V. Disfuncţionalităţi
În absenţa unei reglementări legislative naţionale privind agenţii privaţi de ocupare a forţei de muncă, aşa cum sunt definiţi în Convenţia ILO nr. 181/1997, activitatea agenţilor de ocupare a forţei de muncă în străinătate din România are un pronunţat caracter comercial, aspect care poate conduce la angajare necorelată cu pregătirea profesională a lucrătorilor mediaţi, pe fondul lipsei alternativelor viabile de ocupare în România. Totodată, legislaţia naţională aplicabilă agenţilor ar trebui să fie completată de standarde tehnice, recomandări, coduri de etică şi mecanisme de autoreglementare.
O reglementare unitară a activităţii de oferire de servicii de ocupare a forţei de muncă care să se aplice atât agenţilor de ocupare a forţei de muncă în străinătate, cât şi OMFM, în calitatea sa de operator în domeniul plasării forţei de muncă în străinătate poate fi, în acest context, extrem de utilă. De exemplu, în cazul medierii de lucrători în absenţa Acordurilor bilaterale de reglementare a circulaţiei forţei de muncă, nu există nici o prevedere legislativă care să impună OMFM să stabilească prin contractul de ofertă fermă şi includerea în contractele individuale de muncă ale solicitanţilor a prevederilor referitoare la condiţiile de transport, de locuit şi de asigurare a hranei, aşa cum este prevăzut pentru agenţii de ocupare. Totodată, dacă agenţii de ocupare a forţei de muncă în străinătate sunt obligaţi să se asigure de includerea elementelor referitoare la condiţiile de desfăşurare a activităţii în străinătate prevăzute de art. 10, lit. c)-r) din Legea 156/2000 în contractul individual de muncă, aceeaşi obligaţie nu este reglementată şi pentru OMFM, situaţie în care se pot încălca drepturi ale lucrătorilor.
Deşi cunosc faptul că legea îi obligă să asigure evitarea dublei impuneri şi a dublei perceperi de contribuţii de asigurări sociale, agenţii de ocupare a forţei de muncă în străinătate, nu ştiu exact ce anume ar trebui să facă să respecte această obligaţie. De cele mai multe ori, practic, evitarea dublei impuneri şi a dublei perceperi de contribuţii de asigurări sociale este imposibilă. Situaţiile practice la care ne referim sunt cele în care legea statului de destinaţie obligă angajatorul la plata acestor contribuţii şi în acelaşi timp se asigură voluntar, pentru aceleaşi riscuri în România, potrivit art. 16 din Legea 156/2000.
Inspecţia muncii nu poate verifica contractele individuale de muncă şi cu privire la concordanţa clauzelor cu legislaţia statului unde îşi va desfăşura activitatea solicitantul de loc de muncă. O barieră ridicată în desfăşurarea activităţii de control a Inspecţiei muncii o reprezintă interzicerea contactului direct al inspectorilor de muncă cu petiţionarul, stipulată în Ordonanţa nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, art.15.şi art. 47 alin.1 din L188/1999 privind Statutul funcţionarului public. Acesta este necesar în scopul verificării sursei şi aflării de mai multe informaţii în vederea rezolvării cât mai eficiente a petiţiei. Deşi dispoziţiile legale interzic contactul direct cu petiţionarul, inspectorii de muncă pot solicita informaţii de la acesta în scris.
Deoarece România nu este încă membră a Uniunii Europene, cetăţenii români care lucrează în străinătate nu beneficiază de asimilarea în România a perioadelor de contribuţie în sistemele de securitate socială din ţările Uniunii Europene. În acelaşi timp, în ţările UE perioadele de contribuţie în România sunt asimilate datorită extinderii prevederilor Regulamentului 1408 şi la cetăţenii non-comunitari. În aceste condiţii, lucrătorii migranţi care se întorc în România după o perioadă de exercitare a unei activităţi într-o ţară a UE şi totodată, de plată a contribuţiilor în respectiva ţară, sunt în imposibilitatea de a beneficia în România de drepturi de securitate socială în baza contribuţiei la sistemul de securitate al respectivei ţări a UE. Pentru a evita situaţiile în care, la întoarcere, dreptul la prestaţii de securitate socială în România este refuzat sau diminuat din cauza lipsei contribuţiei la sistemul din ţară (care este obligatoriu pentru salariaţi), lucrătorilor români care desfăşoară activităţi în străinătate li se oferă posibilitatea de a se asigura voluntar (oferit de legislaţie persoanelor care nu au statut de salariat) în sistemul din România, conform Normelor Metodologice de aplicare a Legii 156/2000. În acest caz, deşi forma de asigurare pentru lucrătorul migrant este de tip voluntar, ea reprezintă în momentul de faţă şi până la integrarea României în Uniunea Europeană singura posibilitate prin care se poate asigura continuitatea drepturilor, cu excepţia cazurilor de desfăşurare a activităţii în Cehia sau Germania.
Această situaţie poate fi considerată dublă percepere de contribuţii de asigurări sociale şi este contrară principiului enunţat în Legea 156/2000 care stipulează evitarea dublei perceperi de contribuţii de asigurări sociale în cazul cetăţenilor români care lucrează în străinătate. Cu atât mai mult cu cât lucrătorul migrant desfăşoară activitate în ţara de destinaţie ca persoană salariată. Practic, această persoană se găseşte în situaţia de a avea un dublu statut, de salariat în ţara de destinaţie şi de persoană non-salariată în România, fapt care are incidenţă şi asupra statisticilor privind ocuparea în România.
Perceperea de contribuţii de asigurări sociale de la cetăţenii români care lucrează în străinătate funcţionează diferit, în funcţie de existenţa acordurilor bilaterale de securitate socială între România şi alte state.
În prezent România a semnat acorduri bilaterale pentru luarea reciprocă în considerare a stagiilor de cotizare doar cu Cehia şi Germania. Departamentul pentru Munca în Străinătate care este responsabil de evaluarea şi monitorizarea acestui acord (prin Direcţia de Evaluare şi Monitorizare Acorduri) ar trebui să colaboreze cu Casa Naţională de Pensii şi alte drepturi de Asigurări Sociale pentru îndeplinirea prevederilor acordului.
Până la integrarea României în Uniunea Europeană, pentru evitarea dublei perceperi de contribuţii de asigurări sociale, conform art. 10, lit. p din Legea 156/2000, România ar fi trebuit să încheie acorduri bilaterale care reglementează acordarea prestaţiilor de securitate socială prevăzute de legislaţia celor două state, cum este cel încheiat între România şi cele două state amintite, Cehia şi Germania.
După integrarea României în Uniunea Europeană, anumite dispoziţii din convenţiile de securitate socială semnate între România şi alte state membre, vor continua să se aplice, numai în măsura în care sunt mai favorabile, conform Regulamentului 883/2004, art. 8.
Dostları ilə paylaş: |