Dragostea in vremea holerei

Când şi a dat seama că a început s o iubească, ea se afla în plenitudinea celor patruzeci de ani, iar el urma să împlinească treizeci. Se numea Sara Noriega, iar în ti­nereţe cunoscuse timp de un sfert de ceas celebritatea, când câştigase un concurs cu un volum de versuri despre iubirea pentru săraci, care n a fost publicat niciodată. Pre­da bunele maniere şi educaţia civică la şcolile profesionale şi se întreţinea singură, locuind împreună cu mulţi alţi chiriaşi într o casă aflată în pestriţul Pasaj al Logodni­cilor din vechiul cartier Ghetsimani. Avusese câţiva a­manţi întâmplători, dar nici unul nu manifestase intenţii matrimoniale, căci un bărbat din mediul şi din vremea ei cu greu se hotăra să ia de nevastă o femeie cu care se cul­case. Nici ea n a mai nutrit această speranţă după ce lo­godnicul pe care îl iubise cu pasiunea aproape dementă de la optsprezece ani s a răzgândit cu o săptămână înainte de nuntă, lăsând o să rătăcească într un limb de logodnică părăsită sau de domnişoară păţită, cum se spunea pe a­tunci. Deşi brutală şi efemeră, această primă experienţă, în loc s o dezguste pentru toată viaţa, i a dezvăluit uluitorul a­devăr că, măritată sau nu, chiar şi fără binecuvântarea lui Dumnezeu sau a legii oamenilor, nu merita să trăiască dacă n avea un bărbat în pat. În timp ce făcea dragoste, trebuia să sugă o suzetă ca să atingă divina fericire a vo­luptăţii, iar Florentino găsea acest obicei încântător. Cumpăraseră de la piaţă un şirag întreg, de toate dimen­siunile, formele şi culorile, iar Sara Noriega le atârna la capul patului, ca să le poată găsi pe pipăite în momentele de extremă urgenţă.

Deşi ea nu s ar fi opus, probabil, ca relaţiile dintre ei să devină publice, fiind la fel de lipsită de prejudecăţi ca şi el, Florentino Ariza a privit de la bun început această legătură ca pe o aventură clandestină. Totdeauna venea noaptea târziu, furişându se pe uşa de serviciu, şi o ştergea pe vârful picioarelor înainte de a se lumina de ziuă. Amândoi erau conştienţi că, într o casă de raport ca aceea, plină de lume la orice oră, vecinii ştiau probabil mult mai multe lucruri decât lăsau să se înţeleagă. Dar chiar dacă era vorba doar de o soluţie de compromis, Florentino A­riza nu se putea schimba, aşa era firea lui şi aşa avea să rămână până la sfârşitul vieţii. Niciodată nu şi a permis să facă vreo greşeală, cu nici o femeie, niciodată n a comis indiscreţii. Şi nu era vorba de precauţii exagerate: o sin­gură dată a făcut imprudenţa să lase o urmă compro­miţătoare sau o dovadă scrisă, iar pentru asta ar fi putut plăti cu viaţa. În realitate, se comporta ca şi cum ar fi fost soţul etern al Ferminei Daza, un soţ infidel, dar tenace, care lupta din răsputeri să scape din robia ei, cruţând o însă de suferinţa pe care i ar fi pricinuit o bănuiala că el o înşela.

Un asemenea ermetism nu putea prospera fără a ge­nera echivocuri. Însăşi Tránsito Ariza a murit încre­dinţată că fiul născut din iubire şi crescut pentru iubire era imunizat împotriva oricărei forme de iubire de primul lui eşec din tinereţe. Cu toate acestea, multe persoane din anturajul lui, care îi cunoşteau firea misterioasă şi încli­naţiile pentru veşmintele mistice sau pentru loţiunile bi­zare, împărtăşeau părerea că nu era imun la iubire, ci la femei. Florentino Ariza era la curent cu aceste cleveteli, dar niciodată n a întreprins nimic ca să le dezmintă. Nici pe Sara Noriega n o preocupau. Asemenea nenumărate­lor femei din viaţa lui, care îi făceau pe plac, sa­tisfăcându şi, e drept, o dorinţă trecătoare, dar fără să l iubească, l a acceptat aşa cum era de fapt: un bărbat me­reu în trecere.

Ajunsese s o viziteze la orice oră, dar mai ales dumini­ca dimineaţa, când era mai puţin ocupat. Ea lăsa baltă orice altă treabă şi se dedica cu tot trupul fericirii lui, în i­mensul pat înzorzonat, care era oricând pregătit pentru el, dar în care nu i a permis niciodată să recurgă la ritualuri liturgice. Florentino Ariza nu reuşea să priceapă cum pu­tea fi atât de pricepută la bărbaţi o femeie nemăritată şi fără trecut, cum de era în stare să şi mişte trupul dolofan de marsuin cu atâta uşurinţă şi gingăşie, de parcă ar fi îno­tat pe sub apă. Ea se apăra susţinând că amorul este, înainte de toate, un har natural. Avea obiceiul să spună: „Ori ştii asta din născare, ori n ajungi să ştii în veci". Flo­rentino Ariza se zvârcolea de gelozie, bănuind că avea mai multă căutare la bărbaţi decât lăsa să se înţeleagă, dar tre­buia să tacă şi să înghită, pentru că şi el îi spunea, aşa cum o făcea cu toate, că era singura lui amantă. Dintre multele lucruri care nu prea îi conveneau, a trebuit până la urmă să se resemneze şi să accepte în pat pisica înfuriată, căreia Sara Noriega îi tăia ghearele ca să nu i sfâşie în bucăţi în timp ce făceau dragoste.

Dar aproape la fel de mult ca hârjonelile epuizante din pat, ei îi plăceau ceasurile pe care, obosită de atâta amor, le consacra cultului poeziei. Nu numai că putea repro­duce cu o precizie uluitoare cele mai recente versuri sen­timentale ale vremii, publicate în broşuri ce se vindeau pe stradă pentru două centime, dar avea obiceiul să prindă cu bolduri pe pereţi poemele care îi plăceau mai mult, ca să le poată citi în gura mare la orice oră. Compusese o versiune în endecasilabi pari a manualelor de bune ma­niere şi educaţie civică, aşa cum exista, de pildă, pentru ortografie, dar n a reuşit să obţină autorizaţia de publi­care. Patosul ei declamator era atât de năvalnic, încât une­ori, continua să şi turuie versurile în timp ce făcea dragoste, iar Florentino Ariza trebuia să i vâre cu forţa su­zeta în gură, ca unui copil pe care vrei să l faci să tacă.

Nu o dată, Florentino Ariza se întrebase care anume era dragostea adevărată, cea din aşternutul răvăşit şi tu­multuos, sau aceea din după amiezile molcome de duminică, dar Sara Noriega l a liniştit cu argumentul de bun simţ că tot ce făceau ei în pielea goală era iubire. Şi adăugase: „Dragoste sufletească de la mijloc în sus şi dra­goste trupească de la mijloc în jos." Definiţia i s a părut foarte potrivită pentru un poem dedicat iubirii divizate, pe care l au scris la patru mâini şi pe care ea l a prezentat la cea de a cincea ediţie a Jocurilor Florale, convinsă că nimeni nu participase până atunci cu un poem atât de ori­ginal. A pierdut însă din nou.

Era furibundă, iar pe drumul spre casă s a dezlănţuit. Dintr un motiv pe care nu şi l putea explica, era convinsă că Fermina Daza urzise un complot împotriva ei, ca să nu i fie premiat poemul. Florentino Ariza nici nu i a dat atenţie. Era prost dispus încă de la înmânarea premiilor, când avusese impresia că Fermina Daza, pe care n o mai văzuse de mult, se schimbase profund: pentru prima dată, înfăţişarea îi trăda condiţia de mamă. Nu era, fireşte, o noutate pentru el, aflase că băiatul mergea de acum la şcoală. Cu toate acestea, vârsta ei nu i se păruse până atunci atât de evidentă ca în seara aceea, nu numai pentru că mij­locul i se îngroşase, iar mersul era mai nesigur, dar chiar şi glasul, când a citit lista premiilor, nu mai suna atât de răspicat.

A încercat să şi împrospăteze amintirile răsfoind albu­mele Jocurilor Florale, în timp ce Sara Noriega pregătea ceva de mâncare. Privind pozele din reviste, ilustratele îngălbenite de vreme care se vindeau altădată sub bolţile porticurilor ca amintiri, revăzând lumea aceea fantoma­tică, şi a descoperit nălucirile propriei vieţi. Până atunci se hrănise cu iluzia că numai lumea se schimba, se schimbau obiceiurile, moda: totul, în afară de ea. Dar în seara aceea şi a dat pentru prima dată seama că viaţa Ferminei Daza îşi urma cursul, aşa cum trecea chiar propria lui viaţă, în timp ce el nu făcea altceva decât să aştepte. Până atunci nu îndrăznise să vorbească despre ea cu nimeni, ştiind că era incapabil să i rostească numele fără ca paloarea buzelor să l trădeze. În seara aceea însă, în timp ce răsfoia albu­mele ca în atâtea alte seri de plictis duminical, Sara Noriega a avut una din acele intuiţii întâmplătoare care îţi îngheaţă sângele în vine:

— E o târfă.

A spus o în treacăt, văzând o poză a Ferminei Daza travestită în panteră neagră la un bal mascat, şi n a fost nevoie să i rostească numele pentru ca Florentino Ariza să şi dea seama despre cine vorbea. Temându se de o dezvăluire care i ar fi putut schimba întreaga viaţă, s a grăbii să i ia prudent apărarea. A ţinut să precizeze încă de la început că o cunoaşte foarte puţin pe Fermina Daza, că niciodată nu trecuse de obişnuitele saluturi politicoase şi nu ştia nimic despre viaţa ei intimă, dar nu se îndoia că era o femeie admirabilă, care o pornise de jos, ajungând să câştige respectul tuturor numai prin propriile sale merite.

— Graţie unei căsătorii din interes cu un bărbat care n o iubeşte, îl întrerupse Sara Noriega. E modul cel mai josnic de a fi târfă.

Cu mai puţină brutalitate, dar cu aceeaşi rigiditate morală, maică sa îi spusese acelaşi lucru, încercând să i aline suferinţa. Tulburat până în măduva oaselor, n a fost în stare să găsească o replică potrivită pentru înverşunarea Sarei Noriega şi încercă să schimbe subiectul. Dar Sara Noriega nu s a lăsat până nu şi a vărsat toată furia împo­triva Ferminei Daza. Într un moment de inspiraţie pe care nu putea să şi o explice, înţelesese brusc că numai ea trăsese sforile şi i suflase premiul. Nu putea aduce nici o dovadă în sprijinul acestei presupuneri: nu se cunoşteau, nu se văzuseră niciodată, iar Fermina Daza nu avea nici un cuvânt de spus în atribuirea premiilor, deşi era la cu­rent cu hotărârile secrete ale juriului. Sara Noriega spuse pe un ton categoric: „Noi, femeile, avem darul de a ghici adevărul." Şi puse capăt discuţiei.

Din acel moment, Florentino Ariza o privi cu alţi ochi. Şi peste ea treceau anii. Natura ei îmbelşugată se ofilea fără glorie, iubirea i se irosea în hohote de plâns, pe pleoape începeau să şi arate umbra vechile nefericiri. Era o floare de ieri. În plus, în furia înfrângerii, uitase să mai ţină socoteala paharelor de coniac. Hotărât lucru, nu era noaptea ei cea mai bună: în timp ce mâncau pilaful de nucă de cocos încălzit din nou, se apucă să calculeze contribuţia fiecăruia dintre ei la poemul învins în lupta pentru premiu, ca să ştie câte petale din Orhideea de Aur le ar fi revenit de căciulă. Nu era prima oară că şi pier­deau timpul cu astfel de ciorovăieli, dar el profită de oca­zie ca să şi verse năduful şi astfel discuţia lor degeneră într o dispută meschină, care le răscoli toate ranchiunele din cei cinci ani de iubire divizată.

Mai erau zece minute până la miezul nopţii, iar Sara Noriega se urcă pe un scaun ca să întoarcă ceasul cu pen­dulă, pe care îl potrivi fără să mai verifice ora exactă, încercând, poate, să i sugereze că ar cam fi fost timpul să plece. Florentino Ariza simţi atunci nevoia imperioasă de a rupe legătura aceea lipsită de dragoste şi căută s o facă astfel încât iniţiativa să i aparţină: aşa cum avea să proce­deze totdeauna. Rugându se în sinea lui ca Sara Noriega să l lase în patul ei, pentru ca el să i poată spune nu, totul s a sfârşit între noi, o invită să se aşeze alături, pe canapea, după ce termină de întors ceasul. Dar ea preferă să rămână la distanţă, pe fotoliul destinat musafirilor. Florentino Ariza îi întinse degetul arătător înmuiat în coniac, ca să l sugă, aşa cum îi plăcea s o facă în preambulurile amorului.

— Acum nu, spuse. Aştept pe cineva.

De când fusese respins de Fermina Daza, Florentino Ariza învăţase să şi rezerve totdeauna ultimul cuvânt. Dacă n ar fi fost atât de scârbit, ar fi insistat pe lângă Sara Noriega, sigur că îşi va sfârşi noaptea tăvălindu se cu ea în pat. deoarece era absolut convins că o femeie care se culcă o dată cu un bărbat va continua s o facă ori de câte ori el i o va cere, cu condiţia să ştie s o înduioşeze de fie­care dată. Suportase totul în numele acestei convingeri, trecuse cu vederea totul, chiar şi cele mai abjecte istorii de amor, numai ca să nu i acorde nici unei femei născute din femeie oportunitatea de a lua decizia finală. Dar în noaptea aceea s a simţit atât de umilit, încât a dat pe gât coniacul, făcând tot ce putea ca să i se observe supărarea, şi a plecat fără să şi ia rămas bun. Nu s au mai văzut ni­ciodată.

Legătura cu Sara Noriega, una dintre cele mai lungi şi mai stabile în viaţa lui Florentino Ariza, n a fost totuşi singura din acei cinci ani. Când a înţeles că, deşi se simţeau bine împreună, mai ales în pat, n o va putea înlo­cui niciodată cu ea pe Fermina Daza, şi a reluat pânda nocturnă de vânător solitar, făcând în aşa fel încât să i a­jungă şi timpul, şi puterile pentru toate. Şi totuşi, Sara Noriega a reuşit ca prin minune să l consoleze pentru o vreme. Cel puţin a putut rezista fără s o vadă pe Fermina Daza, cum nu i se mai întâmplase înainte, când îşi lăsa baltă treburile la orice oră, ca s o caute pe făgaşurile in­certe ale presimţirilor, pe străzile cele mai neaşteptate, în locuri inimaginabile, unde era cu neputinţă s o găsească, rătăcind la întâmplare, cu pieptul zbuciumat de chin, până când reuşea s o vadă măcar o clipă. Ruptura cu Sara No­riega i a răscolit dorurile aţipite şi s a simţit din nou ca în vremea lecturilor interminabile din parc, numai că de da­ta aceasta nerăbdarea lui creştea la gândul că doctorul Ju­venal Urbino trebuia să moară.

Ştia de multă vreme că era ursit să facă fericită o văduvă, care, la rândul ei, urma să l facă fericit, şi nu era îngrijorat în privinţa asta. Dimpotrivă: era pregătit. Cu­noscuse atât de multe în incursiunile lui de vânător solitar, încât până la urmă a aflat că lumea era plină de văduve fe­ricite. Le văzuse veghind înnebunite de durere la catafal­cul soţului, rugându se să fie îngropate de vii în acelaşi coşciug, ca să nu înfrunte singure neprevăzutul vieţii, dar pe măsură ce se împăcau cu realitatea noii lor situaţii, renăşteau din cenuşă cu o vitalitate mereu sporită. La început lâncezeau ca nişte plante parazite în umbra hardu­ghiilor pustii, deveneau confidentele servitoarelor, aman­tele pernei, rătăcind fără rost, după atâţia ani de captivitate stearpă. Îşi iroseau ceasurile de prisos îngrijind hainele răposatului, punând nasturii pe care niciodată nu avuseseră timp să i coasă mai înainte, călcând cămăşile cu manşete şi gulere ca parafina până ce nu mai rămânea nici o cută. Continuau să i pună săpun în baie, perna cu iniţia­lele lui în pat, farfuria şi tacâmurile la masă, ca să le poată găsi dacă s ar fi întâmplat să se întoarcă din moarte fără să le anunţe, aşa cum avea obiceiul când trăia. Dar de a lun­gul acelor liturghii închinate singurătăţii deveneau treptat conştiente că erau din nou stăpâne pe viaţa lor, după ce renunţaseră nu numai la numele de familie, ci chiar la propria identitate, şi toate astea în schimbul unei sigu­ranţe care se dovedise a nu fi altceva decât unul din mul­tele visuri amăgitoare de logodnice. Numai ele ştiau ce grea povară era bărbatul pe care îl iubeau cu patimă şi care poate că le iubea şi el, dar de care trebuiau să aibă grijă ca de un copil până la ultimul suspin, dându i să sugă, schimbându i scutecele murdare, ducându l cu zăhărelul ca să i risipească groaza care îl cuprindea dimineaţa, când pleca să înfrunte realitatea. Şi totuşi, când îl vedeau ieşind din casă, îndemnat chiar de ele să dea piept cu lumea, le cuprindea spaima că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Asta era viaţa. Dragostea, dacă exista, era cu totul altceva: altă viaţă.

În schimb. În reconfortantele ceasuri de răgaz ale sin­gurătăţii, văduvele descopereau singurul mod de a trăi cu adevărat, lăsându se în voia propriului trup, mâncând nu­mai când le era foame, iubind fără a minţi, dormind fără să fie nevoie să se prefacă adormite ca să scape de indecenţa amorului oficial, stăpâne, în sfârşit, pe dreptul de a avea un pat întreg numai pentru ele, în care nimeni nu le disputa jumătate din cearşaful lor, jumătate din aerul lor de respi­rat, jumătate din noaptea lor, până ce trupul, sătul să şi vi­seze propriile i vise, se trezea, dintr o dată, singur. În dimineţile lui de braconier, Florentino Ariza le întâlnea când ieşeau de la slujba de utrenie, înfăşurate în linţoliul negru şi cu corbul destinului pe umăr. De cum îl zăreau în lumina strălucitoare a zorilor, traversau strada pe celălalt trotuar, cu paşi mărunţi şi ţopăiţi, paşi de păsărele, căci numai şi faptul de a trece pe lângă un bărbat le putea compromite. Cu toate acestea, el era convins că o văduvă neconsolată, mai mult decât oricare altă femeie, putea as­cunde în adâncul sufletului sămânţa fericirii.

Nenumăratele văduve din viaţa lui, începând cu vădu­va lui Nazaret, îl ajutaseră să descopere cât de fericite erau femeile după ce le murea bărbatul. Ceea ce până atunci fusese pentru el o simplă iluzie devenise, graţie lor, o posi­bilitate reală şi la îndemână. Nu vedea de ce Fermina Da­za n ar fi fost o văduvă ca toate celelalte, pregătită de viaţă să l accepte aşa cum era, eliberată de orice senti­ment imaginar de vinovăţie faţă de soţul mort, hotărâtă să descopere alături de el fericirea de a fi fericită de două ori, mai întâi cu iubirea de zi cu zi, care să preschimbe fie­care clipă a vieţii într un miracol, apoi, cu altă iubire, numai a ei, ferită de orice contagiune graţie imunităţii morţii.

Poate că n ar mai fi fost atât de entuziasmat dacă ar fi bănuit cât de departe era Fermina Daza de aceste calcule fanteziste, când ea abia începea să întrezărească orizontul unei lumi în care fusese prevăzut totul, în afară de neno­rocire. Deşi în acele timpuri bogăţia avea, pe lângă ne­numărate avantaje, şi multe dezavantaje, jumătate din omenire şi o dorea cu orice preţ, considerând că era singu­ra posibilitate de a şi asigura eternitatea. Fermina Daza îl respinsese pe Florentino Ariza într o străfulgerare de ma­turitate pe care a plătit o imediat cu un acces de compa­siune, dar niciodată nu s a îndoit că hotărârea ei fusese cea mai potrivită. La vremea aceea nu şi a putut da seama ce mobiluri oculte ale raţiunii o făceau să fie atât de încrezătoare în perspicacitatea ei, dar mulţi ani mai târziu, când ajunsese în pragul bătrâneţii, le a descoperit pe neaşteptate în cursul unei discuţii întâmplătoare despre Florentino Ariza. Toţi cei de faţă ştiau că era un fel de „delfin" al tot mai prosperei Companii Fluviale a Caraibi­lor, toţi erau siguri că l văzuseră de multe ori şi chiar vor­biseră cu el, dar nici unul nu reuşea să l identifice în amintire. Atunci Fermina Daza a avut revelaţia motivelor inconştiente care o împiedicaseră să l iubească. Şi comen­tase: „Parcă nici n ar fi o persoană în carne şi oase, ci doar o umbră." Avea dreptate: umbra cuiva pe care nimeni nu l a putut cunoaşte cu adevărat niciodată. Dar în timp ce rezista asediilor doctorului Juvenal Urbino, care era exact tipul opus de bărbat, se simţea terorizată de fantasma vi­novăţiei: singurul Sentiment pe care era incapabilă să l su­porte. Ori de câte ori o simţea apropiindu se, o cuprindea un soi de panică pe care nu reuşea să şi o stăpânească decât dacă găsea prin preajmă pe cineva care să i uşureze conştiinţa. Când era mică, dacă se spărgea o farfurie în bucătărie, dacă cineva cădea, dacă ea însăşi îşi prindea de­getul în uşă, se întorcea spre adultul aflat prin apropiere şi se grăbea să l acuze: „Tu eşti de vină." Deşi. În realitate, nu ţinea să afle cine era vinovatul sau să se convingă de propria i vinovăţie: se mulţumea doar să pună lucrurile la punct.

Doctorul Juvenal Urbino şi a dat seama la timp că ar­monia căminului lor era ameninţată de această fantasmă notorie şi, de cum o zărea, se grăbea să i spună soţiei: „Fii liniştită, draga mea, eu sunt vinovat." Căci de nimic nu se temea atât de mult ca de hotărârile subite şi definitive ale soţiei sale, fiind convins că totdeauna îşi aveau originea într un sentiment de vinovăţie. Cu toate acestea, tulbura­rea care a cuprins o după ce l a respins pe Florentino Ariza n a putut fi spulberată cu câteva cuvinte de consolare. Luni în şir, Fermina Daza deschidea în fiecare dimineaţă fe­reastra de la balcon sperând să zărească fantoma solitară care altădată o pândea din parcul pustiu, vedea copacul care fusese al lui, banca ferită de priviri indiscrete unde el citea gândindu se la ea, suferind de dragul ei, şi, până la urmă, trebuia să închidă fereastra la loc, suspinând: „Bietul de el." La un moment dat, când era prea târziu ca să mai îndrepte trecutul, s a simţit chiar dezamăgită că el nu se dovedea atât de insistent cum îşi închipuise ea, iar uneori simţea dorinţa tardivă de a primi o scrisoare care n a sosit niciodată. Dar când a fost nevoită să se confrunte cu posi­bilitatea de a se căsători cu Juvenal Urbino, deruta ei a sporit, întrucât îşi dădea seama că nu avea motive reale ca să l prefere, după ce l refuzase fără motive reale pe Flo­rentino Ariza. În fond, îl iubea tot atât de puţin ca şi pe celălalt, în schimb nu l cunoştea aproape deloc, scrisorile lui nu aveau febrilitatea scrisorilor celuilalt şi nici nu i dăduse atâtea înduioşătoare dovezi ale hotărârii sale. La drept vorbind, Juvenal Urbino o curtase fără a i pomeni niciodată de dragoste şi era destul de ciudat că un catolic militant ca el îi oferea numai bunuri pământeşti: sigu­ranţă, ordine, cifre imediate care, odată adunate, ar putea avea o oarecare asemănare cu iubirea, fără să fie totuşi cu adevărat iubire. Îndoielile acestea o puneau şi mai mult în încurcătură, pentru că nici măcar nu era convinsă că n ar fi putut trăi fără iubire.

În orice caz, argumentul principal împotriva doctoru­lui Juvenal Urbino era asemănarea sa mai mult decât sus­pectă cu bărbatul ideal pe care Lorenzo Daza îl visa pentru fiica sa. Era cu neputinţă să nu l priveşti ca pe o creaţie a unui complot patern, chiar dacă realitatea arăta cu totul altfel, iar Fermina Daza a fost încredinţată de acest lucru încă din clipa când l a văzut revenind pentru un consult medical care nu i fusese solicitat. Discuţiile cu verişoara Hildebranda au derutat o şi mai mult. Prin însăşi poziţia ei de victimă, aceasta avea tendinţa să se identifice cu Floretino Ariza, uitând că Lorenzo Daza o invitase probabil în speranţa că va interveni în favoarea doctorului Urbino. Numai Dumnezeu ştie cât a luptat Fermina Daza împotriva tendinţei de a şi însoţi verişoara când aceasta s a dus la oficiul de telegraf ca să l cunoască pe Florentino Ariza. Ar fi vrut să l revadă, ca să l confrunte cu propriile sale îndoieli, să i poată vorbi între patru ochi, să l cunoască mai bine, ca să fie sigură că decizia ei impulsivă n avea s o precipite spre alta mult mai gravă, determinând o să capituleze în războiul personal împotri­va tatălui său. Până la urmă, aşa a şi făcut, într un moment crucial al vieţii, dar nu pentru că ar fi impresionat o fru­museţea virilă a pretendentului, bogăţia lui legendară, fai­ma lui timpurie sau vreunul din meritele sale reale, ci din pricina spaimei că putea pierde ocazia şi a iminenţei celor douăzeci şi unu de ani, limita confidenţială pe care şi o stabilise pentru a se pleca în faţa destinului. A fost de ajuns acel moment unic pentru a lua hotărârea întocmai cum era scris în legile Domnului şi în cele ale oamenilor: până la moarte. Atunci i s au risipit toate îndoielile şi a putut face fără remuşcări singurul gest decent pe care i l dicta raţiunea: a trecut cu un burete fără lacrimi peste amintirea lui Florentino Ariza, iar în locul ei a lăsat să înflorească un câmp de maci. Nu şi a permis decât un sus­pin mai adânc ca de obicei, ultimul: „Bietul de el!".

Dar îndoielile cele mai cumplite au început s o cu­prindă abia după ce s a întors din voiajul de nuntă. Nici nu terminase bine de deschis cuferele, de despachetat mo­bilele şi de golit cele unsprezece lăzi pe care le adusese ca să se instaleze ca doamnă şi stăpână în vechiul palat al Marchizului de Casalduero, când şi a dat seama cu o spaimă de moarte că era prizonieră într o casă diferită de cea pe care şi o imaginase, şi ceea ce era mai grav, alături de un bărbat asupra căruia se înşelase. I au trebuit şase ani ca să scape. Şase ani îngrozitori, pe care i a petrecut, ca niciodată în viaţă, exasperată de purtarea arţăgoasă a do­ñei Blanca, soacra ei, şi de imbecilitatea cumnatelor, care, dacă nu putreziseră până atunci în sihăstria unei chilii era pentru că o aveau de multă vreme în suflet.

Doctorul Urbino, care se resemnase să aducă spiţei tributul cuvenit, rămânea surd la rugăminţile ei, încre­dinţat că înţelepciunea Celui de Sus şi neţărmurita capa­citate de adaptare a soţiei sale aveau să aranjeze totul. I se rupea sufletul când vedea în ce stare ajunsese maică sa, a cărei poftă de viaţă insufla altădată dorinţa de a trăi până şi celor mai pesimişti dintre oameni. Într adevăr: femeia aceea frumoasă, inteligentă, de o sensibilitate rar întâlnită în mediul său, fusese vreme de aproape patruzeci de ani sufletul paradisului ei social. Văduvia o schimbase într atâta încât nu ţi venea să crezi că era aceeaşi de mai înainte, făcând din ea o femeie puhavă şi ursuză, care ura întreaga omenire. Singura explicaţie posibilă a acestei degradări era resentimentul provocat de convingerea că soţul se sa­crificase de bunăvoie pentru o liotă de negrotei, cum avea obiceiul să spună, când, de fapt, singurul sacrificiu cuvenit ar fi fost acela de a supravieţui de dragul ei. În orice caz, căsnicia fericită a Ferminei Daza s a sfârşit o dată cu voia­jul de nuntă, iar singurul om din lume care o putea ajuta să împiedice naufragiul final era paralizat de teroare în faţa autorităţii materne. Lui, nu cumnatelor cretine şi soacrei pe jumătate nebune, îi atribuia Fermina Daza vina pentru capcana ucigătoare în care era prinsă. Înţelesese prea târziu că, în ciuda prestigiului profesional şi a fasci­naţiei sale mondene, bărbatul cu care se măritase era un om lipsit de voinţă: un poltron care se împăuna cu faima numelui său.