Douglas lloyd

Îşi continuară drumul şi, trecând pe după colţul palatului, ajunseră în partea unde se ridicaseră barăcile destinate garnizoanei din Minoa. Trei sferturi din terenul dreptunghiular fusese amenajat pentru adăpostirea trupelor, iar din acesta mai puţin de un sfert era ocupat de garnizoana locală. Se vedea că toate barăcile sunt pline şi fremătau ca un roi de albine. Imensul teren de exerciţiu, împresurat de clădiri de piatră cu două caturi, era împestriţat de uniformele legiunilor care sosiseră din toate forturile Palestinei. Drapelele din Cezareea, Joppa şi Capernaum, pe vârful prăjinilor cu acvilele imperiale, dădeau o culoare mai veselă acestui teren plin de soldaţi.
Marcellus rămase încântat de apartamentul pe care i-l arătară şi în care urma să se adăpostească, îl compară cu confortul pe care-l putea oferi membrilor săi Palatul Tribunilor din Roma, de care nu rămânea prea departe în urmă. Din seara când plecase de acasă, acum se simţea prima dată mai în largul său.
Puţin după aceea apăru Paulus, pentru a se convinge dacă tânărul comandant are tot ce-i trebuie.
— Va trebui să scriu câteva scrisori, zise el. Mâine Vestris va sosi la Joppa şi probabil se va întoarce acasă înainte de sfârşitul acestei săptămâni. Vă aduceţi aminte, tribune, că în ziua când noi am părăsit fortul galera era ancorată în portul Gaza.
— Îţi mulţumesc, Paulus, că mi-ai adus aminte, răspunse Marcellus. Ideea este foarte bună şi voi profita şi eu de ea.
Dianei nu-i mai scrisese din seara aceea când plecase spre Ostia. Cu mare greutate reuşise să-i trimită scrisoarea aceea, căci se simţise profund deprimat. După câteva încercări nereuşite de a-i spune cât de abătut se simte din pricină că este obligat s-o părăsească şi cât este de nerăbdător s-o revadă iarăşi - deşi nu-i venea să creadă că o va mai revedea vreodată - scrisoarea lui se dovedi că nu este altceva decât un fel de despărţire duioasă, fără făgăduieli pentru viitor şi fără temeri pentru prezent. Drăguţa Diana va fi întotdeauna prezentă în gândurile luir aşa că nu era nici un motiv să-şi facă griji din pricina acestei absenţe care putea să dureze.
În drumul până la Gaza, încercase în mai multe rânduri să-i scrie, dar nu reuşise să termine aceste scrisori. Avea atât de puţine lucruri de spus. Va aştepta până în ziua când se va ivi ceva despre care i-ar putea scrie, în preziua sosirTi la destinaţie, compusese o scrisoare pentru familia sa, dar foarte scurtă, şi sfârşise făgăduindu-le că data viitoare le va scrie mai mult.
Primele zile în fortul Minoa fuseseră destul de emoţionante pentru a-i procura materialul necesar unei scrisori, dar obligaţiile lui în calitate de comandant îl ţinuseră mereu ocupat, în seara aceasta va trimite Dianei o scrisoare, îi va spune fără nici un înconjur că situaţia este mult mai favorabilă decât şi-a închipuit el. Îi va explica şi motivul pentru care acum se găseşte în Ierusalim, unde este foarte bine cartiruit. Demnitatea lui, care primise o lovitură atât de grea datorită numirii disciplinare în calitate de comandant al fortului Minoa, care avea o reputaţie atât de proastă, părea acum aproape în întregime satisfăcută. Nu lipsea mult pentru a se mândri de calitatea lui de cetăţean al Romei. Acum putea scrie Dianei cu toată încrederea.
Vreme de trei ceasuri, la lumina a trei opaiţe de piatră fixate pe perete în apropiere de masa lui, îi înşiră toate fazele mai importante din viaţa pe care o ducea la Minoa. Nu-i spuse nici o vorbă despre înfăţişarea aridă şi cu desăvârşire neplăcută a acestui vechi fort şi a împrejurimilor lui şi nici despre impresiile cu care rămăsese în prima zi a sosirii lui:
„Cel care ţinea locul de comandant, scria el, mi s-a părut că este puţin nemulţumit, şi, la sosirea mea, nu prea ospitalier; dar nu mult după aceea şi-a schimbat atitudinea şi astăzi suntem cei mai buni prieteni. Centurionul Paulus a început să-mi devină simpatic. De fapt nu prea stiu ce aş putea face fără el, deoarece cunoaşte tradiţiile fortului în toate amănuntele; el mă informează despre ceea ce trebuie făcut, de timpul indicat şi de felul în care trebuie făcut".
Marcellus se simţea mulţumit că are ocazia să scrie Dianei despre toate aceste amănunte, care acum reprezentau viaţa sa. Îi dădea aproape aceeaşi senzaţie ca şi când ei doi şi-ar fi aparţinut unul altuia şi-i scria exact cum ar scrie soţiei sale un soţ care este plecat de acasă.
După ce va aşterne foile de papirus una peste alta, sulul va fi destul de gros. Dar înainte de a ajunge la capătul scrisorii va fi obligat să-i scrie câteva rânduri venite de-a dreptul din inimă. Doar că nu era tocmai uşor să scrie aceste rânduri.
Stătu vreme îndelungată şi se gândi care ar fi atitudinea cea mai indicată pe care va trebui s-o adopte. Să asculte de propriul său îndemn şi să spună sincer Dianei cât de mult se gândeşte la ea, cât îi este de dragă şi cât de nerăbdător aşteaptă ca despărţirea lor de acum să se termine? Oare n-ar fi un procedeu greşit? Diana este o fată tânără şi plină de viaţă. Este oare just ca să-i dea nădejde că într-o bună zi se va întoarce acasă pentru a o cere în căsătorie? Că el însuşi se gândeşte la această posibilitate? N-ar fi mai bine să-i spună limpede că e foarte probabil să nu se poată întoarce la Roma decât foarte târziu; probabil după ani întregi de absenţă? Evident, Diana cunoştea situaţia reală şi despre Paulus îi spusese c-a fost trimis la Minoa acum unsprezece ani şi că de atunci nu s-a mai întors la Roma. Prin urmare, îşi va putea da seama de dureroasa situaţie în care se găseşte el acum. În cele din urmă Marcellus reuşi să termine scrisoarea, aproape aşa cum ar fi dorit el.
„Ştii foarte bine, Diana, ce mi-ar face plăcere să-ţi spun dacă am fi împreună. De la distanţa care ne desparte - socotind în mile şi cine ştie pentru câtă vreme - este de ajuns să-ţi spun că fericirea ta va fi întotdeauna şi a mea. Tot ce te întristează pe tine, draga mea, mă va întrista şi pe mine. Galera Vestris va sosi curând la Joppa. A vizitat portul Gaza; de aceea sunt nerăbdător să mă întorc la fort, căci probabil acolo voi găsi o scrisoare de la tine. Doresc din toată inima ca acesta să fie adevărul. Demetrius va sosi mâine şi va preda sulul acesta curierului care va merge să întâmpine galera. Vestris va pleca la sfârşitul săptămânii acesteia. Mi-ar face plăcere să pot pleca şi eu la bordul ei".
Demetrius nu fusese până acum niciodată atât de neliniştit. Evident, de fiecare dată când încerca să se gândească la propria sa situaţie, îşi dădea seama că nu are dreptul să aştepte nimic de la viaţa aceasta. Dar pe măsură ce trecea timpul, începea şi el să se resemneze. Era sclav, şi în situaţia aceasta nimic nu se mai putea schimba, în comparaţie cu situaţia oamenilor liberi, soarta lui era extrem de tristă: dar când compara situaţia lui de sclav cu cea a majorităţii populaţiilor îngenuncheate, îşi dădea seama că totuşi a avut noroc.
În casa senatorului Gallio fusese tratat cu toată consideraţia cuvenită unui slujitor, în acelaşi timp viaţa lui devenise atât de strâns legată de a lor, încât libertatea - chiar dacă i s-ar fi oferit - l-ar fi costat mai mult, în ceea ce priveşte întreruperea acestei tovărăşii, decât ar fi meritat libertatea dobândită în schimbul acestui sacrificiu. Cât despre sentimentele sale faţă de Lucia, era pe deplin conştient că acestea nu au nici un rost. Interesul ei nu l-ar fi putut câştiga nici dacă ar fi fost tot atât de liber ca şi o pasăre în zbor. Gândurile de felul acesta îi serviră până acum pentru a se feri de orice imprudenţă şi a-l determina să se resemneze.
Dar astăzi felul acesta de a gândi nu-i mai putea fi de nici un folos. Nu numai că lumea lui minusculă părea răsturnată cu fundul în sus, dar întreaga existenţă omenească i se părea cu desăvârşire zadarnică, lipsită de semnificaţie, deşartă şi un fel de parafrazare a ceva care ar fi avut posibilităţi incomensurabile, dar care acum era în mod iremediabil pierdut.
Încercase să analizeze motivele acestei deprimări ce pusese stăpânire pe el.-în primul rând se simţea abătut din pricină că era singur. Nu s-ar fi putut spune că Marcellus îl ignoră de când au sosit în Ierusalim, dar pesemne aici sclavii nu erau bine văzuţi în cartierul ofiţerilor, doar cel mult când erau consemnaţi pentru serviciu. Imediat ce terminau acest serviciu, erau obligaţi să plece. Demetrius nu fusese obişnuit cu un astfel de tratament. Vreme îndelungată se ţinuse ca o umbră după stăpânul său, aşa că astăzi atitudinea lui indiferentă faţă de el îl durea tot atât de mult ca şi o rană.
De nenumărate ori îşi zisese că probabil Marcellus suferă tot atât de mult ca şi el, din cauză că este obligat să-l excludă din prietenia lui. Astăzi situaţia lui de sclav i se părea atât de dureroasă, cum nu i se mai păruse încă niciodată din ziua când fusese vândut senatorului Gallio.
Dar zbuciumul lui Demetrius se datora şi altui motiv: amintirea privirii îndurerate a ochilor pe care-i văzuse înainte de a intra în oraş. Stătuse ceasuri întregi şi se gândise la semnificaţia acestei priviri, pentru care la urmă putu găsi o singură definiţie, anume că este privirea îndurerată a omului care se simte singur şi neînţeles. Se vedea cât de colo că micul grup de prieteni care se găseau în apropierea lui, probabil pentru a-l feri de înghesuială, este dezamăgit. Indiferent de ceea ce i-ar fi cerut fanaticii dimprejurul său să facă, dorinţa aceasta a lor reprezenta o greşeală. Asta se putea vedea fără nici o greutate şi era de mirare că ei înşişi nu sunt în stare să-şi dea seama de această realitate. Toată lumea prezentă îi ceruse să se pună în slujba unei cauze care - evident - pe el nu-l interesa câtuşi de puţin. Era un om cu desăvârşire singur, un om ale cărui priviri încercau lacome să descopere undeva un prieten care să-l înţeleagă. Singurătatea acestui om misterios părea că are o legătură neînţeleasă cu singurătatea ce-l chinuia pe el însuşi şi ar fi vrut să-i spună: „Fiecare dintre voi aţi putea face în interesul lumii acesteia ceva dacă aţi vrea, dar nu vreţi să faceţi".
Trecuseră trei zile şi fiecare dintre acestea fusese exact ca şi cea precedentă. Melas părea exagerat de atent şi de dispus să-i arate oraşul cu toate colţurile ce meritau să fie văzute. Datorită situaţiei în care se găseau, majoritatea timpului trebuiau să şi-l petreacă împreună. Servicul era uşor şi îl terminau repede. După cum prevăzuse şi Melas, aici n-aveai de facut altceva decât să-ţi serveşti stăpânul în timpul meselor, să-i scuturi hainele, dimineaţa să-l ajuţi să-şi îmbrace uniforma complicată şi seara să şi-o dezbrace. Restul timpului erai complet liber.
Prânzul se servea în zorii zilei şi imediat după aceea trupele ieşeau pe terenul de exerciţiu pentru inspecţie. Apoi un mic detaşament al contingentelor prezente se întorcea în barăci, iar ceilalţi - sub comanda ofiţerilor mai tineri şi în frunte cu impunătoarea legiune, îmbrăcată în aceleaşi uniforme, a procuratorului - plecau în oraş pentru a defila în lungul străzilor.
Defilarea aceasta era un spectacol impresionant şi, după ce-şi termina serviciul, lui Demetrius îi făcea plăcere să urmărească parada militară, cu soldaţii în rânduri de câte patru cum cotesc pe după colţ şi se opresc în atitudini rigide, până când drapelele se plecau în faţa pretoriului, ca pe urmă să coboare în josul străzii şi să treacă prin faţa pretenţiosului palat al marelui preot Caiafa, dar de salutat nu salutau nici în faţa acestei reşedinţe şi nici a templului.
În două rânduri Demetrius, însoţit de inevitabilul Melas, urmărise soldaţii. La Roma, în astfel de împrejurări, parada soldaţilor era urmată de sute de oameni în lungul străzilor, dar aşa ceva nu se putea întâmpla aici. Probabil populaţia era prea nemulţumită său ura prea mult Roma. În acelaşi timp se putea ca oamenii să nu aibă energia necesară pentru a putea ţine pas cu soldaţii. Demetrius avusese şi până acum ocazia să vadă oameni săraci îmbrăcaţi în zdrenţe, orbi, cerşetori şi ologi, dar nu văzuse încă niciodată atât de mulţi şi nici în halul de deznădejde în care erau cei pe care-i vedea aici. La el acasă, în Corint, erau destui nenorociţi, dar aceştia puteau fi văzuţi mai mult în regiunea litoralului, unde se găseau porturile. Atena - unde fusese şi el împreună cu tatăl şi cu fraţii săi pe vremea când avea doisprezece ani - îşi avea şi ea sărăcimea ei, dar avea în acelaşi timp parcuri foarte frumoase şi opere de artă. Ierusalimul acesta, care-şi zicea oraş sacru, era înspăimântător la vedere. Străzile lui mişunau de cerşetori şi de mfirmi roşi de boli. Alte oraşe îşi aveau şi ele stigmatele lor, care de multe ori păreau respingătoare. Ierusalimul însă întrecea tot ce s-ar putea imagina! Nu e de mirare că bărbatul acela încălecat pe măgăruşul alb părea atât de singur.
Trupele se întorceau la barăci în lungul străzilor laterale care tăiau piaţa în două, iar negustorii şi samsarii dădeau fuga să le facă loc, deoarece soldaţii treceau mândri şi cu nasul în vânt, ca şi când ar fi vrut să le spună că legionarilor împăratului puţin le pasă dacă vor călca lumea în picioare. Dacă se întâmpla ca unei cămile să nu-i pese de cei care se apropie şi rămâne culcată în mijlocul drumului, demnitatea Romei nu discuta cu ea dreptul de liberă circulaţie, ci formaţia militară se despărţea în două şi se scurgea pe lângă ea, ca apoi să se împreune iarăşi. Tot aşa când întâlneau în drum câte un convoi de măgari încărcaţi cu poveri. Toţi ceilalţi care se găseau pe stradă se refugiau sub streşinile intrărilor sau în hudiţele laterale.
În drumul de întoarcere treceau şi prin faţa consulatelor romane şi pe lângă un grup de locuinţe ale funcţionarilor, unde legiunea se oprea pentru câteva clipe pentru a saluta emblema imperială şi nicidecum pe reprezentanţii imperiului în Samaria, Decapolis şi Galileea.
— Uită-te cu atenţie la ei când se vor opri ca să salute reşedinţa lui Irod. Merită să-i vezi, îl sfătui Melas.
De fapt merita, în timpul cât Irod se ocupase de raporturile diplomatice dintre Roma şi Galileea, făcuse avere, dar salutul acordat reşedinţei sale reprezenta de-a dreptul o insultă.
— I-am auzit spunând, îi explică Melas, că Irod urmărea să devină procurator. Probabil din pricina asta salutul legiunii lui Pilat începe cu gestul făcut de legionari, când fiecare-şi duce arătătorul la nas. S-ar putea ca acesta să fie un ordin special sau un gest făcut din proprie iniţiativă. Eu n-aş putea să-ţi spun cu certitudine.
După ce ajungeau din nou pe terenul de exerciţiu, legionarii rupeau rândurile şi erau liberi pentru tot restul zilei. Astfel începeau să coboare în grupuri de câte doi şi trei spre cartierul comercial al oraşului, bucurându-se de plăcerea pricinuită de admiraţia trecătorilor faţă de uniformele lor frumoase şi faţă de armele lucitoare, suportând cu superioritate privirile sfioase ale fetelor oacheşe şi nemulţumirea neputincioasă a negustorilor, jecmăniţi cu îndrăzneală şi neruşinare de mărfurile lor.
În timpul după-amiezii majoritatea legionarilor se îndrepta spre arena din partea de miazăzi a oraşului, unde se desfăşurau jocuri sportive - alergări, aruncarea cu discul şi suliţa şi lupte - distracţii inocente care totuşi erau mai bune decât nimic. În imediata apropiere a arenei, dar în interiorul terenului ei, se desfăşurau tot felul de spectacole imaginabile, date de oameni veniţi din mari depărtări, între aceştia erau vrăjitori din India, pigmei din Africa Centrală şi ghicitori din Siria. Tot aici era instalată şi roata norocului şi alte jocuri care uşurau pe spectatori de ţechinii cîştigaţi cu trudă. Mai erau şi barăci în care se vindeau băuturi calde ca leşia, dar dulci şi de provenienţă îndoielnică, smochine năpădite de muşte şi plăcinte care nu erau plăcute la vedere.
Pentru romanii care erau obişnuiţi de acasă cu distracţii mult mai rafinate în zilele de festivităţi, arena aceasta nu putea fi un loc de atracţie; dar pentru populaţia rurală şi mai ales pentru tineret, spectacolele ce se desfăşurau aici reprezentau un eveniment fără pereche. Pentru părinţii lor, pe care-i interesa mai mult vânzarea articolelor de olărie, a covoarelor, a şalurilor, a pânzeturilor, a sandalelor, a şeilor, a brăţărilor şi podoabelor de piele şi de argint, spectacolul cel mai interesant se desfăşura întotdeauna în cealaltă parte a oraşului, unde era furnicarul negustorilor.
Pentru Marcellus şi statul său major, precum şi pentru ofiţerii din celelalte garnizoane, principala distracţie în afară de aceasta era jocul. După prima zi pe care o petreceau ca să facă vizita de rigoare procuratorului şi consulilor, eventual o plimbare prin oraş, ofiţerii îşi petreceau timpul în somptuoasele lor apartamente.
Vinul părea că nu se mai termină şi ofiţerii făceau uz de el fără nici o sfială, în două rânduri centurionul Paulus nu veni la cină, dar împrejurul meselor din sală, încărcate cu tot felul de bucate, se găseau întotdeauna multe locuri neocupate. Demetrius rămase mulţumit când constată că purtarea stăpânului este mult mai discretă decât a celorlalţi ofiţeri, dar era evident că şi el încerca să-şi alunge plictiseala cu ajutorul singurului mijloc accesibil. Spera că săptămâna | aceasta se va termina fără să dea loc la vreo încăierare. Motivele pentru aşa ceva le aveau la îndemână: vinul, zarurile şi plictiseala. Marcellus n-avea nevoie de prea multă băutură pentru a nu ţine socoteală de ceea ce face. Când era beat, Marcellus devenea morocănos şi susceptibil. Demetrius începuse să numere ceasurile ce mai lipseau pentru a putea pleca din nou. Minoa îşi avea dezavantajele ei, dar era un loc mult mai sigur şi mai plăcut decât Ierusalimul.
Într-una din zile se gândi la tânărul acela care refuzase să devină regele acestei ţări şi se întrebă ce s-o fi ales de el. Vorbi cu Melas despre subiectul acesta, dar tracianul, care ştia tot ce se întâmplă, nu ştia nimic şi uitase cu totul de înghesuiala ce se desfăşurase în faţa porţilor oraşului.
— Probabil patrulele l-au speriat şi l-au făcut să se.întoarcă din drum, zise Melas.
— S-ar putea să-l fi arestat.
— Asta înseamnă c-a avut noroc, declară Melas şi începu să râdă. Săptămâna aceasta cei care au calitatea să adune mulţimile împrejurul lor se simt întotdeauna mai bine la închisoare decât în lungul străzilor.
— Ştii în ce parte este închisoarea? întrebă Demetrius şi prin minte-i trecu un gând neaşteptat.
Melas se uită la el bănuitor. Nu ştia unde este închisoarea şi nici nu dorea să ştie. Închisorile sunt anume ca să te fereşti de ele. Cei care merg să viziteze pe câte un prieten care se găseşte la închisoare trebuie să fie nebuni. Nici nu-ţi dai bine seama ce se întâmplă împrejurul tău şi te pomeneşti că te-au arestat şi pe tine. Nu, dragul meu, Melas a stat la închisoare tocmai de ajuns ca să-şi poată aduce aminte toată viaţa.
Într-o după-amiază - era a patra zi de la sosirea lor-în Ierusalim -Demetrius plecă singur şi apucă în lungul drumului pe care venise spre oraş şi urcă încet coastele colinei, până la locul unde întâlnise pe tânărul acela singur şi cu ochii rugători. Recunoscu fără greutate punctul unde se oprise, după ramurile rupte şi prăfuite de palmier, aruncate pe jos, vestigii triste ale unei scurte şi îndoielnice glorii.
Întorcându-se până la poala colinei, la marginea oraşului, dădu de o grădină cu cărări bătătorite care şerpuiau printr-o pădure de măslini răsuciţi şi cu crengile strâmbe, ca şi când vreme îndelungată s-ar fi împotrivit şi aceştia, împreună cu evreii, destinului lor vitreg. Se opri aici la umbră vreme de un ceas şi se uită spre oraşul de la picioarele lui. Îşi zise că un oraş care durează de treizeci şi cinci de secole ar putea să aibă ceva mai mult farmec pentru a-ţi reţine atenţia. Dar după o astfel de viaţă nici o parte de lume nu-ţi poate dovedi cu nimic ceea ce a învăţat şi ce a adunat în anii lungi de suferinţă. Ierusalimul ar fi vrut să se bucure de libertate. Dar ce ar fi făcut cu această libertate dacă i s-ar fi acordat? în lumea aceasta toţi doresc mai multă libertate decât cea pe care o au; dar ce ar face şi ce ar deveni dacă ar avea-o?
Să presupunem - deşi aşa ceva nu se poate concepe, dar să presupunem - că evreii vor reuşi să alunge pe romani. Ce se va întâmpla atunci? Vor înceta să se mai certe între ei, vor uita de neînţelegerile proprii şi vor începe să conlucreze pentru prosperarea patriei lor? Marii proprietari şi cămătarii vor veni oare în ajutorul populaţiei sărace? După ce vor alunga pe romani, vor hrăni oare pe cei flămânzi, vor îngriji pe cei bolnavi şi vor curăţa străzile? Acelaşi lucru l-ar putea face şi acum dacă ar fi dispuşi, căci romanii nu i-ar fi împiedicat. Romanii ar fi foarte mulţumiţi să constate astfel de îmbunătăţiri, deoarece unii dintre ei erau obligaţi să trăiască în oraşul acesta.
, Ce putea să fie robia aceasta, împotriva căreia evreii protestau cu atâta violenţă? Fanaticii aceia pe care zilele trecute îi întâlnise în drum, probabil, îşi închipuiau că toate nenorocirile lor se datoresc administraţiei romane, şi dacă ar putea găsi un conducător destul de puternic, acesta îi va putea scăpa de jugul romanilor şi-şi vor întemeia un regat al lor. Credeau că în felul acesta totul se va schimba, dar oare schimba-se-va cu adevărat? în ce măsură o revoluţie ar putea folosi poporului? Imediat ce la conducere se va instala un nou guvern, o mână de oameni mai lacomi şi interesaţi va reuşi să-şi impună voinţa. Probabil tânărul acela singuratic şi trist, venit de la ţară, ştia foarte bine ce se va întâmpla. Mulţimea aceea pestriţă de oameni avea intenţia să-l proclame rege al lor şi să-l instaleze în palatul lui Pilat. Totuşi Ierusalimul va continua să rămână ceea ce a fost până acum. Schimbarea domniilor nu poate folosi poporului.
Demetrius se ridică în picioare şi ieşi din nou în drum, dar rămase mirat când văzu atât de puţini trecători. Totuşi mai erau două ceasuri până la apusul soarelui. Fără îndoială se întâmplase ceva neobişnuit pentru a determina oamenii să dispară din lungul uliţelor. Oraşul însă părea extrem de liniştit. Coborî încet coasta colinei şi continuă să se gândească la ceea ce-l preocupa. Ce guvern ar putea să soluţioneze problemele la care se gândeşte toată lumea? Din cele ce se puteau vedea era sigur că toate guvernele care conduc destinele oamenilor sunt lacome şi hrăpăreţe. Popoarele din toate părţile pământului suportau jugul împilatorilor, până în momentul când puteau deveni destul de puternice pentru a-i alunga, primind în schimb împilarea altor tirani. Focarul nemulţumirilor nu se ascunde numaidecât în sânul guvernului, ci în imediata lui vecinătate: în interesele tribunului, ale familiei şi ale indivizilor. I-ar fi plăcut să stea de vorbă cu omul acela singuratic, pentru a putea afla de la el ce părere are despre un guvern şi care ar fi posibilitatea de a întrona un fel de libertate care să mulţumească pe toţi.
Prin minte îi trecu gândul neaşteptat că micul şi îndrăzneţul atenian ar putea să ştie unde se găseşte acum omul acesta care a refuzat să devină rege. Grăbi pasul, hotărât să se intereseze de o caravană care adusese mirodenii pentru vânzare.
În partea de jos a oraşului, orice activitate încetase aproape cu desăvârşire. Unde dispăruseră oamenii aceştia? Chiar în piaţă nu se vedeau decât foarte puţini negustori. Se apropie de un negustor grec care-şi păturea un balot de covoare şi-l întrebă ce se petrece şi unde sunt cei care furnicau în această piaţă? Bătrânul negustor îşi mângâie barba şi, în loc de răspuns, se mulţumi să zâmbească. Părea convins că tânărul din faţa lui are intenţia să facă glume.
— S-a întâmplat ceva? stărui Demetrius cu glasul grav. Bătrânul îşi legă balotul şi, urcându-se pe el, începu să respire cu greutate din pricina oboselii. Dar imediat după aceea se uită la concetăţeanul său cu mai mult interes.
— Vrei să-mi spui că n-ai habar de ceea ce se petrece? întrebă el. Nu uita că astăzi este noaptea Paştilor şi toţi evreii s-au retras în casele lor, iar cei care nu au casă s-au retras într-un adăpost.
— Pentru câtă vreme?
— Până mâine dimineaţă. Mâine vor apărea devreme, deoarece ziua aceasta va fi cea din urmă din săptămâna Paştilor şi afacerile vor începe din nou cu şi mai multă înfrigurare. Dar unde ai trăit până acum de nu eşti informat despre situaţie?
— Mă găsesc pentru prima dată în acest oraş, răspunse Demetrius, căruia îi venea să zâmbească de mirarea negustorului. Nu cunosc obiceiul evreilor. Vreme de două ceasuri am fost dincolo, pe coasta dealului, unde se găseşte o grădină de măslini.