Dragostea in vremea holerei

În pofida afecţiunii aproape maniace pentru oraşul unde se născuse şi pe care îl cunoştea mai bine ca oricine, doctorul Juvenal Urbino nu avusese prea des prilejul să se aventureze fără reticenţe în forfota vechiului cartier al sclavilor. Vizitiul s a tot învârtit pe străzi, întrebând în dreapta şi n stânga până să găseas­că adresa. Şi astfel, doc­torul Urbino a putut cunoaşte îndeaproape tristeţea mlaş­tinilor, fatidica tăcere care le împresura, băşinile ca de înecat pe care în atâtea nopţi de nesomn le simţise urcând până în dormitorul lui, îngemănate cu mireas­ma ia­somiei din grădină, trecând ca o boare de ieri, care n avea nimic de a face cu viaţa lui. Dar miasmele în atâtea rânduri idealizate de nostalgie au devenit dintr o dată o realitate insuportabilă când trăsura a început să se hurduce prin glodul uliţelor unde vulturii pleşuvi gallinazos îşi disputau resturile de la abator aruncate pe ţărm de talazurile înfu­riate. Spre deosebire de clădirile din cartierul viceregilor, durate din piatră trainică, aici casele erau înjghebate din bârne deco­lorate de vreme, cu acoperişuri din tinichea, mare parte din ele fiind înălţate pe piloni pentru a le feri de puhoaie când şanţurile de scurgere moştenite de la spa­nioli îşi ieşeau din matcă. Totul avea un aer jalnic şi părăginit, dar din cârciumile sordide răzbăteau până în stradă cântecele şi chiotele chefliilor care sărbătoreau în legea lor Rusaliile săracilor. Când au găsit într un târziu adresa, pe urmele tră­surii se aţinea un cârd de copii goi puşcă şi gălăgioşi, care şi băteau joc de costu­maţia vizitiu­lui, obligat la tot pasul să i alunge cu biciuşca. Doctorul Urbino, pre­gă­tit pentru o vizită confidenţială, a înţeles prea târziu că nu exista pe lume candoare mai periculoasă decât aceea a vârstei lui.

Pe dinafară, casa fără număr, cu perdea de dantelă la fereastră şi o uşă ma­re, luată de la vreo biserică veche, nu se deosebea prin nimic de celelalte mai puţin răsărite. Vizitiul a bătut şi numai după ce s a asigurat că aceea era adresa căutată, l a ajutat pe doctor să coboare din trăsură. Uşa se deschisese fără zgo­mot, iar în penumbra dinăuntru se ivise silueta unei femei între două vârste, îm­brăcată toată în negru şi cu un trandafir la ureche. În ciuda anilor — nu mai puţini de patruzeci —, se ţinea încă bine: era o mulatră semeaţă, cu ochii aurii şi aprigi, cu părul tuns scurt, după forma craniului, ca o cască de bumbac sârmos. Doctorul Urbino n a recunoscut o, deşi o zărise vag de câteva ori în timpul parti­de­lor de şah din atelierul fotogra­fului, iar o dată, îi prescrisese nişte pliculeţe de chinină pentru febra recurentă de care suferea. I a întins mâna, iar ea i a cuprin­s o într ale sale, nu atât în chip de salut, cât ca să l ajute să intre. Salonul, care păstra aroma de răcoare şi murmurul nevăzut al unui crâng, era ticsit cu mobile şi obiecte de valoare, aşezate fără ostentaţie, la locul lor firesc.

Doctorul Urbino îşi aminti fără amărăciune de prăvălioara unui negustor de antichităţi din Paris, la numărul 26, de pe strada Montmartre, într o luni de toamnă din secolul precedent. Femeia luă loc în faţa lui şi i vorbi într o spaniolă greoaie:

— Vă rog să vă simţiţi ca la dumneavoastră acasă, domnule doctor. Nu vă aşteptam aşa de curând.

Doctorul Urbino se simţi parcă deconspirat. O cercetă atent, îşi opri privirea asupra veşmintelor îndoliate, descoperi demnitatea cu care îşi purta durerea şi abia atunci înţelese că vizita lui nu avea nici un rost, pentru că ea cunoştea mai bine decât el toate destăinuirile şi justi­ficările cuprinse în scrisoarea postumă a lui Jeremiah de Saint Amour. Nu se înşela. Ea îi ţinuse tovărăşie până în preajma morţii, aşa cum îl însoţise timp de aproape douăzeci de ani, cu o devoţiune şi o tandreţe umilă care semănau îndeajuns cu dragostea, deşi nimeni din această capitală adormită de provincie, unde până şi secretele de stat erau de domeniul public, nu bănuise nimic. Se cunos­cuseră într un spital pentru drumeţi din Port  au Prince, oraşul ei de baştină, unde el îşi începuse viaţa de pribeag, şi l a urmat până aici un an mai târziu, pentru o vizită scurtă, deşi amândoi ştiau, fără a se fi înţeles mai dinainte, că venea ca să rămână pentru totdeauna. Ea era cea care făcea curăţenie şi ordine în atelier o dată pe săptămână, dar nici chiar vecinii cei mai bănuitori n au confundat a­parenţele cu adevărul, presupunând, ca toţi cei­lalţi, că in­validitatea lui Jeremiah de Saint Amour nu se rezuma doar la mers. Chiar şi doctorul Urbino credea acelaşi lu­cru, din motive de ordin medical bine întemeiate, şi nici­odată nu şi ar fi închipuit că în viaţa lui exista o femeie, dacă el însuşi nu i ar fi mărturisit o în scrisoare. Oricum, îi venea foarte greu să înţelea­gă motivele pentru care două persoane mature, libere şi fără trecut, străine de pre­judecăţile unei societăţi preocupate numai de ea însăşi, preferaseră riscurile iubirilor interzise. Ea se grăbi să i ex­plice: „Asta era plăcerea lui." În plus, clan­des­tinitatea, chiar dacă împărtăşită cu un bărbat ce nu i aparţinuse ni­ciodată pe deplin, dar în care amândoi cunoscuseră nu o dată explozia instantanee a ferici­rii, nu i se păruse o condiţie inacceptabilă. Dimpotrivă: viaţa îi demonstrase că era, poate, exemplară.

În seara precedentă fuseseră la cinema, fiecare pe contul său şi pe locuri de­părtate, aşa cum făceau de cel puţin două ori pe lună, de când imigrantul italian Galileo Daconte amenajase un cinematograf în aer liber printre ruinele unei mă­năs­tiri din secolul al XVII lea. Au văzut un film ecranizat după un roman la modă cu un an în urmă, pe care doctorul Urbino îl citise cu inima îndure­rată de cruzi­mea războiului: Nimic nou pe frontul de vest. S au întâlnit apoi în atelier, iar ei i s a părut că nu era în apele lui, dar şi a spus că starea aceea se datora scenelor brutale, cu răniţi agonizând prin noroi. A încercat să i alunge gândurile negre pro­punându i să joace şah, iar el, ca să i facă plăcere, a acceptat, dar juca nea­tent, cu piesele albe, bineînţeles, până când, descoperind înaintea ei că urma să fie învins în doar patru mutări, a capitulat fără glorie. Abia atunci a înţeles docto­rul că ea fusese adversarul din partida finală, şi nu generalul Jerónimo Argote, cum îşi închipuise el. Murmură preocupat:

— Era o partidă magistrală!

Ea ţinu să precizeze că nu i revenea nici un merit, pentru că Jeremiah de Saint Amour, rătăcit deja în negu­rile morţii, muta piesele fără iubire. Când au întrerupt partida, cam pe la unsprezece şi un sfert, fiindcă pe străzi ecourile pe­tre­cerii se stinseseră de mult, el a rugat o să l lase singur. Voia să i scrie docto­ru­lui Juvenal Urbino, pe care l considera bărbatul cel mai vrednic de stimă din câţi cunoscuse şi chiar mai mult decât atât, un prieten de suflet, cum îi plăcea să spună, deşi singura afinitate dintre ei era pasiunea pentru jocul de şah, înţeles ca un dialog al raţiunii, şi nu ca o ştiinţă. Atunci a fost sigură că Jeremiah de Saint  Amour ajunsese la capătul agoniei şi că nu i mai rămânea de trăit decât răstim­pul necesar pentru a scrie scrisoarea. Doctorului nu i venea să creadă:

— Aşadar, dumneata ştiai!

Nu numai că ştia, a încuviinţat ea, dar îl ajutase să şi suporte agonia cu a­ce­eaşi dragoste cu care îl ajutase să descopere fericirea. Fiindcă asta însemna­seră pentru el ultimele unsprezece luni: o cumplită agonie.

— Era de datoria dumitale să l opreşti, să povesteşti şi altora ce avea de gând, spuse doctorul.

— Nu i puteam face una ca asta tocmai eu, răspunse ea indignată. Îl iubeam prea mult.

Doctorul Urbino era convins că auzise tot ce se putea auzi pe lumea asta, dar niciodată până atunci nu i fusese dat să audă ceva asemănător, şi încă rostit cu atâta simpli­tate. A privit o îndelung, pentru a şi o întipări bine în minte: aşa cum stătea în faţa lui, neclintită în rochia ei neagră, cu ochii aceia de şopârlă şi trandafirul la ureche, părea o divinitate fluvială. Cu mult timp în urmă, pe un ţărm stingher din Haiti, unde amândoi zăceau goi pe nisip după ce făcuseră dra­goste, Jeremiah de Saint Amour oftase pe neaşteptate: „Niciodată n am să fiu bătrân." Ea i a tălmăcit spusele ca pe o dorinţă eroică de a lupta fără pre­get îm­potriva urmelor necruţătoare lăsate de trecerea vre­mii, dar el a fost mai explicit: era ferm hotărât să şi ia viaţa la şaizeci de ani.

Îi împlinise chiar în acel an, la douăzeci şi trei ianuarie, şi în aceeaşi zi sta­bilise ca ultim termen ajunul Rusaliilor, sărbătoarea cea mai importantă a oraşu­lui, consacrat cul­tului Sfântului Duh. Nu exista nici un detaliu din seara prece­dentă pe care ea să nu l fi cunoscut şi nu o dată vor­biseră despre asta, înfrun­tând torentul năvalnic al zilelor pe care nici el, nici ea nu l mai puteau stăvili. Jeremiah de Saint Amour iubea viaţa cu o patimă lipsită de sens, îndrăgea marea şi dragostea, îşi iubea câinele şi o iubea pe ea, iar pe măsură ce ziua stabilită se apropia, se lăsa tot mai mult copleşit de disperare, ca şi cum moartea lui n ar fi fost o hotărâre proprie, ci un destin necruţător.

— Aseară, când l am lăsat singur, era dus de pe lumea asta, a mai spus ea.

Intenţionase să ia câinele acasă, dar el l a privit cum moţăia, tolănit lângă cârje, şi mângâindu l cu vârful degete­lor, a spus: „Îmi pare rău, dar Mister Wood­row Wilson merge cu mine." I a cerut să l lege de piciorul patului în timp ce el scria, iar ea i a respectat întocmai rugămintea, dar a făcut un nod fals, pentru ca animalul să se poată desprinde mai uşor. Acela fusese singurul ei act de infide­litate, născut din dorinţa de a şi l putea aminti pe mai departe pe stăpân privind în ochii hibernali ai câinelui. Dar doctorul Urbino a întrerupt o pentru a i povesti adevărul: câinele nu fugise. „Înseamnă că n a vrut", a spus ea. Şi s a bucurat, pentru că prefera să l evoce în continuare pe iu­bitul mort întocmai cum îi ceruse chiar el în ajun, când, lăsând deoparte scrisoarea începută, a privit o pentru ultima dată şi i a spus:

— Aminteşte ţi de mine cu un trandafir.

A ajuns acasă nu mult după miezul nopţii. S a trântit îmbrăcată în pat şi a început să fumeze, aprinzându şi ţigară de la ţigară, pentru a i lăsa răgazul să termine scri­soarea, care, ştia şi ea prea bine, era lungă şi anevoioasă, iar când au început să urle câinii, puţin înainte de ora trei, a pus pe foc apa pentru cafea, s a îmbrăcat în doliu strict şi a tăiat din grădină cel dintâi trandafir al zilei. Doctorul Urbino îşi imagina deja cât de mult avea să deteste aminti­rea acelei femei pe care nimeni şi nimic nu o mai putea izbăvi, convins fiind că ştie chiar şi motivul: nu­mai o per­soană fără principii putea arăta atâta condescendenţă faţă de durere.

Până la sfârşitul vizitei, ea i a mai oferit şi alte argu­mente în favoarea acestei presupuneri. Aşa cum îi făgăduise iubitului său, nu va asista la înmormântare, deşi doctorul Urbino era sigur că înţelesese cu totul altceva dintr un paragraf al scrisorii. Nu avea să verse nici o la­crimă, nu şi va irosi restul zilelor fierbând înă­buşit în zea­ma de larve a memoriei, nu se va îngropa de vie între patru pereţi, ca să şi ţeasă linţoliul, după obiceiul văduvelor din partea locului. Avea de gând să vândă casa lui Jere­miah de Saint Amour, care, începând din acea clipă, îi apar­ţinea cu tot ce se afla înăuntru, după cum era stipulat în scrisoare, şi va conti­nua să ducă viaţa dintotdeauna, fără să se plângă de nimic, în boleşniţa asta de sărăntoci unde fusese atât de fericită.

Cuvintele ei l au urmărit pe doctorul Juvenal Urbino tot drumul spre casă: „Boleşniţa asta de sărăntoci". Nu era un calificativ lipsit de temei. Căci oraşul, oraşul lui, rămăsese neschimbat, parcă în afara timpului: acelaşi oraş răscopt de soare şi arid din vremea terorilor nocturne şi a plăcerilor solitare ce i bântuiseră pubertatea, unde florile se cocleau, iar sarea se topea, şi căruia nu i se întâmpla­se nimic deosebit vreme de patru veacuri, în afara faptului că îmbătrânea pe ne­simţite, printre dafini veştejiţi şi smârcuri stătute. Iarna, ploile repezi şi pustiitoa­re făceau să se re­verse latrinele, transformând străzile în mocirle putu­roase. Va­ra, o pulbere invizibilă şi zgrunţuroasă ca praful de cretă încins la roşu se furişa chiar şi prin fisurile cele mai tainice ale imaginaţiei, stârnită de vânturile năpras­nice care smulgeau acoperişurile de pe case şi înălţau copiii prin văzduh. Sâmbă­ta, mulatrii din mahalalele sărace îşi părăseau ca într un vârtej coşmeliile din carton şi tablă, luându şi cu ei animalele din ogradă, mâncare şi băutură, şi nă­vă­leau, într o revărsare de veselie, pe ţărmurile stâncoase din sectorul colonial. Până nu de mult, unii dintre cei mai bătrâni purtau pe piept, întipărit cu fierul roşu, însemnul regal al sclavilor. La sfârşit de săptămână, dansau ca nişte apu­caţi, se îmbătau până cădeau laţi cu rachiu făcut în casă, se iubeau în văzul tuturor prin tufele de icaco, iar la miezul nopţii de duminică spre luni, întărâtaţi toţi contra tuturor, săreau la bătaie, iar chiolhanul se sfârşea cu încăierări sânge­roase. Era aceeaşi mulţime dezlănţuită care, în celelalte zile ale săptămânii, se strecura prin pieţele şi pe străduţele cartierelor vechi, vânzând tot ce se putea vinde, insuflând oraşului amorţit o frenezie de bâlci omenesc ce duhnea a peşte prăjit: o viaţă nouă.

Eliberarea de sub stăpânirea spaniolilor, iar mai apoi, abolirea sclaviei, au accentuat starea de decadenţă încă onorabilă în care se născuse şi crescuse doctorul Juvenal Urbino. Marile familii aristocratice de odinioară se cufun­dau în tăcerea aşternută peste castelele lor văduvite de po­doabe. Pe străduţele întorto­cheate, acoperite cu caldarâm, care şi dovediseră utilitatea la vreme de război sau când oraşul era atacat de piraţi, bălăriile creşteau în voie, atârnau prin balcoane, se strecurau prin crăpături, năpădind până şi zidurile de piatră ale celor mai bine întreţinute palate, iar singurul semn de viaţă la ceasurile amiezii erau exerciţiile languroase de pian ce răsunau în penumbra siestei. Înăuntru, în iatacurile răco­roase, miro­sind a tămâie, femeile se fereau de soare ca de o boală ruşinoasă, iar când ieşeau din casă, fie şi numai ca să se ducă la biserică, pentru slujba din zori, îşi ascundeau obrazul sub mantilă. Iubirile lor erau domoale şi ane­voioase, tulburate de presimţiri apăsătoare, iar viaţa li se părea fără sfârşit. Spre seară, în clipa opresivă a trecerii, se stârnea dinspre mlaştini o vijelie de ţânţari setoşi de sânge, iar un abur dulceag de scârnă umană, cald şi trist, răscolea în străfundu­rile sufletelor certitudinea morţii.

Căci din viaţa proprie oraşului colonial, pe care tânărul Juvenal Urbino îl idealiza în melancoliile lui de la Paris, nu mai rămăsese altceva decât năluca amintirii. În secolul al XVIII lea, avusese cel mai înfloritor comerţ din zona Cara­ibilor, îndeosebi datorită privilegiului ingrat de a fi cea mai mare piaţă de sclavi africani din cele două Americi. Tot aici îşi aveau reşedinţa obişnuită viceregii Noului Regat al Grenadei, care preferau să guverneze dintr un loc deschis spre oceanul lumii decât din capitala îndepărtată şi geroasă, învăluită într o burniţă de veacuri, care le altera simţul realităţii. De câteva ori pe an, în golf se adunau galioanele încărcate cu avuţiile din Potosí, din Quito sau Veracruz, iar oraşul îşi trăia atunci ceea ce a fost adevărata sa epocă de glorie. Vineri 8 iunie 1708, la ceasurile patru după amiază, galionul San José, cu o încărcătură de pietre şi metale preţioase, valorând la vre­mea respectivă o jumătate de miliard de pesos, a fost scu­fundat de o escadrilă engleză în dreptul intrării în port şi, deşi trecuseră două veacuri bune de atunci, încă nu fusese scos la suprafaţă. Comoara aceea care zăcea în adâncuri de coral, dimpreună cu cadavrul comandantului plutind pe o rână la postul de comandă erau adesea evocate de istorici ca o emblemă a oraşului înecat în amintiri.

De cealaltă parte a golfului, în cartierul rezidenţial La Manga, casa doctoru­lui Juvenal Urbino părea că aparţine altor vremuri. Era mare şi răcoroasă, cu un singur nivel şi un portic cu coloane dorice, de unde puteai cuprinde cu privirea apele stătute ale golfului, pline de miasme şi res­turi de epave. De la intrare şi pâ­nă la bucătărie, toate încăperile erau pardosite cu dale albe şi negre, ca o tablă de şah, amănunt pus nu o dată pe seama pasiunii predo­minante a doctorului Urbi­no, când, de fapt, era vorba de preferinţele meşterilor catalani care înălţaseră la începu­tul secolului acel cartier de parveniţi. Salonul, spaţios, cu plafonul înalt, ca de altfel întreaga casă, şi cu şase ferestre mari ce se deschideau spre stradă, era despărţit de sufra­gerie printr un glasvand enorm, împodobit cu ramuri de viţă de vie, ciorchini şi fecioare ademenite de fluiere de fauni într un crâng de bronz. Toa­te mobilele, chiar şi pendula din salon, cu aerul ei de străjer viu, erau origina­le englezeşti de la sfârşitul secolului al XIX lea, candelabrele aveau ciucuri din cristale de rocă şi peste tot se zăreau vaze de Sèvres sau bibelouri din alabastru înfăţişând scene bucolice. Acea coerenţă se sfârşea însă în celelalte încăperi ale casei, unde fotoliile de răchită se învecinau cu balan­soarele vieneze şi taburetele din piele, lucrate de meşteri artizani locali. În dormitoare, în afară de paturi, atâr­nau splendide hamace lucrate la San Jacinto, cu ciucuri colo­raţi pe margini şi numele stăpânului brodat în caractere gotice, cu fir de mătase. În spaţiul aflat pe o latură a sufra­geriei, destinat iniţial meselor festive, fusese amenajat un salon de muzică, unde se organizau concerte pentru un cerc restrâns de prieteni când în oraş soseau interpreţi ce­lebri. Dalele pardoselii erau acoperite cu covoare tur­ceşti, cumpărate la Expoziţia Universală de la Paris, care ate­nuau orice zgomot, lângă un patefon de fabricaţie recentă străjuia o etajeră cu discuri aşezate în ordine, iar într un colţ, acoperit cu un şal de Manila, se afla pianul, la care docto­rul Urbino nu mai cântase de mulţi ani. Întreaga casă vădea grija şi buna chib­zui­a­lă a unei femei cu picioa­rele pe pământ.

Nicăieri însă nu domnea solemnitatea meticuloasă din bibliotecă, adevărat sanctuar al doctorului Urbino mai înainte ca bătrâneţea să l doboare. Păstrase fotoliile din piele şi biroul de nuc care aparţinuseră tatălui său, dar de jur împre­jurul lor acoperise toţi pereţii, chiar şi ferestrele, cu rafturi închise cu geamuri, în care aşezase într o ordine aproape demenţială trei mii de tomuri legate în piele de viţel, cu iniţialele aurite ale numelui său pe cotor. Spre deosebire de celelalte în­că­peri, aflate în calea tuturor zgo­motelor şi miasmelor ce răzbăteau dinspre port, în biblio­tecă domnea tainica pace şi mireasma unei abaţii. Născuţi şi crescuţi în credinţa caraibiană, adânc înrădăcinată, po­trivit căreia uşile şi ferestrele trebuiau deschise larg pen­tru a convoca o răcoare inexistentă, doctorul Urbino şi soţia sa au simţit la început că se sufocă din pricina claustrării. Până la urmă, s au con­vins de binefacerile me­todelor folosite împotriva căldurii de romani, care şi ţi­neau casele închise în zăduful din luna august, ca să nu pătrundă înăuntru aerul do­go­râtor de pe stradă, şi le des­chideau larg când începea să adie briza nopţii. Casa lor a fost de atunci cea mai răcoroasă sub soarele necruţător din La Manga şi era o adevărată fericire să te poţi odihni în semiîntunericul dormitoarelor, iar spre se­ară, să priveşti de pe terasa exterioară cargoboturile grele şi ce­nuşii, venind din­spre New Orleans, sau vapoarele fluviale cu zbaturi, care, ia căderea nopţii, îşi a­prindeau luminile şi purificau cu o trâmbă de melodii cloaca stătută din golf. Era totodată şi cea mai bine apărată de alizeele dinspre nord, care suflau din decem­brie până în martie, smulgând acoperişurile şi dând târcoale casei, ca nişte lupi hămesiţi, în căutarea unei crăpături cât de mici pe unde să se furişeze înăuntru. Nimeni nu se gândise vreodată că o căsnicie durată pe asemenea temelii putea avea motive să nu fie fericită.

Şi totuşi, doctorul Urbino nu era fericit în acea dimi­neaţă, când s a întors acasă înainte de ora zece, tulburat de cele două vizite, care nu numai că l împie­dicaseră să asiste la slujba de Rusalii, dar ameninţau să facă din el alt om, la o vârstă la care totul părea deja încheiat. Avea de gând să tragă un pui de somn înainte de banchetul docto­rului Lácides Olivella, dar şi a găsit toţi servitorii adu­naţi în curte, chinuindu se să prindă papagalul, care zburase pe creanga cea mai de sus a arborelui mango când îl scose­seră din colivie ca să i taie aripile. Era un papagal golaş şi plin de toane, care vorbea numai când avea chef, dar atunci o făcea cu o claritate şi cu o judecată puţin obişnuite chiar şi la oameni. Fusese dresat de doctorul Urbino în per­soană şi tocmai de aceea se bucura de privilegii pe care ni­meni din familie, nici chiar copiii când erau mici, nu le visaseră vreo­dată.

Îl aveau de peste douăzeci de ani şi nimeni nu putuse afla câţi anume trăise până atunci. În fiecare zi, după ce şi făcea siesta, doctorul Urbino se aşeza cu el pe terasa din curte, locul cel mai răcoros din casă, şi astfel, apelând la cele mai istovitoare metode imaginate de pasiunea sa pe­dagogică, reuşise până la urmă să l înveţe să vorbească franţuzeşte ca un academician. Apoi, dintr un fel de viciu al perfecţiunii, l a învăţat liturghia în latineşte şi câteva versete din Evanghelia după Matei. Încercând totodată, dar fără succes, să i întipărească în minte noţiu­nea meca­nică a celor patru operaţii aritmetice. Din ultimele sale călătorii prin Europa adusese primul gramofon cu pâlnie, nenumărate discuri cu melodii la modă şi altele cu piese ale compozitorilor săi preferaţi. Timp de mai multe luni, a pus zilnic şansonetele interpretate de Yvette Guilbert şi Aristide Bruant, care fă­cu­seră deliciile Franţei în secolul precedent, până ce papagalul, tot ascultându le de atâtea ori la rând, le învăţase pe dinafară. Le cânta, după caz, cu voce de fe­me­ie sau cu voce de bărbat, iar la sfârşit izbuc­nea într un râs libertin, imitând cu o uluitoare perfecţiune hohotele care le podideau pe servitoare când îl auzeau cân­tând în franceză. Vestea despre talentele lui ajunsese atât de departe, încât, uneori, vizitatori iluştri, sosiţi din interiorul ţării cu vapoarele fluviale, cereau per­misiunea să l vadă, iar o dată, câţiva dintre nenumăraţii turişti englezi care tre­eau prin oraş, venind de la New Orleans la bor­dul navelor pentru transportul ba­nanelor, s au arătat dis­puşi să l cumpere la orice preţ. Ziua lui cea mai glorioasă a fost însă aceea în care Preşedintele Republicii, don Marco Fidel Suárez, şi mi­niş­trii cabinetului său în plen au venit să se convingă cu propriii lor ochi cât de înte­meiată era faima de care se bucura. Au ajuns pe la ora trei după amiază, su­focaţi de căldură, cu jobenele şi redingo­tele lor de stofă, pe care le purtaseră, sub soarele dogorâ­tor de august, tot timpul celor trei zile cât durase vizita oficială, şi au plecat, până la urmă, la fel de nedumeriţi ca la venire, pentru că, în ciuda ce­lor două ore de încercări disperate, papagalul n a catadicsit să şi dea drumul la plisc, nepăsător la rugăminţi, ameninţări şi la afrontul suferit de doctorul Urbino, care se ambiţionase să facă invi­taţia aceea temerară, nesocotind astfel înţeleptele sfaturi ale soţiei sale.

Faptul că papagalul îşi păstrase poziţia privilegiată chiar şi după această is­torică necuviinţă fusese ultima do­vadă a drepturilor sacre de care se bucura. Nici un alt ani­mal nu era îngăduit în casă, afară de broasca ţestoasă de uscat, care reapăruse pe neaşteptate în bucătărie, după ce timp de trei, patru ani fusese dată dispărută. Dar aceasta nu trecea drept o fiinţă vie, fiind considerată mai degrabă un fel de amuletă minerală aducătoare de noroc, despre care niciodată nu se ştia în mod cert pe unde umbla. Doc­torul Urbino refuza să admită că ura animalele şi îşi disi­mula simţămintele apelând la tot soiul de fabule ştiinţifice şi pretexte filo­zofice, care i convingeau pe mulţi, dar nu pe soţia sa. Avea obiceiul să spună că cei care le iubesc peste măsură sunt în stare de cele mai mari cruzimi faţă de se­me­nii lor. Despre câini spunea că nu sunt credincioşi, ci slugarnici, că pisicile sunt oportuniste şi viclene, că păunii sunt heralzi ai morţii, că papagalii guaca­maya nu sunt alt­ceva decât nişte încurcă lume ornamentali, că iepurii stârnesc poftele, maimuţele răspândesc febra dezmăţului, iar cocoşii sunt blestemaţi pen­tru că acceptaseră ca Isus să fie renegat de trei ori.