Dragostea in vremea holerei

Îl duse în dormitor şi începu să se dezbrace fără falsă pudoare, cu luminile aprinse. Florentino Ariza se întinse în pat, cu faţa în sus, încercând să şi vină în fire, neştiind nici de data asta ce să facă cu blana tigrului pe care tocmai îl omorâse. Ea îi spuse: „Nu te uita." El întrebă de ce, privind însă mai departe în tavan.

— Pentru că n o să ţi placă, răspunse ea.

Atunci el o privi şi o văzu goală până la brâu, întocmai aşa cum şi o închipuise. Avea umerii zbârciţi, sănii căzuţi, iar pielea de pe coaste era palidă şi rece, ca de broască. Ea îşi acoperi pieptul cu bluza şi stinse lumina. Atunci el se ridică şi începu să se dezbrace pe întuneric, azvârlind hai­nele peste ea, în timp ce ea i le arunca înapoi printre ho­hote de râs.

Au rămas mult timp întinşi pe spate în pat, el din ce în ce mai năucit, pe măsură ce i se risipeau aburii beţiei, ea, liniştită, aproape abulică, dar rugându se să n o pufnească râsul din senin, aşa cum i se întâmpla ori de câte ori dădea pe gât mai multe pahare de rachiu decât se cuvenea. Ca să le treacă timpul mai uşor, au început să vorbească despre vieţile lor atât de diferite, despre faptul neverosimil că se aflau goi în bezna unei cabine de pe un vapor eşuat, când mai firesc ar fi fost să se gândească la moarte. Ea nu auzise niciodată vorbindu se despre eventualele lui aventuri cu vreo femeie, despre nici una măcar, într un oraş unde se ştia totul chiar înainte de a se fi întâmplat cu adevărat. A comentat toate astea în treacăt, iar el i a răspuns fără nici un tremur în glas:

— Am vrut să mi păstrez fecioria pentru tine.

Chiar dacă ar fi fost adevărat, ea tot nu l ar fi crezut, pentru că scrisorile lui de iubire erau alcătuite în între­gime din astfel de fraze, care nu convingeau prin conţinut, cât prin puterea lor de seducţie. Dar i a plăcut curajul cu care o spusese. La rândul său, Florentino Ariza şi a pus brusc o întrebare la care n ar fi cutezat să se gândească până atunci: ce fel de viaţă tainică dusese ea în umbra căsniciei. Nu l ar fi mirat nimic, ştia că femeile se comportă la fel ca şi bărbaţii în aventurile lor secrete: ace­leaşi stratageme, aceleaşi inspiraţii subite, aceleaşi trădări lipsite de remuşcări. A procedat totuşi bine nepunând nici o întrebare. Într o perioadă în care relaţiile ei cu Biserica erau destul de deteriorate, duhovnicul a întrebat o din se­nin dacă îşi înşelase vreodată soţul şi ea s a ridicat fără să răspundă, fără să şi ducă până la capăt confesiunea, fără să şi ia rămas bun, iar de atunci nu s a mai spovedit nici la el, nici la alt preot. În schimb, prudenţa lui Florentino Ariza a primit o răsplată neaşteptată: ea a întins mâna în întuneric, i a mângâiat pântecele, flancurile, pubisul aproape fără păr. Spuse: „Ai o piele de bebeluş." Apoi făcu pasul final: îl căută acolo unde nu era, îl căută din nou fără iluzii, şi l descoperi dezarmat.

— E mort, spuse el.

I se întâmpla mereu prima dată, cu toate, dintotdeau­na, aşa încât învăţase să convieţuiască cu fantasma aceea: de fiecare dată trebuia să înveţe din nou, de parcă ar fi fost prima oară. I a prins mâna şi şi a pus o pe piept: Fer­mina Daza i a simţit bătrâna inimă neostenită bătând grăbită, cu vigoarea şi neastâmpărul unui adolescent. El spuse: „În chestia asta dragostea prea multă e la fel de rea ca lipsa de dragoste." A spus o însă fără convingere: îi ve­nea să intre în pământ de ruşine, era furios pe el însuşi şi ar fi vrut să găsească un motiv oarecare ca s o poată învi­nui pe ea de eşecul lui. Ea ştia şi tocmai de aceea a înce­put să provoace corpul lipsit de apărare cu mângâieri răutăcioase, ca o pisică jucăuşă şi tandră care găseşte plăcere în cruzime, până când el, nemaiputând îndura mar­tirajul, a plecat în cabina lui. Ea a continuat să se gândească la el până în zori, convinsă în sfârşit că o iubea, dar pe măsură ce aburii alcoolului o părăseau în valuri lente, o cuprindea teama că el se supărase şi nu se va mai întoarce niciodată.

S a întors, totuşi, în aceeaşi zi, pe neaşteptate, la ora unsprezece dimineaţa, proaspăt şi reconfortat, şi s a dezbrăcat în faţa ei cu oarecare ostentaţie. Ei i a făcut plăcere să l vadă în plină lumină aşa cum şi l imaginase pe întuneric: un bărbat fără vârstă, cu pielea smeadă, netedă şi lucioasă ca o umbrelă deschisă, cu păr lins şi rar la subţiori şi pe pubis. Avea arma înălţată, gata de atac, iar ea şi a dat seama că şi o etala dinadins ca pe un trofeu de război, ca să prindă curaj. Nici măcar nu i a lăsat timp să şi scoată cămaşa de noapte pe care şi o pusese când începuse să adie briza din zori, iar graba lui de începător a înduioşat o. N a deranjat o, pentru că într o împrejurare ca aceea nu i era uşor să deosebească între compasiune şi dragoste. Dar la sfârşit, s a simţit goală pe dinăuntru.

Era prima dată că făcea dragoste în ultimii douăzeci de ani şi murea de curiozitate să vadă cum putea fi la vârsta ei, după o pauză atât de îndelungată. Dar el nu I lăsase răgazul să afle dacă şi corpul ei îl dorea. Totul fu­sese atât de rapid şi de trist, încât ea se gândi: „Acum s a dus dracului tot." Se înşela: în ciuda dezamăgirii lor, în ciuda reproşurilor pe care şi le făcea el pentru stângăcia de care dăduse dovadă, în pofida remuşcărilor ei pentru i­deea nebunească cu rachiul de anason, în zilele următoare nu s au mai despărţit nici o clipă. Abia dacă ieşeau din ca­bină ca să mănânce. Căpitanul Samaritano, care descope­rea din instinct orice taină de pe vasul lui, le trimitea trandafirul alb în fiecare dimineaţă, iar într o seară le a făcut o serenadă cu valsuri de pe vremea lor şi i a dat ordin bucătarului să le pregătească în glumă mâncăruri asezonate cu mirodenii excitante. N au mai încercat să facă dragoste decât mult mai târziu, când inspiraţia le a venit fără s o caute. Le era suficientă fericirea simplă de a fi împreună.

N ar mai fi ieşit din cabină dacă n ar fi primit un bilet de la căpitan, care îi anunţa că în sfârşit, după unsprezece zile de drum, urmau să ajungă la prânz în portul final La Dorada. Privind din cabină promontoriul cu case luminate de un soare palid, Fermina Daza şi Florentino Ariza au înţeles motivul pentru care oraşul se numea „cel aurit", dar li s a părut mai puţin evident ceva mai târziu când au simţit răbufnind aerul care clocotea ca un cazan şi au văzut fierbând asfaltul pe străzi. În plus, vaporul a acostat pe celălalt mal, unde se afla capătul liniei ferate spre Santa Fe.

Şi au părăsit refugiul imediat ce au debarcat pasagerii. Fermina Daza a respirat aerul plăcut al impunităţii în salonul gol şi amândoi au contemplat de pe punte mulţimea agitată care îşi căuta bagajele în vagoanele unui tren ca o jucărie. S ar fi zis că veneau din Europa, mai ales femeile, cu paltoanele lor nordice şi pălăriile din veacul precedent, atât de lipsite de sens în zăpuşeala şi praful din jur. Unele purtau în păr minunate flori de cartof, care începeau să se ofilească de căldură. Tocmai sosiseră de pe înaltele pla­touri andine, după ce străbătuseră o zi întreagă cu trenul o savană de vis, şi încă nu avuseseră timp să şi pună alte haine, mai potrivite pentru clima Caraibilor.

În forfota din piaţă, un moşneag amărât şi pricăjit sco­tea în pumni puişori de găină din buzunarele paltonului de cerşetor. Se ivise ca din pământ, croindu şi drum prin mulţime, în haina lui zdrenţăroasă, prea lungă şi prea largă pentru el. Îşi luase pălăria de pe cap, o pusese cu fundul în jos pe chei, în aşteptarea monedelor pe care i le ar fi putut arunca trecătorii, şi începuse să scoată de prin bu­zunare puişori plăpânzi şi albicioşi, care păreau să prolife­reze printre degetele lui. Într o clipă cheiul s a umplut de puişori speriaţi, piuind printre picioarele călătorilor grăbiţi care i călcau fără să i simtă. Fascinată de spectaco­lul mirific care părea dat în cinstea ei, pentru că numai ea îl privea, Fermina Daza n a observat că pe vapor începu­seră să urce pasagerii pentru călătoria de întoarcere. Toată bucuria i s a spulberat dintr o dată: printre cei so­siţi a zărit multe feţe cunoscute, chiar şi câţiva prieteni care până de curând veneau s o consoleze şi să i împărtăşească durerea, aşa că s a grăbit să se refugieze din nou în cabină. Florentino Ariza a găsit o încremenită de spaimă: prefera să moară decât să se afle printre ai ei că plecase într o călătorie de agrement la scurt timp după moartea soţului. Impresionat de starea ei de deprimare, Florentino Ariza i a promis să găsească o modalitate mai plăcută de a o proteja decât cabina ca o carceră.

Ideea i a venit brusc în timp ce mâncau în sufrageria privată. Căpitanul era preocupat de o problemă pe care voia de mult s o discute cu Florentino Ariza, dar pe care acesta o evita mereu cu argumentul lui obişnuit: „Leona Cassiani se pricepe la treburile astea mai bine decât mine." De data aceasta însă, a avut răbdare să l asculte. Era vorba despre faptul că vapoarele transportau mărfuri numai la ducere, dar se întorceau goale, în schimb pasageri aveau tot timpul. „Cu avantajul că mărfurile aduc mai mulţi bani şi, în plus, nu cer de mâncare", adăugă. Fermina Daza mânca fără chef, enervată de discuţia plictisitoare dintre cei doi bărbaţi despre oportunitatea de a stabili ta­rife diferenţiate. Florentino Ariza l a ascultat până la capăt şi abia atunci a pus întrebarea care căpitanului i s a părut prevestirea unei idei salvatoare:

— S ar putea face oare, e doar o ipoteză, un drum di­rect, fără mărfuri şi fără pasageri, fără opriri în nici un port, fără nimic?

Căpitanul răspunse că, într adevăr, era doar o ipoteză. C.F.C. avea angajamente pe care Florentino Ariza le cu­noştea mai bine ca oricine, avea contracte pentru trans­portul mărfurilor, al pasagerilor, al poştei şi multe altele, în majoritate imposibil de anulat. Singurul motiv care pu­tea justifica nesocotirea acestor obligaţii era un caz de epidemie la bord. Atunci vaporul intra în carantină, era înălţat steagul galben şi se putea naviga fără teamă cu toată viteza. Căpitanul Samaritano o făcuse de multe ori în viaţă din cauza nenumăratelor cazuri de holeră care apăreau pe fluviu, deşi autorităţile sanitare îi obligau pe medici să scrie pe certificate că era vorba de dizenterie ba­nală. În plus, de multe ori în istoria fluviului pavilionul galben era înălţat pentru a nu plăti impozite, pentru a nu lua la bord un pasager nedorit, pentru a evita percheziţii inoportune. Florentino Ariza întâlni mâna Ferminăi Daza sub masă.

— Ei bine, spuse, să facem şi noi la fel.

Căpitanul rămase încremenit, dar imediat, cu instinc­tul lui de vulpoi bătrân, înţelese totul.

— E adevărat că eu comand pe vas, dar şi noi, coman­danţii, primim ordine de la dumneavoastră, spuse. Aşa că, dacă vorbiţi serios, daţi mi un ordin în scris şi plecăm chiar acum.

Bineînţeles că vorbea serios şi ca atare, a semnat ordi­nul pe loc. La urma urmei, nu era un secret pentru nimeni că vremea holerei nu se sfârşise, în ciuda calculelor opti­miste ale autorităţilor sanitare. Cât despre vapor, lucrurile au mers cum se poate mai uşor. Puţinele mărfuri deja încărcate au fost coborâte pe chei, iar pasagerilor li s a ex­plicat că era o defecţiune la sala maşinilor şi au fost îmbarcaţi pe nava altei companii. De vreme ce astfel de aranjamente erau făcute din motive imorale şi chiar mârşave, Florentino Ariza nu vedea de ce n ar putea pro­ceda la fel din iubire. Căpitanul nu l ruga altceva decât să i permită o escală la Puerto Nare, ca să ia pe cineva care urma să l însoţească în călătorie: avea şi el inima lui as­cunsă.

Aşa se face că Noua Fidelitate a ridicat ancora în zorii zilei următoare fără încărcătură, fără pasageri, dar cu fla­mura galbenă fluturând vesel în chip de pavilion. Spre seară au luat din Puerto Nare o femeie mai înaltă şi mai robustă decât căpitanul, de o nemaivăzută frumuseţe, căreia nu i mai lipsea decât barba ca să fie angajată la circ. Se numea Zenaida Neves, dar căpitanul îi spunea Tarto­riţa Mea: o veche prietenă pe care obişnuia s o ia dintr un port ca s o lase într altul şi care a urcat pe vapor aducând cu ea un suflu de fericire şi de voie bună. În văgăuna aceea dezolantă, unde Florentino Ariza a retrăit nostalgia pen­tru Rosalba când a văzut trenul de Envigado urcând cu greu pe vechea potecă a catârilor, s au rupt norii şi s a pornit o ploaie potopitoare, ca în jungla Amazonului, care avea să ţină, cu scurte întreruperi, până la capătul călătoriei. Dar ce mai conta: serbarea pe valuri îşi avea propriul acoperiş. În aceeaşi seară, Fermina Daza a coborât la bucătărie în ovaţiile echipajului şi şi a adus contribuţia personală la zaiafet pregătind pentru toţi o mâncare atunci inventată, căreia Florentino Ariza i a găsit în inima lui un nume mai potrivit decât vinete la cuptor, şi anume, vinete la iubire.

În cursul zilei jucau cărţi, mâncau până plesneau, şi după prânz dormeau buştean, trezindu se din somn vlăguiţi, iar la apusul soarelui puneau orchestra să cânte şi se cinsteau cu rachiu de anason şi cu somon până dincolo de saţietate. A fost o călătorie rapidă, vaporul aproape gol înainta pe fluviul umflat de răpăiala din cer, dar şi de viiturile care se prăvăleau dinspre izvoare, unde a plouat toată săptămâna la fel de mult ca pe întreaga vale. În unele localităţi, când îi vedeau trecând, li se făcea milă de ei şi trăgeau cu tunul ca să îndepărteze holera, iar ei le mulţumeau cu un şuierat trist. Vapoarele cu care se încru­cişau pe drum le trimiteau semnale de condoleanţe. În oraşul Magangué, unde s a născut Mercedes, au încărcat lemne pentru restul călătoriei.

Fermina Daza s a speriat când în urechea sănătoasă a început să i ţiuie sirena vaporului, dar după două zile de rachiu, auzea mai bine cu amândouă. Descoperi dintr o dată că mirosul florilor era mai intens ca înainte, că păsările cântau în zori mai frumos şi că Dumnezeu crease un lamantin pe care îl lăsase pe plaja de la Tamalameque special ca s o trezească pe ea. Când l a auzit, căpitanul a dat ordin să fie schimbată direcţia vaporului şi aşa au pu­tut, în sfârşit, s o vadă pe matroana enormă alăptându şi puiul în braţe. Nici Florentino, nici Fermina nu şi au dat seama cât de mult se identificaseră vieţile lor: ea îl ajuta să şi facă clismele, se scula înaintea lui ca să i spele cu pe­riuţa proteza, pe care el o lăsa în pahar în timpul somnu­lui, şi a rezolvat până la urmă problema ochelarilor pierduţi, pentru că se putea folosi de ai lui şi ca să citească şi ca să ţeasă ciorapii. Într o dimineaţă, când s a trezit, l a văzut în semiîntuneric cosându şi un nasture la cămaşă şi s a grăbit s o facă ea, ca să nu l audă repetând fraza rituală că avea nevoie de două neveste. Ea, în schimb, nu a avut nevoie de ajutorul lui decât o singură dată, când l a rugat să i pună ventuze pentru că o durea spatele.

La rândul său, Florentino Ariza s a apucat să răsco­lească vechile nostalgii cu vioara din orchestră, iar după o jumătate de zi a reuşit să cânte pentru ea valsul Zeiţa Înco­ronată şi i l a cântat ore în şir, până când l au oprit cu forţa. Într o noapte, pentru prima dată în viaţa ei, Fermina Da­za s a trezit brusc sufocată de un plâns care nu mai era de furie, ci de tristeţe pentru soarta bătrânilor din barcă, omorâţi de vâslaş. În schimb, ploaia necurmată n a mai de­ranjat o şi s a gândit prea târziu că poate Parisul nu era chiar aşa de lugubru cum i se păruse ei şi nici pe străzile din Santa Fe nu erau chiar atâtea înmormântări. Gândul la alte călătorii viitoare cu Florentino Ariza se înălţa la ori­zont: călătorii nebune, fără atâtea cufere, fără obligaţii so­ciale: călătorii pline de iubire.

În ajunul sosirii au organizat o mare petrecere, cu ghirlande de hârtie şi becuri colorate. Spre seară s a înse­ninat. Căpitanul şi Zenaida au dansat strâns lipiţi primele bolerouri care începeau în anii aceia să sfărâme inimile. Florentino Ariza şi a luat inima în dinţi şi i a propus Ferminei Daza să danseze împreună valsul lor confidenţial, dar ea a refuzat. Toată noaptea însă a bătut tactul cu ca­pul şi cu tocurile, iar la un moment dat, a dansat aşezată pe scaun, fără să şi dea seama, în timp ce căpitanul se contopea cu tandra lui tartoriţă în penumbra boleroului. A băut atâta rachiu încât n a putut urca scările decât aju­tată şi a podidit o un râs cu lacrimi care i a alarmat pe toţi. Când a reuşit să şi l stăpânească în liniştea înmires­mată din cabină, s au iubit fără grabă, cu seninătatea unor bătrâni trecuţi prin multe, iar aceea avea să rămână pentru ea cea mai frumoasă amintire din călătoria lunatică pe fluviu. Contrar presupunerilor căpitanului şi ale Zenaidei, nu se mai simţeau ca nişte tineri îndrăgostiţi şi cu atât mai puţin ca nişte amanţi târzii. Era ca şi cum ar fi sărit peste lungul calvar al vieţii conjugale şi ar fi ajuns de a dreptul în miezul iubirii. Treceau în tăcere, ca doi soţi bătrâni căliţi de viaţă, dincolo de capcanele pasiunii, din­colo de festele brutale ale iluziilor şi de mirajele dez­amăgirilor: dincolo de iubire. Căci trăiseră destul împreună ca să şi dea seama că dragostea era dragoste oricând şi oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apro­pia de moarte.

S au trezit la şase dimineaţa. Ea, cu o durere de cap înmiresmată de anason şi cu sufletul tulburat de senzaţia că doctorul Juvenal Urbino se întorsese, mai gras şi mai tânăr decât atunci când alunecase din copac, şi o aştepta la intrarea casei, aşezat în balansoar. Îşi păstra totuşi destulă luciditate ca să şi dea seama că nu era efectul rachiului de anason, ci al iminenţei întoarcerii.

— O să fie totuna cu moartea, spuse.

Florentino Ariza încremeni, pentru că ea dăduse glas gândului care îl frământa încă de când începuse călătoria de întoarcere. Nici el, nici ea nu se mai puteau imagina lo­cuind în altă parte decât în cabină, mâncând altfel decât pe vapor, ducând o viaţă care li s ar fi părut pe veci străină. Într adevăr, era totuna cu moartea. N a mai putut dormi. A rămas întins în pat, cu mâinile la ceafă. La un moment dat, amintindu şi de América Vicuña, s a chircit de durere şi n a mai fost în stare să amâne adevărul: s a închis în baie şi a plâns în voie, până la ultima lacrimă. Doar atunci a avut curajul să şi mărturisească deschis cât de mult o iu­bise.

Când s au sculat şi s au îmbrăcat, pregătindu se pentru debarcare, trecuseră de canalele şi mlaştinile pe unde na­vigaseră odinioară spaniolii şi şi croiau drum printre epa­vele şi petele de ulei ars din golf. Peste turlele poleite ale oraşului viceregilor se înălţa o strălucitoare zi de joi, dar Fermina n a mai putut suporta pestilenţa măreţiei lui, semeţia citadelelor profanate de iguane: oroarea vieţii reale. Fără să şi o spună, nici unul dintre ei nu se simţea capabil să capituleze cu atâta uşurinţă.

L au găsit pe căpitan în sufragerie, într o stare care nu se potrivea deloc cu eleganţa lui obişnuită: nebărbierit, cu ochii injectaţi de nesomn, cu aceleaşi haine din ajun, cu vorba împleticită de râgâielile alcoolului. Zenaida dormea. S au aşezat la masă şi au început să mănânce în tăcere, când o şalupă a serviciilor sanitare din port a dat ordin ca vaporul să fie oprit.

De pe puntea de comandă, căpitanul răspundea strigând în gura mare la întrebările patrulei înarmate. Voiau să ştie ce boală aveau la bord, câţi pasageri se aflau pe vapor, câţi erau bolnavi, dacă existaseră posibilităţi de contagiune. Căpitanul le a răspuns că nu erau decât trei pasageri şi toţi aveau holeră, dar fuseseră complet izolaţi. Nici călătorii care urmau să se îmbarce în portul La Dorada, nici cei douăzeci şi şapte de membri ai echipajului nu ve­niseră în contact cu ei. Nemulţumit probabil de răspuns, comandantul patrulei le a ordonat să iasă din golf şi să aştepte în mlaştina Las Mercedes până la ora două, când aveau să fie definitivate formalităţile necesare pentru ca vaporul să intre în carantină. Căpitanul a tras o înjurătură de birjar şi i a făcut semn pilotului să întoarcă spre mlaştini.

Fermina Daza şi Florentino Ariza auziseră tot de la masă, dar căpitanul nu părea să i bage în seamă. A conti­nuat să mănânce în tăcere, dar iritarea i se oglindea chiar şi în felul cum încălca regulile bunei cuviinţe pe care se întemeia legendara reputaţie a căpitanilor de pe fluviu. A zdrobit cu vârful cuţitului cele patru ouă prăjite din farfu­rie şi a început să înmoaie în ele bucăţi de banană pe care şi le băga întregi în gură, mestecându le cu o plăcere sălbatică. Fermina Daza şi Florentino Ariza îl priveau fără să spună nimic, aşteptând ca nişte şcolari cuminţi să le fie citite notele finale. Nu schimbaseră nici un cuvânt cât timp durase dialogul cu patrula sanitară şi habar n aveau ce se va alege de viaţa lor, dar amândoi ştiau că, oricum, căpitanul gândea pentru ei: se vedea după cum i se zbăteau venele de la tâmple.

În timp ce el îşi termina porţia de ouă, platoul cu ba­nane, cana cu cafea cu lapte, vaporul ieşi din golf cu caza­nele potolite, îşi croi drum pe canale, despicând stratul de tarulla, lotuşi fluviali cu flori liliachii şi frunze în formă de inimă, şi se întoarse în mlaştini. Apa era irizată de puzde­ria de peşti care pluteau pe o parte, omorâţi cu dinamită de braconieri, iar păsările pământului şi ale apei se roteau deasupra lor scoţând ţipete metalice. Vântul dinspre Ma­rea Caraibilor pătrunse pe ferestre o dată cu larma păsări­lor şi Fermina Daza simţi în sânge bătăile înnebunite ale liberului său arbitru. În dreapta, estuarul Marelui Fluviu al Magdalenei îşi întindea apele tulburi şi molcome până în cealaltă zare a lumii.

Când n a mai rămas nimic de mâncat în farfurii, căpita­nul s a şters pe buze cu colţul feţei de masă şi, ne­maiţinând seama de nimeni, icni pe nerăsuflate un potop de sudălmi şi vorbe aşa de spurcate că praful şi pulberea s a ales de bunul nume al căpitanilor de pe fluviu. De fapt, el nu se adresa cuiva anume, ci încerca să ajungă la o înţelegere cu propria sa furie. După ce s a uşurat înjurând ca la uşa cortului, a încheiat mărturisind că nu ştie cum să iasă din buclucul cu holera.

Florentino Ariza l a ascultat fără să clipească. Apoi, privind pe ferestre cercul complet al cvadrantului cu roza vânturilor, orizontul neted, cerul de decembrie fără nici un nor, apele pe veci navigabile, spuse:

— Să mergem drept înainte, drept înainte şi să ne întoarcem iar în portul La Dorada.

Fermina Daza se cutremură când recunoscu glasul de odinioară prin care vorbea însuşi Sfântul Duh şi imediat se uită la căpitan: el era destinul. Dar căpi­ta­nul nici nu o luă în seamă, pentru că era năucit de înspăimântătoarea putere de inspiraţie a lui Florentino Ariza.

— Chiar vorbiţi serios? îl întrebă.

— De când mă ştiu, răspunse Florentino Ariza, n am spus decât lucruri seri­oase.

Abia atunci se uită căpitanul la Fermina Daza şi văzu sclipind între genele ei primele boabe de chiciură. Apoi îl privi pe Florentino Ariza, calmul lui impertur­ba­bil, iubirea lui de neînfrânt, şi l înfioră bănuiala târzie că nu moar­tea, cât viaţa e fără de margini.

— Şi până când dracu' credeţi că o să ne putem fâţâi de colo colo? îl întrebă.

Florentino Ariza avea răspunsul pregătit de cincizeci şi trei de ani, şapte luni şi unsprezece zile cu nopţile lor.

— Toată viaţa, spuse.