Dragostea in vremea holerei

— Şi nădăjduiesc să nu fie prea mulţi.

Când a auzit stingându se paşii pe strada pustie, a închis uşa foarte încet, a pus drugul, a tras zăvoarele şi s a trezit singură în faţa propriului destin. Nicio­da­tă până în clipa aceea nu se gândise cât de copleşitoare şi de amplă putea fi drama provocată chiar de ea când încă nu împli­nise optsprezece ani şi care avea s o urmărească până la moarte: A plâns pentru prima dată din ziua nenorocirii, fără martori, căci numai aşa putea s o facă. A plâns pentru moartea soţului, pen­tru singurătatea şi furia ei, iar când a intrat în dormitorul pustiu, şi a plâns pro­pria i soartă, pentru că rareori i se întâmplase să doarmă singură în pa­tul acela de când îşi pierduse fecioria. Toate lucrurile care aparţinuseră soţului ei îi stâr­neau şi mai mult lacrimile: papucii cu ciucuri, pijamaua de sub pernă, luciul fără de el din oglinda măsuţei de toaletă, mirosul lui impregnat în propria i piele. A tre­sărit cutremurată de un gând vag: „Când ne moare cineva drag, ar trebui să pia­ră o dată cu el toate lucrurile care i au aparţinut." N a vrut să i se pregătească patul, n a vrut să mănânce înainte de culcare. Copleşită de durere, s a rugat lui Dumnezeu să i trimită moartea chiar în noaptea aceea, în timpul somnului, şi, legănată de această iluzie, şi a scos pantofii şi s a întins în pat îmbrăcată, ador­mind pe loc. A dormit fără să şi dea seama, conştientă însă că era încă în viaţă, că i prisosea jumătate din pat şi că zăcea pe o rână, culcată ca de obicei pe par­tea stângă, dar că i lipsea contragreutatea celuilalt corp de partea cealaltă. În timp ce cugeta astfel în somn, s a gândit că niciodată nu va mai fi în stare să doar­mă aşa, şi a început să plângă, adormită fiind, şi a dormit plângând în hoho­te, neîntoarsă, pe partea ei, încă mult timp după ce cocoşii au încetat să mai cân­te, când a trezit o soarele nedorit din prima dimineaţă fără el. Abia atunci şi a dat seama că dormise mult, plângând în somn, dar nu murise, şi că în timp ce hoho­tea, se gândise mai degrabă la Floren­tino Ariza decât la soţul care murise.

Florentino Ariza, în schimb, nu încetase nici măcar o singură clipă să se gân­dească la ea, de când Fermina Daza îl respinsese fără drept de apel, după o iubire lungă şi zbu­ciumată, or, de atunci, trecuseră cincizeci şi unu de ani, nouă luni şi patru zile. N a fost nevoie să ţină socoteala uitării, trăgând zilnic câte o linie pe zidurile vreunei car­cere, pentru că nu trecea nici măcar o zi fără ca ceva să nu i amintească de ea. Când s au despărţit, el avea douăzeci şi doi de ani şi locuia singur cu mama sa, Tránsito Ariza, într o casă închiriată pe jumătate, de pe Strada Ferestre­lor, unde ea ţinea încă din tinereţe o mercerie şi destrăma că­măşi sau cârpe vechi, vânzând câlţii, folosiţi în chip de vată pentru răniţii din război. Era singurul ei copil, rod al unei legături întâmplătoare cu binecunoscutul armator Pío Quinto Loayza, fratele mai vârstnic dintre cei trei care înfiinţaseră Compania Fluvială a Caraibilor, dând astfel un nou impuls navigaţiei cu aburi pe fluviul La Magdalena.

Don Pío Quinto Loayza a murit când băiatul avea zece ani. Cât timp trăise, îi asigurase în taină întreţinerea, fără să l recunoască însă în faţa legii, aşa încât Flo­renti­no Ariza a purtat numai numele de familie al mamei, deşi adevărata lui filiaţie era cunoscută de toţi. După moartea tatălui, Florentino Ariza s a văzut ne­voit să renunţe la şcoală, ca să intre ucenic la Oficiul Poştal, unde a fost pus să aibă grijă de sacii cu corespondenţă, să i deschidă, să sorteze scrisorile şi să a­nunţe localnicii că a sosit poşta arborând la uşa biroului steagul ţării de proveni­enţă.

Seriozitatea lui i a trezit interesul telegrafistului, emi­grantul german Lotario Thugut, care în zilele de sărbătoare cânta la orga catedralei, iar în timpul liber dădea lecţii particulare de muzică. Lotario Thugut l a învăţat alfabetul Morse, i a arătat cum funcţionează tele­graful şi i a dat primele lecţii de vioară, suficiente pentru ca Florentino Ariza să înceapă să cânte după ureche ca un adevărat pro­fesionist. Când a cunoscut o pe Fermina Daza, avea optsprezece ani şi era tână­rul cel mai curtat din antu­rajul său, cel care dansa mai bine ca oricine după melo­diile la modă şi recita pe dinafară versurile romanţioase, fiind gata oricând să şi ajute prietenii dacă voiau să le ofere iubitelor serenade de vioară solo. Era, încă de pe atunci, sfrijit, cu un păr de indian pe care încerca să l su­pună cu pomezi parfumate, iar ochelarii de miop îi dădeau un aer şi mai neajutorat. Mai avea un defect, sufe­rea de o constipaţie cronică, din pricina căreia a fost obligat să şi facă toată viaţa clisme. Avea un singur rând de haine bune, negre, pe care le moştenise de la răposatul său tată, dar Tránsito Ariza i le îngrijea atât de bine, încât. Atunci când le îmbrăca duminica, arătau ca noi. În pofida aerului pricăjit, a timidităţii şi a hainelor mohorâte, fetele din cercul lui de prieteni organizau tom­bole secrete, trăgându l la sorţi, aşa cum şi el participa la jocuri ase­mănă­toare, trăgându le la sorţi pe ele, până în ziua în care a cunoscut o pe Fermina Daza şi s a sfârşit cu inocenţa lui.

O zărise pentru prima dată într o după amiază, când Lotario Thugut l a trimis să ducă o telegramă unui anume Lorenzo Daza, cu domiciliul necunoscut. A dat de el în Părculeţul Evangheliilor, într una din cele mai vechi case, pe jumă­tate dărâmată, în a cărei curte interioară, aidoma claustrului unei abaţii, răzoare­le cu flori erau năpădite de buruieni, iar havuzul de piatră secase de mult. Flo­ren­tino Ariza n a desluşit nici un semn de viaţă când a străbătut, condus de ser­vi­toarea desculţă, galeria boltită, unde zăceau aruncate lăzi cu bagaje nedesfăcu­te, scule de zidărie printre resturi de var şi bucăţi de ciment întărit, casa fiind supusă unei restaurări radicale. În fundul curţii se afla biroul provizoriu al unei agenţii, unde îşi făcea siesta, moţăind în spatele mesei de scris, un bărbat corpo­lent, cu perciuni cârlionţaţi, care se confundau cu mustăţile. Se numea, într ade­văr, Lorenzo Daza, dar nu era bine cunoscut, pentru că se stabilise în oraş doar cu doi ani în urmă şi nu şi făcuse prea mulţi prieteni.

A primit depeşa ca pe continuarea unui vis rău preves­titor. Florentino Ariza i a privit ochii livizi cu un soi de compasiune oficială, i a observat degetele nesi­gure care se chinuiau să rupă timbrul, i a simţit teama din inimă, de atâtea ori întrezărită la atâţia destinatari care, văzând o telegramă, se gândeau numaidecât la moarte. După ce a citit o, şi a recăpătat siguranţa de sine şi a oftat: „Veşti bu­ne." Şi i a întins lui Florentino Ariza cei cinci reali de rigoare, dându i de înţeles, cu un zâmbet de uşurare, că nu s ar fi ales cu nimic dacă veştile ar fi fost proas­te. Apoi l a expe­diat cu o strângere de mână, gest puţin obişnuit faţă de un curier al poştei, iar slujnica l a însoţit până la ieşire, mai degrabă ca să l supravegheze decât ca să i arate drumul. Au trecut prin aceeaşi galerie cu arcade, dar, de data aceasta, Florentino Ariza şi a dat seama că se mai afla ci­neva în casă, pentru că în lumina limpede din curte răsuna un glas de femeie care repeta o lecţie de citi­re. Când a ajuns în dreptul camerei de cusut, a zărit prin fereastra deschisă o femeie în vârstă şi o copilă, aşezate pe două scaune alăturate, urmărind amân­două textul după cartea pe care femeia o ţinea deschisă în poală. Scena i s a părut neobişnuită: fiica învăţându şi mama să citească. Impresie doar în parte greşită, întrucât femeia era mătuşa fetei, deşi o crescuse ca o mamă. Lecţia nu s a întrerupt, dar tânăra şi a ridicat ochii ca să vadă cine trece prin dreptul feres­trei şi această privire întâmplătoare a dezlănţuit o iubire devastatoare, care, o jumătate de veac mai târziu, nu se stinsese încă.

Despre Lorenzo Daza, Florentino Ariza n a putut afla altceva decât că venise de la San Juan de la Ciénaga împreună cu singura lui fiică şi cu o soră nemări­tată, la puţin timp după epidemia de holeră, iar cei care îl văzu­seră debarcând nu s au îndoit nici o clipă că venea ca să rămână, căci aducea cu el toate cele nece­sare unei gos­podării chivernisite. Soţia îi murise când fata era foarte mică. Sora se numea Escolástica, avea patruzeci de ani şi făcuse legământ să poarte rasa franciscană când ieşea în oraş, iar în casă, numai cordonul de frânghie. Copila avea treisprezece ani şi purta numele mamei moarte: Fermina. Se zvonea că Lo­renzo Daza era înstărit, pentru că trăia bine, fără să i se cunoască vreo ocupaţie anume, şi cumpărase cu bani peşin casa din parcul Evangheliilor, a cărei repara­ţie probabil că l costase pe puţin de două ori mai mult decât cei două sute de pe­sos în aur plătiţi pentru ea. Fata învăţa la colegiul Intrarea Preacuratei în Biserică, unde, de două secole, domnişoarele de familie deprindeau arta şi meşteşugul de a fi soţii harnice şi supuse. Pe vre­mea spaniolilor şi în primii ani ai Republicii, acolo erau primite numai moştenitoarele unor nume răsunătoare. Până la urmă, vechi­le familii aristocratice, ruinate de războiul de independenţă, s au văzut nevoite să se plece în faţa noilor realităţi, iar colegiul şi a deschis porţile tu­turor tinerelor dornice şi care aveau cu ce plăti, indiferent de obârşia lor, cu condiţia esenţială să fie copii legitimi, din familii catolice. Era, în orice caz, un colegiu costisitor, iar faptul că Fermina Daza învăţa acolo reprezenta prin el însuşi un indiciu al condi­ţiei economice a familiei, chiar dacă nu şi al celei sociale. Toate aceste informaţii i au dat curaj lui Florentino Ariza, dovedindu i că frumoasa ado­lescentă cu ochii migdalaţi era la înălţimea visurilor sale. Foarte curând însă, severitatea exagerată a tatălui s a do­vedit o piedică de netrecut. Spre deosebire de celelalte eleve, care mergeau la şcoală în grup sau împreună cu o servitoare mai în vârstă, Fermina Daza era însoţită tot­deauna de mătuşă, iar din purtarea ei se putea deduce că nu i era îngăduită nici o distracţie.

În acest mod nevinovat şi a început Florentino Ariza viaţa secretă de vânător solitar. Încă de la şapte dimineaţa se aşeza la pândă în parc, pe banca cea mai ferită de privi­rile indiscrete, prefăcându se că citeşte o carte de poezii la umbra migdalilor, până când o vedea trecând pe domniţa inaccesibilă, în uniforma cu dungi albastre, cu ciorapii trei sferturi, ghetele bărbăteşti cu şireturi încrucişate şi părul împletit într o coadă groasă, legată cu o panglică, atârnându i pe spate până la mijloc. Păşea repede, cu o semeţie firească în ţinută, cu capul sus, privi­rea neclintită, nasul ascuţit, strângând servieta la piept cu braţele încru­cişate, şi cu un mers de căprioară care o făcea să pară imună la gravitaţie. Abia ţinând pa­sul cu ea, mătuşa, îmbrăcată în rasa ei cafenie de călugăriţă franciscană, nu lăsa nici o speranţă pentru o posibilă apropiere. Florenti­no Ariza le vedea trecând, la dus şi la întors, de patru ori pe zi, iar duminica, o singură dată, la ieşirea de la biserică, iar faptul că o putea zări pe copilă îi era de ajuns. Încet încet, a început s o idealizeze, atribuindu i virtuţi improbabile, sentimente imaginare, iar după două săptămâni nu se mai gândea decât la ea. S a hotărât atunci să i trimită o epistolă scrisă pe ambele feţe ale unei foi de hârtie cu preţioasa lui caligrafie de conţopist. A ţinut o însă câteva zile în buzu­nar, tot întrebându se cum să facă să i o dea, şi, în timp ce se gândea, scria alte şi alte pagini înainte de culcare, astfel încât biletul iniţial ajunsese cu timpul un adevărat dicţionar de galanterii, culese din cărţile pe care, tot citindu le în parc, le învăţase pe dinafară.

Căutând mijlocul cel mai potrivit de a înmâna scrisoa­rea, s a gândit să şi facă unele cunoştinţe printre elevele de la colegiu, dar lumea lor era prea departe de mediul în care se învârtea el. În plus, după ce a întors o pe toate părţile, ideea de a face pe altcineva părtaşul dorurilor sale i s a părut imprudentă. A reuşit, to­tuşi, să afle că, la nu­mai câteva zile după sosirea în oraş, fiind invitată într o sâm­bătă la un bal, Fermina ceruse permisiunea să se ducă, dar tatăl o oprise cu un răspuns categoric: „Fiecare lucru la vremea lui." Scrisoarea avea de acum pes­te şaizeci de file, scrise pe ambele feţe, când Florentino Ariza, nemaiputând su­por­ta taina care îl apăsa, şi a deschis inima şi s a destăinuit mamei sale, singura fiinţă faţă de care îşi per­mitea unele confidenţe. Înduioşată până la lacrimi de na­i­­vitatea şi stângăcia lui într ale dragostei, Tránsito Ariza şi a propus să i fie călă­u­ză, folosindu se de propria i ex­perienţă. Pentru început, s a străduit să l convin­gă să re­nunţe la ceaslovul liric, care n ar fi făcut altceva decât s o sperie pe dom­niţa visurilor lui, probabil la fel de ne­iniţiată în tainele inimii ca şi el. Cel dintâi pas pe care tre­buia să l facă, l a sfătuit ea, era să i dea de înţeles că i trezise in­teresul, ca să n o ia pe nepregătite cu declaraţia lui şi ca să i lase, astfel, un ră­gaz de gândire.

— Dar bagă bine de seamă, îi spuse, nu pe ea trebuie s o cucereşti mai întâi, ci pe mătuşa ei.

Erau, fireşte, sfaturi înţelepte, dar tardive. De fapt, încă din ziua în care îşi ridicase privirea ca să vadă cine trecea pe coridor, neglijând pentru o clipă lecţia de citire cu mătuşa ei, Fermina Daza a fost impresionată de aerul neajutorat al lui Florentino Ariza. Seara, în timp ce se aflau la masă, tatăl ei adusese vorba des­pre telegramă şi aşa a aflat de ce venise Florentino Ariza şi care îi era ocu­pa­ţia. Informaţiile n au făcut decât să i sporească intere­sul, căci pentru ea, ca pen­tru atâţia alţii din acele timpuri, invenţia telegrafului părea mai degrabă o vrăjito­rie. L a recunoscut, aşadar, de prima dată când l a văzut citind la umbra copa­cilor din parc, deşi faptul în sine n a intrigat o, dar mătuşa i a atras atenţia că venea acolo de mai multe săptămâni. În cele din urmă, zărindu l şi duminica, după slujbă, mătuşa s a convins că toate întâlnirile acelea nu puteau fi întâmplă­toare şi i a spus: „Doar nu crezi că pentru mine se deranjează el atâta." Căci, în pofida aerului auster şi a rasei de penitentă, mătuşa Escolástica Daza avea un instinct al vieţii şi o vocaţie a complicităţii care reprezentau cele mai de seamă virtuţi ale sale, iar gândul că un bărbat s ar fi putut arăta interesat de nepoată îi producea o emoţie greu de stăpânit. Numai că Fermina Daza era departe de a simţi chiar şi cel mai mic interes pentru iubire, iar Florentino Ariza, care îi lăsase impresia că e bolnav, nu trezea în ea decât un soi de milă. Mătuşa i a explicat în­să că numai cine are o îndelungată experienţă de viaţă poate desluşi firea adevă­ra­tă a unui bărbat, or, ea era încredinţată că tânărul care le aştepta în parc ca să le vadă trecând nu putea fi bolnav de altceva decât de iubire.

Mătuşa Escolástica era ca o oază de înţelegere şi de tandreţe pentru copila singuratică, rod al unei căsnicii lip­site de iubire. Ea o crescuse de când îi murise mama şi, spre deosebire de Lorenzo Daza, se comporta mai de­grabă ca o tovarăşă de joacă decât ca o mătuşă. Iată de ce apariţia lui Florentino Ariza a însemnat pentru ele una din nenumăratele distracţii secrete pe care le născoceau ca să şi alunge plictiseala. De patru ori pe zi, trecând prin parcul Evangheliilor, aruncau o privire grăbită, încercând să l descopere pe străjerul acela pricăjit şi timid, un ter­chea berchea, mai totdeauna îmbrăcat în negru, în ciuda zăpuşelii, care se prefăcea că citeşte la umbra pomilor. „Uite l", spunea cea care l descoperea pri­ma, înăbuşindu şi râsul, mai înainte ca el să şi ridice ochii şi să le vadă pe cele două femei străine de viaţa lui trecând băţoase prin parc, fără să i arunce nici o privire.

— Bietul de el, spunea mătuşa. Nu îndrăzneşte să se apropie din cauza mea, dar într o zi tot o s o facă, dacă are intenţii serioase, şi atunci o să ţi dea o scri­soare.

Prevăzând tot felul de piedici, a învăţat o să se folo­sească de alfabetul dege­telor, un mijloc de comunicare in­dispensabil în iubirile interzise. Acele jocuri ne­săbuite, aproape copilăreşti, trezeau în Fermina Daza o curiozi­tate nouă, dar timp de mai multe luni nu i a trecut prin cap să meargă mai departe cu gândul. Fără să ştie când şi cum, amuzamentul se preschimbă în nerăbdare, sângele i se învolbura de dorul de a l vedea, iar într o noapte s a trezit înspăimântată pentru că l văzuse stând la picioarele patului şi uitându se la ea. Atunci şi a dorit din tot sufle­tul să se împlinească previziunile mătuşii şi l implora pe Dumnezeu în rugă­ciunile ei să l facă mai îndrăzneţ, ca să i dea scrisoarea, şi astfel să afle mai repede ce voia să i spună.

Dar ruga nu i a fost ascultată. Dimpotrivă. Cum toc­mai atunci Florentino Ariza i se destăinuise mamei sale, iar aceasta îl sfătuise să renunţe la cele şapte­zeci de file cu vorbe dulci, Fermina Daza a trebuit să aştepte până la sfârşitul a­nului. Pe măsură ce se apropia vacanţa din de­cembrie, nerăbdarea ei se pre-schim­ba în disperare, pentru că nu ştia ce ar fi putut întreprinde ca să l vadă şi să fie văzută în cele trei luni în care nu se mai ducea la şcoală. Era la fel de nedu­merită şi în noaptea de Crăciun, când, înfiorată de presimţirea că el o privea din mulţimea adu­nată la biserică, a simţit că i sare inima din loc. N a avut curaj să şi întoarcă privirea, pentru că şedea între tatăl şi mătuşa ei, aşa că a trebuit să şi ţină firea ca să nu i se ob­serve tulburarea. Dar după terminarea slujbei, l a simţit atât de aproape în îmbulzeală, atât de limpede în tălăzui­rea din jur, încât o forţă de neînvins a silit o să privească peste umăr în timp ce se îndreptau spre ieşire, şi atunci a văzut, nu departe de ochii ei, ceilalţi ochi ca de gheaţă, obrazul livid, buzele încremenite de spaima iubirii. Nău­cită de propria i cutezanţă, s a agăţat, ca să nu cadă, de braţul mătuşii Escolástica, iar aceasta, simţindu i prin mitena de dantelă sudoarea rece a mâinii, a încurajat o cu un semn imperceptibil de complicitate necondiţionată. În larma stârnită de petarde şi de tobele ce ves­teau naşterea, printre felinarele colorate atârnate la porţi şi strigătele mulţimilor dornice de pace, Florentino Ariza a rătăcit ca un somnambul până în zori, con­tem­plând cu ochii împăienjeniţi de lacrimi străzile în sărbătoare, ameţit de gân­dul halucinant că el, şi nu Dumnezeu, se născuse în noaptea aceea.

Delirul i s a amplificat în săptămâna următoare, la ceasul siestei, când, trecând fără speranţă prin faţa casei Ferminei Daza, a văzut o aşezată alături de mătuşa ei, la umbra migdalilor de la poartă. Era aceeaşi scenă, de data aceasta sub cerul liber, întrezărită prima oară în odaia de cusut: nepoata ascultându şi mătuşa la lecţia de citire. Nu­mai că Fermina Daza părea acum alta, în locul uni­formei de şcoală purta un fel de tunică largă, cu multe pliuri prinse pe umeri, căzând în falduri ca un peplum, iar pe cap avea o cunună de gardenii naturale, care o făcea să arate ca o zeiţă încoronată. Florentino Ariza s a aşezat într un colţ din parc unde ştia bine că nu putea fi văzut şi, renunţând la lectura disimulată, a rămas cu cartea deschisă şi cu ochii ţintă la domniţa iluzorie, care nu s a milos­tivit să i arunce nici măcar o singură privire.

La început, şi a spus că lecţia la umbra migdalilor era o schimbare întâm­plă­toare, datorată poate reparaţiilor in­terminabile din casă, dar în zilele următoa­re a înţeles că Fermina Daza se va afla acolo, sub ochii lui, în fiecare după amia­ză, la aceeaşi oră, de a lungul celor trei luni de vacanţă, şi această certitudine i a dat un nou imbold. Ni­mic nu lăsa să se înţeleagă că fusese văzut, n a surprins nici un semn de interes sau de repulsie, dar în indiferenţa ei era o strălucire a­par­te, care îl îndemna să stăruie. Pe neaşteptate, într o după amiază de la sfâr­şitul lui ianuarie, mătuşa şi a pus broderia la care lucra pe scaun şi şi a lăsat nepoata singură în faţa porţii, sub ploaia de frunze gal­bene ce se scuturau din migdali. Însufleţit de gândul nebu­nesc că aceea fusese o oportunitate dinainte plănuită, Florentino Ariza a traversat strada şi s a oprit în faţa Fer­minei Daza, atât de aproape de ea, încât îi putea simţi răsuflarea întretăiată şi mireasma de flori pe care o răspândea în jur şi cu care avea s o identifice toată viaţa. I a vorbit fără să şi plece privirea, cu o siguranţă pe care avea s o mai arate numai o jumătate de veac mai târziu şi tot din aceleaşi motive.

- Domnişoară, nu vă cer altceva decât să acceptaţi o scrisoare din partea mea, i a spus.

Nu aşa îşi imaginase Fermina Daza vocea lui: era lim­pede şi răspicată, tră­dând o stăpânire de sine care nu avea nimic de a face cu gesturile lui languroase. l a răspuns, fără să şi ridice ochii de pe broderie: „N o pot primi fără îngăduinţa tatălui meu." Florentino Ariza s a înfiorat au­zind glasul acela învăluitor şi dulce, pe care n avea să l uite tot restul vieţii. A rămas însă neclintit şi i a răspuns ime­diat: „Atunci trebuie să i o cereţi." După care şi a îndulcit ordinul cu o rugăminte: „La mijloc e o chestiune de viaţă sau de moarte." Fermina Daza nu l a privii, nu şi a întrerupt lucrul, dar fermitatea lui a întredeschis o portiţă pe unde încăpea lumea toată.

— Veniţi în fiecare după amiază, i a spus, şi aşteptaţi să mi schimb locul.

Florentino Ariza n a înţeles rostul acestor cuvinte decât lunea următoare, când a văzut de pe banca din parc aceeaşi scenă dintotdeauna, cu o singură variaţie: când mătuşa Escolástica a intrat în casă, Fermina Daza s a ridi­cat şi s a aşezat pe celălalt scaun. Florentino Ariza, cu o camelie albă la reverul redingotei, a traversat atunci stra­da şi, oprindu se în faţa ei, i a spus: „Acesta este cel mai însemnat moment din viaţa mea." Fermina Daza nu şi a ridicat ochii spre el, dar rotindu şi privirea ca să cerceteze împrejurimile, văzu străzile pustii, amorţite în toropeala secetei, şi un vârtej de frunze uscate târâte de vânt.

— Daţi mi o, vă rog, îi spuse.

Florentino Ariza se gândise să i aducă toate cele şaptezeci de file pe care le ştia pe de rost de mult ce le ci­tise, dar, până la urmă, se hotărâse pentru un bilet de o jumătate de pagină, sobru şi explicit, în care promitea nu­mai esenţialul: fi­delitate în faţa oricăror încercări şi iubire veşnică. Scoase scrisoarea din buzuna­rul interior al redin­gotei şi o întinse sub ochii dantelăresei speriate, care nu în­drăznea nici măcar să l privească. N a văzut decât plicul albastru tremurând în­tr o mână încremenită de spaimă şi, neputând concepe ca şi ei să i se observe tremurul degete­lor, şi a ridicat ghergheful, pentru ca el să i poată întinde scrisoa­rea. În clipa aceea, o pasăre se scutură printre frun­zele migdalilor, lăsând să i cadă găinaţul chiar pe brode­rie. Fermina Daza îşi ascunse repede ghergheful la spate, ca nu cumva el să şi dea seama de cele întâmplate, şi l privi pentru prima dată în faţă, cu obrajii în flăcări. Florentino Ariza, nepăsător, cu scrisoarea în mâ­nă, spuse: „Asta aduce noroc." Ea îşi arătă recunoştinţa, zâmbindu i pen­tru pri­ma oară, apoi, aproape smulgându i scrisoarea din mână, se grăbi s o împătu­reas­că şi s o ascundă în sân. El îi întinse atunci camelia pe care o purta la buto­nieră. Ea îl refuză: „E o floare de logodnă." Imediat însă, conştientă că timpul era pe sfârşite, se refugie în politeţea ei pru­dentă:

— Acum vă rog să plecaţi şi să nu vă mai întoarceţi până ce n o să vă anunţ eu.

Când Florentino Ariza a întâlnit o prima dată, maică sa a ghicit totul chiar înainte ca el să i spună ceva, pentru că îi pierise pofta de vorbă şi de mâncare, nu mai avea somn şi se perpelea toată noaptea în aşternut. Însă din clipa în care a început să aştepte răspunsul la prima lui scrisoare, starea i s a complicat cu o pântecăraie fără leac şi nişte vărsături verzui ca fierea, îşi pierdu simţul orientării şi se prăbuşea ca din senin în nesimţire, încât maică sa, îngrozită de suferinţele lui, se întreba dacă nu era vorba mai degrabă de ravagiile holerei decât de chinu­rile dragos­tei. Naşul lui Florentino Ariza, un bătrân homeopat căruia Tránsito Ariza obişnuia să i destăinuie tot ce avea pe suflet încă din vremurile ei de aman­tă tăinuită, s a alarmat şi el când a văzut în ce stare era bolnavul, cu pul­sul slab, respiraţia hârâită, scăldat tot într o transpiraţie searbădă, ca a muribunzilor. Dar consultându l mai îndea­proape, a constat că nu avea febră, nu l durea nimic, iar singura senzaţie care îl încerca era nevoia urgentă de a muri. I a fost suficient un interogatoriu insidios, luat mai întâi lui, iar mai apoi mamei, ca să verifice încă o dată că simptomele iubirii sunt identice cu cele ale holerei. I a prescris infuzii din flori de tei, pentru efectul lor calmant, şi i a sugerat o schimbare de aer pentru a şi găsi alinarea în depărtare, dar Florentino Ariza dorea exact contrariul: să şi savureze propriul martiraj.