimă. Preotul va căuta să-şi sensibilizeze credincioşii faţă de vină proprie pentru suferinţele abătute asupra lor, va cauta să-i aducă în situaţia de a-şi da seama că numai prin căinţa adâncă şi prin reintegrare în sfera de înrâurire a normelor de viaţă creştine şi de respectarea lor, ei îşi pot regăsi calea către Mântuitorul, izvorul prin excelenţă al puterii spirituale necesare luptei împotriva suferinţelor şi biruinţei depline asupra lor.
În cazul suferinţelor care nu pot fi aduse în legătură cu vreo vină personală a subiecţilor respectivi, predicatorul va căuta să arate că Dumnezeu îngăduie uneori ca asupra celui drept să se abată încercări în scopul întăririi lui în credinţă precum şi al promovării lui la treapta de model pentru alţii în ce priveşte comportamentul în anumite situaţii grele.
Într-adevăr, credinciosul care trăieşte sentimentul comuniunii cu Dumnezeu şi care e încercat de suferinţe, nu numai că nu va slăbi în credinţa lui, dar dimpotrivă şi-o va întări şi mai mult, încredinţat că Tatăl ceresc foloseşte uneori şi mijloace mai aspre pentru creşterea fiilor Săi, “Căci pe cine-l iubeşte Domnul îl ceartă şi pe fiul pe care-l primeşte îl bate” (Evr. 12, 6).
Deosebit de semnificativă în această privinţă este pildă lui Iov. Deşi crunt lovit el a rămas totuşi neclintit pe poziţia sa de credincios, convins că mai puternică decât orice suferinţă este dragostea părintească a lui Dumnezeu faţă de creatura Lui.
Tăria şi statornicia în credinţă de care Iov a dat dovadă în răstimpul grelelor sale suferinţe au pus în lumina măreţia de care e în stare omul credincios, şi, totodată, i-au conferit vrednicia de exemplu menit să inspire mereu pe cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu.
Fără îndoială, e foarte important pentru credincioşi să ştie întâmpina suferinţele vieţii cu înţelegere şi tărie sufletească. E de asemenea important ca ei să ştie, să fie conştienţi de puterea pe care, în vreme de necaz, le-o conferă Dumnezeu. E necesar ca păstoriţii să fie deprinşi a întâmpina cu linişte şi împăcare suferinţele respective. Dar manifestarea atitudinii faţă de suferinţe nu se poate rezuma numai la atât. Suferinţa e un rău şi de aceea în prezenţa ei nu e permisă pasivitatea.
A-l mângâia pe cineva, pe un credincios lovit de necazuri nu înseamnă a-l, convinge să se resemneze şi să cedeze. Nu înseamnă a-l determina să accepte acel pretins inexorabil: “ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”. Fatalismul nu are nimic în comun cu învăţătura creştină. Creştinismul e forţa, e energie inepuizabilă, e biruinţa asupra răului, în ciuda oricărei aparenţe.
A mângâia deci pe credinciosul apăsat de suferinţă înseamnă a face apel la toate potenţialităţile lui aflate în lucrare, a le actualize, şi, asociindu-le cu puterile altora, să le angajeze în lupta împotriva acelor sirtuatii care au provocat şi continuă să provoace suferinţe.
Mângâierea nu înseamnă îndrumarea credincioşilor de a se pleca în fata suferinţelor, şi de adaptare a unei atitudini de apatie, ci înseamnă răscolire, îmbărbătare, chemare la luptă pentru alăturarea, atenuarea, depăşirea, biruinţa suferinţelor. “Îndrăzniţi! “le-a poruncit Iisus tuturor celor care acceptă să fie în comuniune cu El. Răzbătând prin nenumărate suferinţe, marele Său Apostol, Pavel, spune la rându-i “Nu mă voi lăsa biruit de nimic.. “ (I Cor. 6, 12).
În rostirea predicilor de mângâiere, preotul să se străduiască a fi cu cea mai adâncă şi sinceră participare, vorbind el, însuşi de suferinţele enoriaşilor, şi mai ales pilduind prin purtarea sa, atitudinea şi spiritual în care se cuvine ca păstoriţii să întâmpine suferinţele şi să lupte pentru înlăturarea sau atenuarea lor.
Dar de ce sunt necesare predicile morale?
Sunt necesare pentru că Însuşi Mântuitorul ne-a dat, odată cu învăţătura de credinţă, şi învăţătură de viaţă. Şi una şi altă sunt necesare pentru mântuire. Domnul a zis; “Cel ce va crede se va mântui” (Matei 16, 16). Dar tot El spune: “Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7, 21). Iar voinţa Tatălui este exprimată prin poruncile formulate de către Fiul Său şi Mântuitorul nostru, cuprinse mai ales în predica de pe munte, şi care culminează în porunca iubirii (Matei 22, 37-39).
Ca porunci ale Domnului, poruncile morale sunt necesare mântuirii în înţelesul că prin împlinirea lor, smulgem deprinderile păcătoase din fiinţa noastră, asigurându-ne astfel condiţia fundamentală cerută de misiunea noastră de slujitori dezinteresaţi ai aproapelui nostru.
Credinciosul care nu îndeplineşte normele morale creştine rămâne tributary chemărilor inferioare ale firii, costituind o piedică şi pentru dezvoltarea propriei personalităţi, şi pentru viaţa socială. Numai mergând pe făgaşul indicat de poruncile morale, se poate ajunge la acea concentrare de forţe morale capabile să înlăture obstacolele oricât de grele ar fi şi să deschidă largă calea înaintării spre tot mai înalte trepte de viaţă, culminând pentru credincioşi cu ceea ce Mântuitorul numeşte Împărăţia lui Dumnezeu.
Se înţelege, credinciosul e în permanenţă un haritofor. Dar fără împlinirea poruncilor morale, Harul dumnezeiesc lâncezeşte ascuns în inima noastră. Împlinirea învăţăturilor morale face ca Harul primit prin Sfintele Taine să răzbată întreaga noastră fiinţă şi să pună accentul pe comportamentul nostru viitor.
E necesar să întocmim şi să rostim predici morale şi pentru motivul că numai legile morale răzbat până la rădăcina relelor de care suferă viaţa, atât cea individuală, cât şi cea obşteasca. Legile civile au o putere de priza şi de răzbatere mult mai redusă. Ele sancţionează fapte externe, dar lasă neatinsă intenţia şi acel adânc al vieţii sufleteşti din care izvorăsc toate faptele, bune sau rele.
Predicile morale arată credincioşilor că nu există nici un domeniu la vieţii oricât de ascuns vederii, care să nu se afle în sfera de influenţa şi competentă a legilor morale, a dumnezeieștilor porunci.
În ce priveşte modul de întocmire a predicilor morale, trebuie ţinut cont de: după ce predicatorul s-a fixat asupra temei, care poate fi o regulă morală, o virtute, o datorie, se explică şi se argumentează frumuseţea, lumina şi puterea pe care asimilarea şi practicarea adevărului moral respective le aduce în fiinţa noastră individuală şi comunitara.
Se trece apoi la luarea de atitudine împotriva păcatului opus învăţăturii morale despre care vorbim, subliniind urmările nefaste ale acestuia.
În partea finală se formulează îndemnuri pentru ascultători în sensul că ei să-şi deschidă inima pentru învăţătura morală tratată, şi s-o practice în mod consecvent. Credincioşii să fie făcuţi atenţi asupra piedicilor care le stau în calea efortului de transpunere în viaţă a învăţăturii morale respective, aratandu-li-se totodată şi mijloacele cu ajutorul cărora le pot înlătura.
29. Predici apologetice

E cunoscut că o idee, o concepţie nouă găseşte de la prima ei apariţie aderenţi entuziaşti şi apostolic dispuşi a se angaja şi a le propovădui cu zel şi însufleţire. Dar tot atât de cunoscut e şi faptul că dincolo de ceaţa aderenţilor se afirmă mulţimea celor ce ezita, privesc cu rezervă ideile cele noi şi iau chiar o atitudine potrivnică faţă de ele. Acestea se întâmplă mai ales atunci când concepţia cea nouă are înscrise în programul său alăturarea unor obiceiuri, situaţii, structuri, şi înlocuirea lor cu altele.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la apariţia creştinismului. Unii l-au primit cu mare însufleţire şi au izbutit să se identifice atât de deplin cu învăţăturile Mântuitorului încât, cânt, pe vremea persecuţiilor, au fost puşi în situaţia să aleagă între o viaţă fără Hristos şi moartea în comuniune cu Hristos, ei au preferat să renunţe la viaţă decât la Hristos.
Alţii dempotriva s-au împotrivit de la început creştinismului, defaimandu-l şi punându-i în cale piedici foarte grele.
Faţă de această ultimă situaţie, propovăduirea creştină a trebuit să include în programul ei şi o activitate de apărare a propriilor poziţii, o activiate apologetica.
Chiar în Sfintele Evanghelii, mai ales în cea de-a patra, întâlnim elemente caracteristice apologiei. Astfel, Evangheliile sunt cele dintâi scrieri care au pus la îndemână propovăduitorilor anumite îndrumări privind predica apologetică, cum ar fi: predica apologetică să explice limpede adevărul revelat şi să-l apere. Apărarea adevărului dumnezeiesc să se facă cu tact şi cu înţelepciune, cu totală alipire faţă de Hristos, dar şi cu sinceră dragoste faţă de cei abatuiti de la dreapta credinţă. În special sunt de observat următoarele: predicatorul să dezvolte o activiate apologetica preventive. Adică în activiatea sa să se lase călăuzit de grijă de a explica credincioşilor în mod consecvent tezaurul învăţăturii creştine, dar mai ales acele adevăruri împotriva cărora preotul şi credincioşii ştiu că se ridică obiecţii.
Îndoctrinarea pozitivă şi temeinică a credincioşilor constitue cea mai potrivită formă de apologie a creştinismului.
Să nu se neglijeze nici metoda curative în activitatea didactica-apologetica. Această metodă constă în relevarea de către preot a netemeiniciei obiecţiilor formulate cu privire la una sau alta dintre învăţăturile revelate.
În discutarea obiecţiilor şi în respingerea lor vom folosi argumente de ordin raţional, dar mai ales din cele cuprinse în sfera Revelaţiei. Aceasta pentru motivul că adevărurile creştine nu sunt de natură filisofica, ci sunt adevăruri izvorând din voinţa lui Dumnezeu mişcată de iubirea faţă de oameni.
Preotul predicator să nu dezbată şi să respingă obiecţii şi erori inexistente în sfera de viaţă a credincioşilor săi. Altfel credincioşii ar putea fi tulburaţi şi împinşi spre stări de îndoială şi inutile frământări sufleteşti.
În cercetarea obiecţiilor preotul trebuie să procedeze cu multă înţelepciune, cu un lucid discernământ. De pildă, predicatorul ar săvârşi o gravă eroare în cazul în care ar respinge în mod aprioric falsă orice idee nouă, orice înnoire. Exclusivismul şi intoleranta nu au nimic în comun cu duhul şi metodele de lucru ale Bisericii ortodoxe. Preotul să se ferească ca de foc în a bagateliza, a minimaliza partea de adevăr, de bine, de dreptate al celor ce reprezintă un alt punct de vedere. Chiar şi atunci când vrem să denunţăm o eroare trebuie să fim deplin conştienţi că misiunea noastră nu e aceea de a înfrânge pe cineva, ci aceea de a îmbuna, de a face să iasă la iveală adevărul, de a mântui.
Se cuvine, aşadar, ca preotul să fie cu o cât mai largă înţelegere faţă de punctele de vedere contrarii, sau altele decât cele ale Bisericii. Să ţină totdeauna seama de punctele ce apropie să de a celor din cealaltă tabără. Existenţa dezacordului în unele puncte nu justifică izolaţionismul. Punctele asemănătoare obliga la apropiere, solidaritate şi colaborare. Şi dacă nu exisat un refractarism calculate, puncte de contact, şi, deci, de colaborare se pot găsi destule.
Să se observe că în curentele noi care-şi fac loc în viaţă sunt în acţiune forţe spirituale şi sunt preţuite şi ridicate sus superioare idealuri de frăţie şi slujire. Nu rareori întâlnim în partea cealaltă bărbate călăuziţi de un înalt spirit de sacrificiu pantru cause care-i depăşesc cu mult. Predicatorul nu poate întoarce spatele şi nu poate rămâne indiferent faţă de asemenea realităţi, ci mai degrabă e dator să se apropie de cei ce le promovează, să-i sprijine efectiv în străduinţele şi năzuinţele lor după mai bine.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit unei învăţături, oriunde se duce lupta după un ideal înalt, pentru dreptate, omenie, acolo e prezent în chip tainic dar real Hristos însuşi. Intemeiul acestui fapt se poate afirma că cineva care nu face parte din Biserică, dar acolo unde se afla îşi angajează toate puterile în lupta pentru binele semenilor, unul ca acesta e mult mai aproape de Hristos decât creştinul care bate zilnic mătănii, dar sta cu braţele încrucişate în fata nedreptăţilor, făţărniciei, vicleniei, abuzurilor.
O atenţie deosebită trebuie să acorde predicatorul acelor grupări religioase anarhice nihiliste, care afişează o atitudine negativistă faţă de viaţă de acum sau cea de veci. Vom releva câteva din motivele care nu permit preotului să rămână pasiv faţă de aceste lucruri.
Mai întâi credincioşii anarhici deformează actul religios prin accentuarea unilaterală a uneia sau alteia dintre elementele sale componente. Prin accentuarea, de pildă, a elementului intellectual, se ajunge la un raţionalism inbusitor şi opac; prin accentuarea elementului emoţional, sufletul poate alunecă într-un sentimentalism nebulos subiectivist, întunecat, paralizat. Prelucrat aproape exclusiv prin prisma afectivităţii, mesajul evanghelic e în mod fatal diformat şi coborât la treapta unui izvor de tulburări interioare, nelinişti şi frământări cu vizibile urmări negative.
Evident, prezenţa unor asemenea credincioşi printre ceilalţi oameni poate constitui o nedorită sursa de dezechlibru, de abateri de la viaţă normală.
În al doilea rând credincioşii anarhici disocieaza credinţă de iubire şi accentuează credinţă, ajung la un fanatism primejdios chiar pentru cele mai elementare reguli de convieţuire, Fanaticii, se ştie, în afirmarea punctului lor de vedere, devin agresivi, provocând violente. Or violenta constitue, de regulă, un factor de risc pentru viaţa comunitară.
În la treilea rând, membrii grupărilor religioase nihiliste dezvolta o activitate de împiedicare şi frământare a fireştilor tendinţe spre unitate a creştinilor.
Biserica Ortodoxă, se ştie, sprijină efectiv ecumenismul creştin, adică spre mişcarea de apropiere şi unire a credincioşilor creştini, şi totodată sprijină şi ecumenismul uman, adică tendinţa spre solidariate şi înfrăţire a tuturor popoarelor. Grupările amintite însă, nu numai că nu arată niciun interes pentru ecumenism, dar dimpotrivă, prin concepţia lor şi practică l or, ele blochează o asemenea mişcare.
În al patrulea rând credincioşii nihilişti ocolesc elementarele datorii cetăţeneşti, privesc cu neîncredere măsurile luate de autorităţi, căreia îi contesta legitimiatea, indamnand şi pe alţii să facă la fel. În concepţia unora dintre aceste mişcări anarhice, nu numai Biserică, dar şi Statul sunt manifestări ale duhului cel rău şi ca atare trebuiesc combătute şi desfiinţate.
În al cincilea rând interpretând strâmb unele texte scripturistice, grupările la care ne referim depreciază timpul istoric şi cauta să introducă în suflete obsesia vremurilor de apoi.
Devalorizând eschatologic lumea, omul, instituţiile publice, aceste grupări provoacă indiferenţă faţă de actele de cultură, progress şi civilizaţie, faţă de valorile umane în general. În mâinile lor creştinismul devine un curent de înstrăinare a omului de el însuşi, un instrument de degradare, de sărăcire a vieţii credincioşilor, a vieţii omeneşti în genere.
Acestea sunt temeiuri deopsebit de puternice care nu permit predicatorului să rămână indiferent, ci îl oblige să iniţieze acţiuni menite pe de o parte să apere adevărata credinţă ortodoxă, iar pe de alta să recupereze pe respectivii fraţi şi să-i reintegreze vieţii religioase şi în circuitul vieţii omeneşti normale.
În predicile îndreptate spre semenii din amintitele grupări anarhice preotul va trebui să ţină seama de două lucruri:
Întâi el trebuie să fie conştient de faptul că apartenenţa cuiva la o mişcare ne- sau antiortodoxa nu-l lipseşte pe respectivul dizident de dreptul de a fi respectat ca om. Cuvintele aspre, nepotrivite, accentul polemic, jignirile nu au ce cauta în predicile adresate dizidenţilor religioşi. Să nu se piardă din vedere faptul că libertatea pe care o revendici pentru tine de a-ţi mărturisi nestingherit credinţa trebuie recunoscută şi altuia.
În al doilea rând, preotul trebuie să ştie că libertatea în materie de credinat este condiţionată de efectele credinţei atât în sfera vieţii individuale cât şi a celei sociale.
O credinţă cu urmări negative oblige pe preot să dezvolte o activiatate predicatorială susţinută, perseverenţă, în vederea reintegrării grupărilor respective în făgaşul vieţii religioase ortodoxe, adică a acelei vieţi care asigură credincioşilor înnoirea şi înaintarea spre treapta plenitudinii.
În încheiere se cuvine să relevăm faptul că cea mai bună formă de apărare a învăţăturii ortodoxe o constitue viaţa personală a preotului şi a păstoriţilor sai- viaţa întregii comunitait bisericești trăită la nivelul cerut de învăţătura propovăduită. Ceea ce caracterizează ortodoxia vieţii bisericești nu e numai doctrina nealterată, dar e şi nivelul înalt al vieţii spirituale. E necesar să fim adânc pătrunşi de acest elementar adevăr: Ortodoxia trebuie propovăduită nu numai ca păstrătoarea fără greş a învăţăturii descoperite, dar şi ca realizatoarea modului plenitudinar al vieţii creştine.
30. Predica liturgică

Cu excepţia, poate, a predicii misionare, orice predica are caracter liturgic în sensul că orice predică e parte componentă a cultului divin. În sens strict însă, predica liturgică este tâlcuirea şi valorificarea preactica a cultului în scopul zidirii sufleteşti a credincioşilor.

În sfera propovăduirii liturgice intra: slujbele dumnezeieşti, locurile sfinte, timpurile sfinte liturgice.
Tematica omiletică a serviciilor divine este de o bogăţie şi varietate neasemuite. Nu este învăţătura cuprinsă care să nu fie cuprinsă în urzeala sfintelor slujbe. Învăţătura despre Dumnezeu Unul în fiinţă, întreit după personae, relaţiile intertreimice (nenasterea, purcederea), creaţia lumii văzute şi nevăzute, refuzul comuniunii cu Dumnezeu şi alunecarea în păcate, într-un mod de viaţă scăzut, nedeplin, diformat, înfăptuirea mântuirii prin Fiul Său Iisus Hristos, moartea şi Învierea Lui, Cincizecimea, activitatea desavarsitoare a Duhului Sfânt, întemeierea Bisericii, Sfintele Taine,, toate aceste dogme sunt prezentate în cântările, rugăciunile şi rânduielile slujbelor, fie ca elemente marginale, fie ca elemente şi structuri esenţiale.
La temele dogmatice se adăugă unele de ordin moral. Înţelepciunea, cumpătarea, blândeţea, bărbăţia, iertarea, milă, stăpânirea de sine, răbdarea, puritatea, nădejdea, evlavia, bunătatea, jertfă de sine, iertarea, dragostea, strălucesc ca nişte nestemate în cadrul slujbelor sfinte şi sunt ca nişte chemări tăcute în aşteptarea zelului preotului care să le sensibilizeze prin cuvânt ascultătorilor.
Lăudând frumuseţea virtuţii, serviciile dumnezeiești denunţa cu tărie urâciunea şi nocivitatea păcatului sub toate formele lui: necredinţă, deznădejdea, ura, necurăţia, trufia, pizma, lenea, nedreptatea, neglijenţă faţă de suflet, etc.
Stigmatizarea păcatului e însoţită obişnuit de chemarea la căinţa şi îndreptare, cu adaosul nelipsit că în realizarea îndreptării, dumnezeescul Har e prezent din belşug cu lucrarea lui mântuitoare.
Temele sociale nu sunt absenţe nici ele din cuprinsul sfintelor slujbe.
Astfel, participarea în ncomun la intercesiunile publice, rugăciunea unuia pentru celălalt, prezent sau absent la biserică, participarea împreună la nunţi, botezuri, înmormântări, diferite procesiuni atenuează până la desfiinţare impulsurile individualiste, egoiste, pe de o parte, iar pe de altă intensifică sentimentul responsabilităţii faţă de comunitate. Prin accentuarea învăţăturii că nimeni nu se poate mântui izolându-se de ceilalţi, ci numai împreună cu ei, se relevă obligaţia necondiţionată pe care fiecare credincios o are de a fi atent şi la ceilalţi, de a fi gata să le vină în ajutor, de a nu-i abandona în nicio împrejurare.
Ideea de egalitate e afirmata liturgic prin rânduiala potrivit căreia Biserica e deschisă tuturor, indiferent de rasă, etnie, rang, vârstă sau cultură.
Cei care acceptă să intre în Biserică au dreptul să participle la toate sfintele slujbe, să beneficieze de toate harurile şi binecuvântările administrate de ierarhie, să urce oricare pe treptele ierarhice.
În faţa lui Dumnezeu toţi oamenii sunt în mod egali slujitori ai Lui şi ai semenilor, toţi sunt chemaţi în mod egal să lucreze în direcţia desăvârşirii proprii, a semenilor, a lumii întregi.
Prin faptul că în slujbe sunt îndemnuri adresate credincioşilor în scopul cinstirii conducătorilor spirituali şi temporary, cultul favorizează ordinea şi ierarhia, elemente indispensabile unei vieţi sociale sănătoase.
Ideile de pace în toată lumea, de unire a tuturor, de comuniune cu cei bolnavi, cu cei ce pătimesc, cu cei robiţi, cu întreg poporul sunt frecvente în sfintele slujbe, modelând cu puterea lor persuasiva conştiinţă socială a credincioşilor. Dar cultul nu cuprinde numai teme pentru predici doctrinaire, morale, ascetice, sociale, ci şi teme pentru predici privind viaţa omului în mediul cosmic. Nu numai mediul dogmatic-etic-social, dar şic el cosmic constitue o necesitate vitală pentru om. Prin dimensiunea sa fizică acesta e legat prin mii de fire de lumea materială. Adresându-se omului în totalitatea componentelor lui, cultul cuprinde în sfera înrâuririi şi materia, cosmosul material.
În cadrul sfintelor slujbe material nu e un duşman al divinului. Dimpotrivă, ea constitue elementul indispensabil în transmiterea energiilor dumnezeiești necesare ridicării noastre la treapta plenitudinii.
În gândirea ortodoxă, lucrurile, pe lângă puterile aşezate de la creaţie la temelia lor primesc, prin intermediul Bisericii, haruri şi daruri spre a fi transmise credincioşilor în vederea înnoirii şi întăririi lor.
Pâinea, vinul, untdelemnul, apă, roadele pământului, ierburile, ramurile, locaşul de închinare, diferite puneri înainte, toate sunt cuprinse în acte de consacrare, cu semnificaţia că, în ultima analiză, ele sunt un dar de la Dumnezeu și că în final toate, contribuid şi omul şi munca lui, se vor înnoi, realizând acel cer nou şi pământ nou despre care vorbeşte Scriptura.
Biserica învăluie în undă rugăciunilor ei pe om chiar de de la venirea lui pe lume şi-l însoţeşte cu binecuvântările ei de-a lungul întregii sale vieţi, adăugând spor de bucurie momentelor de strălucire, iar în momentele lui de necaz şi amărăciune, menţinând în suflete tare nădejdea că, în cele din urmă, biruinţa va fi de partea binelui, a vieţii.
Dar importantă ajutorului duhovnicesc acordat de către Biserica credinciosului iese la iveală în mod deosebit cu prilejul celui mai trist eveniment din viaţă, şi anume cu prilejul morţii şi al înmormântării.
Teamă în fata nefiinţei, a lumii de dincolo, se îmbină cu strigătul răscolitor după adevăr.
Celui ce e pe patul morţii oamenii nu-l mai pot ajuta: “vai mie păcătosului! Amar mie păcătosului! Că mâinile-mi tind către prietenii mei şi lacrimi vărs din ochi, dar nimeni nu mă mai iubeşte. “Nici îngerii nu pot face nimic în asemenea împrejurare: “Şi rădicând ochii către îngerii lui Dumnezeu cei luminaţi, strig: lăsaţi-mă puţin să trăiesc, dar nimeni nu mă aude…” (Evhologhionul bogat, Bucureşti, 1927, pp 147). Singurul care poate ajuta este stăpânul vieţii şi al morţii, Dumnezeul duhurulor şi a tot trupul, Carele a călcat moartea şi pe diavol l-a surpat…
Tonul fundamental al slujbei înmormântării e acela al încrederii depline în biruinţa asupra morţii. Aproape că nu e cântare cuprinsă în această slujbă care să nu se încheie cu o caldă rugăciune vibrând de nezdruncinata convingere că sufletul îşi va continua şi după despărţirea de trup viaţa sub ocrotirea iubirii lui Dumnezeu.
De revelat e că nu e vârsta şi condiţie sufletească pentru care slujbe înmormântării să nu cuprindă, direct sau indirect, deosebit de potrivite teme pe care preotul conştiincios le poate desprinde şi valorifica în situaţiile date, îmbogăţindu-şi astfel repertoriul omiletic şi sporind puterea de înrâurire a predicii asupra ascultătorilor.
Predica liturgică cuprinde în sfera ei de tâlcuire şi locurile sfinte. E necesar să se predice credincioşilor despre rostul locasu; lui de închinare, semnificaţia construirii luji după un stil propriu, în formă de cruces au nava, cu o cupolă centrală spre care converg toate detaliile zidirii, cu o cruce în vârful turlei sau turlelor, cu împărţirea în altar, naos, pronaos, cu clopotniţă şi toaca, etc.
Toate aceste particularităţi nu sunt intaplatoare. Ele îşi au semnificaţia lor, fiecare dintre ele trimiţând spre sensuri mai adânci. Locaşul de cult constitue şi el un mod de transmitere a învăţăturii creştine. Dacă imnurile sunt dogma cântată, locaşurile de cult ortodoxe sunt dogma în piatră. Ele constitue o predică permanentă. Dacă predica în cadrul slujbelor durează 10-15 min., predica prin intermediul arhitectonicii bisericești e neîntreruptă, ea adresându-se pe calea acoperită tuturor parohienilor.
Dar pentru ca enoriaşii să înţeleagă o asemenea predica e necesar ca preotul să vină cu tâlcuirea prin cuvântări a elementelor prezente în arhitectura locaşului de închinare. În legătură cu simbolismul Bisericii e necesar să se cunoască şi să se vorbească şi despre vasele sfinte, despre vestmintele preoţeşti, despre cărţile de slujbe, despre cimitir. Ca loc sfinţit, cimitirul face parte din spaţiul liturgic şi ca atare se cere să fie luat în considerare ca obiect al propovăduirii.
Predicile axate pe simbolismul locaşului de cult şi a cimitirului se cuvină să cuprindă lămuriri corespunzătoare privind obligaţiile credincioşilor de a-şi aduce contribuţia cerută de construirea bisericii, înzestrarea ei cu toate cele necesare: picture murală, icoane, vestminte, vase, cărţi, clopote, îngrijirea cimitirului şi a mormintelor, etc.
Cât despre ntimpurile sfinte preotul are datoria de a exlica credincioşilor rolul său esențial în desfăşurarea vieţii lor normale.
Sărbătoarea nu e un timp pierdut. Dacă în zilele celelalte credincioşii merg la lucru, în zilele de sărbători ei îşi refac puterile prin odihnă, reculegere, rugăciune.
Viaţa credincioşilor se desfăşoară în acelaşi ritm dublu precum şi viaţa Mântuitorului. După activitate, Domnul se retrage în singurătate pentru ca prin rugăciune să-şi împrospăteze puterile în vederea împlinirii în continuare a lucrului Său printre oameni.
La fel procedează şi credincioşii. După muncă din zilele de lucru, ei se întrunesc la sărbătoarea de la biserică, pantru refacerea puterilor sufleteşti, care sunt neapărat necesare unei munci rotnice, susţinute, conştiincioase.
În explicarea pericopei cultice, preotul va utilize şi texte luate din alte părţi ale slujbei respective, sau din alte slujbe. Dar va utilize neapărat şi texte biblice pentru a releva adevărul că între Liturghie şi Scriptura există cea mai deplină concordanţă, interferându-se şi întregindu-se complementar, ca unele care sunt sub ocrotirea aceluiaşi Duh Sfânt.
În propovăduirea liturgică se va insista în mod deosebit asupra Sfintei Euharistii.
Dacă misiunea creştinismului este integrarea omului în legătură cu Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt, lucrul acesta se realizează pentru fiecare credincios în chip sigur prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului.
Desigur, Dum, nezeu e prezent pretutindeni în lume. Dar întâlnirea sigură cu El, intrarea în comuniune cu El nu se realizează în chip sigur decât prin primirea Sfintelor Taine, şi mai ales prin primirea Sfintei Împărtăşanii.
Precum orice predica, şi cea liturgica se cuvine să fie învăluită de la început până la sfârşit în undă caldă a evlaviei, a eliberării des ub presiunea grijilor cotidiene şi a deschiderii receptive faţă de harurile şi darurile cu care nelimitată iubire a lui Dumnezeu se pleacă asupra noastră, pentru ca întărind-o să ne lase deschisă calea spre folosirea tuturor energiilor proprii în direcţia desăvârşirii.
31. Predici sociale

Într-un sens mai larg, orice predica are caracter social. Predica dogmatică, de exemplu, nu satisface deplin conceptului ei dacă nu operează în ascultători, nici un fel de transformare cu urmări în viaţa lor comunitara. Instruirea în cele ale dogmelor urmăreşte mai mult decât lămurirea credincioşilor asupra invatuaturilor descoperite, anume urmăreşte ca aceste învăţături să devină rădăcini, izvoare ale întregii vieţi individuale şi sociale a credincioșilor.

Predica despre Sfânta Treime de pildă, trebuie să-şi restrângă lumina şi asupra relaţiilor sociale ale crednciosilor.
Relaţiile intertreimice se bazează pe unitate, pe iubire, egalitate, păstrarea intactă a fiecărei dintre cele 3 persoane. La fel se cuvine să fie şi relaţiile dintre credincioşi: să fie conştienţi că ei alcătuiesc o unitate, că fiecare trebuie să cuprindă pe celălalt în dragostea să dezinteresată, că nimeni nu trebuie să atingă, să anuleze, şi nici chiar să diminueze calitatea de persoană a celuilalt. Desăvârşitei comuniuni a persoanelor treimice trebuie să-i corespundă desăvârşită comuniune a credincioşilor.
Învăţătura despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre activitatea, moartea şi învierea Lui, cuprinde o serie întreagă de idei sociale precum: ideea că cei de sus nu se cuvine să rămână izolaţi de cei de jos, ci să se coboare la ei, ideea că prezenţa celor de sus dintre cei de jos trebuie să fie active în sensul de a-i lumina şi a-i ajuta să se ridice la o viaţă eliberată de sub presiunea raului, ideea că ajutorarea celor de jos trebuie să meargă până la jertfă vieţii în folosul lor.
Învăţătura despre înviere cuprinde ideea socială potrivit căreia toate trebuiesc îndrumate spre înnoiri, spre transformări structurale în vederea unei vieţi plenitudinare.
Învăţătura despre Cincizecime cuprinde ideea că viaţa de comuniune a credinciosuilor nu este normală decât în măsura în care rămâne deschisă înrâuririi sfinţitoare a energiilor Sfantullui Duh. Desprinsă din contactul cu puterile Sfântului Duh viaţa credincioşilor alunecă în egoism, fapt care duce la destrămarea comuniunii, la subminarea încrederii reciproce, adică la destrămarea unuia din cei mai puternici lianţi ai vieţii sociale.
Dogma eclesiologica cuprinde ideea că niciun credincios nu se mântuieşte singur, izolat, ci numai împreună cu ceilalţi. De aici marea obligaţie a credincioşilor de a participa activ la eforturile urmărind eliminarea raului din viaţă individuală şi social ape de o parte, iar pe de altă urmărind crearea unor cinditii cât mai prielnice dezvoltării sănătoase a comunităţii.
Dogma despre Sfintele Taine ne îngăduie deducţia că după cum toţi credincioşii au acces la bunurile duhovniceşti, la fel şi în sfera vieţii umane toţi fără nicio discriminare se cuvine să beneficieze de bunurile necesare înălţării şi dezvoltării lor.
Tendinţa socială e prezentă şi în predicile morale şi în cele liturgice.
Tâlcuirea normelor morale creştine se face pentru a-i pune pe credincioşi în situaţia de a recunoaşte cât mai temeinic. Iniţierea ascultătorilor în cele ale normelor morale creştine nu e punctul final către care tinde predicatorul. Scopul final urmărit de el prin predicile morale este că ascultătorul, cunoscând temeinic regulile comportamentului creştin, să se şi ghideze după ele şi în viaţa practicaşi socială. Valoarea virtuţilor morale constă nu atât în adâncirea sensului lor cât mai ales în forţa lor de înnoire şi transformare a vieţii individuale şi sociale.
La fel şi predicile liturgice urmăresc în final că prin aducerea ascultătorilor în poziţia de cunoscători a-i simbolismului cultic să le deschidă larg calea pătrunderii în fiinţa lor a harurilor sfinţitoare în vederea unei mai bune slujiri a oamenilor şi a societăţii.
Aşadar, în sens largo rice predica urmăreşte şi are un caracter social. În sens strict predica socială este aceea care tratează teme sociale în lumina învăţăturii creştine.
O asemenea tema e de pildă problema muncii. Precum niciun om nu poate exista fără muncă, la fel şi credinciosul nu se poate sustrage de la această lege fundamentală a vieţii umane. Munca asigura existenta biologică a omului. Produsele obtinutre prin munca îi acoperă trebuinţele primare: hrana, îmbrăcăminte. Locuinţa.
Dezvoltarea personalităţii e legată de muncă. înafara muncii predispoziţiile, posibilităţile, întreaga zestre nativă a insului ar rămâne nescoase din virtualitatea lor neapreciate ci nevalorificate practice. Prin efort susţinut, prin luptă cu obstacolele, prin voinţa de a le birui se formează şi se conturează acea înaltă formă de viaţă care e personalitatea.
Într-o predica centrată în jurul unei asemenea teme, preotul va expune lucrurile acestea, împreună cu explicarea şi celorlalte obligaţii cum ar fi: o cât mai bună pregătire profesională, împlinirea conştiincioasă a îndatoririlor legate de muncă, trezirea şi dezvoltarea conştiinţei că munca nu se poate desfăşura numai pentru satisfacerea trebuinţelor individuale, dar şi pentru binele obştesc. Nu poate rămâne nerelevat nici faptul că situaţia şi locul cuiva în societate depinde în mod covârşitor de muncă sa, de pregătirea şi de conştiinciozitatea cu care îşi foloseşte această pregătire.
Lucrurile acestea fireşte, importante, îşi au locul în orice cuvântare despre muncă. Predica însă trebuie să cuprindă cevea mai mult. Ea trebuie să privească munca în perspective religioasă. Să arate că munca e porunca divină: “în sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta”. Să releve că iubirea muncii e cuprinsă în învăţătura despre perfectibilitatea lumii. Dumnezeu n-a creat lumea perfectă ci perfectibila, vrând prin aceasta ca şi noi să participăm cu munca noastră la desăvârşirea ei.
Desigur, nu va trebui lăsată legătură strânsă dintre muncă şi mântuire fără lămuriri.
Credinciosul n use mântuieşte numai întrucât crede şi făptuieşte, lucrează şi munceşte. Conceptul fapta cuprins între condiţiile mântuirii trebuie interpretat nu numai în sensul de acţiune caritativă periodica, dar şi în sensul larg de activitate creatoare durabilă, adică în înţelesul de muncă. De altfel, chiar dacă prin expresia fapte mântuitoare am înţelege numai faptele milei trupeşti şi sufleteşti, munca tot nu poate fi trecută cu vederea. Pentru că, de pildă, nu poţi ajuta pe cineva să scape de neştiinţa dacă tu însuţi n-ai muncit să agoniseşti cunoştinţele cu care vrei să-l ridici pe celălalt. Nu poţi da hrană celor săraci şi îmbrăcăminte celor goi dacă n-ai muncit şi dacă nu munceşti tu însuţi să agoniseşti asemenea bunuri care să te pună în situaţia de a putea da şi altora.
Aşadar, împreună cu credinţă, munca constitue condiţie subiectivă esenţială pentru mântuire.
Există şi alte numeroase temeri sociale care trebuie să intre în sfera obiectelor propovăduirii. Menţionăm dintre acestea problema păcii, a colonialismului, problema rasismului, a înfrăţirii popoarelor, a ajutorării popoareleo în curs de dezvoltare ca să nu mai amintim şi temele legate de instituţia familiei, de societate, de datoriile către stat.
Marea idee de care trebuie legate toate aceste teme sociale este iubirea în aspectul ei preventive.
Iubirea faţă de oameni care implică afirmarea, recunoaşterea celorlati şi crearea împreună cu ei a mediului necesar existenţei umane e strâns legată de asigurarea păcii. Iubirea faţă de oameni nu poate legitimă în niciun fel uciderea. Uciderea desfiinţează obiectul iubirii şi, deci, desfiinţează însăşi iubirea. Fără iubire omul nu poate trăi. Adică omul nu poate trăi fără celalat om, fără ceilalţi oameni. Adică nu poate trăi fără pace, singura care-i poate sustrage pe oameni morţii nenaturale.
În temeiul aceleaşi iubiri preotul trebuie să-şi îndrume credincioşii să participe la eforturile ce le fac în direcţia abolirii rasismului, colonialismului, pe de o parte iar pe de alta în direcţia ajutorării popoarelor subdezvoltate. Precum iubirea lui Hristos se răsfrânge asupra tuturor la fel şi iubirea credincioşilor trebuie să cuprindă nu numai pe conaţionali ci şi pe toţi oamenii indiferent de rasă sau de etnie.
În aceeai ordine de idei, e potrivit să se arate credincioşilor că precum oamenii singulari, aşa şi rasele şi popoarele sunt sub ocrotirea aceluiaşi Părinte ceresc şi că în consecinţă, lipsa de respect şi iubire faţă de cei de altă rasă sau neam, echivalează cu o lipsă de respect şi iubire faţă de realităţile voite şi ocrotite de Dumnezeu.
Cât despre familie şi stat acestea pot prilejui preotului serii întregi de predici sociale. Ce învăţa Scriptură despre originea familiei, structura familiei, datoriile reciproce a soţilor, datoriile părinţilor faţă de copii, datoriile copiilor faţă de părinţi, educaţia în cadrul familiei, sunt teme care pot da conţinut bogat multor predici având ca obiect instituţia familiei.
E necesar să se insiste în mod deosebit asupra sfintei îndatoriri a părinţilor de a-şi creşte cu cea mai mare grijă copiii. Căci, de regulă întreaga viaţă de mai târziu a omului e determinată de ceea ce a primit el în sânul familiei. Omenia, dragostea de muncă, respectul şi iubirea faţă de ceilalţi, iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de tot ce e curat şi sfânt, punctualitatea, răbdarea, dragostea de adevăr, curajul răspunderii, toate acestea se învaţă în familie. De nivelul vieţii religios morale a familiei depinde nivelul de viaţă ak întregii parohii.
Deosebit de importante pentru viaţa credincioşilor sunt şi predicile axate pe teme legate de instituţia statului. Respectul faţă de autorităţi, cunoaşterea şi respectarea legilor, împlinirea constiinciasa a datoriilor faţă de autorităţi constituie obiecte ale propovăduirii. Temeiul religios pentru tratarea omiletică a acestor teme e dat în Sfânta Scriptură de Sf. Ap. Pavel în Epistola către Romani cap. 13.
Să observăm că asupra tuturor acestor teme sociale îşi proiectează lumina adâncă învăţătura despre Împărăţia lui Dumnezeu.
Împărăţia lui Dumnezeu este un dar de sus. Însă, precum orice dar de la Dumnezeu, darul împărăţiei este şi misiune. Practic, misiune aceasta constă pentru noi în angajarea totală a puterilor de care dispune, a cunoştinţelor, a instituţiilor în direcţia înnoirii, a transformării noastre şi a lumii, în vederea realizării, în final, a împărăţiei Lui Dumnezeu pe pământ. Pregătirea profesională, muncă, familia, societatea, statul, biserica nu au, din punct de vedere creştin altă finalitate decât înfăptuirea în istorie a celei mai înalte forme de viaţă: Împărăţia lui Dumnezeu.
32. Predici istorice

Predicile istorice sunt cuvântări axate pe fapte din istoria Bisericii în scopul instruirii şi educaţiei religios-morale a credincioşilor.

Şi în celelalte feluri de predici sunt folosite unele elemente istorice, dar nu în măsură necesară, fapt care le expune rămânerii într-un fel de abstractism obositor scăzut în eficienţă lui. Pentru evitarea inconvenientului se impune cu necesitate alcătuirea şi rostirea de predici centrate pe substanţiale relatări din istoria Bisericii.
În linii mari, istoria Bisericii cuprinde desfăşurarea în timp a lucrărilor mântuitoare ale lui Dumnezeu, îndreptate spre oameni, dar şi răspunsul credincioşilor la acele lucrări. În concepţia acestei discipline faptele care alcătuiesc cuprinsul au caracter sinergetic, ele fiind realizate prin liberă colaborare a afctorului divin cu cel uman.
Adevărul acesta că în evenimentele istoriei bisericești e la lucru nu numai omul, dar şi Dumnezeu, îi conferă disciplinei în cauză o importanţă cu totul particulară pentru propovăduire.
În alegerea temelor istorice predicatorul se va ghida după următoarele reguli: 1. Materialul istoric să fie cât mai potrivit pentru reliefarea învăţăturii că, la întemeierea Bisericii iniţiativa o are Dumnezeu.
2. Să se releve fapte care vorbesc despre organizarea ierarhică a bisericii. În cadrul acestui aşezământ divin toţi credincioasii sunt egali în faţa lui Dumnezeu, dar nu toţi participa în mod egal la puterea bisericească. În fruntea Bisericii este Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli, şi, pe cale de succesiune episcopii, preoţii şi diacinii. Ierarhia este autoritate nu deasupra bisericii ci înăuntrul ei. Ea nu stăpâneşte peste credincioşi ci îi conduce la mântuire slujindu-i. Biserica e alcătuită din ierarhie şi credincioşi. Suprema autoritate văzută a Bisericii este Sfântul Sinod.
3. Se vor relata fapte care vorbesc despre misiunea Bisericii în lume.
În legătură cu capitolul acesta, preotul:

1. 
   va relata fapte care scot în lumina activitatea soteriologică a bisericii: propovăduirea cuvântului, slujbele liturgice, administrarea Sfintelor Taine.
   
2. 
   va predica despre unele aspecte ale activităţii privind răspândirea în lume a Evangheliei lui Hristos. Istoria Convertirii la Creştinism a atâtor popoare poate constitui o materie de amxima atracţie pentru credincioşi.
   
3. 
   De neocolit sunt de asemenea acţiunile Bisericii pentru formularea şi interpretarea corectă a învăţăturilor descoperite. În cadrul unor asemenea relatări se vor releva eforturile îndelungate şi arareori pline de jertfe grele, ale Bisericii pentru apărarea poziţiei sale, pentru a face să răzbată în conștiința oamenilor adevărul că mesajul evanghelic e cerut de adâncul firii omeneşti în năzuinţa ei după desăvârşire. În acest context se poate vorbi despre Sfinţi Părinţi, despre Sinodele Ecumenice, despre Schisma cea mare, şi despre eforturile făcute în vederea refacerii unităţii Bisericii
   
4. 
   În continuare preotul va vorbi despre activitatea Bisericii în domeniul educaţiei social şi cultural.
   

Deosebit de educarea credincioşilor prin slujbe şi predica, Biserică a acţionat şi prin înfiinţarea de şcoli, în cadrul cărora s-au aplicat unele principii pedagogice rămase definitive câştigate pentru învăţământ. Aşa au fost principiile respectării individualităţii, al expunerii clare şi gradate, al intuiţiei şi al legăturii teoriei de practică.
În cadrul acestor şcoli accentul se punea pe elementul teologic, dara în planul conducătorilor era cuprins şi punctul care constă în pregătirea practică prin munca a şcolarilor. Spre deosebire de educaţia precreştină care avea caracter teoretic, educaţia practicată de Biserica punea accent pe formarea voinţei a deprinderilor concrete de viaţă. Dintre oamnenii Bisericii, care şi-au exprimat şi în scris concepţia lor despre educaţie menţionăm pe: Clement Alexandrinul, Origen, Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom, şi Augustin.
În rezolvarea problemei sociale, Biserica şi-a adus un dublu aport: direct şi indirect.
Aportul indirect a constat în desfiinţarea bazelor spirituale ale sclaviei lucrând prin mijloacele ei, pentru generalizarea conştiinţei egalităţii tuturor înaintea lui Dumnezeu. Aportul acesta nu trebuie subestimat. El a stat la temelia tuturor curentelor şi mişcărilor istorice tinzând spre dobandirera libertăţii sociale, politice, şi economice.
Aportul social direct al bisericii a constat în înfiinţarea de instituţii de asistenţă socială ca spitale, orfelinate, azile. În cadrul unor asemenea instituţii se făcea educaţia religioasă, dar şi o educaţie de integrare şi reintegrare a lor în circuitul vieţii de muncă.
Încât deşi în activitatea ei caritativ-sociala, biserică a pus accentul pe elementul curativ, ea nu a lăsat cu totul la o parte nici preocuparea de natură preventivă caractereizata prin luptă de a înlătura condiţiile care fac ca unii să fie aşezaţi la mila altora.
Atenţie deosebită se cuvine să acorde preotul şi Istorie Bisericii Naţionale. Menţionăm câteva din temele care trebuie tratate în predici.
Poporul nostru nu a cunoscut nici o perioadă în care să nu fi fost creştin. Ortodoxia intră de la început între determinatele lui istorice. Înrâurirea Bisericii şi-a pus amprenta asupra tuturor compartimentelor vieţii poporului. deosebit de educaţia credincioşilor prin serviciile divine şi propovăduire Biserică a transmis şi o educaţie prin şcoli.
Înfiinţate prin mănăstiri, pe la sfârşitul secolului IV, sau chiar la începutul secolului XI, şcolile Bisericii au funcţionat continuu, cuprinzând în sfera lor de preocupări întreaga tabela de valori: adevărul şi ştiinţă, binele şi morală, frumosul, literele şi artele, utilul şi tehnică, dreptul şi realizările statale. Dominantă era desigur valoarea sacrului.
Profesorii erau călugări. Ei au înfiinţat primele şcoli şi tot ei ne-au last primele încercări de istoriografie romanescă. Elevii lor erau copii de ţărani şi orăşeni.
Cele dintâi tipărituri la noi sunt opera Bisericii. Coresi, Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul şi atâţia alţii sunt nume legate de atâtea tipărituri a căror influenţă instructive-educativa s-a exercitat asupra sufletului românesc de pretutindeni, contribuind nu numai la păstrarea unităţii de credinţă, dar şi a unităţii de limba şi cultura.
Când în sec.. 16-17 încep a se înfiinţa şcoli şi prin târguri şi sate învăţătorii au fost preoţi, iar manualele- cărţi bisericești.
Un Sava Brancovici, Teofil al Ţării Romaneşti, Iacov Stamati au stăruit ca preoţii să stăruiască să-şi împlinească nu numai misiunea de liturghisitori, dar şi pe aceea de învăţători. Pentru grija purtată învăţământului moldovean, Iacob Stamati (1749-1803) a fost numit Pestallozzi al romanilor.
În secolul 18, după cum e cunoscut, se face trecerea de la cartea bisericească la cea laică, dar schimbarea aceasta se face sub purtarea de grijă a Bisericii. Biserica însăşi a îndrumat scoala naţională spre progresul indicat de realizările pedagogiei moderne. Încât, “nu se va putea spune niciodată în mod just că Biserica românească a ignorat intenţionat marile rezultate pedagogice obţinute aiurea şi că, ignorându-le nu le-a aplicat căutând să ţină poporul românesc în ignoranţa şi întuneric. Ar fi un păcat strigător la cer să se poată formula acest fel de absurditate, pentru că Biserica are ca piatră iniţială de fundament şi certificat de naştere, lumina: “voi sunteţi lumina lumii”, a spus Domnul ucenicilor Săi.
Spre sfârşitul sec. 18 şi începutul sec. 19, avem puternică înrâurire a lui Klein, Şincai şi Maior care urmăreau să facă o educaţie a poporului în spirit creştin şi naţional, cu adăugirea că preocuparea lor în această privinţă a fost de a trezi conştiinţa originii noastre latine asociată cu năzuinţa de a ne ridica în viaţa capopor la o existenţa mai înaltă.
După 1848 întreaga viaţă a romanilor ardeleni e sub înrâurirea puternicei personalităţi a lui Şaguna.
Marele merit al lui Şaguna constă în viziunea lui clară, în priceperea şi îndemânarea cu care, în acele împrejurări grele, el a ştiut să organizeze şi să pregătească poporul pentru a face faţă asalturilor primejdioase ale stăpânirii de atunci.
Toate compartimentele importante ale vieţii şi anume: cel spiritual-religios, moral, social, economic politic şi cultural au primit sub înrâurirea sa, orientări şi avânt care au ridicat şi mai mult poporul de la treapta de obiect la aceea de subiect al istoriei.
În domeniul cultural Şaguna s-a străduit şi a izbutit să ridice învăţământul la un nivel apropiat de acela al ţărilor înaintate, încetăţenind în mijlocul poporului şcoală ca local încăpător şi igienic, cu mobilier corespunzător, cu manuale alcătuite după cerinţele pedagogiei ştiinţifice şi cu profesori temeinic pregătiţi.
După primul război mondial aree loc o înviorare a vieţii bisericești. Una din cause o constitue acel bogat aport religios care şi-a făcut simţită înrâurirea atât asupra teologiei cât şi asupra organizării şi vieţii eclesiale româneşti în general.
După al doilea război mondial patru teme istorice se impun predicatorului în mod deosebit: locul Bisericii noastre în noul regim al cultelor, revenirea la ortodoxie a fostei Biserici unite, mişcarea ecumenical, aportul Bisericii la construirea unei vieţi noi în patria noastră.
Predicile istorice pot fi axate pe atitudini şi fapte din viaţa unuia sau altuia dintre sfinţi. Sfiintii sunt credincioşii care au izbutit să-şi ridice gândirea, simţirea, voinţa, viaţă întreagă până în vecinătatea modelului desăvârşit care este Iisus Hristos. Credinţă, nădejdea, bunătatea, smerenia, curajul, dreptatea, spiritual de jertfă, dragostea de Dumnezeu şi de oameni, promptitudinea în a sluji dezinteresat altora, toate acestea sunt virtuţi pe care sfinţii le-au practicat la un nivel atât de înalt încât ele vor străluci de-a pururi ca exemple vrednice de urmat.
Nu vor fi trecute cu vederea nici vieţile sfinţilor romani, precum şi ale altor personalităţi de seamă ale Bisericii noastre care au ştiut să fie alături de întreg poporul ca de pildă: Veniamin Costachi, cel care a fost surghiunit la mănăstire din cauză că îmbrăţişase cauza revoluţionarilor; Filaret Scriban, persecutat pentru că se dăduse de partea patrioţilor unionişti; Popa Şapca, cel ce binecuvânta Constituţia de la Izlaz; Popa Balinţ, tovarăşul de luptă a lui Avram Iancu, etc.
În istoria popoarelor sunt de asemenea lucrurui asupra cărora se pot ţine predici menite să releve intervenţia lui Dumnezeu în faţa oamenilor: decăderea vieţii omeneşti din pricina călcării legii fundamentale a comuniunii cu Dumnezeu, vrednicia şi capcitatea naturii omeneşti de a se îmbunătăţii în condiţiile unei vieţi întemeiate pe învăţătura descoperită etc..
În ce priveşte metoda predicilor istorice sunt de menţionat următoarele:

1. 
   La alegerea teoriei vom avea grijă să ne oprim asupra unor elemente cunoscute cât de cât ascultătorilor ca să nu fim nevoiţi să alunecăm în expuneri prea lungi.
   
2. 
   În introducere putem arăta importanta împrejurărilor din cadrul cărora deprindem momentul asupra căruia vrem să insistăm în cuvântare; sau putem arăta condiţiile prielnice ori neprielnice în care a trăit sfântul sau personalitatea despre care vrem să vorbim; putem porni de asemenea de la prezenţa lui Dumnezeu în prezenţa popoarelor şi a oamenilor singulari; ori de la permanenta Lui conlucrare cu forţele creatoare din istorie.
   

În tratare se expun faptele colorat, viu, cu însufleţire subliniindu-se învăţătura cuprinsă intransele. E necesar ca preotul să aibă mereu vie, în conştiinţa regulă că predica, chiar şi cea istorică nu urmăreşte nu numai transmiterea de cunoştinţe dar şi zidirea credincioşilor.
De asemenea e necesar să ne ferim de denaturarea faptelor prin descrieri exaggerate şi patos oratoric.
În încheiere se poate face o recapitulare a celor spuse în legătură cu trecutul şi prezentul Bisericii: o actualizare a uneia sau alteia dintre datoriile faţă de biserica noastră. Predicile istorice pot fi ţinute în strânsă legătură cu art. 9 din Simbolul de Credinţ㔪i întruna Sfântă, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserica”. Se mai pot ţine cu prilejul altor sărbători precum: cele închinate sfinţilor: la duminica ortodoxiei şi: la duminica tutoror sfinţilor etc.
33. Predici Catehetice

Practic Învăţătura creştină se transmite pe calea catehezei şi a predicii.

Cateheza se ştie, are în vedere pe începători. Prdica pe cei avansaţi. Cateheza are bazele pe care urmează să zidească în continuare predică. E cunoscut principiul potrivit căruia potrivit ascultătorii despun de un fond aperceptiv mai bine format cu atât vor înţelege şi asimila mai din plin materialul nou care li se predă.
E de presupus deci, că parohienii care participă la slujbe şi la predica aduc cu ei un fond aperceptiv format la şcoală catehumenatului. Experienţa arată însă că un asemenea fond nu există sau există într-o formă atât de inconsistenta încât nu slujeşte în mod corespunzător înţelegerea cunoştinţelor noi.
Situaţia nu poate lăsa indiferent pe preot. El e obligat să ia măsurile necesare pentru a remedia inconvenientul.
Calea cea mai sigură de care se poate folosi în împrejurările date e aceea a iniţierii unei propovăduiri catehetice susţinute, la care să participe toţi credincioşii.
Fără să renunţe la cateheza sub formă de lecţie el va folosi în măsură largă cateheza sub formă de predica adică se va folosi de predici catehetice.
Aşadar, primul lucru care oblige pe preot să alcătuiască şi rostească predici catehetice constă în lipsa la ascultător a acelui fond mintal de cunoştinţe menit să asigure eficienta predicilor dogmatice, morale, liturgice ertc.
Există şi alte temeiuri care determină asumarea de către preot a ostenelii de a ţine predici catehetice. Dintre acestea amintim: existenţa unei întregi serii de învăţături care trebuie înfăţişate într-un mod separate de pericopele scripturistice. Cum sunt, de pildă, Sfintele Slujbe în frunte cu Sfânta Liturghie. Pentru viaţa religioasă a parohienilor e neapărat trebuitor ca preotul să apropie prin predici Sfânta Liturghie de sufletul ascultătorilor.
Existenţa unor grupări religioase anarhice nihiliste care asaltează fanatic cu erorile lor, parohia poate clătină unele învăţături ortodoxe şi poate strecutra unele îndoieli în sufletul credincioşilor. Faptul impune şi obligaţia pentru preot de a contracara planurile sectanţilor, prin reîmprospătarea, lămurirea sistematică a învăţăturilor ortodoxe.
Dar chiar dacă n-ar exista niciunul dintre temeiurile de mai sus amintite care l-ar oblige pe preot la elaborarea şi rostirea de predici catehetice, acestea tot ar fi necesare în înţelesul că fondul de învăţături creştine aflat în posesia credincioşilor se ţine mereu îmbogăţit şi adâncit. Învăţăturile creştine, se ştie, particularitatea că oricât s-ar transmite dintransele nimeniu nu va putea spune vreodată în mod îndreptăţit că nu ar mai avea nimic de spus despree el. Oricât de închegate ar fi învăţăturile agonisite de credincioşi ca ascultători a-i predicilor şi catehezelor ei nu vor fi niciodată în situaţia să poată să spună în mod just ca nu ar mai avea nimic de primit din mesajul evanghelic propovăduit de preot. Încât oricum predicile catehetice se cuvine să fie înscrise la loc de frunte în repertoriul omiletic al parohului.
Dar ce este predica denumită catehetica? Predicile cateheticii sunt sunt adevăruri bisericestei axate pe temele învăţăturilor de credinţă aşa cum sunt ele orânduite în catechism.
Ele sunt asemănătoare catehezelor, fiindcă şi unele şi altele pun accent pe transmiterea metodică a învăţăturii aşa cum e prezentată ea în catechism. Predica catehetică se deosebeşte de cateheză în înţelesul că, obișnuit, catehezele se ţin începătorilor, iar predicile catehetice se alcătuiesc şi se rostesc pentru adulţi
Catehezele se pot desfăşura şi cu folosirea metodei erotematice a întrebării şi răspunsului în timp ce predica denumită catehetica nu foloseşte decât metoda expozitivă.
Catehezele se ţin de regulă în afară slujbelor, predica are întotdeauna caracter liturgic.
Faptul că predicile catehetice sunt determinate în desfăşurarea lor de învăţătura Bisericii aşa cum e formulate ea în catechism nu exclude posibilitatea lărgirii tematicilor prin includerea şi a unor învăţături care nu-s cuprinse în catechism sau sunt amintite acolo dar numai pe scurt. În principal, conceptual de propovăduire catehetică se referă la tâlcuirea învăţăturii creştine întrucât aceasta e cuprinsă în catechism.
În ce priveşte partea formală a predicilor a predicilor catehetice e de relevat că precum orice predica aşa şi acestea au o introducere, tratare şi peroraţie.
În introducere se va arăta obiectul cuvântării pentru ca ascultătorii să fie de la început orientate esupra a ceea ce urmează să li se vorbească, se va arăta de asemeni scopul special urmărit, ce trebuinţe urmează să fie împlinite şi ce inconveniente înlătură, în sfârşit în introducere se vor arăta şi punctele ce vor fi tratate.
Când e vorba de o serie de cuvantari- şi de regulă, aşa se fac predicile catehetice, în introducere se poate face legătura cu predica sau cu predicile anterioare.
În tratare se va dezvolta învăţătura după punctele indicate în introducere.
Am zis învăţătură pentru că regula e ca în predică să se dezvolte o singură învăţătură. Încărcarea predicii cu mai multe învăţături va lungi expunerea şi în consecinţă va împiedica asimilarea ei de către ascultători şi-i va rastrange mult eficienţa.
Învăţătura va fi dezvoltată după punctele enunţate chiar de la început.
Se va explica temeinic fiecare punct în parte dandu-i-se relief puternic pentru a fi cât mai bine înţeles de către ascultători. Totodată se va arăta strânsă legătură dintre punctele respective, caracterul lor de elemente constitutive ale învăţăturii enunţate.
E necesar de asemenea ca în tratarea punctelor fixate predicatorul să aibă mereu în vedere scopul special pe care şi-a propus să-l realizeze pe de o parte, iar pe de alta să realizeze o gradaţie a expunerii, ideile mai importante plasându-le nu la început în primul punct, ci în cele următoare.
Evident, precum în orice predica, aşa şi în cuvântarea catehetică şi lămurirea învăţăturii se cuvine să fie bine argumentata.
În legătură cu argumentarea se cuvine să se ia aminte la faptul că, în fond, aceasta constă în arătarea caracterului revelational al învăţăturii. Credincioşii trebuie să ştie că învăţăturile de credinţă cuprinse în catechism sunt cuprinse după fiinţa lor, în Sfânta Scriptură şi Tradiţie, şi decurg cu necesitate din acestea. Precum predicile dogmatice, morale, liturgice, aşa şi cele catehetice au unul şi acelaşi izvor: Revelaţia divină.
Tratarea uzitată în predicile catahetice nu urmăreşte simplă transmitere de învăţătură, ci urmăreşte punerea ascultătorilor în condiţia de a crede cu tărie că învăţăturile respective sunt de la Dumnezeu şi încredinţarea Bisericii, singura îndreptăţită să le păstreze şi să le propovăduiască.
Dar cum Revelaţia se realizează în istorie, e necesar să se arate pe scurt şi împrejurările de loc şi de timp în care învăţăturile descoperite au fost receptate şi formulate. De pildă, când spunem că Iisus e Mielul nostru pascal, expresia nu are înţeles clar pentru ascultător, decât dacă o aducem în legătură cu Paștile iudeilor, Paște care aducând aminte de eliberarea lor din Egipt, indicau totodată simbolic, eliberarea, mântuirea pe care avea să o aducă Iisus Hristos.
În respingerea punctelor de vedere advere, se va proceda cu multă înţelepciune, dar şi cu toată fermitatea.
Oriunde vom avea ocazia, vom arăta asemănarea dintre poziţia ortodoxă şi poziţia celorlalte confesiuni creştine, nezabovind în a arăta depărtarea acelora de vechea matca a Bisericii celei una dinainte de 1054.
În încheiere se va face o recapitulare a celor desfăşurate în tratare. Prin recapitulare, preotul arata credincioşilor săi să fixeze cât mai bine în minte învăţătura transmisă, precum şi valoarea ei pentru viaţă.
Recapitularea să se facă cu luarea în considerare a elementului afectiv, care, precum se ştie, mişca şi-i determina pe ascultători să pună în practică învăţătura primită.
Deosebit de potrivite pentru înviorarea, pentru sporirea forţei de impresionare a peroraţiei sunt texte biblice bine alese.