Dragostea in vremea holerei

— Toate s au schimbat pe lume, spuse ea.

— Eu nu. Dar dumneavoastră?

Ea rămase cu a doua ceaşcă de ceai în aer şi l pironi cu o privire care rezistase timpului necruţător.

— Ce importanţă mai are, spuse. Nu de mult am împlinit şaptezeci şi doi de ani.

Florentino Ariza a primit lovitura drept în inimă. Ar fi vrut să găsească un răspuns rapid şi bine ţintit, ca o săgeată, dar povara vârstei l a copleşit: niciodată nu se simţise aşa de epuizat după o conversaţie atât de scurtă, îl durea inima şi fiecare lovitură îi răsuna în vene ca un ecou metalic. Se simţea bătrân, trist, inutil, simţea nevoia să plângă şi nu mai era în stare să spună nimic. Şi au termi­nat cea de a doua ceaşcă într o tăcere străbătută de pre­simţiri, iar când ea şi a revenit, i a cerut servitoarei să i aducă mapa de scrisori. Prima lui reacţie a fost s o roage să le păstreze întrucât avea acasă copii făcute la indigo, dar imediat s a gândit că o asemenea precauţie putea trece în ochii ei drept o ticăloşie. Nu mai aveau despre ce vorbi. Înainte de a şi lua rămas bun, el i a amintit că ar putea veni marţea următoare la aceeaşi oră. Ea se întrebă dacă se cuvenea să i arate atâta bunăvoinţă.

— Nu văd ce rost ar mai avea atâtea vizite, spuse.

— Nici nu m am gândit că ar avea vreunul, spuse el. Aşa că a revenit marţi, la ora cinci, şi în toate celelalte

zile de marţi care au urmat, fără s o mai prevină, pentru că, după două luni, vizitele săptămânale deveniseră la fel de fireşti ca multe alte tabieturi ale lor. Florentino Ariza aducea biscuiţi englezeşti, castane glasate, măsline greceşti, tot felul de delicatese pe care le cumpăra de pe transatlanticele sosite din Europa. Într o marţi, i a adus fotografia făcută împreună cu Hildebranda în atelierul belgianului cu peste o jumătate de veac în urmă, pe care el o cumpărase cu cincisprezece centime dintr un vraf de ilustrate vechi vândute cu grămada în Portalul Copiştilor. Fermina Daza nu înţelegea cum de ajunsese acolo, iar el nu şi putea explica întâmplarea decât ca pe un miracol al iubirii. Într o dimineaţă, în timp ce tăia trandafiri în grădină, Florentino Ariza s a gândit să i ducă unul la următoarea vizită. Limbajul florilor făcea alegerea difi­cilă, mai ales că era vorba de o văduvă recentă. Un tranda­fir roşu, simbol al unei pasiuni înflăcărate, putea fi jignitor pentru doliul ei. Trandafirii galbeni, care, într alt limbaj, erau aducători de noroc, exprimau în limbajul co­mun gelozia. Cineva îi povestise odată despre trandafirii negri din Turcia, care ar fi fost probabil cei mai indicaţi, dar el nu putuse face rost de un răsad ca să i cultive în grădină. Până la urmă, s a hotărât să i ducă unul alb, deşi trandafirii de acest soi nu i plăceau deloc, pentru că erau insipizi şi muţi: nu spuneau nimic. În ultima clipă, de teamă că Fermina Daza ar putea face vreo remarcă răutăcioasă, s a hotărât să i rupă spinii.

A fost bine primit, ca un dar fără intenţii ascunse, care a îmbogăţit, într un fel, ritualul zilei de marţi. Când el so­sea cu trandafirul alb, pe măsuţa pentru ceai aştepta întotdeauna o vază cu apă. Într o marţi, în timp ce punea trandafirul în vază, el i a spus ca din întâmplare:

— Pe vremea noastră nu erau la modă trandafirii, ci cameliile.

— E adevărat, spuse ea, dar intenţia era alta, după cum prea bine ştiţi.

Aşa se întâmpla mereu: el încerca să înainteze, iar ea îi punea stavile. De data aceasta însă, în ciuda răspunsului prompt, Florentino Ariza şi a dat seama că nimerise ţinta, pentru că ea şi a întors faţa ca să nu i se vadă roşeaţa din obraji. O îmbujorare arzătoare, juvenilă, de sine stătătoare, şi a cărei impertinenţă i a răscolit Ferminei Daza dezgustul pentru propria i făptură. Florentino Ariza a încercat să abată discuţia spre alte subiecte mai puţin stânjenitoare, dar gentileţea lui a fost atât de evidentă, încât ea a înţeles că se dăduse de gol şi asta i a sporit furia. A fost o zi proastă. S a gândit chiar să l roage să nu mai vină, dar o posibilă dispută ca între logodnici i s a părut atât de ridicolă la vârsta şi în situaţia lor. Încât a podidit o râsul. Marţea următoare, în timp ce Florentino Ariza pu­nea trandafirul în apă, ea şi a făcut un examen de conştiinţă şi a constatat cu bucurie că nu i mai rămăsese nici o urmă de resentimente.

Foarte curând vizitele au început să capete o inco­modă amploare familială, căci doctorul Urbino Daza şi soţia lui îşi făceau când şi când apariţia, ca din întâmplare, şi rămâneau să joace cărţi. Florentino Ariza nu ştia să joace, dar a fost de ajuns o singură zi ca să înveţe regulile de la Fermina Daza, aşa că amândoi le au trimis în scris soţilor Urbino Daza o provocare pentru marţea următoare. Erau întâlniri atât de plăcute pentru toţi, încât nu numai că au fost oficializate la fel de repede ca şi vizi­tele, dar au fost stabilite chiar şi norme precise privind aportul fiecăruia dintre ei. Doctorul Urbino Daza şi soţia lui, care era o excelentă gospodină, contribuiau cu prăji­turi şi torturi delicioase, de fiecare dată altele. Florentino Ariza aducea, ca şi până atunci, tot felul de minunăţii cumpărate de pe vapoarele venite din Europa, iar Fermina Daza se străduia să născocească în fiecare săptămână alte şi alte surprize pentru invitaţii ei. Turneele aveau loc în cea de a treia marţi din fiecare lună şi întrucât nu jucau pe bani, cel care pierdea era obligat să aducă la partida următoare, în chip de contribuţie, ceva cu totul deosebit.

Doctorul Urbino Daza era aidoma imaginii sale pu­blice: un bărbat cam mărginit la minte şi stângaci, care se emoţiona din te miri ce, fie la bucurie, fie la necaz, şi se înroşea tot pentru orice fleac, ceea ce te făcea să i pui la îndoială puterea de discernământ. Era însă, şi asta i se pu­tea citi pe faţă de prima dată, ceea ce Florentino Ariza nu şi ar fi dorit în ruptul capului să se spună despre el: un om bun. Nevastă sa. În schimb, era o femeie ageră şi plină de haz, iar vorbele de duh, oportune şi prompte, dădeau distincţiei ei înnăscute un aer mai puţin distant. Nu se pu­teau imagina parteneri mai potriviţi la masa de joc, iar nesăţioasa nevoie de dragoste a lui Florentino Ariza şi a găsit împlinirea în senzaţia iluzorie că se afla în familie.

Într o seară, când au plecat împreună, doctorul Urbino Daza l a invitat la masă: „Mâine, la douăsprezece şi jumătate, la Clubul Social.". Era un local select, unde se serveau mâncăruri excelente, stropite însă cu un vin otrăvit. Căci Clubul Social îşi rezerva dreptul de a nu admite pe oricine, iar unul din impedimentele care atârnau cel mai mult în balanţă era condiţia de bastard. Unchiul León XII avusese experienţe de a dreptul ofensa­toare în acest sens şi chiar Florentino Ariza cunoscuse umilinţa de a fi obligat să părăsească localul după ce se aşezase deja la masă, invitat fiind de unul din asociaţii săi. Deşi Florentino Ariza intervenise deseori în favoarea lui, ajutându l să şi transporte mărfurile pe navele companiei, acesta n a avut încotro şi a trebuit să l ducă în altă parte.

— Cei care facem regulamentul avem mai mult ca oricine obligaţia să l respectăm, i a spus.

Înfruntând orice risc, Florentino Ariza a acceptat invi­taţia doctorului Urbino Daza şi n a avut de ce să se plângă, deoarece a fost tratat cu o deosebită consideraţie, chiar dacă nu i s a cerut să semneze în cartea de onoare a invitaţilor de vază. Masa n a durat mult, iar discuţia a de­curs pe un ton potolit. Temerile legate de acea întâlnire, care îl frământau încă din ajun pe Florentino Ariza, s au risipit odată cu paharul de porto băut la aperitiv. Docto­rul Urbino Daza voia să discute cu el despre maică sa. Din tot ce i a povestit, Florentino Ariza a dedus că ea îi vorbise despre el. Mai mult chiar: minţise ca să l pună într o lumină favorabilă. Îi povestise că erau prieteni şi se jucaseră împreună încă din copilărie, de când ea se mutase de la San Juan de la Ciénaga, iar, pe deasupra, el o iniţiase în primele ei lecturi, motiv pentru care îi păstra o vie şi veche recunoştinţă. Îi mai spusese că, după ce ieşea de la şcoală, îşi petrecea ore în şir la mercerie, brodând împreună cu Tránsito Ariza, care era foarte pricepută la lucrul de mână, o adevărată artistă, iar dacă mai târziu nu l mai întâlnise atât de des pe Florentino Ariza, faptul nu se datora propriei lor voinţe, ci vieţii care îi despărţise.

Înainte de a ajunge la propunerile pe care avea de gând să i le facă, doctorul Urbino Daza şi a permis câteva digresiuni pe tema bătrâneţii. Era convins că lumea ar pu­tea înainta mai repede dacă n ar fi ţinută pe loc de cei vârstnici. Şi comentă: „Omenirea, întocmai ca oştirile pe câmpul de luptă, avansează cu viteza celui mai lent." Îşi imagina un viitor mai uman şi tocmai de aceea mai civili­zat, în care oamenii urmau să fie izolaţi în oraşe mărgi­naşe, de unde să nu poată pleca singuri, pentru a i cruţa de ruşinea, de suferinţa şi de înspăimântătoarea sin­gurătate a bătrâneţii. Credea că, din punct de vedere medi­cal, putea fi stabilită drept limită vârsta de şaizeci de ani. Dar până când avea să fie atins acest nivel de filantropie, singura soluţie rămânea azilul, unde bătrânii se puteau consola unii pe alţii, se puteau regăsi în gusturile şi aver­siunile celorlalţi, în mâhnirile şi tristeţile lor, la adăpost de neînţelegerile fireşti cu generaţia următoare. Şi adăugă: „Printre bătrâni, bătrânii par mai puţin bătrâni." În consecinţă, doctorul Urbino Daza dorea să i mulţu­mească lui Florentino Ariza că i ţinea de urât maică sii în singurătatea văduviei şi l implora, pentru propriul lor bine şi pentru comoditatea tuturor, s o facă în continuare şi să aibă înţelegere pentru toanele ei senile. Florentino Ariza a rămas pe deplin satisfăcut de rezultatul întrevede­rii. „Fiţi fără grijă, i a spus. Sunt cu patru ani mai în vârstă decât ea, şi asta nu de ieri, de alaltăieri, ci încă înainte de a veni dumneavoastră pe lume." După care, n a mai putut rezista tentaţiei de a şi descărca sufletul cu o aluzie iro­nică.

— În societatea de mâine, a încheiat el, dumnea­voastră ar trebui să mergeţi acum la cimitir, ca să ne aduceţi şi ei, şi mie, câte un buchet de anturii pentru masa de prânz.

Doctorul Urbino Daza, care nu realizase până atunci cât de lipsită de tact şi de neavenită era profeţia lui, s a grăbit să se justifice şi, în cele din urmă, s a încurcat în propriile sale explicaţii. Dar Florentino Ariza l a ajutat să iasă din impas. Radia de fericire, fiind convins că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să aibă o altă întrevedere cu doctorul Urbino Daza, ca să îndeplinească o formalitate ine­vitabilă: cererea în căsătorie a Ferminei Daza. Prânzul a fost încurajator nu numai datorită motivului în sine, ci şi pentru că i a demonstrat cu câtă bunăvoinţă avea să fie primită acea solicitare inexorabilă. Dacă ar fi avut consimţământul Ferminei Daza, nici o ocazie n ar fi fost mai nimerită. Mai mult chiar: după discuţiile de la acel prânz istoric, o cerere în căsătorie făcută după toate regu­lile etichetei părea de prisos.

Încă din tinereţe, Florentino Ariza urca şi cobora scările cu mare băgare de seamă, fiind încredinţat că bătrâneţea începe cu o cădere fără importanţă, iar moar­tea vine odată cu a doua. Scara abruptă şi îngustă din clădirea companiei i se părea cea mai periculoasă dintre toate, aşa încât, încă înainte de epoca în care şi a dat sea­ma că începuse să şi târşâie picioarele, o urca privind atent fiecare treaptă şi ţinându se de balustradă cu amândouă mâinile. De nenumărate ori i s a sugerat să construiască altă scară, mai puţin primejdioasă, dar el şovăia să ia o hotărâre, amânând o mereu pentru luna următoare, convins că o astfel de soluţie nu era decât o concesie făcută bătrâneţii. Pe măsură ce treceau anii, urca tot mai încet, dar nu pentru că i ar fi fost mai greu, aşa cum se grăbea el să explice, ci pentru că de fiecare dată urca cu şi mai multă băgare de seamă. Cu toate acestea, când s a întors de la întâlnirea cu doctorul Urbino Daza, după pa­harul de porto de la aperitiv şi jumătatea de pahar de vin roşu din timpul mesei, dar mai ales după discuţia trium­fală, a încercat să ajungă direct pe a treia treaptă cu un pas de dans aşa de tineresc, încât şi a sucit glezna stângă, a căzut pe spate şi doar printr o minune nu şi a rupt gâtul. În clipa în care cădea, a mai avut destulă putere să şi spună că nu se putea să moară dintr o simplă poticneală, fiindcă nu era cu putinţă în logica vieţii ca doi bărbaţi care iubiseră cu atâta patimă, vreme de atâţia ani, aceeaşi fe­meie să moară în acelaşi chip la un interval de un an de zile. Nu s a înşelat. Glezna i a fost prinsă până la pulpă într o platoşă de ghips, ceea ce l a obligat să rămână ne­mişcat în pat, dar el se simţea mai plin de viaţă decât înainte de a cădea. Când doctorul i a prescris cele şaizeci de zile de imobilitate, nu i a venit să creadă că putea avea atâta ghinion.

— Nu mi face asta, doctore, l a implorat. Două luni din viaţa mea valorează cât zece ani de ai dumitale.

A încercat de câteva ori să se dea jos din pat, ridicându şi piciorul de statuie cu amândouă mâinile, dar de fiecare dată l a învins realitatea. Când, în sfârşit, a început să um­ble din nou, cu glezna înţepenită de durere şi spatele tot numai o rană, a avut suficiente motive ca să şi spună că destinul îi răsplătise perseverenţa cu o cădere provi­denţială.

Ziua cea mai grea pentru el a fost cea dintâi luni. Du­rerea cedase, iar previziunile medicului erau încuraja­toare, dar el refuza să accepte fatalitatea de a nu o mai vedea pe Fermina Daza a doua zi, pentru prima dată în decurs de patru luni. Până la urmă, după siestă, s a simţit mai împăcat cu situaţia şi i a trimis Ferminei Daza un bi­let, cerându şi scuze. L a scris de mână, pe o hârtie parfu­mată, cu cerneală luminoasă, ca să poată fi citit pe întuneric, şi a dramatizat fără pic de jenă gravitatea incidentului, încercând să i trezească un cât de mic sentiment de compasiune. Ea i a răspuns două zile mai târziu, foarte impresionată, foarte amabilă, dar fără nici un cuvânt în plus sau în minus, întocmai ca în măreţele zile ale iubirii de odinioară. El a prins ocazia din zbor şi i a scris din nou. Când ea i a răspuns pentru a doua oară, el s a hotărât să meargă mult mai departe decât în conversaţiile cifrate din timpul vizitelor de marţi şi a pus să i fie instalat un te­lefon lângă pat, pretextând că trebuie să supravegheze zil­nic bunul mers al companiei. I a cerut centralistei să i facă legătura cu numărul de trei cifre pe care îl ştia pe de rost încă de când sunase prima oară. Vocea învăluitoare, încordată din pricina misterului depărtării, vocea iubită, a răspuns, a recunoscut cealaltă voce şi, după doar trei fraze convenţionale de salut, şi au luat rămas bun. Florentino Ariza a fost dezamăgit de indiferenţa ei: se aflau din nou la început.

Două zile mai târziu însă, a primit de la ea o scrisoare, prin care îl implora să n o mai sune. Motivele erau foarte întemeiate. Existau atât de puţine telefoane în oraş, încât legătura o făcea o telefonistă care îi cunoştea pe toţi abo­naţii, le cunoştea viaţa şi isprăvile şi nu renunţa când cei chemaţi nu erau acasă: îi găsea oriunde s ar fi aflat. În schimbul acestei eficienţe, era la curent cu toate convorbi­rile, descoperea tainele cele mai intime, dramele cele mai bine păzite şi nimeni nu se mai mira când intervenea în discuţie pentru a şi expune punctul de vedere sau pentru a potoli spiritele. Pe de altă parte, în cursul acelui an apăruse Dreptatea, un ziar de seară al cărui unic scop era să lovească în familiile aristocrate, fără nici un fel de reticenţe, fără să ţină seama de nimic, ca represalii pentru că fiii proprietarului nu fuseseră admişi în Clubul Social. În pofida vieţii ei fără pată, Fermina Daza îşi supraveghea mai mult ca oricând toate cuvintele şi gesturile, chiar şi faţă de prietenii cei mai apropiaţi. Tocmai de aceea a continuat să păstreze legătura cu Florentino Ariza prin fi­rul anacronic al scrisorilor. Corespondenţa dus întors a devenit atât de frecventă şi intensă, încât el a uitat de pi­cior, de pedeapsa imobilizării la pat, a uitat de tot, consacrându şi în întregime timpul epistolelor, pe care le scria la o măsuţă portabilă, asemenea acelora folosite de bolnavi în spital ca să mănânce.

Au început să se tutuiască din nou, au reînceput să schimbe impresii despre propria lor viaţă, întocmai ca în scrisorile de odinioară, numai că Florentino Ariza a încercat încă o dată să înainteze prea repede: i a scris nu­mele cu acul pe petalele unei camelii şi i a trimis o într o scrisoare. Două zile mai târziu, i a fost returnată fără nici un comentariu. Fermina Daza nu se putea stăpâni: toate astea i se păreau nişte simple copilării. Şi cu atât mai mult încercările lui ulterioare de a evoca după amiezile cu ver­suri melancolice din părculeţul Evangheliilor, ascunzăto­rile pentru scrisori pe drumul spre şcoală, lecţiile de broderie la umbra migdalilor. Deşi o durea sufletul pen­tru el, l a pus la punct cu o întrebare strecurată ca din întâmplare printre alte comentarii banale: „De ce ţii cu tot dinadinsul să vorbeşti despre ceva ce nu mai există?" Mai târziu i a reproşat încăpăţânarea sterilă cu care refuza să îmbătrânească în chip firesc. Doar aşa îşi putea explica înfrigurarea şi incoerenţa cu care evoca mereu trecutul.

Nu pricepea de ce un bărbat în toată firea, capabil să facă reflecţiile care o ajutaseră să se împace cu starea ei de văduvie, se comporta ca un copil când era vorba de pro­pria lui viaţă. Rolurile se inversaseră, aşadar. De data aceasta, era rândul ei să i dea curaj, ca să poată înfrunta viitorul, cu o frază pe care el, în zăpăceala şi graba lui, n a fost în stare s o înţeleagă: Ai răbdare, lasă timpul să freacă şi o să vedem ce o să ne mai aducă. Şi asta pentru că nici­odată nu fusese un elev atât de silitor ca ea. Imobilitatea forţată, conştiinţa fugacităţii timpului, dorinţa nebună de a o vedea, totul dovedea că teama lui de un accident fu­sese mai întemeiată şi mai tragică decât prevăzuse. Pentru prima dată în viaţa lui, a început să mediteze mai înde­lung la realitatea morţii.

Leona Cassiani îl ajuta să se spele şi să şi schimbe pi­jamaua din două în două zile, îi făcea clisme, îi punea plosca, îi pregătea cataplasme cu amică pentru rănile de pe spate, îi făcea masaj, aşa cum recomandase medicul, pentru ca imobilitatea să nu i provoace suferinţe şi mai mari. Sâmbăta şi duminica o înlocuia América Vicuña, care în decembrie urma să şi ia diploma de învăţătoare. El îi promisese că o va trimite să şi continue studiile în Ala­bama, pe cheltuiala companiei fluviale, în parte, ca să şi înăbuşe mustrările de conştiinţă, dar mai ales ca să evite reproşurile pe care ea nu ştia cum să i le facă şi expli­caţiile pe care el însuşi i le datora. Niciodată nu şi a dat seama cât de mult suferea în insomniile ei de la internat, în sâmbetele şi duminicile fără el, în viaţa ei fără el, pentru că niciodată n a înţeles cât de mult îl iubea. Primise o scri­soare oficială de la şcoală, prin care era informat că de pe primul loc pe care îl ocupase până atunci ajunsese ultima din clasă şi chiar risca să piardă examenul final. Dar el a evitat să şi facă datoria: nu le a scris nimic părinţilor, stin­gherit de un sentiment de vinovăţie pe care încerca să şi l înăbuşe, şi nici cu ea n a discutat nimic, temându se, şi pe bună dreptate, că l ar putea acuza de eşecul ei. A lăsat, prin urmare, lucrurile aşa cum erau. Fără să şi dea seama, amâna să ia o hotărâre, în speranţa că moartea va rezolva totul.

Nu numai cele două femei care îl îngrijeau, dar chiar Florentino Ariza însuşi era uluit de schimbarea care se petrecuse cu el. Doar cu zece ani în urmă, se năpustise asupra unei servitoare şi o posedase, îmbrăcată şi în pi­cioare, în spatele scării principale din casă, lăsând o în stare de graţie mai repede decât un cocoş filipinez. A tre­buit să i dăruiască o casă mobilată ca s o convingă să jure că fusese dezonorată de un fel de iubit duminical, care nici măcar n o sărutase vreodată şi pe care tatăl şi unchii ei, cunoscuţi pentru dibăcia cu care mânuiau cuţitul machete la recoltarea trestiei de zahăr, l au obligat s o ia de ne­vastă. Părea cu neputinţă să fie unul şi acelaşi cu bărbatul răsucit de pe o parte pe alta de două femei care doar cu câteva luni în urmă îl făceau să freamăte de iubire şi care acum îl săpuneau de sus până jos, îl ştergeau cu prosoape de bumbac egiptene, îl masau pe tot corpul, fără ca el să scoată nici cel mai mic suspin de tulburare. Fiecare dintre ele avea o altă explicaţie pentru inapetenţa lui. Leona Cassiani credea că e vorba de preludiile morţii. América Vicuña îi atribuia o origine ocultă, căreia nu reuşea să i dea de urmă. Doar el cunoştea adevărul, iar acesta avea un nume propriu. Oricum, nu era drept: mai mult păti­meau ele îngrijindu l decât el fiind atât de bine îngrijit.

Au fost suficiente doar trei săptămâni pentru ca Fer­mina Daza să şi dea seama cât de mult îi lipseau vizitele lui Florentino Ariza. E drept, se simţea bine cu prietenele ei, şi chiar din ce în ce mai bine pe măsură ce timpul o îndepărta de tabieturile soţului. Lucrecia del Real del Obispo fusese plecată în Panama, ca să vadă dacă nu pu­tea scăpa de durerile de urechi care nu cedau cu nici un fel de tratament, iar după o lună, când se întorsese, se simţea mult mai bine, dar auzul îi slăbise atât de tare, încât trebuia să folosească un cornet acustic. Fermina Daza era singura prietenă care îi tolera întrebările şi răspunsurile anapoda, fapt care o făcea să treacă aproape zilnic şi la orice oră s o vadă. Nimeni însă nu l putea înlocui pe Flo­rentino Ariza şi după amiezile lui cu efect calmant.

Amintirea trecutului nu putea răscumpăra viitorul, aşa cum se încăpăţâna el să creadă. Dimpotrivă: Fermina Daza rămânea neclintită în credinţa pe care o avusese din­totdeauna că acea înflăcărare de la douăzeci de ani, oricât de minunată şi de nobilă, fusese orice, numai iubire nu. Deşi era de o sinceritate brutală, nu avea de gând să i mărturisească această convingere nici prin poştă, nici prin viu grai, n o lăsa inima să i spună cât de false i se păreau sentimentalismele din scrisori, după ce cunoscuse minu­nata consolare a meditaţiilor lui, cât de degradante erau minciunile lui lirice, cât de păgubitoare pentru cauza lui se dovedea insistenţa obsesivă cu care încerca să recupereze trecutul. Nu: nici un rând din scrisorile lui de odinioară, nici un moment din propria ei tinereţe detestată nu o făcuseră să simtă că după amiezile unei zile de marţi pot fi atât de lungi, atât de însingurate, atât de insuportabile cum erau fără el.

Într unul din obişnuitele ei accese de simplificare, surghiunise în grajd radioul pe care soţul i l dăruise mai de mult de ziua ei şi pe care amândoi aveau de gând să l doneze muzeului pentru că fusese cel dintâi din oraş. Co­pleşită însă de umbrele doliului, se hotărâse să nu l mai folosească, pentru că o văduvă de rangul ei nu putea as­culta nici un fel de muzică, nici chiar în intimitate, fără să aducă o ofensă memoriei celui dispărut. După a treia săptămână însă, a pus să fie adus înapoi în salon, nu pen­tru că ar fi vrut să se delecteze, ca mai înainte, cu cântecele sentimentale transmise la postul de la Riobamba, ci ca să şi mai treacă de urât cu romanele lacrimogene difuzate de la Santiago de Cuba. A fost o hotărâre binevenită, pentru că, de la naşterea fetiţei, începuse să şi piardă deprinderea de a citi pe care soţul ei i o cultivase cu atâta râvnă încă din timpul voiajului de nuntă, iar după ce i a slăbit vederea, şi a pierdut cu totul acest obicei, astfel încât uneori tre­ceau luni în şir fără să ştie unde îşi pusese ochelarii.

Făcuse o adevărată pasiune pentru serialele radiofo­nice de la Santiago de Cuba şi aştepta cu nerăbdare epi­soadele din fiecare zi. Câteodată urmărea ştirile, ca să afle ce se mai întâmpla pe lume, iar în rarele ocazii când rămânea singură în casă, dădea radioul foarte încet şi as­culta, îndepărtate şi clare, dansurile merengues din Santo Domingo sau plenes din Puerto Rico. Într o seară, la un post necunoscut, care a izbucnit pe neaşteptate cu atâta claritate de parcă ar fi transmis din vecini, a auzit o ştire sfâşietoare: doi bătrâni care de patruzeci de ani îşi repetau luna de miere în acelaşi loc fuseseră omorâţi cu vâsla chiar de barcagiu, în timp ce i plimba pe lac, ca să i jefuiască de tot ce aveau asupra lor: paisprezece dolari. A rămas însă şi mai impresionată când Lucrecia del Real i a povestit toate amănuntele publicate într un ziar local. Poliţia des­coperise că bătrânii asasinaţi, ea de şaptezeci şi opt de ani, iar el de optzeci şi patru, erau de fapt doi amanţi clandes­tini, care îşi petreceau vacanţele împreună de patruzeci de ani, deşi fiecare dintre ei avea o căsnicie reuşită şi o fami­lie numeroasă. Fermina Daza, care nu plânsese niciodată la serialele radiofonice, a simţii un nod în gât şi abia şi a putut stăpâni lacrimile. În scrisoarea următoare, Florentino Ariza i a trimis, fără nici un comentariu, tăietura din ziar cu ştirea respectivă.