Disciplina omileticii

Felurile adaptării. Primul fel de adaptare care se impune, că mai evident e adaptarea la modul propriu de a fi. La alegerea temei, tonul, dezvoltarea şi durata acesteia, predicatorul trebuie să ţină seama şi de vârsta sau posibilităţile sale. Un preot mai bătrân poate aborda şi unele chestiuni mai delicate, care ar putea scandaliza dacă ar fi rostite de un preot mai tânăr.
Un preot cu notorii preocupări intelectuale poate pune în predica să şi lucruri pe care nu le accepţi bucuros când ştii că sunt rostite de un preot modest ca posibilităţi de gândire şi documentare.
Un ton cu accent autoritar e mai potrivit pentru un membru al înaltei ierarhii decât kla un preot de rând.
În ce priveşte durata asculţi cu mai mare plăcere o predică mai lungă când e rostită de un predicator vestit decât de unul începător.
Aşadar trebuie să te şti iadapta propriei tale personalităţi. Toate celelalte forme de adaptări nu valorează nimic pe lângă această.


Adaptarea la ascultători. A te adapta la ascultători înseamnă a te adresa lor aşa cum sunt ei în realitate nu în imaginaţia ta. De obicei teologia de catedră promovează o antropologie cuprinzând trăsături ale omului în general şi trecând peset însuşirile specifice omului concret, crescut şi format intrun anume mediu geographic, social, cultural şi economic. Unui asemenea om concret pe care terbuie să-l cunoască precum pedagogul- copilul, şi medicul pe pacient, e dator să I se adreseze preotul predicator. Să se adapteze la idividualitatea lui.
În acest scop preotul e obligat să îşi dea seama de cunoştinţele ascultătorilor. Lucrul acesta îl fereşte de primejdia de a vorbi în vânt, de a trece sub tăcere lucruri drept cunoscute de către credincioşi, de a utiliza termeni a căror cunoaştere e iarăşi greşit atribuit ascultătorilor.
Adaptarea la intelectul şi cunoştinţele credincioşilor te fereşte de riscul de a spune lucruri ori peste puterile enoriaşilor, ori sub puterile lor.
Adaptarea trebuie să se facă însă nu numai la cunoştinţele, dar şi la sentimentele credincioşilor. În felul acesta ocolim inconvenientul de ai răni, de ai jigni, de a le invoca lucruri menite ale intensifică amărăciunea şi durerea care-i apasa. de exemplu se poate întâmpla ca enoriaşii să fie umili şi zdrobiţi de unele necazuri abătute asupra lor şi, pe deasupra, mai vii şi tu cu o predică plină nu de mângâieri, ci de mustrări şi ameninţări, sporindu-le astfel şi mai mult durerera.
Abia de mai e nevoie să amintim cât de necesară e şi adaptarea la starea morală a păstoriţilor. Practic aceasta înseamnă adaptarea exigentelor propovăduirii la posibilităţile lor din punctul de vedere al voinţei. Credincioşilor cu deprinderi rele, învechite, adânc înrădăcinate în modul lor de viaţă, cu anevoie le poţi pune pe umeri sarcini grele. De exemplu, dacă credincioşii sunt bântuiţi de patimă dipsomaniei nu le poţi pretinde să se lepede dintr-o dată de aceasta. De asemenea celor cu deprinderi morale bine consolidate nu are sens să le ceri lucruri care implică din partea lor lucruri care implică eforturi de u nnivel cu mult prea scăzut faţă de ceea ce ei pot şi sunt deprinşi să presteze în realitate.
În special, adaptarea la ascultători cere ca:
a) ascultătorilor cu un nivel cultural mai ridicat să nu li se ţină o predică plină de locuri comune, banale, superficiale. Fără să te laşi obsedat de grija de a da lucruri neobișnuite, e necesar totuşi să vii cu lucruri mai substanţiale şi dezvoltate într-un stil mai corespunzător.
b) dacă ascultătorii sunt amestecaţi, e necesar să predici de aşa manieră ca fiecare să rămână cu câte ceva, cu un folos oarecare.
c) celor cu un slab fond aperceptiv trebuie să li se predice pe teme simple şi dezvoltate mai simplu. În asemenea împrejurări repetiţiile sunt la locul lor, după cum la locul lor sunt şi argumentele simple, cuvintele concrete, propoziţiile scurte.
d) dacă printre ascultători sunt şi dintre cei lipsiţi, amărâţi şi necăjiţi, e necesar ca predicatorul să se ferească de a idealiza sărăcia siu mizeria. Când personal nu duce lipsă de nimic preotul se simte tentat să arate altora că sărăcia este o condiţie a virtuţii şi ca deci, săracii nu ar avea temei să se plângă de sărăcia lor. E necesar să se arate clar că sărăcia este un mare rău, un duşman al sănătăţii şi libertăţii omului, al progresului în toate sensurile. E necesar să se arate că preotul e gata să lupte, împreună cu toţi parohienii pentru eliberarea tuturor din robia sărăciei şi a mizeriei
e) dacă ne adresăm tinerilor, să fim cu mare grijă atât la fondul cât şi la tema predicilor. Temele să fie simple stilul să fie direct şi concret.
Cuvântările pentru tineri e recomandabil să fie împărţite în unităţi, fiecare dintre acestea să fie încheiată cu o scurtă aplicaţie. Dacă am lăsa că aplicarea să o facem numai la sfârşitul cuvântării, s-ar putea că ea să nu ami fie ascultată, sau ascultată de prea puţini.
f) catehumenilor adolescenţi nu vom neglija să le vorbim despre simţul onoareai, al demnităţii, despre dragostea faţă de patrie, despre curaj şi munca, despre stapânirea de sine, despre marile idei ale comuniunii cu Hristos în vederea formării caracterului religios moral, condiţie esenţială a slujirii dezinteresate a semenilor.