Discuţia legată de instituţii ale migraţiei ridică probleme din însăşi punctul de plecare

III. Migraţia „ascunsă” a forţei de muncă

Dacă demersul nostru permite identificarea instituţiilor migraţiei forţei de muncă, totuşi definiţia restrânsă cu care am operat exclude din discuţie, în mod paradoxal, tocmai cea mai consistentă parte a migraţiei pentru muncă din România, acea categorie a deplasărilor care au declarativ alte scopuri decât munca, dar în realitate nu sunt decât strategii de „ocolire” a restricţiilor impuse liberei circulaţii a forţei de muncă. Există plecări/intrări pe teritoriul ţărilor de destinaţie care se produc în baza unei vize/permis de muncă dar, partea cea mai consistentă a migraţiei pentru muncă din România se produce făcând apel la ieşirea/intrarea în scopuri declarat turistice. În cazul concret al Uniunii Europene, un cetăţean român nu poate lucra pe teritoriul unui stat membru UE decât dacă a obţinut permis sau autorizaţie de muncă în acel stat. Cu toate acestea, cea mai mare parte a migraţiei româneşti pentru muncă în Uniunea Europeană nu se înscrie în sfera regulilor oficial impuse de statele de destinaţie (Caseta 5: Dimensiuni ale migraţiei clandestine pentru muncă din România).

Dacă discutăm în termeni de context de plecare, deplasările din această categorie pot utiliza orice cale de a ieşi din ţara de origine (în cazul în care există restricţii – situaţia României) şi orice cale de a intra în ţara de destinaţie. Modalitatea de plecare pare a fi mai degrabă aleasă din perspectiva minimizării riscurilor şi costurilor asociate deplasării, iar paleta alegerilor variază de la ieşirea din ţară în scop turistic până la trecerea ilegală a frontierei/frontierelor.

În cazul migraţiei pentru muncă în ţările membre ale Uniunii Europene, ieşirea/intrarea în scopuri turistice în spaţiul Uniunii (combinată cu o eventuală trecere frauduloasă a frontierei pentru ţările UE care nu au renunţat la restricţii de viză pentru români) este probabil strategia cea mai frecvent utilizată.

Dacă ne gândim la instituţii ale migraţiei forţei de muncă (în sensul pe care l-am delimitat în cadrul acestui studiu), absenţa lor marchează mai degrabă acest context de plecare. Există instituţii care facilitează aceste deplasări, însă, şi în acest caz, tipul de suport acordat se plasează mai degrabă în sfera informalului. Exemplul „transportatorilor”⁶ ne poate ajuta să înţelegem mai bine situaţia. Transportatorii, în măsura în care singurul serviciu oferit este cel de transport, nu sunt, în sensul restrâns în care am delimitat instituţiile migraţiei forţei de muncă, o instituţie de acest tip. Serviciile pe care le oferă se adresează oricărui individ care, dintr-un motiv sau altul călătoreşte între două ţări (sunt o instituţie a migraţiei, dar nu a migraţiei forţei de muncă). Dar, în măsura în care asigură sprijin pentru ieşirea din ţară (distribuie călătorilor care nu au bani suficienţi, suma necesară „pentru a fi arătată” la vamă, spre exemplu) devin o instituţie a migraţiei forţei de muncă. Activitatea de distribuire a banilor nu este însă una formală. Dacă utilizăm delimitările pe care le-am propus, transportatorii nu sunt o instituţie a migraţiei forţei de muncă (sau sunt printr-o componentă informală, dar interesul nostru este legat de instituţii în sens formal).
Cu toate că în contextul de plecare pentru muncă fără acceptul ţării de destinaţie nu există instituţii (formale), funcţiile performate de instituţiile din contextul plecărilor legale sunt preluate/suplinite de alţi agenţi la nivel informal (unii autori vorbesc de instituţii informale)⁷. Cei mai mulţi dintre cei care aleg, dintr-un motiv sau altul, migraţia pentru muncă fără a ieşi/intra în ţara de destinaţie în acest scop, nu pleacă totuşi fără „promisiunea” unui loc de muncă. Prieteni, vecini, cunoscuţi, rude, persoane care în schimbul unei sume de bani îşi oferă sprijinul sunt tot atâţia actori care suplinesc instituţiile ce mediază obţinerea unui loc de muncă în străinătate pe piaţa plecărilor legale. Diferenţa majoră constă în faptul că toate medierile se produc în informal şi nu există un contract care să ofere celui care pleacă garanţia transpunerii promisiunii în realitate.
Dincolo de situaţiile de mediere informală există şi indivizi care îşi asumă integral evenimentul de migraţie. Fără nici un suport din partea reţelelor de migranţi şi fără recursul la mediatorii informali, ei încearcă să se încadreze pe piaţa forţei de muncă la destinaţie făcând recurs numai la resursele proprii.
Caseta 5: Dimensiuni ale migraţiei clandestine pentru muncă din România

Conform raportului OIM de cercetare pentru pregătirea unei campanii de informare la scară naţională "Riscurile migraţiei ilegale în statele Uniunii Europene 2003-2005: Ce s-a schimbat?", făcut public în martie 2005, aproape 15% din populaţia adultă a României a muncit în străinătate la un moment dat după 1990. Dintre aceştia aproximativ 50% lucrau pe baza unui contract informal, la mica înţelegere sau fără contract. Aceeaşi sursă menţionează ca destinaţii efective pentru migraţia muncii Italia (25 % din totalul românilor aflaţi la muncă în străinătate în 2003 şi 19 % în 2005), Germania (18 % din totalul românilor aflaţi la muncă în străinătate în 2003 şi 13 % în 2005), Spania (12 % din totalul românilor aflaţi la muncă în străinătate în 2003 şi 10 % în 2005). În acest top, în 2005, Ungaria, stat nou membru al UE, ocupă locul patru cu 14% în 2005, comparativ cu doar 5% în 2003. Durata medie a şederii în străinătate este de 23 de luni. În 2005, cei mai mulţi migranţi potenţiali, cei mai interesaţi de migraţie, continuă să fie cetăţenii care nu au nici o experienţă de migraţie. La nivelul publicului larg, părerea generală este că, în 2005, se poate apela la migraţia ilegală cu şanse de reuşită.

Figura 2 încearcă să pună „în oglindă” cele două contexte de plecare şi să figureze traseele pe care le urmează migranţii, punctând instituţii din perspectiva distincţiei formal/informal.

Figura 2: Contexte de plecare şi trasee ale migraţiei forţei de muncă