Dragostea in vremea holerei

— Mă însor.

Ea rămase cu linguriţa în aer şi se uită la el cu un licăr de teamă în ochi, dar îşi reveni imediat şi zâmbi.

— Vrei să mă păcăleşti, spuse. Bătrâneii nu se însoară.

Spre seară a lăsat o la internat chiar la ceasul când începea rugăciunea, dar, mai întâi, au privit împreună spectacolul de păpuşi din parc, sub o ploaie care nu se mai sfârşea, au mâncat la prânz peşte prăjit la tarabele de pe dig, au văzut cuştile cu animale sălbatice de la circul care tocmai sosise, au cumpărat dulciuri de prin portaluri, ca să ducă la internat, şi s au plimbat prin oraş în automo­bilul deschis, pentru ca ea să se poată obişnui cu ideea că el nu mai era amantul, ci protectorul ei. Duminică i a tri­mis automobilul, ca să se plimbe cu prietenele dacă avea chef, dar n a mai vrut s o vadă, pentru că de o săptămână devenise conştient de vârsta fiecăruia dintre ei. În seara aceea s a hotărât să i scrie Ferminei Daza şi să i ceară scuze, chiar şi numai ca să nu capituleze, dar, până la urmă, a lăsat totul pe a doua zi. Luni, după exact trei săptămâni de pătimire, a ajuns acasă ud până la piele şi a găsit scrisoarea de la ea.

Era opt seara. Cele două servitoare se culcaseră şi lăsaseră aprinsă doar o lampă în toată casa, pentru ca Flo­rentino Ariza să poată ajunge în dormitor. Ştia că cina lui sărăcăcioasă şi insipidă îl aştepta pe masa din sufragerie, dar pofta de mâncare, multă, puţină, câtă mai avea după ce atâtea zile mâncase la întâmplare, i a pierit când a descope­rit, năucit, scrisoarea. Mâna îi tremura atât de tare, încât a­bia a reuşit să aprindă lumina în dormitor. A pus plicul umed pe pat, a aprins veioza de pe noptieră şi cu un calm simulat, care era o manieră cu totul personală de a se li­nişti, şi a scos haina udă şi a aşezat o pe speteaza scaunu­lui, şi a scos jiletca, a împăturit o bine şi a pus o peste haină, şi a scos lavaliera de mătase neagră şi gulerul de celuloid care nu mai era la modă nicăieri în lume, şi a des­cheiat cămaşa până la brâu, şi a desfăcut cureaua, ca să poată respira în voie, şi, în sfârşit, şi a scos pălăria şi a pus o să se usuce lângă fereastră. Brusc a simţit un fior pe şira spinării pentru că nu mai ştia unde era scrisoarea şi, de supărare, şi a pierdut într atâta cumpătul încât a rămas u­luit când a găsit o, fiindcă nu şi amintea s o fi pus pe pat. Înainte de a deschide plicul, l a şters cu batista, în aşa fel încât să nu se întindă cerneala cu care era scris numele lui, iar, între timp, s a gândit că secretul nu mai era cunoscut doar de două persoane, ci de cel puţin trei, căci cel care o adusese remarcase probabil că văduva lui Urbino îi scria cuiva din afara cercului ei de prieteni, la doar trei săptămâni după moartea soţului, cu atâta grabă, încât n a vrut să trimită scrisoarea prin poştă, şi cu atâta discreţie, încât a hotărât să nu fie înmânată cuiva anume, ci strecu­rată pe sub uşă, ca orice bilet anonim. N a fost nevoie să rupă plicul, pentru că era dezlipit din cauza umezelii, dar scrisoarea era uscată: trei pagini scrise mărunt, fără nici o formulă de adresare la început şi semnate cu iniţialele nu­melui ei de căsătorie.

A citit o o dată, la repezeală, aşezat pe pat, mai intri­gat de ton decât de conţinut, şi chiar de la prima pagină a înţeles că era tocmai scrisoarea de insulte la care se aştep­ta. A lăsat o sub lumina veiozei, şi a scos pantofii şi ciora­pii uzi, a stins plafoniera de la întrerupătorul aflat lângă uşă, şi a întins bine mustaţa sub legătura specială din piele de căprioară şi s a culcat în pat, fără să şi scoată pantalonii şi cămaşa, cu capul sprijinit pe două perne care îi serveau drept spătar când citea. A reluat lectura scriso­rii, de data asta, literă cu literă, cercetând o pe fiecare în parte, pentru ca nici o intenţie ascunsă să nu i scape, şi a citit o după aceea încă de patru ori, până când cuvintele aşternute pe hârtie au început să şi piardă sensul. Într un târziu, a pus o fără plic în sertarul noptierei, apoi s a întins pe spate, cu mâinile la ceafă, şi a rămas aşa timp de patru ceasuri, fără să clipească, abia respirând, ţeapăn ca un mort, privind ţintă luciul oglinzii unde se aflase ea. Când a bătut de miezul nopţii, s a dus la bucătărie, şi a pregătit un termos de cafea neagră şi vâscoasă ca păcura şi l a adus în cameră. Şi a pus proteza în paharul cu acid bo­ric pe care îl găsea totdeauna pregătit pe noptieră şi s a culcat din nou în pat, în aceeaşi poziţie, ca o statuie de marmură pe un mormânt, dar cu uşoare variaţii la inter­vale regulate de timp, când sorbea din cafea, până ce, la şase dimineaţa, camerista a intrat în cameră cu alt termos plin.

La ceasul acela, Florentino Ariza ştia care aveau să fie paşii următori. De fapt, nu s a simţit jignit de insulte şi nici nu şi a prea bătut capul să vadă ce era cu acuzaţiile a­celea nedrepte, care, cunoscând caracterul Ferminei Daza şi gravitatea motivului invocat, ar fi putut fi şi mai cum­plite. Singurul lucru care îl interesa era faptul că scrisoa­rea în sine îi oferea prilejul şi i recunoştea dreptul de a răspunde. Mai mult chiar: îl obliga s o facă. Aşa că viaţa ajunsese până la hotarul la care el însuşi dorise să ajungă. Restul depindea numai de el şi, întrucât nu se îndoia că in­fernul său personal de peste o jumătate de veac îi pregătea multe alte încercări cumplite, era hotărât să le înfrunte cu mai multă însufleţire, cu mai multă pătimire, şi ncă mai multă iubire decât pe toate cele dinainte, pen­tru că aveau să fie ultimele.

Cinci zile mai târziu, când a ajuns la birou, s a trezit brusc plutind în vidul abrupt şi nefiresc al maşinilor de scris, al căror ţăcănit ca un ropot de ploaie devenise cu timpul mai puţin perceptibil decât tăcerea lor. Era o pauză. Când zgomotul a reînceput, Florentino Ariza a deschis uşa de la biroul Leonei Cassiani şi a văzut o stând în faţa maşinii de scris, care asculta de degetele ei ca un instrument viu. Dându şi seama că e privită, îşi întoarse spre uşă obrazul luminat de minunatul ei zâmbet solar, dar nu se opri din scris până la capătul paragrafului.

— Vreau să te întreb ceva, leoaica mea dragă, spuse Florentino Ariza. Cum te ai simţi dacă ai primi o scri­soare de dragoste scrisă la scula aia a ta?

Ea, care nu se mai mira de nimic, a avut o reacţie de îndreptăţită uimire.

— Ce chestie! exclamă ea. Să ştii că nu m am gândit niciodată la aşa ceva.

Tocmai de aceea nici nu avea alt răspuns. Nici Floren­tino Ariza nu se gândise până atunci, dar se hotărî să rişte. A plecat acasă cu una din maşinile de la birou, însoţit de glumele cordiale ale subalternilor: „Papagalul bătrân nu mai învaţă să vorbească." Leona Cassiani, care se entu­ziasma de tot ce era nou, s a oferit să i dea lecţii de dacti­lografie la domiciliu. Dar el era împotriva oricărui fel de studiu metodic de când Lotario Thugut încercase să l înveţe să cânte la vioară după note, avertizându l că era nevoie de cel puţin un an ca să înceapă, de cinci, ca să poată fi acceptat într o orchestră de profesionişti, şi de câte şase ore zilnic toată viaţa, ca să cânte bine. Cu toate acestea, el a convins o pe maică sa să i cumpere o scripcă de cerşetor şi cu cele cinci reguli de bază învăţate de la Lotario Thugut, după mai puţin de un an, s a încumetat să cânte la catedrală şi să i trimită Ferminei Daza, din ci­mitirul săracilor, serenade pe aripile vântului. Dacă la doar douăzeci de ani se descurcase cu ceva aşa de dificil precum vioara, nu vedea de ce n ar fi reuşit la şaptezeci şi şase cu un instrument ca maşina de scris, la care nu era nevoie decât de un deget.

Şi chiar aşa s a întâmplat. A avut nevoie de trei zile ca să înveţe poziţia literelor pe taste, de alte şase ca să înveţe să scrie şi să gândească în acelaşi timp, şi de alte trei ca să termine prima scrisoare fără greşeli, după ce mai întâi a stricat o jumătate de top de hârtie. A început cu o formulă simplă, dar solemnă: Doamnă, şi a semnat cu iniţialele numelui, aşa cum făcea în bileţelele parfumate din ti­nereţe. A trimis o prin poştă, într un plic cu viniete negre, după uzanţele vremii, fiind vorba de o văduvă recentă, dar fără numele expeditorului pe spate.

Era o scrisoare de şase pagini, care nu semăna cu nici una din multele scrise de el până atunci. Nu avea nici to­nul, nici stilul, nici suflul retoric din primii ani ai iubirii, iar conţinutul era atât de judicios şi cumpănit, încât parfu­mul unei gardenii ar fi părut o necuviinţă. Într un anume fel, a fost cea mai apropiată ca stil de scrisorile comerciale pe care nu le a putut compune niciodată. Mulţi ani mai târziu, o scrisoare personală scrisă cu mijloace mecanice avea să fie considerată aproape jignitoare, dar atunci, maşina de scris era un animal de birou, fără o etică pro­prie, a cărui domesticire pentru uzul privat nu era prevăzută în codul bunelor maniere. Părea mai degrabă de un modernism îndrăzneţ şi probabil că tot aşa a inter­pretat o şi Fermina Daza, de vreme ce în a doua scrisoare pe care i a trimis o lui Florentino Ariza după ce a primit peste o sută de la el îşi cerea încă de la început scuze pen­tru scrisul ei necaligrafic, datorat faptului că nu dispunea de mijloace de scris mai moderne decât peniţa.

Florentino Ariza n a făcut nici cea mai mică aluzie la scrisoarea cumplită primită de la ea, recurgând de la bun început la o metodă diferită de seducţie, fără nici o refe­rire la idila din trecut, nici măcar la trecutul simplu: a şters totul cu buretele şi a luat o de la capăt. Scrisorile lui erau o amplă meditaţie asupra vieţii, inspirată din propria sa experienţă şi din opiniile lui despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei, opinii pe care nu o dată se gândise să le reunească în volum, ca o completare la Secretarul Îndrăgostiţilor. Numai că, de data aceasta, a înveşmântat totul în stilul patriarhal al memoriilor unui om bătrân, ca să nu se observe că, în realitate, era un document de iu­bire. La început, a scris, aşa cum era obiceiul pe vremuri, mai multe ciorne, pe care le a citit şi le a recitit de câteva ori, analizându le la rece înainte de a le arunca în foc. Ştia că orice abatere de la tonul protocolar, cea mai mică nesăbuinţă nostalgică îi puteau răscoli în inimă amintiri neplăcute şi, deşi nu înlătura posibilitatea ca ea să i îna­poieze o sută de scrisori înainte de a se încumeta s o des­chidă pe prima, ar fi preferat ca acest lucru să nu se întâmple nici măcar o singură dată. Şi a conceput, aşadar, planul până în cele mai mici amănunte, ca într un război final: totul trebuia să fie diferit, ca să stârnească din nou curiozitatea, uimirea, să trezească noi speranţe, la o femeie care trăise din plin o viaţă completă. Trebuia să fie un vis atât de nebunesc încât să i poată insufla curajul de a arunca la gunoi prejudecăţile unei clase căreia nu i a­parţinuse de la bun început, dar cu care, până la urmă, se identificase mai mult decât cu oricare alta. Trebuia s o înveţe să se gândească la dragoste ca la o stare de graţie care nu era un mijloc, ci o cauză şi un scop în sine.

A avut bunul simţ să nu aştepte un răspuns imediat, se socotea mulţumit dacă scrisoarea nu i era înapoiată. N a fost înapoiată, aşa cum n a fost nici una din cele care i au urmat, dar pe măsură ce treceau zilele, creştea şi neli­niştea lui, căci, cu cât treceau mai multe zile fără scrisori înapoiate, cu atât mai mult creştea speranţa într un răspuns. Frecvenţa scrisorilor a fost condiţionată la înce­put de îndemânarea mâinilor lui: mai întâi una pe săptămână, apoi două şi, în sfârşit, câte una în fiecare zi. În plus, a fost încântat să constate cât de mult progresase poşta faţă de vremurile lui de stegar, şi asta deoarece n ar fi riscat să fie văzut la oficiu punând zilnic o scrisoare pen­tru aceeaşi persoană, nici s o trimită prin cineva care ar fi putut pălăvrăgi în dreapta şi n stânga. În schimb, putea trimite oricând un funcţionar să cumpere timbre pentru o întreagă lună, iar după aceea să strecoare scrisoarea într una din cutiile poştale răspândite pe străzile oraşului vechi. Foarte curând a inclus acest nou ritual printre tabieturile sale: profita de insomnii ca să scrie, iar a doua zi, în drum spre birou, îi cerea şoferului să oprească un minut în faţa unei cutii de la un colţ de stradă, iar el cobora să pună scrisoarea. Niciodată n a admis ca şoferul s o facă în locul lui, aşa cum a încercat într o dimineaţă ploioasă, iar uneori, din precauţie, punea mai multe scrisori deodată, pentru ca gestul lui să pară mai firesc. Şoferul n avea de unde să ştie, bineînţeles, că scrisorile suplimentare erau sim­ple foi albe pe care Florentino Ariza şi le trimitea tot lui pentru că niciodată nu întreţinuse o corespondenţă perso­nală cu nimeni, în afară de informaţiile privitoare la Ame­rica Vicuña trimise la sfârşitul fiecărei luni părinţilor ei, cărora le împărtăşea impresiile personale despre purta­rea, starea de spirit, sănătatea şi rezultatele la învăţătură ale fetiţei lor.

Încă din prima lună a început să numeroteze scrisorile şi să prezinte la începutul fiecăreia un rezumat al celor precedente, exact ca în foiletoanele din ziare, pentru ca Fermina Daza să şi dea seama că aveau o oarecare conti­nuitate. Când au ajuns zilnice, a înlocuit plicurile de doliu cu altele albe şi lungi, ceea ce le a conferit impersonalita­tea complice a scrisorilor comerciale. Când a început, era dispus să şi pună răbdarea la încercări şi mai mari, cel puţin atâta timp cât nu şi putea da seama prea limpede dacă, folosind singura metodă nouă ce i trecuse prin minte, îşi pierdea sau nu vremea degeaba. A aşteptat, într adevăr, dar fără suferinţele de tot felul pe care i le provocau aşteptările din tinereţe, ci cu încăpăţânarea unui bătrân de granit, care n avea nimic altceva în minte, care n avea nimic altceva de făcut la o companie fluvială ce na­viga singură, împinsă de vânturi prielnice, şi, în plus, cu convingerea că va fi teafăr şi stăpân pe facultăţile sale de bărbat a doua zi, în oricare alta de mai târziu sau de la sfârşitul veacurilor, când Fermina Daza se va convinge, în sfârşit, că nu va putea scăpa de chinurile ei de văduvă soli­tară decât coborând podul mobil pentru el.

Între timp, şi a continuat viaţa obişnuită. Prevăzând un răspuns favorabil, a hotărât să renoveze a doua oară ca­sa, ca să fie demnă de cea care s ar fi putut considera stăpâna ei încă de când fusese cumpărată. A vizitat o de câteva ori pe Prudencia Pitre, după cum îi făgăduise, ca să i demonstreze că, în ciuda ravagiilor bătrâneţii, el o iubea în plin soare şi cu uşile deschise, nu numai în nopţile când se simţea singur şi părăsit. A continuat să treacă prin faţa casei Andreei Varón până când a văzut că lumina de la baie era stinsă şi nu s a dat în lături să se destrăbăleze în patul ei, fie şi numai ca să nu şi piardă obişnuinţa de a face dra­goste, căci, potrivit unei credinţe de a lui, niciodată dez­minţită până în acel moment, puterile te ţin atâta vreme cât nu te dai bătut.

Singura piedică a fost relaţia lui cu América Vicuña. Îi repetase şoferului ordinul de a o lua sâmbăta la zece dimi­neaţa de la internat, dar nu ştia ce să facă cu ea. A fost prima dată când a neglijat o, iar ea a simţit schimbarea. O lăsa în grija servitoarelor, ca s o ducă după amiaza la ci­nema, la paradele militare din parcul copiilor, la tombo­lele de binefacere, sau aranja programe duminicale pentru ea şi colegele ei, ca să nu fie nevoit s o ducă în pa­radisul din spatele birourilor, unde ea ar fi vrut să se întoarcă mereu de când fusese acolo prima oară. Orbit de noua lui iluzie, nu şi dădea seama că femeile se pot matu­riza în trei zile, or, de când o luase de pe motovelierul care venea de la Puerto Padre, trecuseră trei ani. Oricât s a străduit să atenueze şocul, schimbarea a fost pentru ea brutală, chiar dacă nu bănuia motivul. În ziua în care el i a spus la cofetărie că se va însura, mărturisindu i adevărul, ea a fost cuprinsă de panică, dar apoi i s a părut ceva atât de absurd, încât a uitat tot. Foarte curând însă, şi a dat sea­ma că el se comporta ca şi cum ar fi fost adevărat, recurgând la subterfugii inexplicabile, de parcă n ar fi avut cu şaizeci de ani mai mult decât ea, ci cu şaizeci mai puţin. Într o sâmbătă după amiază, Florentino Ariza a găsit o în dormitorul lui, încercând să scrie la maşină, şi cum la şcoală urma un curs de dactilografie, se descurca destul de bine. Bătuse peste o jumătate de pagină, punând la întâmplare pe hârtie, într un fel de scriitură automată, tot ce i trecea prin cap, dar, ici şi colo, puteau fi desluşite fraze care îi trădau starea de spirit. Florentino Ariza se aplecă peste umărul ei ca să vadă ce scria. Ea se tulbură când îi simţi căldura de bărbat, respiraţia întretăiată, par­fumul hainelor, acelaşi cu cel al pernei lui. Nu mai era fe­tiţa de curând sosită, pe care el o dezbrăca tacticos, cu povestioare de adormit copiii: ia să vedem noi, pantofiorii ăştia, pentru ursuleţ, aşa, acum cămăşuţa asta, pentru căţeluş, gata, acum chiloţeii ăştia cu floricele, pentru ie­puraş, aşa, şi acum un pupic mic pe păsărică lui tăticu'. Nu: acum era o femeie în toată firea, căreia îi plăcea să ia iniţiativa. Îşi văzu mai departe de treabă, scriind cu un de­get de la mâna dreaptă, iar cu stânga îi căută pe pipăite pi­ciorul, îl cercetă, îl găsi, îl simţi reînviind, crescând, suspinând de nerăbdare, iar respiraţia lui de om bătrân de­veni gâjâită şi greoaie. Ea îl cunoştea foarte bine: începând din acest moment, el îşi pierdea orice control, i se tulbura mintea, se lăsa în voia ei şi nu şi mai putea găsi drumul de întoarcere decât după ce ajungea la capăt. Îl duse de mână până la pat, ca pe un biet cerşetor orb, şi l desfăcu bucăţi bucăţele cu o tandreţe răutăcioasă, îl potrivi de sare şi de piper după gustul ei, adăugă un căţel de usturoi, ceapă tocată, zeama de la lămâie, o frunză de dafin, sigură că era gata pregătit în tavă, iar cuptorul ajunsese la temperatura po­trivită. Erau singuri în toată casa. Servitoarele ieşiseră în oraş, iar zidarii şi dulgherii nu lucrau sâmbăta: lumea întreagă era numai a lor. Dar el reuşi să se smulgă din ex­taz chiar pe marginea abisului, îi dădu mâna la o parte, se ridică în capul oaselor şi spuse cu glas tremurat:

— Stai cuminte, n avem balonaşe.

Ea a rămas în pat, întinsă pe spate, cufundată în gânduri, iar când a ajuns la internat, cu un ceas mai de­vreme ca de obicei, îşi înghiţise de mult lacrimile, îşi as­cuţise mirosul, îşi ascuţise ghearele, ca să poată da de urma iepuroaicei ghemuite care îi distrusese viaţa. Florentino Ariza, în schimb, a făcut o greşeală pe care o fac toţi bărbaţii: şi a închipuit că ea s a convins de inutilitatea ori­căror avansuri şi s a hotărât să dea totul uitării.

Era prea ocupat să şi vadă de ale lui ca să se mai gândească la altceva. După ce au trecut şase luni fără să primească nici un semn, a început din nou să se perpe­lească în aşternut până în zori, rătăcind prin pustiul unui alt fel de insomnie. Se gândea că, amăgită de aspectul ei inocent, Fermina Daza deschisese probabil prima scri­soare, dar văzând iniţialele cunoscute din scrisorile de odi­nioară, o aruncase la coş fără măcar s o mai rupă. Era de ajuns să vadă plicurile următoare ca să facă acelaşi lucru, fără să le mai deschidă, şi tot aşa până la capătul veacurilor, când şi el o să ajungă la capătul meditaţiilor scrise. Nu credea că exista pe lume femeie în stare să reziste timp de o jumătate de an curiozităţii de a afla de ce culoare era cerneala cu care fuseseră scrise epistolele primite zilnic. Dar dacă exista totuşi vreuna, atunci nu putea fi alta decât ea.

Florentino Ariza simţea că bătrâneţea nu e un torent orizontal, ci un rezervor fără fund, pe unde se scurge me­moria. Ingeniozitatea lui era pe sfârşite. După ce a dat câteva zile târcoale vilei din La Manga, a înţeles că metoda aceea juvenilă nu va izbuti să doboare porţile ferecate de doliu. Într o dimineaţă, căutând un număr în cartea de te­lefon, l a descoperit din întâmplare şi pe al ei. L a format. Soneria a sunat lung şi, într un târziu, a recunoscut vocea serioasă şi afonică: „Alo!" A închis fără să spună nimic, dar distanţa infinită a acelei voci inabordabile i a tăiat orice elan.

Cam tot atunci, Leona Cassiani şi a sărbătorit ziua de naştere şi a invitat acasă un grup restrâns de prieteni. El a fost tot timpul dus pe gânduri, absent la ce se întâmpla în jur şi şi a pătat haina cu sosul de la friptură. Ea i a şters reverul cu şervetul înmuiat în paharul cu apă, apoi i l a le­gat ca pe o babeţică la gât, ca să evite un accident mai grav: arăta ca un bebeluş bătrânicios. A remarcat că în timpul mesei şi a scos de câteva ori ochelarii ca să şi i şteargă cu batista pentru că îi lăcrimau ochii. La cafea, a adormit cu ceaşca în mână, iar când a încercat să i o ia fără să l trezească, el a reacţionat ruşinat: „Nu te deranja, îmi odihneam ochii." În noaptea aceea, Leona Cassiani a adormit cu gândul la el, uimită că arăta dintr o dată atât de îmbătrânit.

La prima comemorare a morţii lui Juvenal Urbino, fa­milia a trimis invitaţii la parastasul de la catedrală. Flo­rentino Ariza trimisese cam tot atunci scrisoarea cu numărul o sută treizeci şi doi, fără să fi primit în schimb nici un semn, ceea ce l a făcut să ia îndrăzneaţă hotărâre de a asista la slujbă chiar dacă nu era invitat. A fost un e­veniment social mai degrabă fastuos decât trist. Băncile din primele rânduri, rezervate cu caracter viager şi eredi­tar, aveau pe spătar o placă de aramă cu numele stăpânului. Florentino Ariza a sosit printre primii invitaţi, ca să ocupe un loc pe unde Fermina Daza nu putea trece fără să l vadă. Cele mai potrivite i se păreau cele din nava cen­trală, în spatele băncilor rezervate, dar venise atâta lume încât n a mai găsit loc liber şi a trebuit să se aşeze pe băncile laterale, din nava rudelor sărace. De acolo a văzut o intrând pe Fermina Daza la braţul fiului ei, îmbrăcată într o rochie de catifea neagră cu mâneci lungi, fără nici o podoabă, închisă în nasturi de la guler până la vârful picioarelor, ca o sutană de episcop, şi cu un şal din dantelă castiliană pe cap, în locul pălăriei cu voaletă, pur­tată de obicei de văduve şi chiar de către doamnele dor­nice să intre în rândul lor. Obrazul descoperit avea o strălucire de alabastru, ochii lanceolaţi îşi trăiau viaţa proprie sub uriaşele candelabre din naos, ţinuta ei era atât de dreaptă şi impunătoare, iar pasul atât de sigur, încât nu părea mai în vârstă decât fiul care o însoţea. Florentino Ariza, care stătea în picioare, a trebuit să se sprijine cu vârful degetelor de spătarul băncii din faţă până ce i a trecut ameţeala, deoarece şi a dat seama că ei doi nu se aflau la o distanţă de şapte paşi, ci trăiau în două zile diferite.

Fermina Daza s a aşezat în banca familiei din faţa al­tarului principal, dar aproape tot timpul a stat în picioare, suportând ceremonia cu aceeaşi prestanţă cu care asista la spectacolele de operă. La sfârşit însă, încălcând uzanţele vremii, n a mai aşteptat la locul ei să i fie reînnoite condoleanţele, ci şi a făcut loc printre bănci, mulţumind fiecărui invitat în parte: o inovaţie care se potrivea perfect cu felul ei de a fi. Salutând în dreapta şi n stânga, a ajuns şi la băncile rudelor sărace şi. Într un târziu, a privit în jur ca să se asigure că nu uitase pe nimeni dintre cei cunoscuţi. Florentino Ariza s a simţit smuls din centrul său de sufla­rea unui vânt supranatural: ea îl văzuse. Într adevăr, des­prinzându se din grupul celor care o însoţeau, îi întinse mâna cu acea dezinvoltură cu care se comporta totdeauna în societate şi i spuse zâmbind blând:

— Vă mulţumesc că aţi venit.

Nu numai că primise scrisorile, dar le citise cu mare interes, descoperind în ele motive de reflecţie asupra mo­dului cum avea să şi trăiască mai departe viaţa. Când a primit o pe prima, tocmai îşi lua micul dejun cu fiica ei. A deschis o, intrigată de faptul că era scrisă la maşină, şi o roşeaţă subită i a dogorit obrajii când a recunoscut iniţiala semnăturii. Dar şi a revenit repede şi a băgat scrisoarea în buzunarul şorţului. „O scrisoare de condoleanţe de la gu­vern." Fiica ei replică mirată: „Bine, dar le ai primit pe toate." Ea nici nu clipi: „A mai venit una." Avea de gând să ardă scrisoarea mai târziu, departe de întrebările fiicei, dar n a putut rezista tentaţiei de a şi arunca privirea peste ea. Se aştepta să fie replica binemeritată la scrisoarea ei plină de injurii, gest pe care l a regretat chiar din clipa în care a trimis o, dar încă de la formula seniorială de adre­sare şi de la primul paragraf, şi a dat seama că ceva se schimbase pe lume. Intrigată, s a încuiat în dormitor, ca s o poată citi în tihnă înainte de a o arde, şi a citit o dintr o suflare de trei ori.